Înlăturarea monarhiei şi Comuna din Paris

Fragilitatea din timpul războiului, Revolta lui La Fayette, Patria în primejdie, istaurarea Comunei Revoluţionare, căderea monarhiei.

Războiul, început într-un entuziasm general, va demonstra în scurt timp slăbiciunea armatelor franceze. Propaganda revoluţionară şi emigrarea ofiţerilor ruinaseră disciplina armatei regulate. Voluntarii nu erau nici instruiţi, nici echipaţi pentru luptă. Aceasta va duce la oprirea temporară a înaintării franceze în Țările de Jos şi la retragerea spre Lille.

După retragerea de la Lille, comandantul armatei a fost ucis. A urmat o perioadă grea pentru armata Franţei, având loc dezertări în masă. Aceasta a dus la accentuarea dorinţei generale de pace din partea celorlaţi comandanţi de armată. Efectele au fost grave. Armatele aliate au început să invadeze Franța.

Guvernul se va confrunta cu opoziția preoților refractari și a contrarevoluționarilor. Girondinii se vor vedea nevoiţi să acționeze împotriva trădătorilor în urma solicitărilor populare. Ca urmare, Adunarea va vota o serie de legi pentru trimiterea la vatră a Gărzii Regale și pentru constituirea unei tabere a Gărzii Naționale, formată din 20.000 de soldați, oameni aduşi din provincii. Aceştia vor purta numele de federați. Numele le-a fost dat ca urmare a sosirii lor în capitala Franţei în aceeaşi zi cu sărbătoarea Federaţiei din 14 iulie.

În aceste condiţii grele, când Franţa era atacată, a urmat trădarea reginei Maria Antoaneta. Aceasta a trimis austriecilor detalii ale planurilor militare franceze. Acţiunea va fi descoperită și regina va fi acuzată de înaltă tradare.

Federaţii aveau misiunea de a apăra Parisul de invaziile străine. Guvernul se temea de o lovitură de stat din partea generalilor, în special din partea lui La Fayette. Ludovic va refuza aprobarea legilor Adunării Naționale. Roland, ministrul girondin, va protesta. Aceasta îl va determina pe rege să-l demită împreună cu alți miniștri girondini. Dumouriez, ministrul de externe, va demisiona. Astfel, Ludovic și-a putut folosi dreptul de veto împotriva legilor privitoare la preoții refractari și la tabăra gărzilor provinciale.

Scrisoarea lui La Fayette va fi citită în Adunare. Acesta îi acuza pe iacobini că instauraseră un stat în stat. Totodată, cerea Adunării Legislative să pună capăt domniei cluburilor.

Scrisoarea lui La Fayette ilustra împărţirea Franţei în două tabere. Prima era reprezentată de La Fayette şi majoritatea ofiţerilor de armată. A doua era reprezentată de Adunare, iacobini şi marea majoritate a poporului.

Șefii celor 48 de secțiuni au reacționat la scrisoarea lui La Fayette, organizând o demonstrație armată. Cei mai mulți dintre liderii demonstranţilor proveneau din Clubul Cordelierilor. Iacobinii nu au intervenit, astfel că 8.000 de demonstranți, majoritatea fiind membri ai Gărzii Naționale, au năvălit la Tuileries.

La Tuileries, demonstranţii au încercat să-l intimideze pe rege şi să-l determine să accepte legile. Acesta însă va refuza să-şi retragă vetoul și să-i repună în funcţii pe miniștri girondini. Revolta a eșuat, însă a demonstrat puterea secţiunilor.

Dacă îți place platforma și vrei să încurajezi educația în istorie poți face o donație pentru a susține dezvoltarea proiectului și acoperirea costurile lunare. Contribuția ta va fi recunoscută prin adăugarea numelui tău pe pagina susținătorilor. Platforma History Lapse va fi întotdeauna disponibilă oricui, oriunde, gratuit. Donează
Adunarea a luat măsuri pentru a fi recunoscută importanța crescândă a sanculoților. Cea mai importantă măsură a fost ca şi cetăţenii pasivi să primească drept de vot, dacă tot erau chemaţi să lupte pentru țară. Adunarea va declara starea de urgență, emițând decretul La patrie en danger, care chema toți francezii la luptă.

Tensiunea din Paris a fost agravată de sosirea federaților din provincii și de manifestul lui Braunschweig. Manifestul ameninţa că toţi membrii Gărzii Naţionale, care erau prinşi luptând, vor fi pedepsiţi ca rebeli. Astfel, parizienii erau făcuţi responsabili de siguranţa regelui. Deşi manifestul a avut ca obiectiv ajutorarea regelui, a dus la înfurierea francezilor şi trezirea adversităţii faţă de monarhie.

Federaţii erau revoluționari și republicani militanți, spre deosebire de Garda Națională pariziană ai cărei ofițeri erau regaliști. Aceştia își exprimau patriotismul în Cântecul de război pentru armata Rinului, compus la Strasbourg de Rouget de Lisle. Ulterior a fost denumit La Marseillaise, pentru că a fost cântat de federații din Marsilia în marșul lor spre capitală.

Federații au ajuns în număr destul de mare la Paris. Ei vor cere îndepărtarea regelui.

Datorită tensiunilor create în urma revoltelor, girondinii îşi vor schimba atitudinea şi vor trece de partea regelui. Aceştia, dându-şi seama de situaţia creată, îl vor avetiza pe rege că era posibilă o nouă răzvrătire mult mai amplă, care putea să ducă chiar la detronarea lui. Ei îşi ofereau sprijinul cu condiţia ca regele să îi recheme pe miniştrii demişi. Ludovic le va respinge oferta cu trufie.

Liderul iacobin, Robespierre, va coopera cu comitetul central al federaților. Astfel, într-un discurs la Clubul Iacobinilor, acesta și-a anunțat propunerile, renunțând la sprijinul acordat anterior Constituției din 1791 și reclamând răsturnarea monarhiei. Dorea o Convenție Națională, aleasă prin sufragiu, care să înlocuiască Adunarea Legislativă. Cerea și o epurare a conducerii departamentale, ce includea mulți regaliști.

Foarte multe petiții din partea federaților, cluburilor și provincialilor cerau îndepărtarea regelui. Ca urmare, Petion, primarul Parisului, a venit la Adunarea Legislativă și a cerut, în numele a 47 din 48 de secțiuni, abolirea monarhiei. Adunarea a refuzat să-l detroneze pe rege și a respins moțiunea de judecare a lui La Fayette.

Acţiunea Adunării de a respinge abolirea monarhiei va convinge petiţionarii că insurecția era necesară.

Sanculoții au preluat Primăria, care avea sediul în Hôtel de Ville. Au înlăturat fosta municipalitate instaurând Comuna Revoluționară, condusă de oameni precum Hébert. Acesta era cunoscut datorită participării sale la acţiunile Cordelierilor din ultimul an şi datorită legăturilor strânse cu secţiunile şi cu federaţii.

Mii de membri ai Gărzii Naționale şi 2.000 de federați, conduși de cei din Marsilia, au mărșăluit spre Tuileries. Palatul avea o apărare destul de fragilă, fiind străjuit de 3.000 de soldați, dintre care 2.000 aparțineau Gărzii Naționale. Ceilalți erau mercenari elvețieni, singurii pe care se putea baza regele în acel moment.

În condiţiile agravării situaţiei, regele a cerut adăpost Adunării Legislative, pentru a-și proteja familia. Aşa cum era de așteptat, Garda Națională care apăra palatul s-a alăturat insurgenților, care au pătruns în curte. Mulţimea din curtea palatului a fost luată prin surprindere când mercenarii elveţienii au început să tragă. Marsiliezii au replicat, dar lucrurile păreau să degenereze. De aceea regele a ordonat gărzilor elvețiene să înceteze focul.

Regele va rămâne făra apărare în faţa atacatorilor, pierderi umane înregistrându-se în ambele tabere. 600 de elvețieni au fost uciși, iar dintre insurgenți, 90 de federați și 300 de negustori, meşteşugari, muncitori, toți parizieni, au fost omorâţi sau răniți. Aceasta va fi considerată cea mai sângeroasă zi a revoluţiei.

Insurgenții au năvălit în Adunare. Membrii ei au fost obligați să recunoască noua Comună Revoluționară, care ordonase atacul asupra palatului. Deputații, intimidaţi de mulțime, au hotărât să-l predea pe rege Comunei. Ludovic al XVI-lea, împreună cu familia sa, vor fi transportaţi în închisoarea Temple.

Adunarea Legislativă va fi silită să accepte, sub presiunea mulțimii, alegerea unei Convenții Naționale, prin sufragiu masculin. Aceasta urma să elaboreze o nouă Constituție democratică.

Monarhiștii constituționali, care formau două treimi din deputaţii Adunării, vor începe să se ascundă, nesimţindu-se în siguranţă. Girondinii vor rămâne stăpâni, fiind de fapt beneficiarii unei revoluții pe care au încercat să o evite.

Comuna Revoluiţionară stăpânea în acel moment Parisul. Restul Franței recunoștea numai autoritatea Adunării.

Cei 300 de deputați rămași în Adunare au numit noi miniștrii, incluzându-i şi pe cei demiși anterior. Danton a ajuns ministrul justiției, după ce s-a remarcat în Clubul Cordelierilor și în secțiunile pariziene. Astfel, prin aceste măsuri, se dădea satisfacţie sanculoţilor.

Trupele revoluţionare au obţinut la Valmy prima victorie asupra trupelor intervenţioniste, sustinătoare ale regalităţii. Ca urmare, regele a fost suspendat, râmânând la decizia Convenţiei dacă el urma sau nu să fie detronat. În urma întrunirii Convenției, monarhia a fost abolită.

Desfiinţarea monarhiei constituţionale va pregăti drumul pentru un alt regim politic şi o altă formă de guvernare. Franţa nu o mai cunoscuse până atunci şi anume, Republica.

Pentru funcţionarea Republicii, Convenţia Naţională era desemnată să elaboreze o nouă lege fundamentală care să prevadă modul de organizare al acesteia. Între timp, conducerea urma să fie asigurată de Adunarea Legislativă. Aceasta continua să fie influenţată de Comuna Revoluţionară.

Timp de şase săptămâni, Adunarea va face tot ceea ce îi va dicta Comuna Revoluţionară. Astfel se va vedea nevoită să voteze măsuri radicale, printre care și deportarea preoților refractari.

Adunarea va adopta, sub presiunea Comunei, o serie de decizii împotriva duşmanilor revoluţiei. Se constituie astfel ceea ce istoricii francezi vor numi Prima Teroare, cu victime mai ales din rândurile clerului.

Adunarea a decretat că obligațiile feudale răscumpărabile erau desființate fără despăgubiri, dacă seniorul nu posedă titlul de proprietate. Regimul feudal se încheiase odată cu aceste ultime măsuri. Țăranii au obținut ceea ce tot încercaseră să modifice încă din momentul izbucnirii revoluției, dar fără succes până acum. Adunarea va mai dispune ca proprietățile emigranților să fie vândute în loturi mici, astfel încât şi tăranii să poată avea acces la ele.

Adunarea a adoptat şi măsuri cu caracter democratic, dintre care cea mai importantă prevedea introducerea votului universal. Aceasta însemna dispariția noţiunii de cetăţeni pasivi. Aceştia deveneau egali cu ceilalți şi obţineau astfel posibilitatea să participe la conducerea statului.