Cauzele Revoluției
autor Gilda Stoica, mai 2016
Originile Revoluţiei Franceze încep odată cu cele patru mişcări revoluţionare din ultima parte a secolului al XVIII-lea. Aceste mişcări vor zgudui din rădăcini societatea franceză şi puterea regală.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Originile Revoluţiei Franceze încep odată cu cele patru mişcări revoluţionare din ultima parte a secolului al XVIII-lea. Aceste mişcări vor zgudui din rădăcini societatea franceză şi puterea regală.

Prima revoluţie a fost cea aristocratică. Aristocrații doreau să-și apere privilegiile și să le extindă. Aceștia s-au opus tentativelor Coroanei de a le retrage o parte din privilegiile fiscale, fiind sprijiniți de parlamente și Adunarea Notabililor. Aristocrații au cerut convocarea forului reprezentativ al Stărilor Generale. Aceasta a dus la izbucnirea revoluției burgheze.

Conducătorii burgheziei s-au declarat şi conducători ai Stării a Treia. Aceștia nu au acceptat ca primele două stări să aibă un număr mai mare de voturi. Au declanşat astfel lupta împotriva aristocraților. Burghezii vor milita pentru egalitate în drepturi și pentru desființarea privilegiilor nobilimii și clerului. Vor cere şi instaurarea unui sistem în care promovarea în funcțiile superioare să se facă după merit și nu după origine. Plata impozitelor să fie stabilită după aceleași norme și toți să fie egali în fața legii.

A patra revoluție a fost cea a țăranilor. A fost provocată de criza economică și de recoltele slabe. Aceștia militau pentru abolirea obligațiilor feudale și a corvezilor. Adunarea Națională a încercat să-i pună capăt prin decretele din august, însă fără succes.

Burghezia sprijinise aristocrația în rezistența împotriva despotismului ministerial. Situația a durat până când Parlamentul de la Paris a decis constituirea Stărilor Generale, adunări reprezentative ale populaţiei franceze. Astfel urma ca primele două stări privilegiate, clerul şi nobilimea, să dispună de un număr mai mare de voturi decât Starea a Treia. Aceasta era reprezentată de burghezie, tărani, muncitori care formau majoritatea populaţiei.

Burghezii au avut nevoie de sprijinul populației Parisului în lupta împotriva regelui și a stărilor privilegiate, care s-au aliat ca să mențină rezistența în fața atacului burghez.

Revoluția populară a fost cea de-a treia revoluție. A fost generată de criza econonomică și de creșterea prețului pâinii. Prin forță, regele va încerca să dizolve Adunarea Națională, noua formă a Stărilor Generale. Va fi împiedicat de insurecția populației sărace formată din meșteșugarii şi muncitorii din Paris. Insurecția va culmina cu Căderea Bastiliei, ceea ce va salva Adunarea Națională și va asigura succesul revoluției.

Guvernul francez va ajunge la faliment în urma unor războaie foarte costisitoare în care se implicase vreme de 20 de ani, precum: Războiul de Succesiune Austriacă, Războiului de Șapte Ani şi Războiul American pentru Independenţă. Falimentul era reprezentat printr-un deficit de aproape un sfert din venitul total al coroanei. Acest deficit va duce la creşterea datoriilor naţionale, cauzate de împrumuturile mari.

Unii istorici consideră că principala cauză a crizei franceze era reprezentată de structura sistemului financiar. O parte din banii proveniți din impozite nu ajungeau la rege. Fără o restabilire a controlului asupra finanțelor, nici o reformă fundamentală nu putea fi realizată. Deficitul nu putea fi redus nici chiar dacă nobilimea și clerul, care beneficiau de privilegii și scutiri, ar fi plătit impozite.

În timpul Războiului American, Jacques Necker, un bancher protestant din Geneva, a fost numit director general al finanțelor. Avea cunoștințe în domeniul financiar și abilitatea de a obține împrumuturi care să acopere costurile războiului. Acesta a reuşit să contracteze împrumuturi și să acopere cheltuielile de război. A trebuit să plătească însă dobânzi mari pentru a-i convinge pe financiari să împrumute. Datoriile coroanei au crescut. 50% din venituri erau utilizate pentru plata dobânzilor.

Jacques Necker a redactat Darea de seamă pentru a-i asigura pe creditori că dobânzile la împrumuturile lor sunt garantate. Aceasta a fost prima declarație publică a finanțelor regale şi a produs senzație. Se făcea o diferență între cheltuielile obișnuite din timpul păcii și costurile de război. A încercat să preia controlul asupra celor mai mari consumatori de fonduri, ministrul de război și ministrul marinei, și a cerut un loc în consiliul regal. Ceilalți miniștri au amenințat că-și dau demisia. Regele n-a reușit să-și susțină ministrul reformator și Necker a fost demis.

Directorul general al finanţelor regelui, Jacques Necker, a publicat Compte rendu au roi, „Dare de seamă către rege”, care indica un surplus financiar. În realitate însă, exista un deficit. Controlorii generali nu au mai putut crește impozitele în timpul păcii, pentru că Necker a făcut față unui război costisitor fără asemenea majorări. Pentru a câştiga controlul asupra finanţelor regelui, acesta a vrut să-i înlocuiască pe financiarii independenți, cu funcții cumpărate, cu funcționari dependenți, salariați, pe care controlorul general să-i poată numi şi demite. A reușit astfel să se debaraseze

Calonne și alți miniștri de finanțe au anulat toate realizările lui Necker. I-au readus pe nobilii financiari venali în vechile lor funcții. Joly de Fleury și Calonne, noii directori generali ai finanţelor de stat, au făcut împrumuturi mai mari decât făcuse Necker.

La scurt timp, sursele de împrumuturi ale Franţei s-au epuizat. Calonne, directorul general al finanţelor, a trebuit să înceapă o reformă a sistemului fiscal. El a propus înlocuirea impozitelor de tip capitație și vingtieme cu un impozit funciar unic, care trebuia plătit de toată lumea, chiar și de nobili, cler și stările periferice.

Calonne susţinea că prin reforma sa va aduce 80 de milioane de livre, mai puțin însă decât deficitul prevăzut. Știind că parlamentele se vor opune planurilor sale, l-a convins pe rege să convoace o Adunare a Notabililor, cu membri aleși de rege, pentru aprobarea reformei. Calonne nu a prevăzut însă opoziția serioasă ce va urma.

Regele a fost obligat să urmeze vechea procedură de alegere a membrilor Adunării Notabililor. Această situație a dus la convocarea unor membri de frunte ai parlamentelor, prinți, nobili mari și episcopi, care au atacat propunerile lui Calonne. Clerul avea cel mai mult de pierdut de pe urma reformei, întrucât trebuia să plătească impozitele în mod egal cu toți ceilalți.

Regele l-a demis pe Calonne datorită opoziției stârnite, înlocuindu-l cu Lomenie de Brienne, arhiepiscop de Toulouse. Lamoignon, președintele Parlamentului de Paris, a devenit ministrul justiției. Adunarea Notabililor nu a fost mai cooperantă cu Brienne decât cu antecesorul său. Astfel, sesiunea s-a închis.

Notabilii au cerut o declarație a veniturilor și a cheltuielilor coroanei, că să poată aprecia ei înșiși situația financiară. Nu agreau impozitul funciar, pentru că era stabilit pe un număr nedefinit de ani. Calonne însă le-a refuzat cererea. Notabilii nu s-au opus, dar susțineau că era nevoie de acordul întregii națiuni. Astfel s-a cerut convocarea Stărilor Generale.

Brienne a fost aspru criticat, dar a reuşit să mențină impozitul funciar. Tot el a început un amplu program de reforme, prin care urmărea să desființeze funcțiile financiare vandabile, să înființeze o nouă vistierie centrală, să fie codificate legi, să fie reformat sistemul educațional, să fie instituită toleranța religioasă și armata să fie mai eficientă și mai puțin costisitoare. Brienne a trebuit să supună reformele sale Parlamentului din Paris pentru a fi înregistrate. Acesta a refuzat și a declarat că numai Stările Generale puteau aproba noile impozite.

Opoziţia parlamentelor din Paris şi din provincii a paralizat guvernul, împiedicând astfel Coroana să obţină banii de care avea nevoie. Popularitatea monarhiei a scăzut rapid. Regele a exilat Parlamentul la Troyes. A fost nevoit apoi să cedeze, permițând Parlamentului să revină la Paris. Noul sistem de impozitare a fost abandonat și Brienne a acceptat să fie convocate Stările Generale.

Parlamentul din Paris susţinea legile fundamentale ale regatului. Conform acestora, dreptul de vot asupra impozitelor îl aveau numai Stările Generale. Tot potrivit acestor legi, francezii nu puteau fi trimişi la închisoare fără judecată şi regele nu putea modifica privilegiile şi cutumele provinciilor. Ca urmare, Lamoignon a redus drepturile parlamentelor, în special dreptul de a înregistra decretele regale şi a protesta împotriva lor. Rezultatul acestei acţiuni de forţă a fost revolta aristocraţiei.

Brienne a fost de acord ca Stările Generale să se întrunească și a suspendat plățile din vistieria regală. Coroana era în faliment. L-a convins pe rege să-l recheme pe Necker și apoi a demisionat. Necker și-a reluat funcția. A abandonat reformele lui Lamoignon și a rechemat Parlamentul. Regele a fost silit de criza financiară și de opoziția parlamentelor să abandoneze reformele miniștrilor săi. A acceptat convocarea corpului reprezentativ al Stărilor Generale. Era sigur că acest organism îi va diminua puterea.

Au avut loc tulburări în câteva dintre capitalele provinciale în care se întruneau parlamentele: în Rennes, Bretania și în Grenoble, Dauphiné. În toate zonele ţării, nobilii se întruneau în adunări neautorizate, pentru a stabili sprijinirea parlamentelor. S-a alăturat și o adunare a clerului de partea parlamentelor, rupând astfel o îndelungată tradiție de loialitate față de coroană, condamnând reformele. Ca urmare, clerul va vota un don gratuit de mai puțin de un sfert din cât ceruse coroana.

Acţiunile celor care protestau nu erau coordonate. La Paris nu a existat sprijin popular pentru revolta nobililor. Avantajul lor a venit datorită faptului că financiarii nu mai voiau să împrumute bani guvernului. Aceasta se datora crizei economice și edictelor lui Lamoignon. Vistieria regală era goală.

Parlamentul din Paris a revenit. Dar şi-a pierdut repede popularitatea când a declarat întrunirea Stărilor Generale în condiţiile din 1614. Se menţineau astfel privilegiile clerului şi ale nobilimii.

Burghezia participase prea puțin la agitația politică condusă de nobili, cler și Adunarea Notabililor. Era rândul burghezilor, liderii Stării a Treia. Exista bănuiala că ordinele privilegiate s-au opus despotismului ministerial, pentru că voiau puterea. Se cerea dublă reprezentare pentru Starea a Treia și vot individual în locul celui pe stări. Știau că vor deține majoritatea voturilor, întrucât mulți reprezentanți ai Stării Întâi şi preoții săraci vor sprijini Starea a Treia.

Agitația a fost organizată de un club politic, Societatea celor treizeci. Clubul era format din 60 de membri, nobili de origine, dar cu vederi liberale. Prin propagandă, au stârnit indignare față de privilegii. S-a produs astfel un conflict între Starea a Treia și celelalte două stări. Conflictul cu regele a trecut pe plan secund.

Consiliul Regal a aprobat dublarea numărului de deputați pentru Starea a Treia. Nu s-a pomenit însă nimic de votul individual. S-a creat astfel confuzie la întrunirea Stărilor Generale. Starea a Treia considera că se va vota individual, în timp ce primele două stări nu erau de aceiaşi părere.

Alegerile erau imparțiale, deoarece toți membri adulți de sex masculin ai primelor două stări privilegiate aveau un vot pentru alegerea deputaților lor. Deputații Stării a Treia urmau să fie aleși printr-un complicat sistem de alegeri indirecte. Bărbații de peste 25 de ani au votat în adunarea de la nivelul parohiei sau breslei lor, doar dacă au plătit impozitele. Alegeau reprezentanți care, la rândul lor, alegeau deputați.

Înainte de întrunirea Stărilor Generale, electorii celor trei stări au redactat caietele de doleanțe și sugestiile de reformă. Prin acestea, au cerut regelui să realizeze reforme în funcţie de interesele lor.

Caietele sau listele de doleanţe aparţinâd Starii Întâi cereau ca episcopii să nu aibă mai mult de o singură dioceză. Se cerea să poată deveni episcopi și cei care nu aveau o origine nobilă, care erau gata să renunțe la privilegiile fiscale, dar nu erau dispuși să renunțe la poziția dominantă a bisericii. Catolicismul trebuia să rămână singura religie oficială, pentru a se menține controlul asupra educației. Protestantismul nu era tolerat.

Caietele Stării a Treia cereau întruniri regulate ale Stărilor Generale, pronunțându-se în favoarea libertății civile și a Stărilor Provinciale. Prevedeau și eliminarea impozitelor fără consimțământ, echitatea fiscală, solicitau votul individual și promovarea după merit. Ele erau totuşi mai liberale decât cele ale nobilimii în aspiraţia pentru o economie de piață.

Caietele sau listele de doleanţe aparţinâd Stării a Doua prevedeau disponibilitatea nobilimii de a renunța la privilegiile fiscale și opoziţia față de votul individual. Manifestau o dorință de schimbare și declarau că erau gata să admită meritul și nu originea, pentru accesul la funcțiile înalte. Atacau guvernul pentru despotismul său, pentru ineficiența și injustiția sa.

În caietele parohiale ale Stării a Treia, erau reflectate cu acuratețe doleanțele ţărănimii. Aceștia voiau egalitate fiscală, reglementarea comerțului cu cereale, desființarea dijmei și a drepturilor feudale. Totuşi, când au fost scrise caietele Stării a Treia, burghezia a preferat să nu includă și cererile populare pe care nu le agrea.

Caietele celor trei stări aveau şi foarte multe lucruri în comun. Toate erau împotriva unei puteri regale absolute. Doreau un rege ale cărui atribuții să fie limitate de o adunare reprezentativă, care să aibă dreptul de a vota impozitele și legile. Un singur dezacord major despărţea Starea a Treia de celelate două stări – votul individual. Acest dezacord urma să provoace conflicte majore la întrunirea Sărilor Generale.

Când Stările Generale s-au întrunit, guvernul ar fi putut prelua controlul asupra situației. Însă acesta nu a propus nici un program și nu s-a pomenit despre constituția pe care toate caietele de doleanţe o ceruseră. Guvernul a ratat astfel oportunitatea de a-şi reveni.

Stările Generale s-au întrunit în trei grupări separate. Starea a Treia a insistat ca mandatele celor care se declarau aleși să fie verificate într-o ședință comună. Nobilii au respins cererile Stării a Treia și s-au organizat într-un ordin distinct, fiind urmaţi apoi de cler. Starea a Treia a refuzat să lucreze, până când celelalte două ordine nu i s-ar fi alăturat. Au urmat astfel câteva săptămâni de impas.

Starea a Treia a votat o moțiune prin care verificările urmau să fie începute. După ce s-a alăturat un mic grup de preoți Stării a Treia, s-a votat cu 491 la 90 să se intituleze Adunarea Națională. Starea a Treia pretindea acum că avea dreptul să-și rezolve propriile probleme și să hotărască în privința impozitării, întrucât reprezenta majoritatea națiunii. Evenimentele se vor precipita pentru guvern, deoarece clerul a votat să se alăture Stării a Treia.

Regele a fost nevoit să reacţioneze. A decis să convoace o ședință regală, la care să participe toate cele trei stări. La această întrunire, el urma să propună o serie de reforme.

Regele a intervenit în favoarea ordinelor privilegiate, declarând nule şi neavenite deciziile luate de reprezentanţii Stării a Treia. Regele nu permitea ca privilegiile nobilimii şi ale clerului să fie discutate. Era dispus să accepte totuşi restricţii asupra propriilor puteri.

Deputații Stării a Treia au constatat că sala în care aveau să se întrunească a fost închisă pentru pregătirea ședinței regale. Nefiind informați, s-au înfuriat. S-au întrunit într-o sală din apropiere și au depus jurământul cunoscut sub numele de Jurământul din sala Jocului cu mingea. Prin acesta, se angajau să nu se despartă până când nu vor crea o constituție, atestând astfel că regele nu avea dreptul să-i dizolve.

Prin alăturarea primelor două stări la şedinţele Stării a Treia, s-a format Adunarea Naţională. Au cerut suveranitate, considerându-se reprezentanții naţiunii.

Adunarea Naţională, prin membrii săi, se considera reprezentanta tuturor francezilor fără nici un fel de discriminări. A fost posibilă realizarea acestui demers revoluţionar important datorită agitaţiei din Franţa împotriva guvernului. Astfel, regele s-a văzut nevoit să accepte această nouă schimbare. Nu se mai putea baza pe armată şi a renunţat la a mai susţine privilegiile primelor două stări.

Acceptarea Adunarii Naţionale de către rege şi renunţarea la concesiile pentru primele două stări a creat o divizare clară între cei care erau pentru revoluţie şi cei care erau împotriva ei. În funcţie de locul pe care îl ocupau în jurul regelui în cadrul Adunării Naţionale, în dreapta sau în stânga acestuia, erau cunoscuţi ca apărători sau opozanţi ai revoluţiei. În dreapta regelui s-au plasat conservatorii, sustinători ai vechiului regim, ai monarhiei. În stânga erau liberalii, adepți ai schimbărilor, ai republicii. S-a format astfel axa dreapta - stânga, pe care se vor încrie, mai târziu, t

Principala sarcină a Adunării Naţionale era redactarea unei Constituţii. Însă aceasta a dus la schimbarea regimului şi sistemului politic existent. După adoptarea constituţiei, Adunarea Națională s-a dizolvat. A instituit însă naţionalizarea pământurilor Bisericii, abolirea sistemului feudal, crearea unui sistem guvernamental centralizat, stabilirea egalitatății în faţa legii şi separarea puterii executive de cea legislativă.

Regele Ludovic al XVI-lea susținea că niciun impozit nu va mai fi impus fără consimțământul reprezentanților națiunii. Les lettres de cachet vor fi abolite și se va da libertate presei. Urma să fie desființate vămile interne, la gabelle şi la corvee. Dar Starea a Treia nu era satisfăcută. Astfel, regele a ordonat deputaților să se întrunească separat.

Ordinul regelui de întrunire separată a deputaţilor a declanşat conflictul cu acesta. Clericii se vor alătura Stării a Treia, urmaţi la scurt timp de o serie de nobili, printre care şi un membru al familiei regale, ducele d’ Orléans. La Paris au loc demonstraţii populare în favoarea Adunării, declanşându-se astfel conflictul cu regele.

Regele a cedat și a ordonat nobililor și clerului să se alăture Stării a Treia și să voteze individual. Parisul era în delir și părea că toate cele trei stări sunt gata să lucreze armonios. Însă regele a dat între timp ordine pentru aducerea de trupe la Paris și Versailles. Au fost aduși 4.000 de soldați, dintre care 2.800 erau soldați străini, aceştia înconjurând Parisul.

Parisul a fost alarmat, însă guvernul susţinea că soldații erau acolo pentru a menține ordinea. Efectivele militare au continuat să crească în această perioadă de la 4.000 la peste 20.000. Regele și sfătuitorii săi erau gata să dizolve cu forța Adunarea Națională. Dar Adunarea a fost salvată de revolta populației Parisului.

Gazetarii și adepții ducelui d'Orleans și-au stabilit un cartier general permanent la Palais Royal. Aici se adunau în fiecare seară mii de oameni, pentru a-i ascultă pe oratorii revoluționari. De la Palais Royal avea să fie dirijată mișcarea populară pariziană.

Vestea demiterii lui Necker a ajuns la Paris. Parizienii s-au adunat la Palais Royal, unde oratorii i-au îndemnat să se înarmeze. În aceeaşi zi, parizienii săraci au atacat posturile vamale care înconjurau Parisul şi care percepeau taxe pentru bunurile care intrau în oraş, inclusiv pentru alimente. Au fost distruse 40 de posturi vamale din 54 câte existau.

Ludovic avea 30.000 de soldați în jurul Parisului și Versailles-ului. Se simţea suficient de puternic pentru a-l demite pe Necker, considerat principalul susţinător al poporului în cadrul guvernului. Alarmați, deputații au crezut că Ludovic avea să dizolve Adunarea și că îi va aresta pe cei mai importanți membri ai săi.

Pentru a preveni distrugerile și o înarmare fără discernământ a populației, electorii din Paris au format un comitet care să acționeze ca un guvern al orașului. Aceștia erau reprezentanții celor 60 de districte electorale, care i-au ales pe deputații Stărilor Generale. Ei au constituit Garda națională sau miliția cetățenească, din care muncitorii erau excluși. Aceasta avea scopul de a proteja proprietățile de atacurile populației sărace și de a apăra Parisul de trupele regale. Electorii și suporterii ducelui d' Orleans au transformat revolta spontană într-o insurecție generală.

Bastilia era o fortăreață medievală din Paris, care a devenit simbolul despotismului regal. A fost folosită ca închisoare de stat şi loc de detenţie a persoanelor importante.

Nevoia de arme a parizienilor i-a determinat să se îndrepte către Hôtel des Invalides, un vechi azil de soldați, folosit ca depozit de arsenal. Au găsit și au luat 28.000 de muschete și 20 de tunuri. Dar pentru că nu le ajungea praful de pușcă și cartușele, s-au dus spre fortăreața Bastiliei. Guvernul a trimis trupe pentru a reprima răscoala, dar s-au dovedit nesigure.

Soldații din Garda Franceză, care în timpul liber practicau diverse slujbe în Paris și se amestecau cu populația, au fost influențați de agitatorii de la Palais Royal. Disciplina s-a deteriorat rapid în această unitate de elită. Astfel, două companii au refuzat să plece în misiune, iar 5 din 6 batalioane ale gărzii au dezertat și o parte s-a alăturat parizienilor care asediau Bastilia.

Mai erau 5.000 de soldați din alte trupe în apropiere. Ofițerii i-au spus comandantului că nu pot conta pe oamenii lor. Armata s-a retras de pe străzile Parisului către Champ de Mars, în suburbii, și nu a intervenit. Parizienii au asediat Bastilia fără intenția de a o lua cu asalt. Dar când au reușit să pătrundă în curtea interioară, guvernatorul De Launay, care a refuzat să le ofere praful de pușcă, a ordonat trupelor să tragă. Ca urmare, 98 dintre asediatori au fost uciși, până când soldații din Garda Franceză au intervenit. Aveau tunurile luate de dimineață de la Hôtel des Invalides. De Lau

Cei care au participat la atacul asupra Bastiliei nu aparțineau clasei mijlocii bogate. Erau sanculoți-meșteșugari, muncitori și salahori din cartierele muncitorești. În momentul culminant al rebeliunii, circa un sfert de milion de parizieni erau înarmați.

Cucerirea Bastiliei a avut consecinţe majore, deoarece regele a pierdut controlul asupra Parisului. Aici electorii au instituit o Comună care să conducă orașul și l-au numit pe La Fayette comandantul Gărzii Naționale.

Adunarea şi-a luat denumirea de Adunarea Națională Constituantă. Scopul acesteia era elaborarea unei constituții, care să nu mai fie amenințată cu dizolvarea de către rege. Puterea efectivă trecuse din mâinile regelui în cele ale reprezentanților aleși ai poporului. Ludovic nu-și mai permitea să dicteze Adunării, pentru că nu mai putea conta pe armată.

Reîntors la Paris, regele va fi primit cu ostilitate de către mulțime. Ludovic a fost nevoit să recunoscă noul consiliu revoluționar format din Comună și Garda Națională. A purtat la pălărie cocarda roșu-alb-albastru a revoluției.

Când vestea căderii Bastiliei s-a răspândit în țară, revolta țăranilor a început, s-a extins și s-a intensificat. Revolta din Paris i-a determinat pe mulți nobili să emigreze, în frunte cu fratele regelui, contele d'Artois. Aproximativ 20.000 de nobili au fugit în afara Franței în decurs de două luni.

În plan extern, Marile Puteri, prin reprezentanţii lor: ambasadorul britanic, ducele de Dorset și Guvernatorul Morris, ambasadorul american, concluzionau că revoluția a luat sfârșit și că autoritatea regelui francez și a nobililor a fost neutralizată. Franța era o țară liberală.

Revoluţia municipală este denumirea sub care a devenit cunoscută una dintre urmările revoltei din Paris.

În majoritatea orașelor franceze şi la Paris, autoritatea regelui s-a prăbușit. Acum ordinele sale urmau să fie ascultate numai dacă erau aprobate de Adunarea Constituantă. În multe oraşe, ca de exemplu în Marsilia, au fost formate miliții cetățenești, iar în alte orașe, revoluționarii au preluat puterea. Majoritatea orașelor provinciale au așteptat să afle ce s-a întâmplat la Paris, înainte de a acționa.

Revoluția municipală s-a extins, burghezia jucând un rol major în izbucnirea şi coordonarea acesteia. Revoltele au îmbrăcat forme diferite. În unele orașe, vechile consilii și-au lărgit doar componenţa și au continuat să funcționeze că înainte. La Bordeaux însă, electorii Stării a Treia au preluat conducerea, după exemplul Parisului.

În majoritatea orașelor, printre care Lille, Rouen și Lyon, vechile corporații municipale au fost înlăturate cu forța. În aproape fiecare oraș, a fost formată o gardă națională. Aceasta avea menirea să mențină sub control violența populației și să împiedice contrarevoluția. Aproape toți intendenții și-au părăsit posturile. Regele a pierdut controlul asupra Parisului și orașelor provinciale. Ca urmare a revoluţiei tărăneşti, va pierde și controlul asupra zonelor rurale.

Țăranii nu au jucat nici un rol în evenimentele care au condus la revoluţie. Aceștia vor fi mobilizați datorită consecinţelor recoltei slabe, sărăciei şi suferinţelor întâmpinate la ţară.

Majoritatea ţăranilor nu aveau destul pământ pentru a-şi acoperi necesităţile şi erau nevoiţi să-şi cumpere pâinea. Au fost astfel profund afectaţi de creşterea preţului acesteia. La toate acestea s-a adăugat şi şomajul din industria textilă, întrucât țăranii se ocupau şi cu ţesutul, pentru a supravieţui. Ca urmare a sărăciei crunte, au început să atace convoaiele cu cereale și proprietățile celor suspectați că dețin stocuri.

Convocarea Stărilor Generale a produs agitație printre țărani. Aceștia credeau că regele nu le-a permis să-și formuleze doleanțele în caiete şi că nu avea intenția să facă ceva pentru rezolvarea lor. Căderea Bastiliei a avut şi ea un efect nemaipomenit la ţară. Au izbucnit răscoale în Normandia și Franche Comté împotriva impozitelor, dijmei și obligațiilor feudale. Legea și ordinea păreau să se prăbușească oriunde.

Pe marile domenii ale bisericii și ale altor proprietari de pământ, se aflau depozite de cereale. Acestea au fost adunate din arenzi, drepturi feudale și dijme. Au fost singurele locuri în care grâul a fost păstrat în cantitate mare. Moșierii au fost considerați deținători de stocuri și castelele lor au fost atacate, pentru că acolo țineau și les teriers. Sute de castele au fost prădate și multe incendiate. Moșierii și oamenii lor, care au opus rezistență, au fost uciși.

Atacul asupra castelelor a fost inclus într-o serie de evenimente denumite Marea Spaimă. Acesta a fost inspirat de situațiile desfășurate la Paris.

Plecând de la zvonul că bandele de tâlhari, puse în slujba aristocrației, vor distruge recolta, ţăranii s-au înarmat pentru a-i aștepta. Când aceștia n-au apărut, și-au întors furia asupra moșierilor. Marea Spaimă s-a extins în toată Franța, exceptând zonele periferice ca Bretania, Alsacia și regiunea bască.

Adunarea Națională se afla într-o situaţie problematică. Nu putea cere trupelor regelui să reprime răscoala țărănească, pentru că s-ar fi putut întoarce împotriva ei. Dar nu putea lăsa nici menținerea anarhiei în zonele rurale.

Liderii grupării patrioților au realizat un plan conform căruia nobilii liberali aveau să propună demolarea sistemului feudal. Vicontele de Noailles și ducele d'Aiguillon, unul dintre cei mai bogați proprietari funciari din Franța, au propus ca obligațiile legate de servituțile personale să fie abolite fără compensație, inclusiv șerbia și la corvee. Alte drepturi, precum champart și lods et ventes, erau considerate forme de proprietate şi trebuia să fie răscumpărate, iar țăranii să plătească pentru ele.

Țăranii erau foarte afectați de obligațiile pe care erau datori să le răscumpere, aşa încât nu s-au bucurat de reformele limitate ale Adunării. S-au emis decrete prin care Adunarea Națională desființa sistemul feudal pe deplin, drepturile feudale și obligațiile. Totodată urma ca servituțile personale să fie abolite fără despăgubire. Celelalte erau declarate răscumpărabile, la un preț ce urma să fie stabilit.

Potrivit acelorași decrete din august, urma ca toate tribunalele senioriale să fie desființate fără nici o despăgubire. Toate formele de dijmă au fost abolite condiționat. Se urmărea găsirea unor alternative pentru acoperirea cheltuielilor necesare serviciului preoțesc. Coruptibilitatea funcțiilor juridice și municipale a fost abolită, justiția fiind administrată gratuit. Privilegiile financiare, obținute în urma impozitării, au fost abolite. Privilegiile speciale ale provinciilor, principatelor, regiunilor, cantoanelor, orașelor și comunelor au fost abolite. Toți cetățenii erau eligibili în t

Decretele din august au marcat sfârșitul puterii nobilimii și al privilegiului înnăscut, instaurând o societate bazată pe egalitatea civilă. Toți francezii aveau aceleași drepturi și îndatoriri. Aveau acces la orice profesie, în funcție de abilități, și plăteau aceleași impozite. Acestea erau benefice mai ales pentru burghezie, care era mult mai bine instruită decât celelalte categorii. Stările provinciale au fost desființate, fiind instituit un sistem administrativ național, uniform.