Influența Iluminismului asupra Revoluției
autor Gilda Stoica, decembrie 2015
Iluminismul şi epoca sa, transformarea monarhiei, apariția Deismului, noile valori politice si economice în societate, personalități iluministe, opinia publică.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Iluminismul a fost o mişcare filosofică. Adepții acesteia considerau că raţiunea umană este singura în stare să „ilumineze” calea către realizarea fericirii umane. Iluminismul a adus trecerea de la teorie la practică, de la critică la acţiunea amelioratoare, reformatoare, atât în educaţie, cât şi în administrarea gospodăriei, în reacţiile sociale şi în politică.

Lumières este noţiunea franceză folosită pentru acest curent. Provine de la cuvântul lumière (lumină) și înseamnă „inteligenţă, cunoaştere şi claritate a spiritului”.

Se căuta o nouă stabilitate după crizele secolului al XVII-lea. Tocmai au luat sfârșit ultimele epidemii de ciumă și ultima izgonire în masă a celor neconvertiţi.

Iluminismul este o reacţie faţă de baroc, dogmă şi contrareformă. Curentele care supravieţuiau încă în epocă şi care au favorizat trezirea gândirii critice sunt: Umanismul de factură erasmică, curentul vorbirii şi scrierii deschise, critica influenţată de Antichitate.

Societatea blama luxul, risipa şi mai ales trândăvia paraziţilor de la curţile regale. Aceștia duceau o viaţă foarte plăcută, fără a presta vreo muncă propriu-zisă. Se întrețineau din dările unui principat.

Monarhul se dedica tot mai mult amuzamentelor vieţii de curte şi vânătorii, neglijând treburile statului. O mare parte dintre monarhi aveau doar funcţia de reprezentare. Trăiau însă departe de treburile guvernării şi de poporul care trebuia condus. Se realizase și o înrudire de tronuri, având caracter intereuropean.

Reşedinţa monarhilor se schimbă și vechiul castel din capitală este părăsit. Principii vor să se poată mişca mai liber și preferă natura de la ţară în schimbul orașului sufocant. Astfel, regele francez părăseşte Palatul Luvru şi se mută la Versailles. Curţile acestor somptuoase reşedinţe erau locuri de cultură rafinată, dar şi cadrul unor afaceri extrem de penibile şi ale unor intrigi dezgustătoare.

Europa era dominată de coroane regale. Dinastia de Bourbon se extinsese şi în Spania şi în Regatul celor două Sicilii. Parisul şi Viena rămăseseră incontestabil marile curţi ale unor state puternice. Cei mai mulți dintre monarhi cedaseră puterea Primului lor Ministru, sau chiar metreselor lor, sau, după caz, favoriţilor acestora. Situația este prezentă și în Franţa, în timpul lui Ludovic al XV-lea, unde se putea vorbi despre domnia marchizei de Pompadour.

Este surprinzător că în acest secol, prin hazardul succesiunilor la tron, în multe monarhii au ajuns pe tron femei, precum: Maria Tereza în Austria, Ecaterina a II-a în Rusia, Regina Ana în Marea Britanie sau Regina Maria în Portugalia. Femeile au jucat dintotdeauna un rol important în monarhii, ca soţii de regi, ca metrese ale acestora sau ca regine văduve.

Distracţia a devenit mai rafinată. Se bea mai puțin decât în secolul anterior. Plăcerea este mai subtilă, nu doar se joacă, ci se şi citeşte. Existau principi culți şi mai ales principese culte. Este de bonton pentru orice principe din acest secol să întemeieze o academie.

Filosofii iluminişti încep să conteste dogmele Bisericii Catolice, care considera viaţa pământească o simplă trecere spre viaţa veşnică. Erau contestate: învăţătura clerului, revelaţia divină şi tradiţiile Bisericii. Se admitea existenţa unui Dumnezeu creator al Universului, dar se nega intervenţia Sa în istoria umanităţii. Creația se supune doar legilor naturii, este concepţia ce va fi cunoscută sub numele de „deism”.

Deismul dorea să minimalizeze rolul Bisericii, care era considerată sursă de fanatism şi ignoranţă. Pentru deişti, Dumnezeu s-a implicat doar în crearea lumii, lăsând-o apoi să funcţioneze după propriile reguli.

Iluminiștii condamnau Biserica Catolică pentru că era bogată, coruptă şi intolerantă. Au preluat exclamaţia lui Voltaire: „Zdrobiţi-o pe infamă!”, cu referire la Biserică.

Religia era privită ca un garant al ordinii sociale. Era necesară oamenilor de rând, în lipsa unei educaţii raţionaliste, care să ilumineze mintea şi sufletul omului.

Nu se mai acceptă interpretarea ad litteram a Bibliei. Se respingea tot ceea ce nu putea fi explicat de raţiune. Miracolele, de exemplu, erau considerate superstiţii.

Diderot afirma că „nu există decât o singură datorie a omului, aceea de a fi fericit”. Ţelul iluminist era acela de a aplica analiza raţională în toate domeniile. Deşi filosofii criticau unele instituţii ale Vechiului Regim, ei nu se opuneau regimului în sine şi nu se considerau revoluţionari.

Iluminiştii acceptau două forme de guvernare: monarhia şi republica. Ei vor ataca despotismul monarhic. Acţiunea a fost declanşată în principal de Montesquieu în cartea Spiritul Legilor. Statul monarhic nu mai era un stat la dispoziţia regelui, ci trebuia condus după principii şi reguli de guvernare.

Principiile cele mai importante care modificau în mod fundamental concepţia despre exercitarea puterii într-un stat erau: regimul constituţional, separarea puterilor în stat, respectarea drepturilor naturale ale oamenilor, proprietatea privată şi egalitatea în faţa legilor şi a justiţiei.

În acest secol începe emanciparea politică a femeilor. Dorinţa acestora era de a fi cât mai implicate în treburile statului şi de a avea egalitate cu bărbatul. În epocă, aceste drepturi erau grav încălcate. Femeilor nu li se permitea să pătrundă în viaţa politică în mod direct. Aceasta era considerată o îndeletnicire exclusiv bărbătească.

Monarhia constituţională trebuia să se edifice prin reformele propuse de filosofi şi prin intermediul elitelor instruite ale societăţii.

În plan economic, munca era considerată singura sursă a bogăţiei şi a progresului economic. Unii gânditori considerau munca agricolă drept sursă a bogăţiei şi astfel proprietarii funciari ar trebui să ocupe un loc privilegiat în societate. Alţii susţineau că societatea poate prospera prin dezvoltarea industriei şi comerţului.

François Quesnay a fost un economist francez care a pus bazele fiziocratismului. Acest curent economic susţinea că agricultura este cea mai importantă ramură a economiei.

Vincent de Gournay, economist francez şi ministru al comerțului, a fost cel care a formulat celebra frază: Laissez faire, laissez passer. Prin aceasta a vrut să exprime necesitatea libertății economice într-un stat. Se împotrivea mercantilismului şi intervenţiei statului în tranzacţiile dintre particulari.

În lucrarea Avuţia naţiunilor: cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, scoţianul Adam Smith a formulat pentru prima dată legea cererii şi ofertei ca principală regulă ce trebuie să acţioneze pe piaţa liberă a economiilor. A contribuit astfel la apariţia ideii de capitalism şi comerţ liber.

Thomas Malthus considera sărăcia, bolile, războaiele şi epidemiile ca fiind factori pozitivi pentru omenire. Acestea asigurau echilibrul între numărul populaţiei şi cantitatea mijloacelor de subzistență.

Epoca Luminilor a fost marcată de o serie de elite culturale, personalităţi, aşa numiţii teoreticieni ai ideilor iluministe. Prin scrierile lor, aceștia vor influenţa gândirea noii epoci şi vor duce la schimbarea mentalităţilor.

Montesquieu era nobil şi fusese preşedintele Parlamentului din Bordeaux. El considera că aceste instanţe, ca şi Stările Provinciale, au un rol aparte în intermedierea dintre rege şi supuşii săi. Puterea lor îl împedică pe rege să devină despot. Parlamentele erau entuziasmate de ideile sale.

Voltaire era de orientare iluministă conservatoare. A creat o operă extrem de vastă. Scrierile sale sunt îndreptate împotriva inechităților sociale, superstițiilor, intoleranței religioase. A criticat Vechiul Regim și Biserica. A militat pentru libertatea cuvântului, a gândirii și pentru egalitatea tuturor oamenilor în fața legii. Considera că relele societății pot fi îndreptate prin alianța dintre monarhi și filosofi. Voltaire este teoreticianul despotismului luminat.

În concepţia lui J.J. Rousseau, republica era o societate apărută ca urmare a unui contract încheiat între oameni liberi şi egali. În temeiul acestui contract, exercitarea puterii era delegată unor reprezentanţi ai acestora. Voinţa generală era expresia politică a unei comunităţi naţionale, reprezentând sursa autorităţii puterii într-un stat. Se fundamenta astfel ideea regimului politic reprezentativ ca expresie a suveranităţii poporului.

J. J Rousseau era de orientare iluministă radicală. Lucrările sale: Discurs asupra inegalității de avere și Contractul social, exprimă aspirațiile micii burghezii din care făcea parte. Rousseau consideră proprietatea privată drept sursă a inegalității și a relelor din societate. De aceea ea trebuia limitată. El milita și pentru participarea tuturor cetățenilor la viața politică. Statul trebuia organizat pentru a asigura suveranitatea poporului.

Iluminismul s-a răspândit în special prin intermediul cărţilor. Alături de cărţi, ideile filosofilor au circulat prin intermediul presei, prin societăţi ştiinţifice, literare şi artistice, prin saloane de lectură, dar şi prin lojile masonice.

Ideile iluministe s-au răspândit în Europa şi pe continentul american sub formă de broşuri sau cărţi de mari dimensiuni. Enciclopedia, operă coordonată de Diderot şi ďAlembert, avea 35 de volume. Cuprindea cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice ale vremii, ideile filosofice, politice, religioase, economice, critica societăţii, ideea progresului uman.

Răspândirea ideilor iluministe în Europa a fost favorizată de moda folosirii limbii franceze. Atât elitele intelectuale, cât și categoriile sociale înstărite din aproape toate statele europene vorbeau această limbă.

Apare ideea de viaţă publică şi viaţă privată, făcându-se o delimitare clară între cele două. Autoritatea statului împreună cu organizarea administrativă, erau considerate forme ale autorității publice. Tot publice sunt considerate şi regulile sociale şi ordinea, grădina şi piaţa. Ca urmare, se inaugurează limbajul public, conferinţele publice, dar şi ideea de servicii publice.

Privat devine tot ceea ce este propriu, particular, care nu se referă la nici o obligație sau sarcină faţă de ceilalţi.

Problemele societăţii legate de guvernare, finanţe, economie, armată şi realţii internaţionale devin obiectul dezbaterilor publice. Până în această perioadă erau discutate doar în camera de consiliu a monarhului şi în cabinetele miniştrilor.

La dezbaterile publice participau elitele intelectuale, filosofii, oamenii de ştiinţă şi publicul larg. Acestea aveau loc atât în biblioteci, cât şi în cafenele, în cluburi, în lojile masonice, în saloanele moderne sau în societăţile literare. În numele opiniei publice, era criticată starea generală a societăţii, dar şi politica regelui.

Apar societăţile de ajutorare a săracilor şi a celor fără adăpost. Acestea întreprindeau acte caritabile şi filantropice. Statul începe să se implice şi el prin crearea unor stabilimente pentru săraci şi cerşetori.