Ierusalimul, singurul oraș care există în două locuri - în cer și pe pământ, conform credinței creștine, a stârnit imaginația oamenilor de-a lungul întregii istorii. Cruciadele sunt una dintre consecințele acestei fascinații exercitată de Orașul Sfânt. Având cauze economice, demografice, dar, în principal spirituale, cruciadele au răspuns nevoii oamenilor epocii de a găsi căi de purificare spirituală și de răscumpărare a păcatelor. Papalitatea a fost garantul acestor recompense. La cruciade au luat parte țărani, nobili, regi și împărați aflați în căutarea gloriei, a ispășirii păcatelor sau a unei căi de îmbogățire rapidă. Cruciadele au permis dezvoltarea ordinelor militare cavalerești care au reprezentat îmbinarea fericită a două realități medievale: monahismul și cavalerismul.

Prima cruciadă i-a pus la grea încercare pe creștini care au suferit pierderi importante din cauza foametei, a bolilor, a deshidratării și a ambuscadelor musulmane. Cu toate acestea, cucerirea Ierusalimului a însemnat o recompensă importantă pentru toți cei care au reușit să supraviețuiască încercărilor și greutăților. Ierusalimul, Antiohia și Edessa au intrat sub controlul creștinilor și au format regiunea cunoscută sub numele de Outremer adică Ținutul de dincolo de mare sau statele cruciate. S-a născut, astfel, o insulă a creștinătății occidentale în Orient care a trebuit apărată și protejată în decursul următorilor zeci de ani. Prima cruciadă a consolidat disensiunile religioase și politice dintre Bizanț și lumea creștină occidentală.

Apelului Papei Eugeniu al III-lea pentru o nouă cruciadă i-au răspuns regele Ludovic al VII-lea al Franței și regele Conrad al III-lea al Germaniei. Participarea la cruciadă s-a adăugat, astfel, obligațiilor capetelor încoronate europene și a determinat o creștere a înrolărilor pentru noua expediție. Interesele diferite, jocurile politice, complicațiile de budoar, dar și neîncrederea bizantinilor în intențiile cruciaților au marcat șansele de reușită ale celei de-a doua cruciade. Damascul a devenit ținta cruciaților în speranța că, astfel, vor putea opri deschiderea unui front anti-latin de la Alep la Damasc. Înfrângerea suferită a fost usturătoare și a pus la grea încercare credința în cauza cruciată.

Cucerirea Ierusalimului de către Saladin a determinat lumea creștină să se pregătească de o nouă cruciadă. Înfrângerea suferită la Hattin, distrugerea bisericilor creștine și încercarea de transformare a Orașului Sfânt într-un oraș islamic nu puteau rămâne fără ripostă. Cruciada a treia a adunat trei dintre cele mai puternice figuri ale perioadei: Richard Inimă de Leu, Frederic Barbarossa și Filip al-II-lea al Franței. După cucerirea Accrei și capturarea flotei lui Saladin, creștinii s-au îndreptat spre Ierusalim. A urmat o perioadă de confruntări militare, de decizii politice și diplomatice. Cele două forțe, creștină și musulmană, au încheiat într-un final un armistițiu pe trei ani. La finalul celei de-a treia cruciade, nimeni nu și-a putut revendica victoria.

Papa Inocențiu al III-lea a fost un asiduu susținător al celei de-a patra cruciade pentru că se visa conducătorul întregii creștinătăți, Apusene și Răsăritene. Cruciada a patra a marcat o serie de premiere nefericite în istoria cruciadelor. Indulgențele au fost folosite pe scară largă și promiteau iertarea păcatelor în viața de aici și în cea de dincolo. Vărsarea de sânge de creștin de către cruciați în urma cuceririi cetății Zara ceea ce a dus a excomunicarea cruciaților de către Papă. Cucerirea și vandalizarea Bizanțului de către armatele latine ceea ce a dus la separarea definitivă dintre creștinismul oriental și cel occidental.

Cruciada a cincea s-a concentrat pe cucerirea Egiptului pentru a anihila principalele baze militare musulmane care amenințau Siria și Palestina. Cruciații au reușit să cucerească orașul Damietta, dar deciziile greșite luate de Pelagius, reprezentantul Statului Papal, au anulat avantajele creștinilor. Deși Al-Kamil le-a oferit creștinilor orașul Ierusalim de două ori, aceștia au refuzat pentru a suferi, într-un final, o înfrângere rușinoasă. Înfrângerea a stârnit critici în întreaga creștinătate. Principalul vinovat a fost considera împăratul Frederic al II-lea, marele absent al celei de-a cincea cruciade.

Cruciada a șasea a fost cruciada lui Frederic al II-lea. Împăratul Frederic al II-lea s-a bazat mai mult pe diplomație decât pe forța armată. El s-a aflat într-un permanent conflict cu papa Grigore al IX-lea care l-a și excomunicat pe împărat de câteva ori. Ca ... urmare a negocierilor cu Al-Kamil, sultanul Egiptului, s-a ajuns la încheierea unui tratat de pace în urma căruia Ierusalimul revenea creștinilor. Frederic s-a încoronat singur în Biserica Sfântului Mormânt și a încercat să refacă fortificațiile orașului. S-a lovit de opoziția elitei creștine din Țara Sfântă nemulțumită de modul în care Frederic hotărâse să încheie pacea și să conducă statele cruciate. Veștile proaste de acasă l-au determinat pe Frederic să se întoarcă acasă. Entuziasmul Occidentului față de cruciade scăzuse drastic.citește mai mult

După ce Ierusalimul a fost cucerit din nou de către musulmani, Sfântul Mormânt profanat și osemintele regilor creștini risipite, papa Inocențiu al IV-le a lansat un nou apel la cruciadă. Entuziasmul scăzuse în așa măsură încât singurul care a răspuns dintre capetele încoronate ale Europei a fost regele Ludovic al IX-lea al Franței. Creștin pios și devotat, regele s-a pregătit minuțios pentru cruciadă și a hotărât să se îndrepte, inițial, către Egipt. A reușit să cucerească orașul Damietta și s-a îndreptat către Cairo. Blocat pentru opt săptămâni la Mansura, Ludovic a fost nevoit să facă față lipsei de alimente și atacurilor musulmane. Deși au făcut față cu succes atacurilor, foamea, bolile și nehotărârea au transformat campania într-un dezastru. Ludovic a fost luat prizonier de musulmani. Eliberat, regele a ales să ... rămână în Palestina alături de oamenii săi aflați în captivitate.

În lumea musulmană s-a ridicat o nouă forță: mamelucii sub conducerea lui Baibars. Acesta a pornit o campanie în forță de cucerire a teritoriilor latine. În momentul în care creștinii au luat decizia organizării unei noi cruciade rămăseseră în picioare doar comitatul de Tripoli și regatul Ierusalimului. Ludovic al IX-lea a răspuns chemării la cruciadă și s-a îndreptat împreună cu armatele sale spre Tunis. Aici au fost loviți de o epidemie de dizenterie care l-a ucis pe regele Franței. Armata creștină și-a continuat drumul spre Levant sub conducerea lui Eduard al Angliei. Nu au fost obținutcitește mai mult