Vechiul Regim Monarhic
autor Gilda Stoica, decembrie 2015
Monarhia și Revoluția Franceză. Ludovic al XVI-lea de Bourbon și Maria Antoaneta. Haosul administrativ și regimul fiscal din Franța

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Monarhia franceză era o monarhie absolutistă. Puterea regilor nu era limitată de vreun organism reprezentativ, cum ar fii Parlamentul, fiind răspunzători doar în fata lui Dumnezeu.

Dinastia de Bourbon a dominat istoria Franţei timp de aproape patru secole. A început cu Henric al IV-lea, rege al Franţei şi al Navarei în 1589, care a pus bazele monarhiei absolutiste şi a pacificat Franţa de războaiele interne între protestanţi şi catolici. S-a sfârșit cu Henric al V-lea în 1830 a cărui domnie a durat doar 7 zile datorită tulburărilor revoluţionare prin care trecea Franţa. Astăzi ea îşi continuă existenţa prin regii Spaniei şi ai Luxemburgului.

Puterea monarhului francez nu era una despotică deoarece el era impiedicat de legile şi cutumele regatului său. Existau mai multe organisme independente, cum era Adunarea Clerului, consilierii, în special supraintendentul finanţelor.

Ludovic al XVI-lea din dinastia de Bourbon a Franţei, a fost stă - strănepot a lui Ludovic al XIV-lea supranumit şi „Regele Soare” datorită transformării monarhiei franceze într-una absolutistă clasică. Bunicul lui Ludovic al XVI-lea, Ludovic al XV-lea, a fost cel ce va implica Franţa într-o serie de războaie în urma cărora îşi vor pierde aproape toate posesiunile coloniale în faţa Angliei. Franţa începe, din acest moment, să intre în criză economică şi financiară.

Ludovic al XVI-lea s-a căsătorit cu Maria Antoaneta. L-a urmat la tron pe bunicul său însă nu va reuşi să realizeze reforma financiară atât de necesară Franţei. Sistemul financiar francez se afla în plină prăbuşire, deoarece Lodovic a insistat să apere privilegiile clericilor şi ale nobililor.

Ludovic al - XVI-lea de Bourbon, conducătorul Franței, era considerat un indecis şi ca urmare foarte influenţabil, în special de către consilierul lui Jean-Frédéric Phélypeaux conte de Maurepas. Acesta va lua toate deciziile importante până la moartea sa. De asemena, în public Ludovic era stângaci şi stînjenit, nu inspira respect, dar totuşi era privit cu afecţiune.

Ludovic al XVI-lea a luat o măsură populară prin redarea puterii parlamentelor, dar a obstrucţionat orice reforme importante.

Maria Antoaneta, regina a Franţei, ducesă de Austria, fiică a împăratului Francisc I şi a Mariei Tereza, s-a căsătorit cu Ludovic al XVI-lea de Bourbon la doar cinsprezece ani în ciuda rivalităţii dintre cele două state. Rivalitatea era cauzată în special datorită înfrângerii Franţei în războiul de şapte ani în urma căruia îşi va pierde mare parte din colonii.

Maria Antoaneta a avut o personalitate foarte controversată datorită exceselor, extravaganţei sale cât şi pentru cercul frivol de favoriţi pe care şi l-a creat în jurul ei la curte. Ea avea fermitatea care-i lipsea lui Ludovic dar era considerată frivolă şi arogantă.

A fost pe nedrept implicată în Afacerea colierului de diamante, care a discreditat monarhia. De asemenea ea a reuşit să acumuleze într-un singur an datorii de o jumătate de milion de livre la jocurile de noroc. Cumnatul ei, contele de Provence, o poreclise Madame Déficit. Excesele şi aroganţa ei vor atrage ura generală și vor contribui astfel la declanşarea revoluţiei prin creşterea antipatiei față de monarhie.

După declanşarea Revoluţiei Franceze, deciziile regelui au fost influenţate de ea, aceasta îndemnându-l pe Ludovic să se împotrivească încercărilor Adunării Naţionale de a limita prerogativele regale. A devenit ţinta revoluţionarilor, care i-au atribuit celebra replică „Să mănânce cozonac!” dată ca răspuns la faptul că poporul nu avea pâine.

Franţa era împărţătă în 34 de circumscripţii financiare în care puterea regală era reprezentată de intendeţii „de poliţie, justiţie şi finanţe”, numiţi direct de rege căruia îi şi raportau. Ei supervizau perceperea impozitelor şi practicarea cultului, asigurau legea şi ordinea, răspundeau de lucrările publice, comunicaţii, comerţ şi industrie.

Centralizarea coexista cu o mulţime de privilegii şi autonomii. Justiţia, spre exemplu, era exercitată concomitent de funcţionarii regali, de seniorii care au moştenit dreptul de a face dreptate pe proprietăţile lor şi de tribunalele ecleziastice.

Nobilimea de robă avea și un rol politic. Nici o lege nu putea fi aplicată până când nu era înregistrată de toate parlamentele. Înainte de a înregistra un edict, ele îl puteau critica într-un „remontance” (protest) trimis regelui. Dacă dorea, regele putea să ignore un protest și să insiste, prin „lit de justice”, ca parlamentul să înregistreze edictul său.

Pe măsură ce regii creau structuri noi, nu puteau desființa pe cele vechi, ci doar le adăugau acestora pe cele noi. În 1789, în Franța erau 35 de provincii, 135 de dioceze, 38 de regiuni militare, 34 de généralités și 13 parlamente.

Parlamentele, în număr de 13, erau organisme privilegiate care limitau puterea regelui, fiind tribunale-curți de apel, instanțe ultime în zonele respective. Parlamentul din Paris era cel mai important, întrucât sub jurisdicția sa intra o treime din teritoriul Franței. Cei 2300 de magistrați ai acestor curți alcătuiau „noblesse de robe”. Aceşti magistrați își cumpărau funcțiile, nu puteau fi demiși decât dacă regele le restituia suma cu care și-au plătit slujba.

Stările provinciale și parlamentele reprezentau obstacole în calea puterii regale. Stările provinciale funcționau în zone de la periferia Franței, ca Bretania, ce au fost ultimele teritorii independente alipite de monarhia franceză. Acopereau jumătate din regat și dețineau vechi drepturi și privilegii în materie de justiție și finanțe. Erau scutite de plata unor impozite.

Funcționau sisteme juridice diferite: dreptul roman în sud, diversele legi locale în nord. Franța era împărțită în zone vamale interne și se plăteau taxe pentru transportul bunurilor dintr-o parte în altă. Existau multe sisteme de măsuri și greutăți. Nu exista un sistem administrativ uniform care să cuprindă întreaga ţară.

Parlamentele s-au opus multor edicte regale ca să schimbe sistemul de impozitare și apărau legea și drepturile oamenilor împotriva monarhiei autoritare, fiind însă privite în istorie ca un obstacol în calea reformării monarhiei. Stările provinciale și parlamentare contribuiau la confuzia administrativă care domnea în Franța sub Vechiul Regim, deoarece pe măsură ce regii creau structuri noi, nu puteau desființa pe cele vechi, ci doar le adăugau acestora pe cele noi.

Regimul fiscal era foarte apasător, impozitele erau repartizate inegal fiind suportat aproape în întregime de către starea a treia. Au existat numerose încercări de reformă financiară chiar şi în timpul lui Ludovic al XVI-lea, de către miniştri precum Anne Robert Jacques Turgot şi Jacques Necker, încercări zădărnicite de rege.

Principalul impozit direct era la taille, impozit pe pământ plătit de cei care nu erau nobili, plătit în special de ţărănime; alte impozite importante: la capitation, impozit pe cap de locuitor, la vingtième, reprezentând 5% din totalul veniturilor. Mult mai apăsătoare erau impozitele indirecte, aplicate bunurilor cumpărate, precum: la gabelle, taxa pe sare ce diferea de la o regimune la alta a Franţei, les aides - pe alimente şi băutură, ľoctrois pe bunurile care intrau în oraşe.

Colectarea impozitelor era foarte haotică, ceea ce făcea ca sumele ajunse în administraţia statului să nu fie cele reale, corupţia atingând cote înalte. Spre exemplu, fermierii generali ridicau impozitele indirecte, plăteau o sumă globală în avans guvernului şi păstrau pentru ei tot ce adunau peste această sumă.

Impozitele directe erau colectate de către sute de slujbaşi, care foloseau adesea banii în scopuri personale. Aceştia aveau inumitate deoarece nu puteau fii demişi, iar slujbele erau cel mai adesea cumpărate, uneori lăsându-se chiar moştenire din tată în fiu.

Pentru că lipsea o vistierie centrală, către care să fie plătite toate veniturile statului, controlorul nu ştia niciodată câţi bani au fost cheltuiţi într-un an ceea ce ducea la încurajarea corupţiei, care atinsese cote maxime în randul funcţionarilor şi apropiaţilor curţii regale.

Criza financiară ce bântuia Franţa în acea perioadă era adâncită şi de războaiele numeroase în care era împlicată şi care apăsau greu asupra vistieriei de stat. Nereuşiind să-şi acopere cheltuielile, monarhia era nevoită să contracteze împrumuturi ceea ce va duce la plata unor dobânzi care acaparau mai mult de jumătate din cheltuielile de stat.