Cruciada a patra
Dezintegrarea Imperiului Bizantin
autor Elena-Diana Cuzic, noiembrie 2016
Moartea lui Saladin a dus la dispariția unității lumii musulmane și a încurajat noi proiecte occidentale în Orient. Papa Inocențiu al III-lea a susținut cruciada sperând să impună hegemonia pontificatului roman asupra întregii creștinătăți. Cruciada a patra a marcat o primă distanțare față de idealurile inițiale și orientarea spre obiective pragmatice imediate. Cruciada a patra a marcat separarea dintre Biseria de Răsărit și cea Apuseană.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Moartea lui Saladin a dus la dispariția unității lumii musulmane. Urmașii săi au intrat într-o dispută acerbă pentru moștenire. Acest lucru a încurajat noi proiecte occidentale în Orient. Diminuarea teritoriilor latine din Levant a grăbit planurile pentru o nouă cruciadă.

Și lumea occidentală a trecut prin transformări. Ele au influențat modul în care omul medieval s-a raportat la ideea de cruciadă. Urbanizarea accelerată a modificat structura populației și a stimulat mobilitatea socială. A sporit puterea negustorilor. În regiuni, cum ar fi Franța, autoritatea monarhică centrală a devenit mai puternică.

Biserica latină și-a reafirmat dreptul de a conduce mișcarea cruciată. Ea a preluat controlul recrutării, al finanțării și al conducerii. Creștinii urmau nu doar să alunge Islamul din Ierusalim, ci și să contribuie la purificarea întregii creștinătăți occidentale pedepsite de Dumnezeu pentru păcatele sale

S-au schimbat și practicile legate de penitență. Oamenii au început să considere mai important modul în care gândea, simțea sau credea cineva cu adevărat decât manifestările exterioare ale credinței. Pelerinajul fizic, una dintre pietrele de temelie ale cruciadelor, a început să aibă o semnificație mai redusă. A contat mai mult pocăința sinceră.

Cel mai activ și entuziast susținător al organizării unei noi cruciade a fost papa Inocențiu al III-lea. A ocupat scaunul pontifical la vârsta de 37 de ani, însuflețit de ambiție. Papa a provenit dintr-o familie romană aristocrată cu legături politice și ecleziastice excelente în Italia centrală. A frecventat cele mai renumite centre de învățătură din Europa. A studiat dreptul canonic la Bologna și teologia la Paris. Papa a introdus noi taxe pentru finanțarea cruciadei și a trimis o serie de leagați papali care să-i reprezinte interesele. Totuși, aceste măsuri nu au avut efectul scontat. Caracterul autoritar al acestor măsuri au îndepărtat monarhii europeni de cauze lui Inocențiu.

Inocențiu al III-lea s-a considerat locțiitorul pământean al lui Hristos. A socotit că menirea lui este să conducă întreaga creștinătate, nu doar pe cea occidentală. Se considera deasupra regilor și împăraților. Și-a dorit să folosească această putere pentru recucerirea Ierusalimului.

Papa a identificat două cauze principale ale eșecului celei de-a treia cruciade. Pe de o parte, o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele manifeste ale întregii creștinătăți latine. Europa trebuia purificată sub autoritatea Romei și curățată de plaga ereziei. Pe de altă parte, a trebuit modificat modul defectuos de organizare și gestionare a cruciadei. El a considerat că au participat prea mulți oameni nepotriviți, că finanțarea a fost prea redusă și că expediția a fost condusă ineficient.

Papa a introdus o serie de măsuri inovatoare care să îi asigure conducerea cruciadei. Sub Ioncențiu, recompensa spirituală sau indulgența oferită cruciaților a fost reconfigurată și reconfirmată. Celor care au îmbrățișat cauza crucii li s-a promis cu fermitate „iertarea completă a păcatelor” și au fost asigurați că serviciul militar îi absolvă de orice pedeapsă, pe Pământ, și în viața de apoi.

Indulgența lui Inocențiu a diferențiat atent forța purificatoare a războiului sfânt de lucrările fizice ale omului. Nu s-a mai sugerat că suferințele și dificultățile îndurate pe parcursul expediției au rolul de a salva sufletul. Dumnezeu răsplătea, prin intermediul indulgenței, faptele meritorii ale participanților.

Papa a impus și noi taxe. Colectarea acestora a asigurat finațarea cruciadei. A fost impusă o taxă de 1/40 anual pe veniturile ecleziastice și un impozit de zece procente din venitul papalității. Papa a impus plasarea de cutii pentru donații în bisericile din întreaga Europă. El a sugerat că aceste daruri monetare le vor aduce binefăcătorilor o indulgență asemănătoare cu cea de care se bucurau cruciații înșiși.

Inocențiu a desemnat legați papali care să îi reprezinte interesele și să monitorizeze războiul sfânt. A insituit limite precise cu privire la cine avea voie să predice cruciada. L-a cooptat pe Fulk de Neuilly, renumit evaghelist francez, pentru a face public apelul la cruciadă.

Măsurile papei nu au avut efectul scontat. Tonul absolutist folosit nu a favorizat colaborarea între Biserică și liderii seculari ai lumii laice. Regii au fost văzuți ca pioni, nu ca egali. Au fost prea ocupați cu lupta pentru putere. După moartea lui Richard Inimă de Leu, Ioan, noul rege al Angliei, s-a luptat să-și impună autoritatea. Și în Germania au existat conflicte permanente pentru putere. Filip al II-lea al Franței a fost preocupat de situația din Anglia și a sugerat că nu va participa la cruciadă.

Contrar speranțelor papei, a fost nevoie de implicarea nobililor pentru ca apelul la cruciadă să aibă ecou. Entuziasmul real și creșterea recrutărilor s-au simțit după ce doi nobili francezi, contele Thibaut al III-lea de Champagne și Ludovic, conte de Blois, au îmbrățișat cauza crucii. Li s-a alăturat contele Balduin de Flandra. Ludovic și Balduin au negociat un tratat cu Veneția prin care aceasta urma să construiască o flotă pentru cruciați. Cruciații nu au putut plăti Veneției toată suma de bani necesară. Dogele Veneției a cerut cruciaților în schimb cucerirea orașului creștin Zara, rivalul venețienilor.

Veneția a fost în acea perioadă o mare putere navală și comercială. Solii cruciați trimiși de Thibaut, (nobilii Ludovic și Balduin), au negociat cu Veneția un tratat care prevedea construcția unei flote ample. Aceasta urma să transporte 33.500 de cruciați și 4.500 de cai de cealaltă parte a Mediteranei în schimbul a 85.000 de mărci de argint.

Tratatul a plecat de la premisa îmbarcării tuturor participanților la cruciadă din același loc și la aceeași dată. În realitate, mulți au ales să se îmbarce la Marsilia sau la Genova. Suma necesară acoperirii costurilor comenzii a fost exorbitantă. Cruciada a mai primit o lovitură prin moartea lui Thibaut de Champagne. Un nobil din nordul Italiei, Bonifaciu de Montferrat, i-a luat locul. Moartea lui Thibaut a dus la scăderea numărului de recrutări din nordul Franței.

Cruciații nu au putut acopreri integral costul flotei. Le-au lipsit 34.000 de mărci. Dogele Veneției le-a cerut atunci ca în schimbul banilor și al participării trupelor venețiene la cruciadă, cruciații să ajute Veneția în luptele cu dușmanii. El a cerut cruciaților cucerirea orașului creștin Zara de pe coasta dalmată, rivalul politic și economic al Veneției.

Cruciații au cucerit și au jefuit Zara. Papa a reacționat și a excomunicat întreaga cruciadă. Acest act de condamnare a părut că pune capăt cruciadei. Inocențiu a acceptat însă promisiunile de pocăință ale francezilor și a anulat pedeapsa. Doar venețienii au rămas excomunicați. Cruciada a continuat. O parte dintre cruciați s-a îndreptat pe cont propriu spre Țara Sfântă. Cei mai mulți s-au îndreptat spre Constantinopol.

Bizanțul s-a confruntat cu lupte pentru putere. Alexios al III-lea l-a deposedat de putere pe fratele său, Isaac al II-lea, în timpul unei expediții în Balcani. Fiul lui Isaac, Alexios a plecat apoi la Roma pentru ajutor papal în recăpătarea tronului. Papa l-a refuzat. Alexios i s-a adresat lui Bonifaciu de Montferrat, aflat la Zara. Acesta devenise liderul expediției cruciate. Alexios l-a convins pe Bonifaciu să cucerască Constantinopolul. I-a promis ca ulterior să îl ajute cu trupe pentru expediția egipteană pe care Bonifaciu o plănuia. Alexios a fost asasinat de către o familie rivală. Cruciații au decis cucerirea Bizanțului. Trupele occidentale au rămas la Constantinopol.

Bonifaciu de Montferrat a plănuit atacarea Egiptului pe considerentul că nu poate cuceri Ierusalimul dacă acest centru al puterii musulmane nu a fost distrus. Sultanul Ayubid de la Cairo a fost și stăpânitorul Palestinei. Victoria asupra sa a echivalat cu eliberarea Țării Sfinte.

Ajunsă la Constantinopol, expediția a ignorat rapid scopul ei „sacru”, recucerirea Ierusalimului. După o scurtă ofensivă militară, Alexios și-a recăpătat tronul. El a primit coroana basileilor de pe altarul catedralei Sfânta Sofia în prezența liderilor cruciați. A forțat clerul să accepte supremația Romei. Alexios nu și-a onorat promisiunile finaciare față de cruciați. El a fost detronat și apoi strangulat de către un membru al familiei rivale Ducas, poreclit Murtzurphlos adică Sprâncenatul.

Cruciații au considerat detronarea și moartea lui Alexios o lovitură de stat. Ei au decis cucerirea capitalei și împărțirea imperiului. Au atacat Bizanțul. Au supus populația creștină la manifestări oribile de violență, violuri și tâlhării timp de trei zile.

Cucerirea Bizanțului de către cruciați a determinat o separare între Est și Vest. S-au epuizat ultimele posibilități de dialog între bizantini și latini. Creștinii orientali au refuzat orice tentativă ulterioară de apropiere, chiar dacă s-au încercat mai multe aranjamente la nivel politic. Latinii au găsit justificări pentru cucerirea Bizanțului în stereotipurile epocii despre bizantini. Constantinopolul a fost văzut ca un loc al intrigilor nesfârșite și ca un tărâm al opulenței. Bizantinii au fost numiți perfidi, fraudulentes, effeminati.

Principele bizantin i-a convins pe cruciați să devieze expediția spre Constantinopol. El a promis subordonarea Imperiului Oriental față de Roma, plata cruciaților cu 200.000 de mărci și asigurarea hranei armatei. A mai promis un ajutor de 10.000 de oameni pentru expediția din Egipt, pentru un an, și întreținerea a cinci sute de cavaleri în Țara Sfântă.

Succesul latinilor a avut mai multe cauze. Una a fost conflictul dintre trupele de mercenari și puterea imperială. Fiindcă soldele mercenarilor nu au fost plătite de mult timp, aceștia au refuzat să lupte în momentul decisiv. O altă cauză a fost fiscalitatea excesivă care a nemulțumit profund populația citadină. Cucerirea latină a pus capăt dezvoltării orașului. Din acest moment, declinul a continuat.

Trupele celei de-a patra cruciade nu au mai plecat pe mare către Palestina. Au rămas la Constantinopol. Acolo au pus bazele unui nou imperiu latin pe care l-au numit Romania. Primul său suveran a fost Balduin, conte de Flandra. Conform obiceiului bizantin, el a îmbrăcat robele bogat împodobite cu giuvaieruri ale basileului. A fost uns împărat în bazilica Sfânta Sofia, epicentrul spiritual al creștinătății ortodoxe. A fost creat la Niceea un imperiu grec în exil care a aștepat momentul răzbunării.

Înainte de a patra cruciadă au existat la Constantinopol aproape 3.600 de relicve care aparțineau unor sfinți diferiți. Constantinopolul a devenit, după expansiunea Islamului, depozitarul principal al relicvelor din cetățile aflate în pericol de a fi cucerite sau după căderea acestora. Au existat relicve cu rol important în legitimarea puterii bizantine, cum ar fi brațul Sfântului Ștefan și brațul lui Ioan Botezătorul. S-au mai aflat aici Sfânta Cruce și Sfânta Lance. Toate acestea au fost trimise în Occident. Latinii au trimis acasă inclusiv opere de artă. Încercarea lui Inocențiu de a uni cele două biserici a eșuat. Cucerirea Bizanțului a însemnat dezintegrarea statului.

Jefuirea Constantinopolului a constat și în transportarea în Occident a majorității relicvelor importante, mai ales cele legate de suferința și moartea lui Iisus. Coroana cu Spini (sau cea mai mare parte a ei) a ajuns în St. Chapelle din Paris. Sfânta Cruce a fost divizată într-o infinitate de fragmente. Cuiele au ajuns la Veneția și la Paris. Sfânta Lance a fost trimisă lui Ludovic cel Sfânt de către împăratul Balduin în contul unei datorii.

După cucerirea Constantinopolului, Scaunul Patriarhal a revenit venețienilor. Aceștia l-au înălțat ca patriarh pe Tommaso Morosini fără a-l consulta pe papa Inocențiu al III-lea. Acesta l-a trimis ca reprezentat al său pe legatul Santa Susanna. El a trebuit să negocieze cu ierarhia greacă unirea Bisericilor.

Dogele Veneției, Dandolo, și-a însușit o statuie impunătoare din bronz reprezentând patru cai și a expediat-o la Veneția. Acolo ea a fost poleită și instalată deasupra intrării în bazilica San Marco drept simbol al triumfului Veneției. Statuia a rămas în biserică până în prezent.

Conferința care a trebuit să finalizeze un acord privind unirea s-a lovit de diferențele dintre cele două biserici. Autoritatea Romei, pâinea euharistică, celibatul clerical au fost doar câteva dintre probleme. În plus, episcopii greci din teritoriul ocupat de latini, cu excepția lui Theodor de Euboeea, au preferat exilul și nu acceptarea credinței latine.

Un nou legat papal, Pelagius, a ordonat închiderea tuturor bisericilor grecești din Constantinopol. Treizeci și două de biserici au fost transferate de la ortodocși la latini în perioada Imperiului Latin de la Constantinopol. Doar doi episcopi, Rodostro și Negroponte, au acceptat să se supună Romei.

Latinii au cucerit o mare parte a teritoriului bizantin. S-au format despotatul de Epir, cu capitala la Arta, și imperiul de Thessalonic. Au mai apărut Niceea și Trapezuntul, ambele situate în spațiul anatolian. Acestea au pretins moștenirea ideologiei și simbolurile puterii imperiale.

Stăpânirea latină nu a fost uniformă. S-au creat entități aflate în concurență. Pe lângă Imperiul Latin de la Constantinopol s-au constituit regatul Thesaliei, guvernat de Bonifaciu de Montferrat pe locul vechii Tracii, ducatul Atenei și principatul de Ahaia, condus de Geoffroy de Villehardoiun. Veneția a controlat rutele maritime dintre Marea Egee și Mediterana orientală și a slăbit influența Genovei în regiune.