Directoratul
autor Gilda Stoica, februarie 2015
Executivul urma să aparțină unui Directorat format din cinci persoane. Ele erau alese de Consiliul Bătrânilor dintr-o listă întocmită de Cei Cinci Sute. Directoratul a rămas în funcție cinci ani.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Thermidorienii, cei care au contribuit la răsturnarea lui Robespierre, au fost un grup amestecat format din membrii celor două mari comitete. Ei au fost adepți ai Terorii precum și deputați ai câmpiei. Deputații câmpiei au ieșit din obscuritate în urma morții lui Robespierre și au preluat puterea.

Reprezentanții câmpiei, ce preluasereă puterea au câștigat de pe urma revoluției cumpărând biens nationaux sau obținând contracte guvernamentale. Ca regicizi, au fost ferm atașați republicii și nu au dorit revenirea la monarhie, nici chiar la una constituțională.

Thermidorienii nu i-au agreat pe iacobini. Au considerat că aceștia au acordat prea multă putere sanculoților și totodată interveniseră pe piața liberă. Pentru aceștia, democrația populară, anarhia și teroarea erau sinonime.

Thermidorienilor li s-au alăturat o serie de montagnarzi. Acest lucru a făcut ca iacobinii să rămână în Convenție o mică minoritate tăcută. Ei și-au pierdut forța pe care o avuseseră în perioada conducerii lui Robespierre.

Teroarea a fost desființată printr-o serie de acțiuni de forță asemenea celor din iulie 1794- mai 1795. A fost desființat Tribunalul Revoluționar. Au fost executați 63 de oameni, dintre care unii fuseseră adepții de frunte ai Terorii.

Printre măsurile adoptate, ca urmare a îndepărtării iacobinilor de la putere au fost: eliberarea suspecților din închisori, abrogarea legii din prairial precum și închiderea Clubului Iacobin. Deputații thermidorieni au fost hotărâți să ia în stăpânire instituții care au făcut posibilă Teroarea. Ei au renunțat la centralizarea instaurată anterior de Comitetul salvării publice.

Prin noile măsuri adoptate de Convenție s-a stabilit ca membrii celor două comitete să fie schimbați lunar în proporție de 25 %. Acest lucru a preîntâmpinat monopolizarea puterii de către un singur grup, așa cum s-a întâmplat în perioada anterioară.

Au fost înființate 16 comitete ale Convenției care au preluat cea mai mare parte din sarcinile comitetelor siguranței naționale și salvării publice. Ultimul comitet din cele 16 a fost limitat la a se ocupa doar de problemele ce țineau de război și diplomație. La Paris, Comuna a fost desființată iar în administrația locală putrea a fost preluată de moderați și deținătorii de proprietăți.

Thermidorienii au tratat cu fermitate și problema religioasă. Ei au renegat Biserica Constituțională. Au decis să nu mai plătească salariile clericilor. Au separat astfel pentru prima dată în mod oficial Biserica și statul. A fost garantată practicarea liberă a tuturor religiilor. Au rămas în continuare interzise toate formele exterioare de răzvrătire precum haina bisericească sau trasul clopotelor.

Thermidorienii au vrut să renunțe la controlul prețurilor. Ei au fost adepții pieței libere. Neacceptând prețurile impuse, le-au desființat.

Atelierele de stat care fabricau arme au fost închise sau au revenit în proprietate privată. A avut loc o devalorizare gravă a asignatului și a izbucnit o mare inflație. Toate acestea au fost agravate de recolta slabă din agricultură precum și de creșterea uriașă a prețului pâinii.

Situația gravă din economie a fost agravată de duritatea iernii. Asocierea colapsului economic cu frigul a dus la creșterea enormă a mizeriei, a sinuciderilor și a deceselor cauzate de malnutriție, pe măsură ce lipsa de alimente se transforma în foamete.

Printre cei care flamânzeau se aflau acum și cei cu venituri fixe: funcționarii de stat și rentierii. Toți aceștia și-au întors furia împotriva Convenției organizând o serie de răscoale.

În germinal a avut loc mai degrabă o demonstrație decât o răscoală. Circa 10 000 de oameni au dat buzna în Convenție și au cerut pâine, Constituția din 1793 și eliberarea patrioților închiși. Ei au așteptat sprijinul montagnarzilor din Convenție însă nu au beneficiat de el. Insurgenții s-au retras fără a opune rezistență. În prairial a fost o răscoală armată mult mai violentă. Aceasta a fost provocată datorită lipsei hranei. Această răscolă a fost surpimată mult mai violent.

Agitația a fost oprită relativ ușor. În urma apariției Gărzii Naționale Loiale, insurgeții s-au retras fără să opună niciun fel de rezistență. Represiunea nu a fost dură. Barere, Collot și Billaud, foști membrii ai marelui Comitet al Salvării Publice, au fost condamnați la deportare. Activiștii din timpul Terorii au fost dezarmați.

În prairial a fost însă o răscoală armată mult mai violentă decât cea din germinal. Astfel la 1 prairial (20 mai 1795) revoltele provocate de foamete au dus la pătrunderea femeilor în Convenție, urmate de o parte din Garda națională. Trei ore a fost un haos total. Montagnarzii au convins Convenția să voteze decretele prin care au fost eliberați patrioții și să se înființeze o Comisie alimentară. Abia după sosirea Gărzii Naționale Loiale a fost eliberată Convenția.

A două zi răscoala a continuat. Soldații Gărzii naționale au înconjurat Convenția pentru a se opune celor 40 000 de membri loiali. Tunarii Convenției au trecut de partea rebelilor îndreptându-și tunurile împotriva acesteia, însă fără a trage. Rebelii și-au prezentat în mod pașnic cererea apoi s-au retras, după ce președintele Convenției a făcut unele vagi promisiuni.

Prairial a marcat sfârșitul sanculoților ca forță politică și militară. Demobilizați, fără arme și fără lideri, sanculoții au devenit o forță uzată.

Convenția a trecut la ofensivă abia a treia zi. Soldații armatei permanente au înconjurat suburbiile locuite de rebeli. I-au forțat să predea armele și tunul. Represiunea a fost violentă. Au fost arestați 40 de montagnarzi și 6 executați. O altă comisie militară a mai condamnat la moarte încă 36, între care și tunarii ce au trecut de partea rebelilor.

Teroarea albă a fost o reacție violentă împotriva foștilor adepți ai Terorii și ai celor ce au profitat de pe urma revoluției. Ea s-a manifestat din partea celor care au fost anterior persecutați.

Culoarea albă a fost culoarea Bourbonilor. Teroarea albă a îmbrăcat și forma unei mișcări regaliste. În cea mai mare parte, participanții la Teroarea albă nu au avut intenția să restaureze Vechiul Regim. Ei au urmărit răzbunarea pe membrii societăților populare și ai comitetelor de supraveghere. Teroarea albă nu a cuprins întreaga Franță. Ea s-a limitat la 20 de departamente la nord și vest de Loara și la sud de Lyon.

În Paris, ea s-a limitat la acțiunile tineretului de aur, tineri din clasa de mijloc, slujbași ai bancherilor, avocați, actori, muzicanți, dezertori din armată și fiii celor suspecți sau executați. Aceștia s-au îmbrăcat extravagant, cu gulere pătrate. Au purtat cercei și părul lung răsucit la ceafă, ca al celor care urmau să fie ghilotinați. S-au constituit în bande pentru a-i bate și a-i intimida pe iacobioni și sanculoți. Nu au făcut multă vărsare de sânge.

În Bretania, grupurile de 50-100 de oameni au fost o serioasă amenițare la adresa legii și a ordinii în regiune. Au atacat convoaiele cu cereale și au omorât funcționarii administrației locale din afara orașelor. Au preluat conducerea în cea mai mare parte a regiunii. Au cerut chiar ajutorul englezilor. Ajutorul venit din partea emigranților a fost sângeros înăbușit.

Cea mai violentă formă a Terorii albe a fost în nord-vest și sud-est. În Vandeea au avut loc lupte de gherilă. În Bretania a început răscoala chouanilor, ce s-au opus recrutării. Ea a fost condusă de Jean Cottereau, cunoscut sub numele de Chouan.

Bandele ucigașe ale Terorii albe din sud nu au constituit o amenințare la fel de mare pentru republică. Armata a fost foarte puțin folosită pentru distrugerea ei.

Thermidorienii au vrut o nouă constituție. Aceasta trebuia să garanteze principalele puncte ale revoluției de la 1789: abolirea privilegiilor, libertatea individului, conducerea treburilor locale și naționale de o adunare aleasă, precum și funcționari aleși.

Pentru a preveni apariția unei dictaturi, thermidorienii au separat ferm legislativul de executiv. Au împărțit executivul în două camere: Consiliul celor 500, cu membri de peste treizeci de ani, care avea inițiativă legislativă și Consiliul Bătrânilor, cu 250 de membri, cu vârsta de peste patruzeci de ani, cu rol de a dezbate legile.

Executivul urma să aparțină unui Directorat format din cinci persoane. Ele erau alese de Consiliul Bătrânilor dintr-o listă întocmită de Cei Cinci Sute. Directoratul a rămas în funcție cinci ani. Câte unul din membri, desemnat prin tragere la sorți, trebuia să se retragă în fiecare an. Directorii nu au putut fi membri în niciunul dintre consilii, iar puterile lor au fost limitate.

Consiliul Bătrânilor a putut aproba și formula obiecții la proiectele de lege, dar nu le-a putut introduce sau schimba. Alegerile urmau să aibă loc anual, când o treime din membri se retrăgeau.

Directorii au avut puterea limitată. Nu au putut iniția sau stopa prin veto legi. Nu au putut declara război. Nu au avut autoritate asupra vistieriei. Au avut însă o influență considerabilă deoarece au răspuns de diplomație, de armată și de aplicarea legilor.

Miniștrii au fost numiți de directori. La fel ca și aceștia, nu au putut face parte din niciun consiliu. Ei au răspuns în fața directorilor fiind considerați împuterniciți guvernamentali. Au luat locul reprezentanților în misiune și al agenților naționali. Rolul lor a fost de a urmări dacă politica guvernului era pusă în aplicare în provincie.

Constituția Anului III a fost elaborată într-un mod rigid de respectare a principiului separării puterilor în stat. S-a urmărit astfel, printr-un complex sistem de bariere și contraponderi, să se prevină instaurarea unei dictaturi. Noua Constituție a avut totuși și o serie de slăbiciuni. Alegerile anuale au favorizat instabilitatea. Consiliile au putut paraliza activitatea directoratului. Legislativul nu avea o poziție solidă în fața executivului.

Alegerile anuale au favorizat instabilitatea. Majoritatea a putut fi rapid modificată în ambele consilii. Nu a existat niciun mijloc de rezolvare a conflictelor dintre legislativ și executiv.

Consiliile au putut paraliza activitatea directoratului, refuzând să voteze legile cerute de guvern. Directorii nu au putut nici să dizolve consiliile, nici să se opună legilor votate de ele. Ei nu au avut cum să învingă opoziția consiliilor decât prin acțiuni neconstituționale.

Nici legislativul nu avea o poziție mai solidă dacă intra în conflict cu executivul. El nu putea schimba componența Directoratului decât înlocuind unicul director care se retrăgea anual cu un candidat propriu. Constituția nu putea fi modificată mai devreme de nouă ani.

Știind că nu se bucură de popularitate și temându-se că alegerile libere ar putea genera o majoritate regalistă, Convenția a decretat că două treimi dintre deputații consiliilor să fie aleși dintre actualii ei deputați.

Monarhiștii constituționali, care au vrut revenirea la o monarhie constituțională limitată, au câștigat sprijin larg. Ei păreau să ofere întoarcerea la stabilitate. Revolta a izbucnit la Paris. Ea a fost suprimată prin intermediul armatei conduse de Napoleon Bonaparte.

După moartea fiului lui Ludovic al XVI-lea în închisoarea Temple, contele de Provence, fratele lui Ludovic al XVI-lea, s-a proclamat rege sub numele de Ludovic al XVIII-lea. El a emis declarația de la Verona. Prin aceasta a promis să repună în vigoare vechea constituție a Franței. Promisiunea regelui a însemnat revenirea la cele trei ordine și la parlamente. Aceste promisiuni au făcut și mai grea sarcina de a restaura monarhia.

Revolta fățișă a izbucnit la Paris unde a fost atacată Convenția. Instituția a fost apărată de soldații conduși de generalul Napoleon Bonaparte. Armata a fost inferioară numeric rebelilor dar superioară tehnic prin faptul că a dispus de tunuri.

A fost una dintre cele mai sângeroase mișcări revoluționare, soldate cu 300 morți și răniți. Totodată ea a încheiat acțiunile populației Parisului de a încerca să răstoarne o adunare aleasă prin vot.

Represiunea care a urmat a fost ușoară. Numai doi oameni au fost executați. S-au luat măsuri pentru a preveni alte mișcări. S-au desființat Adunările secțiunilor. Comanda Gărzii naționale a trecut în subordinea noului general al armatei din interior, Napoleon Bonaparte. Pentru a doua oară, în decurs de șase luni, armata a servit republica thermidoriană.

Noua treime aleasă în Convenție după vendémiaire și dizolvarea Convenției a fost predominant regalistă. Aceasta nu a putut influența desemnarea directorilor. S-au ales directori regicizi, drept garanție împotriva restaurației regaliste. Directorii au căutat instaurarea unui regim liberal. S-au confruntat însă cu probleme economice. Directoratul a supraviețuit cel mai mult dintre toate regimurile revoluționare.

Directorii au urmărit instaurarea unui guvern stabil și liberal, care să conserve cuceririle revoluției. S-au confruntat cu interminabilul război care a dus repede la lipsa banilor necesari întreținerii lui. Principalele motive pentru vistieria goală au fost impozitele neplătite și valoarea scăzută a asignatului.

Directoratul a supraviețuit cel mai mult dintre regimurile revoluționare, în ciuda problemelor cu care s-a confruntat. Atuurile Directoratului au constat în dorința de a restabili domnia legii și discreditarea dușmanilor săi în fața poporului.

Armata a fost principalul susținător al Directoratului. El a fost amenințat să dispară rapid. Ofițerii din armată nu au vrut să fie lipsiți de niciuna dintre ocaziile de promovare sau jaf oferite derăzboi. De aceea, armata a oferit forța necesară învingerii obstacolelor întâmpinate.

François Noël Babeuf, cunoscut și sub numele de Gracchus Babeuf, a fost celebru datorită organizării grupării Conspirația egalilor și a opoziției manifestate față de Directorat. El a fost un activ revoluționar. În calitatea sa de jurnalist, a coordonat și înființat o serie de ziare, petiții și întâlniri.

Babeuf și-a luat supranumele de Gracchus în memoria reformatorilor romani. A desfășurat o violentă campanie de denigrare a reacției thermidoriene în ziarul său Journal de la Liberté de la presse devenit apoi Le Tribun du peuple. În aceeași perioadă a aderat la Clubul electoral. A cerut ca să fie acceptate în acest club și femeile.

Datorită acțiunilor sale, a fost acuzat de ultraj împortiva Convenției și închis la Arras. Acolo a înnodat o serie de legături cu democrații: Simon Duplay, Augustin Darthéou Philippe Buonarroti. A luat apoi parte în mod activ la insurecția din prairial.

Gracchus Babeuf a fost unul dintre cei care nu au agreat Constituția anului III, pentru că a dat puterea celor bogați. El a considerat ca țel al societății fericirea comună. Revoluția trebuie să asigure pentru toată lumea posibilitatea de a se bucura în mod egal de binefacerile vieții.

Babeuf a considerat că proprietatea privată a generat inegalități sociale. Adevărata egalitate trebuia instaurată prin proprietatea comună și desființarea celei private. Aceste idei radicale i-au determinat pe mulți istorici să îl considere pe acesta primul comunist.

Babeuf a înțeles că o răscoală nu poate surveni spontan, ci trebuie pregătită de un mic grup de revoluționari pasionați. A organizat și dirijat gruparea cunoscută sub numele de Conspirația egalilor. Obiectivul grupării a fost de a continua revoluția pănă la instaurarea unei societăți comune. Babeuf a fost executat pentru activiățile sale.

Prin propagandă și agitație, ei au încercat să convingă instituții cheie ca armata și poliția, pentru a le oferi forța necesară cuceririi puterii și sprijinul ulterior. După cucerirea puterii, conducătorii revoluționari au urmărit să nu o predea unei adunări alese ci să instaureze o dictatură. Scopul lor a fost de a opera schimbări fundamentale în organizarea societății.

Istoricii marxiști ca Soboul au susținut că prin confratele Buonarotti, ideile lui Babeuf au fost transmise lui Blanqui, în secolul al XX -lea și de aici lui Lenin. Importanța lui Babeuf în Revoluția Franceză a fost însă una destul de mică.

Conspirația lui Babeuf de a răsturna Directoratul a fost dezvăluită de un alt conspirator. Babeuf a fost arestat, fără a beneficia de sprijinul foștilor iacobini și sanculoți. A fost apoi condamnat la moarte prin ghilotinare pentru conspirație împreună cu Darthé, un alt confrate. Li s-a reproșat că încercaseră să îi asasineze pe directori.

Alegerile din 1797 au evidențiat o orientare crescândă în favoarea monarhiștilor. Lumea s-a săturat de război și de conflictele religioase din țară. Au găsit atrăgătoare ideea unei monarhii constituționale, crezând că ea va aduce pace și stabilitate. Monarhiștii au căștigat alegerile. Directoratul a pierdut astfel sprijinul majoritîții. Napoleon bonaparte a trimis armata la Paris pentru a sprijini Directoratul. Alegerile au fost anulate.

În urma alegerilor, monarhiștii au câștigat mai mult de jumătate din locurile Convenției. Au existat 330 de membri în cele două consilii. Ei au fost aleși, în mare parte de burghezia bogată, al cărei sprijin îl pierduse Directoratul.

Bonaparte l-a trimis spre Paris pe Augereau, cu trupe în sprijinul directorilor republicani. Armata a ocupat toate punctele importante din oraș și a înconjurat sediul consiliilor. Au fost arestați doi directori, Canot și Barthélemy, precum și 53 de deputați. Deputații speriați, sub presiunea directorilor, au aprobat două legi importante. Ei au anulat alegerile în 49 de departamente și i-au deportat în Guyana pe directorii și deputații arestați.

Prezența monarhiștilor în Convenție într-un număr atât de mare, a însemnat că Directoratul nu a mai avut sprijinul majorității și că nu a mai putut conta decât pe o treime din deputați. Aceștia și-au demonstrat puterea când consiliile au numit trei dintre simpatizanții regaliștilor în funcții importante precum președinte al Celor Cinci Sute și președinte al Consiliului Bătrânilor.

Cu această lovitură s-a sfârșit regimul parlamentar al Constituției anului III. Executivul a câștigat o importantă victorie asupra legislativului. Directoratul a putut conduce fără a ține seama de consiliile ostile.

Directorii au fost divizați. Doi dintre ei au fost considerați monarhiști, doi republicani, iar unul moderat, Carnot. El a fost gata să cedeze din teritoriile cucerite pentru a realiza o pace durabilă. Din acest motiv nu a fost agreat de generali. Directorii republicani au cerut ajutorul armatei pentru a împiedica o restaurație regalistă.

După Fructidor, noul Directorat a luat măsuri împotriva emigranților și a preoților refractari. Măsurile au avut efect pe termen scurt. Prin îndepărtarea catolicilor a creat noi opozanți Directoratului.

Multe dintre problemele financiare ale Directoratului s-au datorat regimurilor precedente. Ele au tipărit din ce în ce mai multe asignate pentru a acoperi costul războiului. Acestea și-au pierdut aproape orice valoare. Directoratul a emis o nouă bacnotă numită mandat teritorial. Aceasta și-a pierdut valoarea și a fost retrasă de pe piață.

Criza monetară a fost catastrofală pentru funcționarii din administrație, rentieri și muncitori. Puterea lor de cumpărare a înregistrat un declin major. Monedele de metal au devenit singura monedă legală. Ele se găseau în număr insuficient. Acest lucru a dus la scăderea popularității Directoratului în rândul oamenilor de afaceri.

Ramel, în calitate de ministru de finanțe, a introdus o serie de reforme pentru redresare financiară. Două treimi din datoria națională a fost convertită în titluri de valoare. Ele puteau fi folosite la cumpărarea proprietăților de stat. La scurt timp, acestea au început să-și piardă din valoare. Curând guvernul a refuzat să le mai accepte pentru cumpărarea de biens.

Datorită scăderii cheltuielilor de război ca urmare a încheierii păcii cu Austria, Ramel a reușit să echilibreze bugetul pentru prima oară de la începutul revoluției. El a introdus patru forme principale de impozitare directă: impozit pe autorizația de comerț, impozit funciar, impozit pe proprietățile mobile și unul nou, pe uși și ferestre. Această reformă a supraviețuit până în 1914, fiind una dintre cele mai durabile.

În același timp, Ramel, a schimbat și metodele de încasare a impozitelor, El a introdus un control central prin care impozitele să fie stabilite și percepute de delegați numiți de directori.

Guvernul s-a văzut nevoit, în fața deficitului permanent cauzat de război, să intervină prin introducerea unor impozite indirecte din perioada Vechiului Regim. Acest lucru a dus la creșterea prețurilor produselor la oraș. O altă sursă de venit a fost jefuirea statelor străine, mai ales Italia și Germania. Ele au fost ocupate de trupele franceze.

Bătălia de la Fleurus, din iunie 1974, a fost prima victorie dintr-o serie care a scos din război statele membre ale primei coaliții, cu excepția Angliei. Franța a ocupat Belgia, apoi a invadat Spania. Pe teritoriul Italiei, Franța s-a luptat cu Austria. Prin pacea de la Campoformio Napoleon a făcut o serie de schimburi de teritorii cu statul austriac. Franța a păstrat Belgia și a cedat austriecilor Veneția. Pentru a-i încurca pe englezi Napoleon a debarcat în Egipt.

Franța a reușit să ocupe Belgia, urmată apoi de Provinciile Unite, regiunea Rinului pentru ca apoi să invadeze Spania. După invadarea Poloniei de către Rusia, Prusia a încheiat pace cu Franța pentru a putea pretinde teritorii poloneze.

Franța a vrut să învingă Austria. Un rol important l-au avut victoriile tânărului general Bonaparte pe teritoriul Italiei. Acesta a dus o campanie strălucită împotriva austriecilor. Italia a devenit teatrul principal de operațiuni.

A urmat armistițiul cu Austria de la Leoben. Termenii au fost deciși de Napoleon fără a consulta Directoratul. El a unit Lombardia, Modena și legațiile pontificale, formând Republica Cisalpină. În schimbul Lombardiei și Belgiei, Napoleon a cedat Austriei, Veneția și o parte din Republica Venețiană, deci ieșirea la Marea Adriatică. Directoratul nu a putut acționa pentru că s-a confruntat cu alegerile din Franța, câștigate de regaliști. Aceste înțelegeri au fost apoi confirmate prin pacea de la Campoformio.

Dorința de a invada Anglia a fost stăvilită de victoriile acesteia de la Capul Sao Vicente și Camperdown, împotriva aliatelor Franței, Spania respectiv Olanda. Războiul contra Angliei a continuat.

Pentru a lupta cu Marea Britanie, Bonaparte a conceput un plan de a ataca Egiptul. El a urmărit blocarea comerțului Marii Britanii cu India și obținerea controlului asupra Mării Mediterane pe care britanicii o controlaseră prin Gibraltar.

Armata franceză a debarcat în Egipt, obținând victorii împotriva mamelucilor. Însă în august 1798, amiralul britanic, Horatio Nelson, a distrus flota franceză în portul Aboukir. Francezii au fost alungați din Malta, devenind colonie britanică.

Înfrângerea Franței la Abukir a încurajat și alte țări să-i declare din nou război. S-a format a doua coaliție. Au participat inclusiv Rusia, nemulțumită de ocuparea Insulei Malta de către francezi, pe lângă Marea Britanie și Imperiul Otoman. Franța a declarat război Austriei pentru că aceasta a permis trupelor ruse să îi tranziteze teritoriul și a ocupat repede restul Italiei, Piemont. Inițial Franța a suferit o serie de înfrângeri. Neînţelegerile dintre austrieci și ruși a dus la înfrângerea acestora din urma de către Franța. Aceasta a acaparat noi teritorii.

Francezii au fost împinși înapoi pe Rin de austrieci. Rușii au înaintat în nordul Italiei pe care Franța l-a pierdut, cu excepția Genovei. Apoi rușii au înaintat în Elveția. Pentru prima dată în ultimii șase ani, Franța părea invadată însă a fost salvată de neînțelegerile dintre aliați.

Austria nu a sprijinit Rusia în Elveția, ci și-a trimis trupele la nord de Rin. Acest lucru i-a permis Franței să reia ofensiva în Elveția, învingându-i pe ruși. Franța a scăpat de amenițări și și-a început campania de cuceriri.

A apărut fenomenul „La Grande Nation” – un nou model politic, social, economic. El a avut o extensiune teritorială ce a atins frontiere naturale. A fost aplicat principiul autodeterminării popoarelor – alipirea Enclavei Avignon. După consultărea populației locale, după unele referendumuri (false) a urmat anexarea Savoiei și Nisei, și alipirea Genevei de Franța. Teritoriul a fost denumit La Grande Nation.

În 1798 s-a înființat o a treia coaliție. Din ea au făcut parte Marea Britanie, Rusia, Austria și Imperiul Otoman. Acest război s-a terminat cu victoria Franței care a înfrânt Rusia în Elveția. Războiul a dus la disoluția Sfântului Imperiu Roman și la crearea Confederației Rinului. Această confederație a fost alcătuită dintr-o serie de state-client a Franței.

Planurile orientale ale lui Napoleon au eșuat. Între timp, situația internă și externă a Franței s-a agravat. S-au pierdut câteva poziții importante. Italia a fost transformată în republică-soră, condusă de adepți ai iacobinilor.

În sud s-a proclamat Republica Partenoneana, condusă de iacobini. Napoli și Roma au fost pierdute. Papa a fost ridicat de trupele franceze, stabilindu-se în Franța. Republica Romană a fost pierdută. Republica Batavă sau Republica Elvetă au fost conduse de minorități, fără sprijinul constant al trupelor franceze.

Spre sfârșitul verii lui 1799, situația militară s-a îmbunătățit. Rușii au fost alungați din nou din Elveția. Sorții războiului s-au schimbat de partea franceză.

Persecuția regaliștilor după fructidor a fost severă. Aceștia au evitat alegerile din 1798. Acest lucru le-a permis iacobinilor să obțină rezultate bune în alegeri. Deși directorii au contat pe o majoritate în noua legislatură, ei au convins consiliile să anuleze alegerile. Au numit ei deputații, încălcând grav Constituția. Au urmat alte alegeri pe care directorii le-au pierdut din nou. Datorită înfrângerilor de pe front Dierctoratul a devenit foarte nepopular. În acest context iacobinii au reușit să revină în jocul politic.

S-a propus ca recrutarea să fie reluată, ceea ce consiliile au aprobat. Astfel, s-a declanșat nemulțumirea generală. Au urmat alegerile din 1799. Ele au evidențiat din nou lipsa de popularitate a Directoratului. Din cei 187 de candidați ai guvernului, numai 66 au fost aleși. Printre ceilalți deputați s-au aflat circa 50 de iacobini, inclusiv câțiva care au fost eliminați în floréal. Deși au fost în minoritate, a existat posibilitatea ca o serie de deputați moderați să li se alăture.

Situația pe front a fost disperată ca urmare a înfrângerilor. Consiliile au votat legile propuse de iacobini: o nouă lege de recrutare în masă potrivit căreia bărbații între 20-25 de ani urmau să fie înrolați imediat. S-a votat legea împrumutului forțat. Prin aceasta urma să fie adunate 100 de milioane livre. A trebuit ca bogații să cedeze până la trei sferturi din veniturile lor.

Apogeul nemulțumirii față de Directorat a fost atins prin votarea legii ostaticilor. Potrivit ei, regiunile ostile noilor legi au fost declarate răzvrătite. Autoritățile au primit astfel dreptul de a aresta, amenda sau confisca prorietățile rudelor emigranților, fie ei nobili sau rebeli. Acest lucru s-a făcut cu scopul de a răscumpăra pagubele cauzate de cei care au provocat dezordinea.

Ca urmare a Legii ostaticilor, recrutările au întâmpinat o rezistență acerbă. Mulți s-au alăturat brigăzilor sau rebelilor regaliști pentru a evita armata. Legea a întâmpinat inclusiv opoziția autorităților locale. Astfel s-a produs o prăbușire a administrației locale în provincii. Conducerea a fost preluată adesea de regaliști.

Regaliștii din administrația locală au refuzat ridicarea împrumutului forțat, persecutarea preoților refractari sau prinderea dezertorilor. Garda Națională nu a fost destul de numeroasă, pentru a păstra ordinea în absența trupelor regulate. Importante zone rurale au rămas nesupravegheate.

O dată cu îmbunătățirea situației de pe front, Sieyès, unul dintre directori, a înscenat o lovitură de stat cu scopul de a întări puterea executivului. Conștient de opoziția Consililului celor cinci sute, precum și de încălcarea Constituției a apelat la ajutorul armatei.

Inițial Sieyès a cerut ajutorul generalului Moreau. El l-a recomandat pe Bonaparte, proaspăt întors din Egipt, considerându-l omul potrivit.

În drum spre Paris, Bonaparte, numit comandat al trupelor din Paris, a fost salutat cu entuziasm de populație. El a fost văzut drept cel mai victorios dintre generalii republicii, cel care adusese pacea din 1797. Bonaparte a acceptat propunerea lui Sieyès, de a întării puterea executivului. Condiția lui a fost de a se instaura un guvern provizoriu, format din trei consului, care să întocmească proiectul unei noi constituții. Cu ajutorul armatei Napoleon a înlaturat Directoratul printr-o lovitură de stat.

Sieyès a vrut să mute consiliile la Saint-Cloud. La Paris iacobinii din Consilul celor cinci sute erau suficient de numeroși pentru a se opune planurilor sale. Sub pretextul unui complot terorist, Bătrânii au convins consiliile să se mute.

Lucien, președintele Consiliului celor cinci sute și fratele lui Napoleon, a cerut ajutorul soldaților. Le-a spus că deputații încearcă să le asasineze generalul. În aceste condiții, soldații au întervenit și au golit sala în care se întruneau Cei Cinci Sute.

Odată ajunse la Saint-Cloud, cele două consilii au înțeles că au fost înșelațe. Bonaparte a încercat să li se adreseze. A fost întâmpinat cu adversitate, datorită faptului că și-a făcut apariția înconjurat de grenadieri înarmați. A fost chiar agresat fizic de deputații iacobini și salvat de ceilalți ofițeri.

Rămășitele celor două consilii au aprobat un decret. A fost desființat Directoratul și înlocuit cu o comisie executivă provizorie, formată din trei membri: Sieyès, Bonaparte și Ducos. Populația a rămas indiferentă la lovitura de stat. A acceptat-o apatic datorită dezamăgirii generale față de Directorat. Revoluția s-a terminat.