Desfăşurarea revoluţiei

Prin decretele din august, sistemul feudal francez a dispărut. S-a instaurat o nouă societate bazată pe egalitate. Aceste schimbări vor deschide drumul adoptării mult doritei Constituţii.

Până la adoptarea Constituţiei, deputaţii au adoptat Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Documentul prevederea drepturi şi libertăţi pentru toţi cetăţenii Franţei, fără deosebire. Aceste principii vor sta la baza noii legi fundamentale.

Regele nu împărtășea entuziasmul general pentru schimbările care se desfășurau. I-a scris arhiepiscopului din Arles că nu va consimți niciodată la spolierea clerului și nobilimii și că nu va ratifica decretele prin care sunt jefuite. Nu putea utiliza forța împotriva Adunării, pentru că nu mai putea conta pe armată. A adoptat astfel o politică necooperantă, refuzând să promulge decretele din august şi Declarația drepturilor omului.

Deputaţii au decis următoarele: puterea legislativă va aparţine Adunării Naționale; nici un impozit sau împrumut nu poate fi ridicat fără aprobarea Adunării Naționale; puterea executivă supremă se află exclusiv în mâinile regelui, acest drept fiind declarat inviolabil şi sacru.

Noua atitudine de opoziție a regelui faţă de deciziile Adunării Naţionale va duce la necesitatea abordării problemei drepturilor regelui. Deputații au decis că regele putea să aibă drept de vot suspensiv și că va putea întârzia cu până la patru ani legile votate de Adunare.

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului a condamnat practicile Vechiului Regim. Totodată a fost exprimat acordul cu privire la solicitările tuturor categoriilor sociale cuprinse în caietele de doleanţe.

Declarația cuprindea un preambul și 17 articole, care combină dispozițiile privind drepturile a trei categorii de persoane: „drepturile oamenilor”, francezi, străini sau inamici - articolele 1, 2, 3, 4, 7, 9 și 10; „drepturi ale cetățenilor”, cetățeni francezi- articolele 6 și 14, care reamintesc și întăresc libertățile civile; „drepturi ale societății”, ale națiunii franceze - articolele 13, 15 și 16, care sunt componente constituționale.

Declaraţia mai stipula: art. 10 - nimeni nu trebuie sancționat pentru opiniile sale, convingerile sale religioase, dacă exprimarea lor nu tulbură ordinea publică și sunt în conformitate cu legea; art. 11 - libera exprimare a ideilor și opiniilor; art. 13 - impozitarea generală indispensabilă pentru întreținerea armatei și a cheltuielilor administrative trebuie suportată în mod egal de toți cetățenii, proporțional cu veniturile lor; art. 14 - cetățenii au dreptul ca, personal sau printr-un reprezentant, să stabilească necesitatea unui impozit și să consimtă liber la aceasta; art. 17 - dreptul l

Declaraţia avea să dureze mai mult decât Constituţia căreia îi va fi ataşată. Această Declarație va deveni totodată sursa de inspirație pentru liberalii din întreaga Europă.

Declarația stabilea drepturile naturale, inalienabile și sacre ale omului. Art. 1 prevedea: oamenii se nasc liberi și egali în drepturi. Art. 2 stipula apărarea drepturilor fireşti şi inalienabile ale omului: dreptul la libertate, la proprietate, siguranță și rezistență la opresiune. Art.3 conținea principiul suveranității. Art. 4 consemna că libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. Art. 7 stipula că nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau reținut decât în cazuri prevăzute de lege.

La scurt timp după începutul revoluţiei, regele Ludovic al XVI-lea se va răzgândi în privința susţinerii Adunării Națioanle şi a deciziilor acesteia, datorită faptului că a pierdut mare parte din putere. Schimbarea de atitudine a regelui s-a datorat dispariţiei dreptul divin. Ca urmare a acestui fapt, regele va deveni răspunzător mai întâi în faţa poporului, conform principiului suveranităţii naţiunii, apoi în faţa Adunării şi abia apoi în faţa lui Dumnezeu.

Regele nu împărtăşea entuziasmul general pentru schimbările ce au avut loc. Acesta va refuza să aprobe decretele Adunării, precum şi Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Va fi forțat să o facă datorită unei noi manifestări revoluționare, aceentuată de nemulțumirea femeilor ca urmare a crizei alimentare.

Cererea reîntoarcerii regelui în capitală a coincis cu lipsa de alimente în Paris. Ca urmare a acestei crize alimentare, o mulțime de femei au năvălit la Hôtel de Ville, sediul Comunei, cerând pâine. Ele au fost convinse să se ducă la Versailles, să se plângă regelui și Adunării.

Regele va fi iar pus la zid în urma unui banchet, prin care garda regală sărbătorea la Versailles sosirea regimentului din Flandra. În timpul acestuia, se vor desfășura demonstrații antirevoluționare. Ofițerii prezenţi la acest banchet au călcat cocarda tricoloră și au înlocuit-o cu o cocardă albă a Bourbonilor. Vestea a ajuns la Paris, iar spiritele s-au inflamat. S-a cerut ca regele să fie adus înapoi în capitală.

Aproximativ 7.000 de femei nemulţumite şi furioase au pornit la un drum de cinci ore până la Versailles. 20.000 de soldați din Garda Națională, conduși de generalul La Fayette, le-au urmat. Ajungând la palat, au pătruns în sala în care se desfășura şedinţa Adunării. Au reuşit astfel să trimită o delegație la rege, cu care să poarte negocieri pentru rezolvarea nemulțumirilor lor. Acesta, forţat de împrejurări, a consimțit să aprovizioneze capitala cu cereale și să aprobe decretele din august şi Declarația drepturilor omului.

La cererea mulțimii, regele și regina au apărut într-un balcon și au fost întâmpinați cu strigătul: "La Paris". În aceeaşi după-amiază, familia regală a plecat de la Versailles spre Tuileries.

Un mit susține că Maria-Antoaneta, pe când privea mulțimea de parizieni răsculați adunați sub ferestrele palatului de la Versailles, a declarat: „Dacă n-au pâine, să mănânce cozonac!”.

Ajuns la Paris, regele s-a considerat prizonier al gloatei pariziene și, prin urmare, dezlegat de tot ce fusese silit să accepte. Când parizienii s-au răsculat, ei considerau Adunarea ca pe un aliat. Ulterior, Adunarea a fost ignorată și umilită.

Când deputații l-au urmat pe rege la Paris, unii dintre ei s-au simțit în aceeași măsura prizonieri ca și regele. Cei mai mulți doreau să ajungă la un compromis cu regele. Era însă dificil, deoarece erau înconjurați de o populație care-și putea impune voința proprie Adunării, stârnind o răscoală. Majoritatea moderată deputaților nu mai aveau încredere în populația Parisului și nici în rege.

După octombrie 1789, mulți francezi credeau că revoluția s-a terminat. În decursul anului următor, a existat un larg consens între diferitele grupări din Adunare, care s-au apucat să reorganizeze total Franţa.

S-a reorganizat administrația financiară, legile, finanțele și economia, prin aplicarea principiilor Declarației drepturilor omului. Se încerca să se ofere Franței un sistem uniform, descentralizat, reprezentativ și umanitar.

Deputații se considerau descendenții Iluminismului. Ca urmare, intenţionau să încheie ostilitățile, cruzimea și să pună capăt superstiției și sărăciei. Erau puțini care regretau dispariţia Vechiului Regim, aceștia fiind adepții unei monarhii limitate.

În această perioadă, Franţa a suferit o schimbare fundamentală. Au luat naştere instituţii şi atitudini noi, care supraviețuiesc până în prezent.

Prin restructurarea administrației locale, deputații voiau să se asigure că puterea va fi descentralizată. Se făcea trecerea de la guvernul central de la Paris la autoritățile locale. Aceasta reducea posibilitatea regelui de a-şi recâștiga puterea pe care o deținuse anterior.

Prin reforma administraţiei locale, se asigura că toți funcționarii publici vor fi aleși și vor răspunde în față celor care i-au ales. Prin decretele emise, Franța a fost împărțită în 83 de departamente, subdivizate în 547 de districte și 43.360 de comune, grupate în cantoane. Acestea aveau drept scop să funcționeze ca zone în care se formau adunările electorale primare, unde își aveau tribunalele judecătorii de pace. Toate subdiviziunile administrative, exceptând cantoanele, erau conduse de consilii alese prin vot.

Consiliile din sud erau dominate de burghezie. În consiliile din nord predomina burghezia urbană, care deținea funcții în orașe. Comunele rurale erau sub controlul țăranilor bogați, al micilor negustori sau al meșteșugarilor. Multe grupuri sociale, care nu au deținut funcții până atunci, le-au putut obține. S-a estimat că, în decursul unui deceniu, un milion de oameni au fost aleși în consilii și au câștigat experiență administrativă.

Acestor consilii li s-a impus un volum uriaș de muncă, mult mai mult decât cereau chiar caietele de doleanțe. Astfel, ele stabileau și încasau impozitele directe, păstrau legalitatea și ordinea, se ocupau de executarea lucrărilor publice, supravegheau întreținerea bisericilor, verificau Garda Națională, asigurau depunerea jurământului de loialitate pentru clerici, înregistrau nașterile, căsătoriile și decesele, rechiziționau cereale și-i supravegheau pe cei suspectați ca oponenți ai revoluției.

Au existat şi dificultăţi în munca acestor consilii. În unele zone catolice, autoritățile nu agreau persecutarea preoților care refuzau să depună jurământul de loialitate. Comunele rurale nu-și îndeplineau în totalitate datoria, iar în interiorul lor mulți membri erau analfabeți.

La alegeri, participa majoritatea cetățenilor. Aceştia au fost împărţiţi însă în mai multe categorii, în funcţie de avere. Votul nu era unul universal, ci rămânea unul cenzitar, însă cu un cens destul de scăzut. Mult mai mulți vor avea acces la vot.

Cetăţeni activi erau consideraţi cei care plăteau impozite, echivalând cu trei zile de muncă. Aceștia aveau dreptul de a-i vota pe funcționarii municipali. Cetățenii care nu plăteau impozitele, nu aveau drept de vot și erau numiți cetățeni pasivi.

Cetățenii activi votau în adunările electorale primare, atunci când se desfășurau alegerile generale. Nu puteau deveni însă funcționari publici, decât dacă plăteau impozite echivalând cu 10 zile de muncă. Al doilea strat de cetățeni activi alegeau membrii adunărilor districtuale și ai departamentelor și puteau căpăta funcții la aceste niveluri. Al treilea strat de cetățeni activi care plăteau un impozit direct, echivalentul a 50 de zile de muncă, puteau să devină deputaţi în Adunarea Națională.

Doar 61% dintre francezi aveau dreptul să participe la o formă de alegeri. La nivel municipal, cei mai mulți țărani aveau dreptul să voteze și îndeplineau condițiile pentru a candida la funcții. Aceasta echivala cu o revoluție administrativă. Anterior, administrația provincială era asigurată de funcționari guvernamentali, neexistând nici un consiliu ales. Ulterior, nu mai exista nici un funcționar guvernamental la nivel local, consiliile alese înlocuindu-i pe toți.

Au fost încasate puține impozite după colapsul administrației regale. Adunarea avea nevoie de bani, mai ales după ce a decis ca deținătorii de slujbe obținute prin mită, să fie despăgubiți pentru pierderea slujbelor lor. Nu a fost stabilit imediat un nou sistem de impozitare. S-a decis ca sistemul existent de impozitare directă și indirectă să funcționeze în continuare. Oamenii cereau însă respectarea caietelor de doleanţe. Ca urmare, au izbucnit noi violențe în Picardia, iar guvernul s-a văzut nevoit să cedeze.

La gabelle a fost abolită. Odată cu ea, au fost desființate toate impozitele indirecte, exceptând taxele vamale externe. Principalul impozit va rămâne cel asupra pământului, înlocuind la taille și la vingtiême. Se estima că acesta urma să acopere 75% din totalul veniturilor. Se urmărea ca 20% din venituri să provină dintr-un impozit pe avere. Oamenii se plângeau că acest impozit ar fi reprezentat vechea capitație, într-o formă nouă, restul fiind taxe vamale. Impozitele erau percepute de consiliile municipale.

Funcţionarea noului sistem financiar a fost îngreunată de inexistenţa unei evaluări sistematice a terenurilor. Evaluarea aceasta necesita un număr mare de funcționari publici. Pentru Adunarea Națională aceasta era aproape imposibil de realizat datorită costurilor prea mari.

Noile registre fiscale se vor baza pe cele ale Vechiului Regim. Marile variații regionale vor fi astfel menținute, existând în continuare decalaje uriaşe între regiuni. Spre exemplu, populația din Seine et Marne plătea impozite de cinci ori mai mari decât cea din Arriege. Totuși, cei săraci au avut de câștigat datorită desființării impozitelor indirecte. Povara impozitelor va cădea mai mult pe producători decât pe consumatori.

Pentru a procura banii necesari funcţionării noului sistem financiar, Adunarea a votat punerea proprietăților Bisericii la dispoziția națiunii. Pământurile Bisericii vor fi vândute astfel în beneficiul statului, care îşi va asuma plata salariilor clerului. Astfel, Biserica își pierdea majoritatea veniturilor sale, inclusiv dijma.

Guvernul va emite bonuri de tezaur-assignats-asignate, pe care publicul să le cumpere şi să le folosească pentru achiziționarea pământurilor bisericești. Cu timpul, Adunarea va transforma aceste bunuri în bani de hârtie, care vor putea fi folosiți în tranzacțiile financiare.

Burghezia va fi categoria socială ce va beneficia din plin de pe urma vânzării pământurilor Bisericii, ea având la dispoziție banii necesari. Bunurile bisericeşti au fost vândute în loturi mari. Ca urmare, burghezia va cumpăra cea mai mare parte a terenurilor din preajma orașelor. Totuşi, ţăranii au putut cumpăra terenurile aflate la mai mare distanţă de oraş.

În final, Adunarea a vândut 25% din pământul existent, ca biens nationaux, din care țăranii au cumpărat 52%, iar burghezia 48%. Burghezia va revinde apoi țăranilor o parte din pământul cumpărat, prin repartizarea lui în loturi mai mici. Aceasta va determina creşterea numărului ţăranilor ca mici proprietari de pământ. O treime dintre aceştia va deține pentru prima oară pământ. Numărul total al țăranilor deţinători de pământ va creşte cu aproximativ un milion.

Adunarea Constituantă a dorit să creeze o Biserică în care să nu mai existe abuzuri, eliberată de sub controlul papal. Se dorea o Biserică democratică și legată de noul sistem de administrație locală. Deputații nu erau antireligioși sau anticatolici, ci voiau să extindă asupra religiei principiile pe care le aplicau în celelalte domenii. Voiau să lege Biserica Catolică din Franța de stat, mai strâns decât fusese în timpul Vechiului Regim, consolidând astfel revoluţia.

Adunarea va desființa dijma, les annates, reprezentând sumele plătite de catolici Papei, și pluralismul, adică deținerea mai multor funcții clericale în cazul episcopilor. Vechile privilegii corporative ale Bisericii au fost desființate, precum şi dreptul de a decide cât impozit să plătească. Majoritatea clericilor au sprijinit aceste noi măsuri. Au acceptat punerea în vânzare a pământurilor bisericești, pentru că erau plătiți mai bine decât au fost plătiți sub Vechiul Regim.

Unul dintre decrete făcea distincție între ordinele monastice care nu activau în comunitatea din care făceau parte și cele care se ocupau de educație și caritate. Primele au fost suprimate, întrucât nu aveau o contribuție directă la binele obștesc. Celorlalte li s-a îngăduit să existe în continuare, deși a fost interzisă călugărirea.

S-au emis decrete care acordau drepturi civile protestanților și s-au extins drepturi asupra evreilor.

Organizarea Bisericii era prevăzută în noul cadru administrativ al conducerii politice locale. Diocezele coincideau cu departamentele. Numărul episcopilor va scădea de la 135 la 83. Clericii nu mai erau numiți, ci aleși. Ca urmare, episcopii vor fi aleși de electorii departamentali, iar preoții de către cei districtuali. Papa nu mai putea confirma noii episcopi. Toți clericii erau obligați să locuiască în dioceza sau parohia lor.

Cei mai mulți clerici s-au opus principiului electiv. Majoritatea episcopilor au fost însă în favoarea găsirii unei căi de acceptare a Constituției civile a clerului, document nou adoptat care prevedea noile modificări. Totuşi, ei au cerut ca reformele să fie supuse unui sinod național al Bisericii Franceze. Adunarea Constituantă nu a acceptat, considerând că Biserica ar fi ajuns din nou o corporație privilegiată în stat și un ordin separat, ceea ce tocmai fusese abolit.

Adunarea bisericească nu a fost lăsată să dezbată situația, clerul așteptând verdictul Papei. Acesta a amânat să ia o decizie, fiind implicat în negocierile cu francezii, în privința statului Avignon, teritoriu papal din Franța. Adunarea nu a mai așteptat şi a decretat ca preoții să depună jurământ pe Constituție, decizie ce va dezbina clerul. În Adunare, numai doi dintre cei 44 de episcopi și o treime din ceilalți clerici au depus jurământul. În afara ei, şapte episcopi și 55% din cler vor depune jurământul. Papa va condamna Constituția civilă, iar mulți clerici care au depus jurământul, l-au

Constituția civilă a clerului a avut consecinţe de moment. Deputații din Adunare au fost șocați când a fost respinsă de mulți clerici și de Papă. În Franța, în acel moment, funcționau două Biserici Catolice. Una era Biserica Constituțională, care accepta revoluția și era respinsă de Roma. Cealaltă, care refuzase să depună jurământ, ai cărei clerici erau denumiți "nejurați" sau "refractari", era aprobată de Papă şi era împotriva revoluției.

Schisma din cadrul Bisericii Catolice Franceze a dus, pentru prima dată în istorie, la sprijinirea în masă a contrarevoluției. Mișcarea a fost susținută anterior doar de regaliști și emigranți. În zonele frecvent catolice, puțini clerici au depus jurământul. Multi săteni s-au plâns că Adunarea încerca să schimbe religia, mai ales când preoții refractari au fost destituiți. Ostilitatea față de revoluție se va transforma într-un război civil.

Comerțul și industria trebuia să devină libere de orice interferenţă guvernamentală. S-a constituit comerțul liber cu cereale. Controlul prețurilor a fost suprimat. Măsurile s-au extins și asupra altor produse. Se dorea ca prețurile și distribuirea tuturor alimentelor de bază să fie controlate. Aceste măsuri erau necesare pentru a evita lipsa alimentelor, prețurile mari și foametea.

Au fost desființate tarifele interne și s-a creat pentru prima dată o piață națională. Situația a fost favorizată și de crearea unui sistem unic de măsuri și greutăți - sistemul zecimal, aplicat în întreaga Franță. Deputații s-au debarasat de orice corporație cu privilegii speciale. Breslele au fost desființate pentru că limitau accesul la anumite meserii.

O alianță de 80.000 de muncitori parizieni a amenințat cu greva generală pentru a obține salarii mai mari. Adunarea a votat legea Le Chapelier, după numele deputatului care a propus-o, prin care au fost interzise sindicatele și organizațiile patronale. Negocierile colective, pichetarea și grevele au fost declarate ilegale. A fost considerată o legislație de clasă, pentru că a fost votată la cererea fabricanților și prejudicia interesele muncitorilor. Nimeni din Adunare nu a obiectat, iar grevele au rămas ilegale. Primele sindicate aveau să apară după douăzeci de ani.

Adunarea considera sprijinirea săracilor o îndatorire a statului. Biserica oferise puțină asistentă anterior. Acum nu mai avea surse de venit. Era necesară o organizație națională, finanțată din impozite, care să preia misiunea. Adunarea a înființat un comitet care a demonstrat cât de gravă era problema. Concluzia era că 2 milioane de oameni se puteau întreține numai cerșind. Comitetul și-a dat seama că e neputincios în ajutorarea săracilor, neexistând banii necesari.

Adunarea Constituantă a aplicat în sistemului juridic același principiu de uniformizare pe care l-a aplicat administrației locale. Legislațiile distincte din nord și sud și diferitele tipuri de tribunale au fost înlocuite de aceleași legi și aceleași tribunale în întreaga Franță. Les lettres de cachet erau considerate ilegale prin Declarația drepturilor omului.

Toate vechile tribunale-parlamentale, tribunalele senioriale și ecleziastice au fost înlăturate și înlocuite de un sistem nou, uniform. Acest sistem se baza pe subdiviziuni administrative și pe administrația locală reorganizată. În fiecare canton era un judecător de pace, care se ocupa de cazuri. Anterior aceste cazuri reveneau tribunalelor senioriale. Principala misiune a judecătorului era să convingă părțile să ajungă la o înțelegere. Putea să judece şi cauzele civile minore fără apel.

Cauzele civile mai importante reveneau tribunalului districtual. Exista câte un tribunal penal în fiecare departament. Procesele se desfășurau în public. Un juriu format din 12 cetățeni, aleși prin tragere la sorti, decidea în materie de vinovăție sau nevinovăție. Ideea unui juriu și a judecătorilor de pace a fost preluată din dreptul britanic. În fruntea sistemului judiciar se afla o Curte de apel, ai cărei judecători erau aleși de adunările departamentale. Toți judecătorii erau aleși de cetățenii activi. Numai cei care practicaseră avocatura timp de cinci ani, erau eligibili. Era o garanție

Codul penal a devenit tot mai uman. Tortura și mutilarea au fost abolite. Cel arestat trebuia adus în fața unui tribunal în 24 de ore. Numărul crimelor pentru care era prevazută pedeapsa cu moartea a fost redus. Era folosită cea mai rapidă metodă de execuție pentru toți condamnații la moarte: ghilotina. Noul sistem judiciar a fost durabil, justiția devenind imparțială, accesibilă, necostisitoare și populară. Deși anterior justiția franceză fusese considerată cea mai înapoiată, barbară și coruptă din Europa, în doi ani, a devenit una dintre cele mai luminate.

După întrunirea Stărilor Generale, s-au format imediat cluburile politice revoluționare. Au luat naştere o serie de astfel de cluburi. Cele mai importante au fost: Clubul Iacobinilor şi Clubul Cordelierilor.

Cluburile au jucat un rol important în revoluție, deoarece nu existau partide politice. Ele informau publicul asupra principalelor probleme aflate pe ordinea de zi. Sprijineau anumiți candidați în alegeri și acționau ca grupuri de presiune. Scopul era influențarea deputaților din Adunare și promovarea acțiunilor pe care aceștia părea că doreau să le întreprindă.

Cluburile revoluţionare franceze vor avea o viaţă scurtă. Ele vor dispărea odată cu sfârşitul revoluţiei şi apariţia Concordatului lui Napoleon. Va mai fi necesară încă o jumătate de secol şi o nouă revoluţie, cea din 1848, pentru a se înlătura definitiv monarhia şi pentru ca ele să reapară şi să evolueze până la forma de partide politice.

Cluburile revoluţionare nu puteau fi numite partide politice la acea vreme. Ele nu se înscriau într-o ideologie politică. Totuși aveau obiective asemănătoare cu acestea precum: sprijinirea unor candidaţi în alegeri sau impunerea unor legi prin Adunare.

Clubul Iacobinilor a luat naștere din contactele deputaților radicali bretoni cu cei care împărtășeau perspective similare. După evenimentele din octombrie, Adunarea s-a mutat la Paris. Clubul s-a reconstituit sub numele de Societatea Prietenilor Constituţiei, nume ce avea să o facă celebră. Și-a stabilit locul întrunirilor într-o clădire închiriată de la dominicani, supranumiți iacobini.

Scopul clubului a fost să pregătească ședințele Adunării, discutând în avans textele care urma să fie dezbătute. Un alt scop era alcătuirea și consolidarea Constituției. Succesul a venit repede: a avut 200 de membri la înființare, şi deja mai mult de o mie în decembrie 1789. Recrutarea nu mai era rezervată doar deputaților. Însă cotizația de 24 de livre și obligativitatea recomandării din partea a cinci membri, îi confereau un caracter elitist.

Foarte rapid, clubul s-a înconjurat în provincie de filiale, cărora le-a acordat învestitura. Existau 150 de filiale, constituind o vastă rețea națională, dotată cu Journal des Sociétés des amis de la constitution, publicație înființată de Choderlos de Laclos. Un comitet de corespondență, cel mai important din club, controlat de Barnave și de prietenii săi, asigura legăturile între societatea-mamă și filiale.

O analiză socială a membrilor, atât a celor din Paris cât și a celor din provincie, arată aceeași predominanță a elitelor Stării a Treia: negustori, magistrați, ofițeri, medici, arendași, marea majoritate fiind adepţii curentului patriot. La Paris, Mirabeau, prin elocvența sa, a exercitat cea mai mare influență în rândul Clubului Iacobinilor.

Lameth i-a distrus ulterior influența lui Mirabeau, acuzându-l de complot cu „aristocrații”. Începând de atunci, iacobinii au fost dominați de triumviratul format din Dupont, Barnave şi Lameth. Alți membri marcanţi ai partidului au fost La Fazette, Pétion şi probabil cel mai cunoscut, Maximillien Robespierre.

Fuga regelui și reîntoarcerea sa au schimbat datele problemei. Decretele care declarau inviolabilitatea regelui și revenirea în funcțiile sale au provocat o scindare. În ajunul schimbului de focuri de la Champ-de-Mars, Barnave a părăsit gruparea, împreună cu majoritatea moderată, aproape toți deputații, și s-a instalat la Club des Feuillants. La iacobini au rămas cei mai importanţi deputați: Robespierre, Pétion, Roederer, Buzot, Grégoire . Dar scindarea provocată de Barnave avea să se dovedească a fi un eșec politic, atât în Paris cât și în provincie. Existau 442 de societăți iacobine și doar

Iacobinii însă au obținut doar un succes relativ în alegerile pentru Adunarea Legislativă. Candidații au fost învinși în Paris, deși în Province au avut o soartă mai bună. În noua Adunare, 136 de deputați s-au înscris la iacobini și 260, la Feuillants. Ceilalți, peste 300, au refuzat să aleagă între cele două facțiuni. Dar clubul și-a schimbat rolul. Grégoire și Roederer au reformulat principiile de organizare și doctrina. Dintr-un club de discuții, a devenit o mașină politică în slujba unei a doua revoluții.

Clubul Cordelierilor era mai radical decât Clubul Iacobinilor, dar accesul era liber. Membrii clubului nu erau de acord cu distincția dintre cetățenii activi și cei pasivi. Ei sprijineau măsurile susținute de sanculoți: democrația directă, rechemarea deputaților pentru a da socoteală de acțiunile lor și dreptul la insurecție.

Clubul avea aderență în rândul clasei muncitoare, deși liderii erau burghezi. Danton și Desmoulins erau juriști. Hebert era un scriitor fără succes devenit ziarist, după ce a fost acordată libertatea presei. Brissot era și el ziarist. Cel mai cunoscut era Jean Paul Marat, un doctor ratat, care îi ura pe toți cei privilegiați sub Vechiul Regim şi îi ataca violent în ziarul sau "L'Ami du Peuple". Marat va deveni principalul purtător de cuvânt al mișcării populare.

S-au format societăți populare sau fraterne, care se găseau în toate districtele Parisului și în numeroase orașe de provincie. Clubul Cordelierilor și societățile populare au alcătuit o federație și au ales un comitet central.

Membrii societăților populare proveneau dintre funcționari, meșteșugari și mici negustori. Totuşi, muncitorii intrau rareori, pentru că nu aveau timp să facă politică.

Țăranii și sanculoții n-au fost mulțumiți cu ceea ce au obținut de pe urma revoluției. Ei rămâneau categoriile sociale cele mai sărace. Situația s-a menținut și după schimbările din societatea franceză datorate activităţii Adunării Naţionale.

Când țăranii au sesizat că dările nu au fost desființate cu totul, ci trebuia răscumpărate, au fost deziluzionați. Va izbucni o revoltă rurală în Bretania, în centrul și sud-estul Franței, care va durat aproximativ doi ani. În această perioadă, ţăranii vor fixa prețul cerealelor, vor cere vinderea, în loturi mici, a proprietăților, considerate bunuri naționale și vor ataca castelele nobiliare. Răscoala din Midi a dus la creşterea revoltei și la extinderea distrugerilor.

Au avut loc greve, în care muncitorii protestau împotriva scăderii salariilor. Prețul cerealelor a crescut cu 50% după recolta slabă, provocând revolte. Mulțimea obliga negustorii să reducă prețurile. Nemulțumirile muncitorilor au fost folosite de societățile populare. Acestea legau protestele economice de necesitatea politică a unei republici democratice, precum şi de grupurile din Adunare care doreau să acceadă la guvernare.

Sanculoții purtau pantaloni lungi și nu bufanți până la genunchi, ca membrii claselor superioare, fiind muncitori din oraș. Ei nu formau o clasă socială. Printre ei erau meseriași și meșteșugari cu ateliere proprii, alături de muncitorii salariați. Lor li se datora atacul asupra Bastiliei și readucerea familiei regale la Paris. Au fost puțin răsplătiți și mulți dintre ei erau cetățeni pasivi care nu aveau drept de vot. Sufereau de pe urma inflației, iar pentru a-și acoperi cheltuielile, guvernul a tipărit mai multe asignate, a căror valoare a scăzut.

Conflictul dintre rege şi Adunare nu se încheiase, doarece majoritatea deputaţilor îl suspectau pe acesta de trădare. Regele era suspectat şi că urmărea să reinstaureze despotismul regal, cu ajutorul susţinătorilor lui, în special a deputatului Mirabeau.

Mirabeau era un bun orator al Adunării, nobil de origine, care făcea parte din curentul moderat. Cu toate acestea, el reprezenta Starea a Treia în Adunarea Stărilor Generale. Monarhist prin convingeri, înțelegea totuşi că monarhia trebuia să accepte schimbarea pentru a supraviețui. De aceea, dorea o monarhie limitată, cu un guvern care să raspundă în fața legii. Păstra legături strânse cu cei de la curtea regală, care aveau de achitat datorii față de acesta şi totodată beneficia şi de o frumoasă pensie din aceeaşi sursă. Mirabeau îşi va asuma rolul de sfătuitor al regelui şi îi va apăra intere

Regele era conștient că fuga sa putea provoca un război civil, totuşi a părăsit Parisul împreună cu familia. Însă când a ajuns la Varennes, la 48 de km de ţinta sa, a fost recunoscut şi oprit. A fost adus înapoi la Paris. Fratele său mai mic, contele de Provence, care fugise în acelaşi timp împreună cu soția lui, a reuşit să ajungă cu bine la Bruxelles.

După moartea lui Mirabeau, moderaţii vor câştiga influenţă în Adunare. Aceștia se temeau de cluburile revoluţionare şi de o eventuală revoltă muncitorească organizată. Voiau să pună capăt revoluţiei, de aceea au fost de acord cu realizarea unui compromis cu regele. Însă fuga regelui din Paris le va zădărnici acestora toate planurile.

Regele și-a pierdut popularitatea, iar numele de străzi și de firme cu însemne regale vor dispărea din tot orașul. Fuga sa i-a convins pe mulți susținători că nu mai pot să-i acorde încredere și deja se vorbea despre instaurarea unei republici. Adunarea se temea totuși de izbucnirea unui război civil în Franța și de războaiele cu alți monarhi europeni.

Ludovic al XVI-lea era un om pios şi regreta imens că acceptase Constituţia civilă a clerului, care îi leza conştiinţa. El a decis să fugă la Motmedy, în Lorena, la granița cu Luxemburg. Dorea să se pună sub protecția comandantului militar din regiune. Dorinţa lui a fost de a negocia părțile neagreate din Constituție cu Adunarea Constituantă, de pe poziții de forță.

Adunarea a votat pentru suspendarea regelui, până când Constituția va fi terminată. Regele avea să fie repus în drepturi, numai dacă va jura că va respecta prevederile Constituției. Acestă măsură a trezit reacţii diferite printre deputaţi. Unii considerau că votul pentru suspendare nu este suficient, pe când alţii, în semn de protest, au refuzat să mai participe la vot în cadrul Adunării.

Radicalii au fost consternați că regele nu a fost detronat şi trimis în judecată. Furia lor s-a îndreptat împotriva Adunării, susținând că aceasta nu mai reprezintă poporul. Cordelierii, poreclă atribuită călugărilor franciscani, i-au convins pe iacobini să li se alăture în susținerea unei petiții pentru detronarea regelui.

cţiunea cordelierilor va duce la scindarea Clubului Iacobinilor. Cei care nu doreau detronarea regelui, au părăsit clubul. Printre aceştia se numărau aproape toţi deputaţii iacobini din Adunare. Robespierre a rămas să-i prezideze pe radicalii care nu părăsiseră adunarea. Ca urmare, 72 dintre cluburile iacobinilor s-au dizolvat. Dintre cluburile rămase, cele mai multe se vor întruni în lunile următoare.

Disidenții parizieni au format un nou club, Clubul Feuillanti, nume familiar al unui grup politic numit Prietenii Constituției sau Amis de la Constitution, care domina Adunarea. 50.000 de oameni s-au adunat pe Champ de Mars, un câmp uriaș, unde, cu trei zile în urmă, s-a celebrat Sărbătoarea Federației și Căderea Bastiliei. Ei voiau să semneze o petiție republicană pe altarul patriei, fiind o demonstrație politică a celor mai sărace straturi ale populației Parisului. Comuna, presată de Adunare, a declarat legea marțială și l-au trimis pe La Fayette împreună cu Garda Națională pe Champ de Mars.

Legea marțială a rămas în vigoare timp de o lună, fiind arestați lideri populari. Unii dintre aceștia, precum Hebert, Marat și Danton, au fugit ori s-au ascuns. Moderații au învins și au restabilit mișcarea populară, fiind gata să negocieze cu regele. Feuillanti erau și ei implicați în stabilirea unei convenții cu regele, deși nu-i mai acordau încredere și au pierdut sprijinul popular. Aceştia controlau în acel moment Parisul și Adunarea. Dar victoria lor pe termen lung depindea de cooperarea cu Ludovic, care era departe de a fi sigură.

Adunarea Constituantă a elaborat o Constituție pentru a înlocui monarhia absolută cu una limitată. Puterea reală urma să fie transferată unei adunări alese prin vot. O bună parte din Constituție prevedea atribuții limitate pentru rege și dreptul de veto suspensiv. Întreaga Constituție a fost votată definitiv abia doi ani mai târziu.

Potrivit Constituţiei, Regele avea dreptul să-şi numească miniștrii. Aceștia nu puteau fi membri ai Adunării și totodată comandanți militari. Dreptul de veto suspensiv al regelui nu a putut fi aplicat din cauza problemelor financiare sau constituționale. El depindea de Adunare pentru politica externă, având nevoie de acordul ei pentru a declara război.

Regele, a cărui funcție era ereditară, era subordonat Adunării. Aceasta vota legi, pe care regele trebuia să le respecte. Regele a fost silit să accepte Constituția. Maria Antoaneta nu a acceptat-o, fiind decisă să o înlăture cu prima ocazie.

Constituţia avea ca preambul Declaraţia drepturilor omului şi ale cetățeanului. Constituția cuprindea principii moderne precum: separarea puterilor în stat, principiu potrivit căruia puterea executivă aparţinea Regelui şi miniștrilor săi; puterea legislativă aparținea Adunării Naţionale Legislative care avea dreptul de a controla guvernul; puterea judecătorească aparținea instanţelor judecătoreşti. Un alt principiu modern prevăzut în această lege fundamentală era cel al suveranităţii naţionale, cu toate că s-a menţinut împărţirea cetăţenilor în cetăţeni activi şi cetăţeni pasivi.

În urma acceptării Constituţiei de către rege, Adunarea Constituantă și-a terminat mandatul şi a fost dizolvată. Locul ei a fost luat de Adunarea Naţională Legislativă. Datorită propunerii lui Robespierre, nici un deputat al Adunării Constituante nu mai putea face parte din noua Adunare. Hotărârea a fost luată de frica contrarevoluţionarilor.

La desfăşurarea alegerilor pentru noua Adunare au participat mai puţin de un sfert dintre cetăţenii activi. Adunarea avea o componenţă aproape în întregime burgheză. Mai erau câţiva nobili şi doar 23 de clerici. Nu existau ţărani sau meşteşugari şi prea puţini oameni de afaceri.

Deputații erau îngrijorați din cauza clericilor, care au refuzat să depună jurământul civic și a emigranților, al căror număr a crescut. Toți episcopii Vechiului Regim și multe dintre familiile de la curte și parlamentare au emigrat. Ofițerii au dezertat în masă din armată. La începutul anului 1791, 1.200 de ofițeri nobili s-au alăturat emigranților. În septembrie 1791, au emigrat 6.000 de ofițeri.

Adunarea a votat două legi. Una dintre legi îi declara suspecți pe toți preoții care nu au depus jurământul. Cealaltă susținea că toți emigranții, care nu se întorc până în ianuarie 1792, își vor pierde proprietățile și vor fi considerați trădători. Când regele și-a folosit dreptul de veto împotriva acestor legi, părea că subminează revoluția, iar popularitatea lui a scăzut drastic.

Adunarea Legislativă avea în componenţa ei două grupări distincte de deputaţi: feuillanti, susţinători ai monarhiei şi care considerau că revoluţia s-a încheiat, deţinând 264 de locuri, şi iacobinii şi girondinii, care erau adepţii republicii şi considerau că revoluţia nu s-a încheiat, deţinând 136 de locuri. Restul de 350 de deputaţi nu apaţineau nici uneia dintre cele două grupări.

Prusia și Austria s-au aliat, crezând că îi pot intimida pe francezi. Prusia ocupase Provinciile Unite doar cu o mică armată, iar Austria ocupase Belgia în mai puțin de două săptămâni. Ambele considerau Franța slăbită de războiul civil şi de răzvrătirile din armată şi în acelaşi timp falimentară.

Amenințările austriecilor și atacurile girondinilor la adresa comitetului austriac de la curte, l-au silit pe rege să demită miniștrii feuillanti și să numească un guvern radical, inclusiv câţiva miniştri girondini. Această schimbare a fost decisivă, deoarece Adunarea, guvernul și noul ministru de externe, Dumouriez, doreau războiul.

Războiul a mers rău pentru Franţa încă din primul ceas. Armata prost organizată şi lipsită de comandă datorită dezertărilor, va pierde bătălie după bătălie. Dezastrul putea fi evitat doar datorită slăbiciunilor taberei adverse.

Conspiraţia familiei regale a devenit din ce în ce mai evidentă, iar intrarea Prusiei în război a complicat şi mai mult situaţia. Ca urmare, Adunarea va decide, ca ultimă soluție, să aducă la Paris 20.000 de „federaţi”, membri ai Gărzii Naţionale. Astfel s-a declarat patria în primejdie şi, într-un elan patriotic de nestăvilit, s-au înrolat voluntari pentru a rezista armatelor absolutiste.

Armata prusacă ajunsese în apropierea Parisului. Comandantul ei, ducele de Brunswick, va adresa populaţiei un manifest care-l va compromite definitiv pe Ludovic al XVI-lea.

Împăratul Leopold a murit, fiind înlocuit de impetuosul Francisc al II-lea la tronul Austriei. Acesta a decis izbucnirea războiului, când au apărut zvonuri că Maria Antoaneta va fi judecată. Francezii au declarat război Austriei, sperând să lupte numai contra acesteia. O lună mai târziu, Prusia a declarat război Franței, preluând comanda companiei prin ducele de Braunschweig.

Au intrat în Paris 500 de voluntari din Marsilia. Aceștia străbătuseră într-o lună drumul spre capitala Franței, influenţaţi de un cântec de război pentru armata Rinului, compus în garnizoana de la Strasburg de Rouget de Lisle, La Marseillaise.