Guvernul revoluţionar şi Teroarea
autor Stoica Gilda, iulie 2016
Ghilotina a rămas simbolul Terorii. Lupta pentru putere dintre girondini şi iacobini, masacrele din septembrie, procesul lui Ludovic al XVI-lea.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Ghilotina a rămas simbolul Terorii, fiind asociată, cel mai adesea, cu Revoluţia Franceză. Epurări sângeroase, cetăţeni înspăimântaţi, dictatură şi suprimarea libertăţilor, anunţate prin Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, toate au fost asociate Terorii.

Perioada Terorii a fost considerată de către unii istorici drept un derapaj al revoluţiei, provocat de militanţii sanculoţi. Acești militanți au silit conducerea țării să adopte politici contrare reformelor liberale adoptate de Adunarea Constituantă. Deşi sprijinul lor a fost necesar pentru salvarea revoluţiei, sanculoții nu au obținut beneficii permanente sau schimbări de durată în favoarea lor.

Au existat două perioade de Teroare, ambele legate de războiul de dincolo de graniţe. Prima perioadă a început în urma atacului de la Tuileries și s-a încheiat cu bătălia de la Valmy. În urma acestei bătălii invazia aliaţilor a fost respinsă.

A doua perioadă de Teroare a început prin arestarea unei serii de deputaţi girondini și s-a încheiat cu execuţia lui Robespierre şi a susţinătorilor săi.

Pe baza legiferării votului universal, toţi bărbaţii cu vârsta de peste 21 de ani au putut participa la alegerile pentru Convenţie. Rezultatul a fost, însă, denaturat din cauza presiunii create, care a dus la teamă și intimidare.

La Paris, simpatizanții monarhiști și-au pierdut dreptul de vot. Prin urmare, toți cei 24 de membri care reprezentau Parisul erau iacobini, republicani și susținători ai Comunei. Astfel, Robespierre a obţinut cel mai mare număr de voturi în capitală.

Inițial, în Convenție au intrat aproximativ 200 de girondini și 100 de iacobini, ceea ce a făcut ca majoritatea să nu aparțină niciunei tabere. Cei care nu aparțineau niciuneia dintre tabere ocupau parterul din mijlocul sălii în care lucra Adunarea. Din acest motiv, ei au primit denumirea de mlaștina sau câmpia.

Aproximativ o treime din deputaţi erau jurişti. Procentul reprezentanţilor oamenilor de afaceri şi comercianţilor a scăzut la nouă, faţă de treisprezece, cât a reprezentat în Adunarea Constituantă.

Până la acest moment, istoria Convenţiei este cea a luptei dintre girondini și iacobini. Nici una dintre cele două grupări nu era un partid, care să fi avut un program prestabilit sau să fi adoptat un regulament comun. Poporul nu vedea cu ochi buni partidele, considerând că acestea urmăresc interesele egoiste ale membrilor lor şi nu binele general.

Iacobinii erau cunoscuți şi ca montagnarzi sau munteni. Erau numiți și stânga, pentru că ocupau locurile de sus ale Adunării, la stânga președintelui. Acest nume pare mai potrivit, deoarece şi girondinii erau tot iacobini, făcând parte din Clubul Iacobinilor, însă cele două grupări se certau între ele cu îndârjire.

Ambele grupuri, atât girondinii cât şi montagnarzii, erau alcătuite din burghezi și erau de acord în majoritatea chestiunilor politice. Credeau în revoluție și republică, detestau privilegiile, erau anticlericali și în favoarea unei economii liberale, dorind o Franța mai luminată și mai umană. Se priveau, însă, reciproc cu suspiciune.

Girondinii aveau cea mai mare parte a presei pariziene de partea lor și erau sprijiniți și de provincie. Opoziția girondinilor față de mișcările de la 10 august i-a făcut să piardă sprijinul militanților parizieni. Montagnarzii erau mai slabi pe poziții în provincii decât girondinii. Montagnarzii dispuneau de sprijinul solid al cluburilor și secțiilor pariziene și apăreau ca principalii campioni ai Parisului. Girondinii sprijineau liberalismul, dreptul provinciilor de a se guverna singure, fără intervenția Parisului.

Ambele grupuri înțelegeau că pentru câștigarea războiului era necesar sprijinul populației. Girondinii credeau că Robespierre dorea o dictatură sângeroasă, iar montagnarzii considerau că girondinii ar face compromisuri cu conservatorii și regaliștii pentru a rămâne la putere. Astfel, girondinii erau acuzați de contrarevoluție.

Cum nici girondinii nici montagnarzii nu aveau majoritate în Adunare, aveau nevoie de sprijinul câmpiei. Inițial, aceasta i-a sprijinit pe girondini, deoarece dintre ei proveneau mulți miniștri care dominau majoritatea comisiilor Adunării.

Armata franceză se afla într-o situație deplorabilă pentru că La Fayette a fugit la austrieci. A fost momentul în care panica şi frica au pus stăpânire pe Franţa.

Situaţia s-a agravat când prusacii au traversat frontiera franceză și au cucerit Longwy. Verdun, ultima mare fortăreață pe drumul spre Paris, era pe cale să se predea. Comuna i-a chemat pe toți patrioții sub arme, mii de voluntari oferindu-se să apere capitala şi revoluţia.

La Valmy, armata franceză formată din 52.000 de soldați a învins armata de 34.000 de prusaci. Braunschweig s-a retras spre frontieră și armata franceză a reluat ofensiva, ocupând într-o lună malul stâng al Rinului. Dumouriez i-a înfrânt pe austrieci la Jemappes și a ocupat Belgia, iar în sud, Nisa și Savoia au fost cucerite. Și aici se va instala o administrație revoluționară.

Acum, francezii au început să vorbească de frontierele naturale - Rinul, Alpii şi Pirinei. Acest lucru însemna anexarea de teritorii și contravenea politicii stabilite anterior de Adunarea Constituantă. În ţările cucerite a fost instalată o administraţie revoluţionară, armatele franceze urmând să fie plătite şi hrănite pe cheltuiala populaţiei locale.

Trebuia ca armatele să fie întreținute. Din acest motiv, pământurile bisericii și ale celor considerați inamici ai noului regim au fost confiscate, fiind desființate dijmele și obligațiile feudale. Aceste măsuri au nemulţumit o mare parte a populaţiei, confirmând părerea lui Robespierre că armatele franceze nu vor fi bine primite peste hotare.

Odată plecați voluntarii pe front, a apărut îngrijorarea în privința închisorilor supraaglomerate de preoți și nobili. Aceștia din urmă erau consideraţi suspecţii contrarevoluţiei. A apărut zvonul că preoții și nobilii urmau să evadeze, să ucidă populaţia lipsită de sprijin şi să predea oraşul prusacilor. Marat, care influența Comuna, a cerut să fie uciși toți cei care erau suspectați ca și contrarevoluționari.

Masacrul prizonierilor a durat cinci zile. Astfel, 1.100 - 1.400o dintre cei 2.600 de prizonieri au fost uciși. Numai un sfert dintre ei erau preoţi sau nobili, restul au fost deţinuţi de drept comun.

Ucigaşii erau sanculoţi din secţiunile pariziene. Nici comuna, nici celelalte autorităţi n-au făcut nimic pentru a-i opri. Aceasta ar fi însemnat să mobilizeze Garda Naţională şi să rişte un al doilea Câmp al lui Marte.

Masacrul a aruncat o umbră asupra primei întruniri a Convenţiei. Cei mai mulţi deputaţi din provincii au fost şocaţi de asasinate şi s-au raliat girondinilor. Ura girondinilor faţă de iacobini şi faţă de susţinătorii lor sanculoţi a crescut. Din acest moment, moderaţii şi străinătatea i-au considerat pe montagnarzi şi sanculoţi sălbatici însetaţi de sânge.

Iacobinii au insistat ca regele să fie judecat cu scopul de a consolida republica. Ei depindeau tot mai mult de sanculoţi. Iacobinii doreau ca regele să fie judecat şi executat, considerându-l răspunzător pentru vărsarea de sânge de la Tuileries.

Girondinii au dorit să evite procesul și au propus organizarea unui referendum pentru a decide soarta regelui. Nereuşind, au încercat chiar să-i salveze viața prin două tentative. Când regele a fost găsit vinovat şi condamnat la moarte, girondinii au propus amânarea execuţiei. Convenția a votat împotriva amânării execuției cu 387 de voturi la 334. Regele a fost privit ca o amenințare la adresa republicii.

Ludovic al XVI-lea a fost găsit vinovat și condamnat la moarte, iar girondinii au cerut amânarea execuției. Marat a propus ca decizia să fie luată printr-un apel nominal prin care fiecare deputat să-și anunțe public decizia. Dintr-o adunare de 721 de deputați, niciunul nu a votat pentru nevinovăția regelui. Acestora le-a fost frică că ar putea fi considerați trădători. 693 de deputați au votat pentru vinovăția regelui și 23 s-au abținut. Dintre cei care au votat pentru vinovăție, 361 au votat pentru pedeapsa cu moartea, iar 319 pentru pedeapsa cu închisoarea.

Citoyen Louis Capet, fostul rege Ludovic al XVI-lea, a fost deposedat de toate titlurile și toate onorurile de către guvernul republican. Regele a fost decapitat prin ghilotinare în ceea ce este astăzi Place de la Concorde. Călăul, Charles Henri Sanson, a depus mărturie că fostul rege și-a înfruntat curajos soarta. Montagnarzii au câștigat în Convenție un ascendent pe care rar după aceea l-au mai pierdut.

Convenția a votat un decret prin care Franța își pretindea frontierele naturale ale Rinului, Alpilor și Pirineilor. De asemenea, au decretat asistență și fraternitate tuturor popoarelor care vor să-și câștige libertatea. Marile Puteri s-au alarmat în urma anexărilor teritoriale, în special la anexarea Nisei şi Savoiei.

Anglia a fost, în mod deosebit, afectată de transformarea Rinului în frontieră naturală a Franţei. Acest lucru s-a datorat faptului că Provinciile Unite şi Belgia erau considerate esenţiale pentru securitatea britanică.

Convenția a declarat război Angliei și Olandei, ulterior și Spaniei. Dumouriez a fost înfrânt de austrieci la Neerwinden. Ca urmare, acesta a decis să se îndrepte spre Paris pentru a dizolva Convenția și pentru a reinstaura Constituția și monarhia. Fiindcă armata a refuzat, Dumouriez a dezertat la austrieci alături de ducele de Chartres, viitorul rege Ludovic Filip. Dumouriez s-a bucurat de sprijinul entuziast al girondinilor. Din acest motiv, dezertarea sa a slăbit şi mai mult poziţia girondinilor în Convenţie şi în cluburile Parisului.

Franța a pierdut Belgia și malul stâng al Rinului, astfel că a luptat din nou pe teren francez. Guvernul a ordonat înrolarea a 30.000 de soldați.

S-a produs o mare răscoală în patru departamente de la sud de Loara sau Vandeea. Țăranii au plătit acolo impozite funciare mai mari și nu au agreat guvernul revoluționar. Impunerea Constituției Civile a Clerului și vânzarea pământurilor bisericești au fost măsuri nepopulare.

Țăranii i-au privit pe nobili ca pe adevărații conducători, mulți dintre ei fiind monarhiști. Autoritățile locale, preoții constituționali și membrii Gărzii Naționale au fost uciși în departamentele din sud. Guvernul a retras de pe front 30.000 de soldați pentru a reprima răscoala. Pentru a acoperi cheltuielile războiului au fost tipărite mai multe asignate. Acestea au scăzut la jumătate față de valoarea nominală. Această scădere a dus la creșterea prețurilor și, ca urmare, la extinderea răscoalelor.

Pentru a obține sprijinul populației, cererile ei trebuiau satisfăcute. Montagnarzii s-au apropiat de sanculoți și de Câmpie, împărtășind ura girondinilor față de Robespierre și Marat. Montagnarzii i-au considerat vinovați pe girondini de înfrângerile din război din cauza legăturii cu Dumouriez. De asemenea, i-au crezut vinovați și de răscoala de la Vandeea și de criza economică. Câmpia s-a alăturat montagnarzilor. Barre, liderul Câmpiei, a declarat Convenției că trebuie să recunoască trei lucruri. În primul rând, în caz de urgență, niciun guvern nu poate conduce prin metode obișnuite. În al doilea rând, burghezia nu trebuie să se izoleze de popor. În al treilea rând, trebuie să se păstreze

Măsurile au fost votate, având trei obiective: supravegherea și sancționarea suspecților, conferirea eficienței guvernului și satisfacerea cererilor sanculoților. S-a înființat Tribunalul Revoluționar pentru judecarea suspecților contrarevoluționari și pentru a preveni noi masacre. Tribunalul, însă, avea să fie instrumentul terorii.

Generalii au fost trimiși în provincii, investiți cu puteri nelimitate asupra administrațiilor departamentale și asupra armatei. Deputații Convenției trebuiau să le supravegheze comportamentul. După răscoala de la Vandeea, au fost înființate comites de surveillance în toate comunele și secțiunile din orașele mari. Scopul acestor comites de surveillance a fost de a-i ține sub observație pe străini și pe cei suspectați de trădare. Decretul execuției sumare a prevăzut judecarea și executarea rebelilor înarmați în 24 de ore de la prinderea lor. Procesele se desfășurau fără jurați și fără recurs.

Au fost votate legi draconice împotriva emigranților. Proprietățile le-au fost confiscate, iar cei care s-au întors în Franța au fost executați. S-a înființat Comitetul Salvării Publice care a dirijat și a accelerat activitățile miniștrilor, preluându-le autoritatea. Comitetul depindea de sprijinul Convenției. Danton, susținut de câmpie, a dorit un comitet fără extremiști. Dintre cei nouă membri aleși, șapte erau din Câmpie, inclusiv Barere. Ceilalți doi erau montagnarzi, dintre care unul era Danton. Nu era niciun girondin.

Danton și Robespierre au discutat despre modul prin care ar putea să obțină sprijinul poporului pentru republică. A fost fixat prețul maximal pentru cereale, la care girondinii s-au opus. Celor bogați le-a fost impus un împrumut obligatoriu.

Danton și montagnarzii au cerut girondinilor să nu-i mai atace pe sanculoți, tratându-i drept buveurs de sang. Totul a fost, însă, în zadar. Robespierre a trecut de partea sanculoților, chemând poporul la răscoală împotriva deputaților girondini corupți.

Când deputaţii au încercat să plece, au fost forţaţi să se întoarcă. Pentru prima dată se folosea forţa armată impotriva unui Parlament ales. Pentru a evita un masacru, Convenția a fost nevoită să consimtă arestarea a 29 de deputați și a doi miniștri girondini.

Mulți deputați și-au pierdut încrederea în montagnarzi şi se temeau de ei. Totuşi, nu au dorit să asiste la răstunarea republicii de către duşmanii interni sau externi. Din acest motiv, în următoarele 14 luni, ei au fost nevoiţi să rămână complici ai minorităţii iacobine.

A început o răscoală care s-a răspândit rapid, după ce vestea înfrângerii iacobinilor la Lyon a ajuns la Paris. 80.000 de membri ai Gărzii Naționale au înconjurat Convenția și și-au îndreptat tunurile spre ea. Aceștia au cerut expulzarea girondinilor din Adunare și fixarea unui preț maximal la toate produsele de bază.

La formarea noului Comitet al Salvării Publice, toți cei 12 membri erau montagnarzi sau deputați ai câmpiei. Membrii aparțineau clasei mijlocii, cu excepția nobilului Herault de Sechelles. Nu exista președinte și toți răspundeau împreună pentru acțiunile Comitetului. Acest Comitet avea să devina primul guvern puternic.

Membrii Comitetului nu împărtăşeau aceleaşi opinii, dar erau gata să uite aceste diferenţe pentru a face faţă problemelor urgente cu care se confrunta Franţa. Maximilien Robespierre a intrat în comitet cu rol în menținerea legăturii dintre iacobinii burghezi și sanculoți. Nu era privit cu ochi buni și nu se bucura de mult sprijin în Convenție. I se spunea incoruptibilul sau fanatic al moralei. Maximilien Robespierre susținea că toți cei care nu puneau virtutea mai presus de orice trebuiau sacrificați.

Maximilien Robespierre a fost un politician abil, care acționa cu prudență și aștepta momentul potrivit, dând dovadă de fler. El s-a pronunțat împotriva manifestațiilor republicane și se implica în insurecții numai în ultima clipă, când era sigur că ele sunt victorioase. Maximilien Robespierre considera că, pentru a învinge, trebuia să obțină sprijinul poporului. S-a opus împărțirii cetățenilor și legilor care-i lipseau de drepturi civile pe negrii din colonii. Acesta a dezaprobat și bogăția excesivă și nu credea în distribuirea proprietății în mod egal. Credea, însă, că datoria statului era să asigure supraviețuirea tuturor membrilor săi prin oferirea unor mijloace de muncă.

Pentru că avea multe idei în comun cu sanculoţii, Maximilien Robespierre era foarte popular în rândul oamenilor simpli din Paris. Însă, el n-a fost niciodată unul de-al lor. Purta ciorapi de mătase, pantaloni bufanţi până la genunchi şi peruca pudrată a Vechiului Regim.

Barere a fost purtătorul de cuvânt al comitetului în Convenție. Carnot, inginer de profesie, s-a ocupat de organizarea armatei. Din comitet făceau parte și doi membri ai Clubului Cordelierilor: Collot d' Herbois și Billaud-Varenne. Aliații lui Robespierre erau Couthon, paralizat și ținut într-un scaun cu rotile și Saint-Just, susținătorul de frunte al Terorii. Toți au fost realeși periodic. Herault, însă, s-a retras.

Comitetul Salvării Publice s-a confruntat cu probleme mari, una dintre cele mai serioase fiind revolta în provincii. Multe departamente s-au arătat nemulțumite de influența Parisului și a Comunei asupra Convenției. Din această cauză au izbucnit mișcări anti-iacobine la Bordeaux, Lyon, Marsilia.

Revolta s-a extins considerabil: 60 de departamente au protestat împotriva expulzării girondinilor. Montagnarzii au considerat că aceste revolte federale erau menite să distrugă unitatea republicii. La Toulon, revolta a escaladat, aprovizionarea cu hrană fiind întreruptă. Autoritățile orașului chiar au negociat cu englezii pentru proclamarea monarhiei. Prin urmare, trupele britanice au sosit în oraș.

Aliații nu și-au putut coordona planurile, iar lipsa de unitate a lor a salvat Franța. Acest lucru s-a întâmplat după ce Pitt i-a ordonat ducelui de York să atace Dunkerque ca bază navală, acesta îndreptându-se spre est. Astfel, armata aliaților a fost divizată.

Marsilia, Lyon și Toulon au dezavuat Convenția, urmate de alte orașe mici din valea Ronului și din Proventa. Orașele, însă, n-au putut strânge forțe considerabile, iar cooperarea între centrele revoltei era slabă. Astfel, guvernul a putut ataca fiecare zonă rebelă. Austriecii au intrat în Franța, iar spaniolii au invadat Roussillon în sud. Aliații aveau 160.000 de soldați concentrați la granița Țărilor de Jos, unde li s-a opus armata franceză, inferioară numeric.

Lipsa de unitate a aliaților în acel moment a fost factorul cel mai important în supraviețuirea Franței. Prusia și Austria se războiau pentru Polonia. Austria și-a îndreptat atenția spre părțile habsburgice din Țările de Jos. Voia să le cedeze în schimbul Bavariei. Ca urmare, Prusia, care se temea de o consolidare a puterii austriece, a ordonat generalilor săi să nu atace Franța.

Sanculoții destestau aristocrația și pe toți posesorii de mari averi și aveau un neclintit devotament față de egalitate. Ei nu spuneau domnule, ci cetățene și foloseau familiarul tu în locul politicosului dumneavoastră. Bonetele roșii ale sanculoților aminteau de originea de sclavi eliberați și simbolizau egalitatea tuturor cetățenilor. Pentru ei, suveranitatea poporului nu putea fi delegată unor reprezentanți. Astfel, poporul avea dreptul să-și verifice și să-și schimbe oricând reprezentantul ales, iar dacă era trădat, avea dreptul la insurecție.

Majoritatea sanculoților au fost salariați, dar nu au deținut puterea în cadrul secțiunilor. Fiecare secțiune a fost condusă de un număr mic de militanți, membri înstăriți. Din cei 454 de membri ai comitetelor revoluționare din Paris, proprietarii de prăvălii, patronii de mici ateliere și meșteșugarii independenți au reprezentat 65%. Rentierii, funcționarii publici și membrii profesiilor liberale au reprezentat 26% iar muncitorii salariați, 8%. Sanculoții își exercitau puterea prin intermediul propriilor instituții, care nu depindeau de administrația centrală.

Societățile populare dominau. Acestea erau încurajate de guvern, cât timp existau amenințări ale inamicilor interni și externi. Motivul era acela că societățile sprijineau efortul de război, supravegheau suspecții și îi ajutau pe reprezentanți să epureze amenințările locale. Sanculoții au sprijinit guvernul în toate direcțiile importante. Acest sprijin se datora adversității față de aristocrație și deciziei de a câștiga războiul.

Sanculoții i-au adus pe iacobini la putere. Astfel, noua Constituție, precedată de o Declarație a drepturilor, a fost trecută prin Adunare. În aceasta s-au regăsit multe din aspirațiile sanculoților. A fost proclamat dreptul la insurecție. Toți bărbații au primit drept de vot, iar alegerile au devenit directe.

Comuna și secțiunile au fost unitățile administrative locale ale Parisului, cu funcționari și comitete alese. Garda Națională a fost sub controlul acestora, astfel că aveau propria poliție și propria armată.

În urma unei levée en masse au fost cerute recrutări, sarcina revenind Comitetului Salvării Publice. Prima categorie de recruți a fost formată din bărbați necăsătoriți între 18 și 25 de ani, în număr de un milion de oameni. Aceștia au trebuit să fie hrăniți, înarmați și instruiți. Fabricile de stat au fost adaptate să producă arme și muniție. Au fost preluate ca materii prime clopotele și odoarele bisericilor, topite pentru tunuri, respectiv pentru monede. Guvernul a preluat controlul asupra comerțului exterior și navigației.

Situația economică s-a deteriorat. Asignatul a ajuns sub o treime din valoarea nominală, iar seceta a redus cu trei sferturi intrările de cereale în Paris. Les enragés - turbații era o grupare care a cerut măsuri pentru combaterea lipsei de alimente. Purtătorul de cuvânt al acestei grupări a fost Jacques Roux. Oamenii au suferit de foame în mansardele aglomerate. Partizanii săi au fost muncitorii salariați, lucrătorii ocazionali, săracii și șomerii.

Jacques Roux dorea să determine Convenția să ia măsuri de combatere a foametei și sărăciei. Nu s-a întâmplat nimic și acesta a acuzat Convenția public. Programul său era Teroarea economică, executarea celor care stocau cereale pentru a ridica prețul și epurarea foștilor nobili din armată. Robespierre îl ura pe Roux pentru că amenința Comuna și Convenția prin acțiuni directe de stradă. Astfel, Roux a fost arestat și a murit în închisoare.

Mulțimea s-a adunat la primăria Parisului să ceară pâine și salarii mari, apoi s-a îndreptat spre Convenție. S-ar fi putut termina cu o lovitură de stat. Convenția a evitat-o, acceptând o serie de măsuri radicale. Secțiunile au impus Convenției să proclame Teroarea la ordinea zilei.

Unul dintre instrumentele terorii pe care Convenția l-a autorizat imediat a fost crearea unei armate revoluționare pariziene. Ulterior, 56 de alte armate, neautorizate, au fost înființate în provincie. Armatele de civili erau menite să asigure aprovizionarea Parisului și a marilor orașe din provincie cu alimente. Totodată, armatele trebuiau să prindă dezertorii, pe cei care stocau hrana, pe preoții refractari, pe suspecții politici și pe regaliști. Ele mobilizau resursele națiunii pentru efortul de război, confiscând argintăria și clopotele bisericilor. Urma ca aceste armate să instaureze justiția revoluționară în regiunile sudice și vestice.

Erau 6.000 de oameni în armata revoluționară pariziană, 1.200 de artileriști și 30.000 în armatele provinciale. Activitatea armatei se extindea la 25 de departamente, iar principalul obiectiv era să ocupe două treimi din efectiv. Un alt obiectiv era să asigure aprovizionarea cu alimente a capitalei, prin rechiziționări în zonele producătoare de cereale din nord. Armata urmărea, de asemenea, să ocupe o treime din oamenii săi, să participe la sălbatica reprimare a revoltei federaliste din Lyon și să participe la descreștinare.

Comitetul Salvării Naționale nu a agreat armatele revoluționare. Motivul era acela că erau anarhice, nu se supuneau autorităților și generau opoziție față de revoluție prin metode brutale. Astfel, ele au fost sortite desființării de îndată ce guvernul revoluționar a fost ferm consolidat.

Convenția a cedat presiunii populare exercitate de Roux și de sanculoți, votând legea care pedepsea cu moartea stocarea de alimente. Negustorii au refuzat sa mai transporte cantități mari ca să nu fie acuzați că stochează. În acest mod, criza de alimente s-a agravat.

Convenția a acceptat controlul prețurilor, votând Legea Maximului General. Noua lege fixa prețul pâinii și pe cel ale altor produse și servicii de bază, la o treime peste prețurile în vigoare. Dacă salariile nu erau controlate, fixarea prețurilor nu avea sens, deoarece salariile determinau nivelul prețurilor. Salariile au fost fixate cu 50% peste nivelul din 1790.

Țăranii au refuzat să vândă cereale la prețul maximal. Atunci a fost permisă rechiziționarea ca singura modalitate pentru a hrăni orașele și armata. Prețul maximal i-a întors pe oameni unii împotriva celorlalți. Țăranii urau prețul maximal pentru că era adesea sub costul producției. Sanculoții, însă, aveau nevoie de el pentru a trăi. Când reprezentanții convenției au ajuns la țară cu armata revoluționară să impună prețul maximal, au avut loc ciocniri cu țăranii.

Guvernul avea nevoie de cooperarea țăranilor înstăriți care dețineau o mare parte din recoltă. Aceștia erau consilieri municipali și perceptori de impozite ce supravegheau rechiziționarea. Prețul maximal trebuia aplicat. Pentru a-i mulțumi pe țăranii înstăriți, guvernul a revenit asupra prețurilor, majorându-le. Această măsură a nemulțumit pe sanculoți. Orașele și armatele au fost hrănite, iar asignatul, care valora 22% din valoarea nominală, a crescut la 48% în câteva luni.

Teroarea a îmbrăcat trei forme. Prima era Teroarea oficială. A fost exercitată de Comitetele Salvării Publice și ale Siguranței Generale. Aceasta avea centrul în Paris, iar victimele sale erau aduse în fața Tribunalului Revoluționar. A doua era Teroarea în regiunile revoltelor federale. Mai exista o a treia Teroare în celelalte zone ale Franței. Aceasta din urmă era controlată de comitete de supraveghere, de comitete ale reprezentanților în misiune și ale armatelor revoluționare.

Comitetele răspundeau de aducerea cazurilor în fața Tribunalului Revoluționar din Paris. Tribunalul a audiat 260 de cazuri și a pronunțat 66 de condamnări la moarte. Robespierre și montagnarzii considerau că Teroarea trebuia să fie legală și supravegheată de guvern.

Au fost intentate procese unor personalități cunoscute, dând curs cererii populației. Astfel, s-au debarasat de oamenii pe care îi considerau dușmani ai republicii. Tribunalul Revoluționar a devenit scena unui șir nesfârșit de procese și condamnări la moarte: Maria Antoaneta, 31 de deputați și girondini, Philippe Egalite și doamna Roland. Achitarea nu era o opțiune.

Teroarea a fost pusă în aplicare în toate părțile Franței de către reprezentanții în misiune și armatele revoluționare. Reprezentanții în misiune erau iacobini fanatici, care umpleau noile comitete revoluționare cu suporterii lor. Administrația își delegase atribuțiile acestor comitete. Ele aveau dreptul de a aresta pe oricine considerau că ar putea fi un pericol pentru reformă. Comitetele simbolizau teroarea la nivel local, fiind singura instituție permanentă a Terorii la nivel rural.

Revolta federală a fost reprimată în toată țara până la sfârșitul anului 1793 de către armata regulată. Marsilia, Lyon și Toulon au fost ocupate, rebelii din Vandeea fiind înfrânți.

Fiecare țăran întâlnit în zonă a fost împușcat de trupe, gospodăriile și recoltele fiind incendiate. Femeile erau violate și mutilate. După ce s-a încheiat pacificarea, Vandeea arăta ca un deșert depopulat. Mii de oameni care s-au predat umpleau închisorile, fiind apoi împușcați fără judecată. Numai 2.000 dintre aceștia erau în apropiere de Angers. La Vandeea, 7.000 de oameni au fost condamnați de curțile revoluționare, toți țărani, nici un burghez.

Reprezentanții în misiune erau adesea autorii celor mai cumplite atrocități. La Nantes, Carrier a înfăptuit teribilele înecuri. Astfel, 1.800 de oameni, din care jumătate erau femei, au fost urcați în șlepuri duse la gurile Loarei și scufundate. La Toulon, 800 de oameni au fost împușcați fără judecată și 282 au fost ghilotinați de comisia revoluționară.

Multi oameni au fost secerați de tunuri în fața unor gropi săpate dinainte. Alții au fost ghilotinați la Lyon. O jumătate de milion de oameni au fost arestați, circa 10.000 dintre ei murind în închisoare. Administrația locală a fost epurată, moderații fiind înlocuiți cu militanți sanculoți. Conform studiilor, s-au desfășurat 17.000 de execuții oficiale. Dintre executați, 28% erau țărani din Vandeea și 31% muncitori în Lyon și Marsilia. Numărul total al celor executați fără judecată a fost aproximativ 50.000.

A avut loc un proces de descreștinare, fiind de fapt un atac împotriva Bisericii, Acest atac a îmbrăcat diferite forme. Au fost închise Biserici, clopotele și argintăria au fost confiscate, au fost distruse cruci și troițe. Preoții au fost obligați să se căsătorească. Au rămas foarte puțini preoți refractari, astfel încât descreștinarea a devenit un atac asupra bisericii constituționale.

Deși Convenția nu a agreat catolicismul, mai mult a încuviințat decât a încurajat atacul asupra Bisericii. Astfel, a fost introdus un nou calendar revoluționar pentru a-l înlocui pe cel creștin. Noul calendar începea pe 22 septembrie 1792, când a fost proclamată republica. Perioada 22 septembrie 1792-21 septembrie 1793 a devenit Anul I. Anul era împărțit în 12 luni de câte 30 de zile, cu cinci zile suplimentare: sans-culottides. Fiecare lună era împărțită în trei perioade de zece zile, fiecare a zecea zi fiind zi de odihnă.

Un alt decret a dat fiecărei luni un nume, ca vendemiaire - luna culesului de vie (22 septembrie - 21 octombrie), floreal - luna florilor (20 aprilie-19 mai). Duminicile și sărbătorile bisericești erau ignorate. Se estimează că între 6.000 și 20.000 de preoți au fost siliți să renunțe la preoție.

Comuna din Paris a încetat plata salariilor clericilor, iar bisericile din Paris au fost închise. Notre-Dame a devenit Templul Rațiunii. Ulterior, o mulțime de biserici din țară au fost închise. Fouche, agent al descreștinării, a scris la intrările cimitirelor inscripții precum „Moartea este un somn veșnic”.

Aparent, Guvernul a rezolvat problemele ce amenințau existența republicii. Revoltele federaliste au fost reprimate, orașele erau aprovizionate cu alimente și valoarea asignatului creștea. Armata franceză a alungat trupele spaniole din Roussillon și trupele piemonteze din Savoia. Englezii au fost înfrânți la Hondschoote, iar austriecii la Wattignies.

Un conflict cu sanculoții era inevitabil. Anarhia domnea în departamente. Motivul era acela că legea era interpretată după bunul plac sau era ignorată de către comitetele revoluționare locale, armatele revoluționare și reprezentanții ca Fouche. Comitetul Siguranței Generale a încredințat administrarea Terorii membrilor comitetelor locale de supraveghere.

Câmpia și muntele au acceptat o nouă lege. Cele două comitete căpătau puteri executive depline. Comitetul Siguranței Generale răspundea de poliție și de siguranța internă, iar Tribunalul Revoluționar și comitetele de supraveghere treceau sub controlul său. Comitetul Salvării Publice avea atribuții ample, ca supervizarea miniștrilor și generalilor. De asemenea, trebuia să stabilească politica externă, să epureze și să dirijeze administrația locală.

Autoritățile din comune și departamente au fost trecute în subordinea unor agenți naționali. Aceștia au fost numiți de guvernul central și erau răspunzători în fața acestuia. Reprezentanții în misiune, trimiși de Convenție, au fost trecuți sub autoritatea Comitetului Salvării Publice. Astfel, toate armatele revoluționare au fost dispersate. Anarhia a luat sfârșit, iar autoritatea sanculoților a fost redusă. Multe elemente ale Vechiului Regim au reapărut. Acest lucru s-a întâmplat deoarece Robespierre susținea necesitatea unei dictaturi până la înfrângerea inamicilor interni și externi.

Principalul pericol pentru Robespierre venea din partea lui Hébert și a adepților săi. Ziarul său, La Père Duchesne, milita pentru violență, fiind popular în rândul sanculoților. Hébert i-a sprijinit pe iacobini împotriva girondinilor și dorea o funcție după lovitura de stat.

Hébert nu a fost numit ministru de interne și s-a întors împotriva iacobinilor. A acuzat Comitetul Salvării Publice de tiranie. Hébert a încercat să câștige puterea devenind susținător al nemulțumirii populare. Hébertiștii aveau puțini simpatizanți în Convenție, dar mulți în Clubul Cordelierilor, în Comună, în Armata revoluționară pariziană și în societățile populare.

Robespierre i-a antipatizat profund pe hébertiști pentru că au ocupat un loc de frunte în campania de descreștinare. Acestuia îi displăcea extremismul politic. Pentru a-i izola pe hébertiști de mase a propus confiscarea proprietăților suspecților, proprietăți ce aveau să le revină săracilor.

Hébert a declarat la Clubul cordelierilor că era necesară insurecția. Robespierre a decis să-l distrugă. Hébert și 18 adepți ai săi au fost arestați, dar pentru a preveni tulburări stradale guvernul a acționat cu prudență. Nu i-a arestat pe liderii Comunei, iar hébertiștilor li s-a adus acuzația că sunt agenți străini. Guvernul considera că hébertiștii vor instaurarea unei dictaturi militare și pregătesc terenul pentru restaurarea monarhiei. Plebea s-a lăsat manipulată, iar hébertiștii au fost ghilotinați.

Comitetul Salvării Publice a profitat pentru a-și instaura dictatura. Acest lucru s-a întâmplat în contextul în care armata revoluționară a fost dezmembrată, clubul cordelierilor a fost închis, iar societățile populare au fost dizolvate. De asemenea, Comuna a fost epurată și împânzită de susținătorii lui Robespierre.

O grupare opusă lui Robespierre s-a închegat în jurul lui Danton. Acesta din urmă voia să restabilească independența autorităților locale, punând capăt centralizării. Danton voia să aplaneze disensiunile din cadrul mișcării revoluționare și să oprească Teroarea. El a înțeles că pentru toate acestea era necesară încheierea războiului, care, de fapt, provocase Teroarea.

Danton s-a îmbogățit considerabil și nu era clar de unde provenea noua sa bogăție. Apoape 400.000 de livre au fost cheltuite cât a fost ministrul justiției. Danton a fost acuzat de corupție și pentru că ar fi fost cumpărat de puteri străine. Camille Desmoulins, prietenul său, l-a susținut în tentativa de a pune capăt Terorii. Desmoulins a cerut în ziarul său, Le Vieux Cordelier, eliberarea a 200.000 de cetățeni suspectați.

Comitetul Salvării Publice l-a considerat pe Danton o amenințare. Motivul era acela că Danton avea mulți adepți în Convenție și credea că va restaura monarhia. El a fost adus în fața Tribunalului revoluționar. Împreună cu Desmoulins și ceilalți adepți ai săi au fost executați prin ghilotinare. Nevasta lui Desmoulins a încercat să organizeze o demonstrație în sprijinul său, dar a fost arestată și ghilotinată alături de nevasta lui Hébert.

S-a instaurat o atmosferă de ură și suspiciune, în care deputații nu mai aveau curajul să declare nimic împotriva regimului. Deputatul montagnard, Thibaudeau, a scris în memoriile sale despre cât de monstruoasă a fost dictatura Terorii.

Guvernul a vrut să obțină puteri depline în represiune, drept pentru care a desființat toate tribunalele revoluționare din provincie. Toți inamicii republicii au fost aduși la Paris și judecați de Tribunalul Revoluționar. Deși fracțiunile lui Danton și Hébert au fost nimicite, simpatizanții rămași în viață au continuat să reprezinte o amenințare. Din acest motiv, Teroarea trebuia să continue până când erau eliminați și aceștia.

După ce au scăpat de tentativele de asasinare, Robespierre și Couthon au conceput proiectul legii din prairial. Prin această lege, votată ulterior, erau declarați dușmani ai poporului cei care încercau să pervertească obiceiurile și să corupă conștiințele. Inculpații nu mai aveau dreptul la apărare asistată, iar singurele verdicte posibile erau moartea și achitarea. Timp de nouă săptămâni, au fost condamnați la moarte mai mulți oameni decât au fost condamnați anterior proiectului de lege, mulți fiind din clase superioare.

Robespierre credea în Dumnezeu, pe care îl numea Providență. Credea în viața de după moarte, în care doar cei virtuoși vor fi răsplătiți. El a urât campania de descreștinare. Voia să-i unească pe toți francezii sub cultul Ființei Supreme. Catolicii au fost suparăți pentru că ignora doctrina catolică și papalitatea. Chiar și anticlericalii au fost împotrivă deoarece credeau că era un pas spre reintroducerea religiei romano-catolice. Se temeau că Robespierre se autodeclară drept mare preot al noii religii.

Robespierre pierdea sprijinul mișcării populare. Sanculoții au fost dezamăgiți de executarea hébertiștilor, de dizolvarea societăților populare, de sfârșitul democrației directe din secțiuni și de creșterea maximului de prețuri. Inflația a crescut, iar asignatul a scăzut la 36% din valoarea nominală.

Comuna, în care predominau adepții lui Robespierre, a decis să aplice maximul asupra salariilor. Salariile au fost scăzute cu până la jumătate și a sporit nemulțumirea în rândul sanculoților, care erau muncitori salariați. Populația era scârbită de Marea Teroare. Nu mai era necesară pe plan extern, din moment ce Franța preluase ofensiva, recucerind Belgia și traversând Rinul, Alpii și Pirineii. Cele două comitete au început să intre în conflict.

Comitetul Salvării Publice și-a înființat propriul său departament de poliție, condus de Robespierre. Scopul era să-i urmărească pe funcționarii incorecți. Comitetul Siguranței Generale a fost profund afectat de amestecul atribuțiilor sale privind siguranța internă. Au izbucnit conflicte și în interiorul Comitetului Salvării Publice. Billaud și Collot, legați de Hébert, s-au simțit amenințați de Robespierre.

Liderii Comunei voiau o insurecție în sprijinul lui Robespierre și a apropiaților săi. Aceasta, însă, nu a mai fost posibilă deoarece dictatura instaurată de comitete a dus la pierderea popularității.

Robespierre a dispărut din viața publică mai bine de o lună. Nu mai ținea discurs în Convenție. Era epuizat fizic și emoțional după ce membrii comitetului au muncit ore în șir timp de câteva luni. Când a revenit, s-a adresat Convenției și nu Comitetului. Robespierre și-a abandonat prudența și a ținut o cuvântare prin care își agresa colegii. Susținea în această cuvântare existența unei conspirații în sânul Convenției și cerea pedepsirea trădătorilor. A refuzat să dea nume.

Robespierre aștepta pasiv. În acest timp, Convenția i-a scos în afara legii pe deputații a căror arestare a ordonat-o anterior și pe liderii Comunei. Ceea ce însemna că aceștia puteau fi executați fără proces. Robespierre a fost arestat. Mai târziu, împreună cu alți 21 de susținători ai săi au fost executați. În următoarele zile alți peste 100 de membrii ai Comunei l-au urmat pe Robespierre la eșafod.

Moderații, precum Carnot, și teroriștii, precum Fouche și Collot, s-au simțit amenințați și s-au unit pentru a complota împotriva lui Robespierre. Când acesta a luat cuvântul, a fost împiedicat să vorbească. Convenția a votat pentru arestarea sa, a fratelui său, a lui Couthon și a lui Saint Just. Au fost închiși în subordinea Comunei, dar au fost eliberați și s-au întrunit la primărie.

Aprecierile istoricilor asupra lui Robespierre diferă foarte mult între ele. De la un omuleț afectat, vag ridicol, susceptibil până la un politician prudent sau calculat, care pregătea cu grijă terenul și nu acționa până nu era sigur de succes. Totuși, Robespierre a fost considerat un mare revoluționar, care a dirijat evenimentele și le-a provocat în timpul terorii, astfel încât reputația lui în Franța era nemărginită.