Cruciadele între sacru și profan
Ciocnirea civilizațiilor creștină și musulmană
O cruciadă este definită de trei elemente esențiale: acordul papalității, jurământul cruciatului și indulgențele. Toate cruciadele au fost anunțate prin predică, cei care participau fiind considerați martiri dacă mureau sau curățați de păcate dacă supraviețuiau. Cruciadele au redeșteptat, în același timp, în Islam atașamentul față de cauza Jihadului - Războiul Sfânt.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Fenomenul cruciadei trebuie așezat în contextul social și demografic occidental. Invaziile succesive ale vikingilor, sarazinilor și ale maghiarilor au aruncat Europa Occidentală într-o criză majoră. O consecință majoră a fost depopularea masivă a bătrânului continent, a cărei populație supraviețuitoare a devenit din ce în ce mai demoralizată. Pacea relativă și dispariția temporară a agresorului extern au dus la o creștere demografică a Occidentului. Spre exemplu, populația Angliei s-a triplat în aceste condiții. În acest context situație economică a devenit una complicată. Ideea plelerinajului la Ierusalim a contribuit și ea la cruciade. Papalitatea a fost principalul motor al cruciadelor.

Cei care au contribuit la cruciade au fost țăranii, doritori să scape de viața grea de pe micul lor petic de pământ și cavalerii, care își întrețineau cu greu urmașii tot mai numeroși. Legea primului născut, dreptul de primogenitură, nu lăsa celorlalți frați altă alegere decât viața monastică sau calea armelor.

Participanții la cruciadă și-au putut îmbunătăți starea materială prin jaf sau împărțirea prăzii. Cei de acasă aveau parte de o repartizare mai avantajoasă a bunurilor. Deplasarea luptătorilor turbulenți și lacomi de avere către Răsărit a permis respectarea interdicției Bisericii „Pacea și armistițiul Domnului”, Pax et treuga Dei. Acest lucru presupunea interdicția actelor de violență, săptămânal, începând cu seara de miercuri până în dimineața zilei de luni.

Însemnătatea Ierusalimului și a Țării Sfinte are ca motor ideea pelerinajului, care capătă o nouă dimensiune datorită penitențialelor Sf. Columba. Pelerinajul din vremea primei cruciade însemna penitență și drum al iertării păcatelor prin contactul cu moaștele unui sfânt. După Roma și Compostela, occidentalii au simțit nevoia să călătorească în Țara Sfântă, unde Constantin cel Mare o trimisese pe Elena, mama lui, să construiască edificii religioase precum bazilica Învierii.

Între motivațiile pelerinajului medieval la Ierusalim, putem descoperi alături de sentimentul religios și aspirația către un ideal de purificare și bucuria sacrificiului personal după modelul lui Hristos.

A existat și credința că pelerinajul în sine șterge definitiv păcatele pelerinului, și îi asigură mântuirea mult visată.

Influența papalității în cruciadă a fost esențială și a subliniat unitatea puterii seculare occidentale în jurul Romei. Feudalizarea și desele războaie civile au slăbit puterea suveranilor Occidentului.

Apelul de la Clermont a deschis o nouă perioadă în istoria creștinătății europene, care a ținut continentul încleștat mai mult de două secole. Această perioadă a fost marcată de schimbarea radicală a percepției creștinilor față de război și de perspectiva utilizării acestuia împotriva păgânilor.

Conceptul cruciadei presupune aspecte de ordin moral, juridic și teologic. Relația dintre război și teologie provine din gândirea lui Augustin de Hipona. Papa Grigore al VII-lea este cel care a promovat ideea războiului sfânt al creștinilor împotriva musulmanilor. Acest concept a dus la apariția ordinelor de călugări-cavaleri precum Ordinul Templierilor sau Teutonii.

„Războiul drept”, bellum iustum, al lui Augustin din Hipona este justificat numai de nedreptatea unui agresor. O schimbare radicală a discursului papal în privința concepției despre război a avut loc în timpul pontificatului lui Grigore al VII-lea, când a apărut ideea „războiului sfânt”, bellum sacrum.

Cu puțin timp înaintea primei cruciade, episcopul Anselm de Lucca a „redescoperit” și compilat textele augustiniene. După Anselm, conceptul bellum iustum a apărut doar în câteva colecții canonice și foarte rar în scrisori, predici sau cronici contemporane cu perioada cruciadelor.

În textele sale, Grigore al VII-lea folosește frecvent expresia militia Christi, „armata lui Hristos”, când îndeamnă pe toți cavalerii „să-și pună săbiile” în slujba lui Hristos și a Sfântului Petru.

Bernard de Clairvaux a încercat reconcilierea conceptului augustinian, și a limitat puterea ecleziastică în inițierea unui război sfânt. Responsabilitatea inițierii unui război a revenit papalității, iar clerul a fost scutit de orice implicare direct sau indirectă. Pe urmă, Bernard a văzut comunitatea monastică drept un model pentru identitatea cruciaților. Noul concept al „violenței sacre” a dus la apariția călugărilor-cavaleri: Templieri, Teutoni, etc.

Simbioza călugări-cavaleri a permis justificarea folosirii forței sub pretextul convertirii păgânilor. Astfel, convertirea forțată devenea legitimă conform canoanelor creștine și asigura salvarea participantului la actul cruciadei.

Bellum iustum a fost perceput în sens moral și teologic. Ulterior, bellum sacrum a fost perceput ca o datorie juridică, în cadrul unei instituții legale. Pentru papalitate, prima cruciadă a fost un război de recucerire, și nu o campanie ofensivă. Într-o scrisoare către Urban al II-lea după cucerirea Antiohiei, liderii primei cruciade au susținut că au luptat împotriva „turcilor și păgânilor”, și nu împotriva ereticilor. Emitenții scrisorii îi cereau lui Urban acțiuni directe pentru stârpirea oricărei forme de erezie.

Alături de Bernard și primul papă cistercian, Eugeniu al III-lea, și episcopul Anselm de Havelberg, au susținut necesitatea convertirii forțate a păgânilor.

O cruciadă este definită de trei elemente esențiale: acordul papalității, jurământul cruciatului și indulgențele. Toate cruciadele au fost anunțate prin predică, acțiune precedentă celor trei elemente enunțate.

Singura instituție în măsură să legitimeze o campanie militară împotriva infidelilor era papalitatea. Astfel, o acțiune armată devine cruciadă prin emiterea unor documente oficiale, bule papale. Papa a fost unicul deținător al deplinătatății puterii spirituale, spiritualium plenitudo, şi temporale (lumeşti), temporalium latitudo. Cu alte cuvinte, avea puterea completă, plenitudo potestatis.

Pentru atragerea a cât mai multor aderenți, papalitatea a oferit recompense spirituale, indulgențe. Acestea au fost legate canonic de indulgenţele pelerinajului.

Inițiatorii primelor două cruciade, Urban al II-lea și Eugeniu al III-lea, au făcut din papalitate, unica instituție deținătoare a autorității legitime asupra cruciadei. Alți papi, precum Inocențiu al III-lea, Urban al IV-lea sau Pius al II-lea, au simțit nevoia să reafirme rolul papalității în definirea cruciadei.

Participarea cruciaților în „războiul sfânt” împotriva infidelilor a fost văzută ca act penitențial, garant al iertării păcatelor fiecărui participant.

După pronunțarea unui jurământ solemn, fiecare ostaș a primit o cruce din mâinile papei sau ale legaților săi și a fost considerat un soldat al lui Hristos. Putem distinge clar între îndreptarea acțiunii împotriva musulmanilor și momentul ritualic al „luării crucii” realizat înaintea actului militar și care presupune un jurământ al crucii, votum crucis.

Autoritatea supremă care legitimează războiul sfânt împotriva păgânilor este Dumnezeu. Voința Sa, „răzbunare divină”, se transformă în justiție umană.

Răzbunarea divină provine din Vechiul Testament, mai exact din cele două cărți ale Macabeilor. Acolo am putut întâlni tipare ale răzbunării divine prin războaiele purtate de Macabei împotriva necredincioșilor.

Termenul de „cruciadă" a apărut mai târziu, în cronica rimată Saint Magloire, editată în franceză de un autor anonim. Cruciați înseamnă cruce signati, marcați cu semnul crucii, sau peregrini, participanți la o acțiune considerată în continuare un act de pelerinaj, expeditio, passagium sau peregrinatio. Cruciada a apărut ca o simbioză între războiul sfânt și pelerinaj. La cruciadă au participat diverse categorii sociale: nobili, țărani, cavaleri, clerici.

Totalul combatanților: nobili, cavaleri, ostași, țărani, la prima cruciadă a fost estimat între 50.000-60.000, plus un număr necunoscut de non-combatanți pelerini: persoane în vârstă, femei, copii. A doua cruciadă a fost ultima acțiune militară la care au participat și non-combatanți, care încetineau marșul cavalerilor către Țara Sfântă. Următoarele campanii militare au fost mult mai bine organizate, cu obiective limitate.

Liderii laici ai primei cruciade au fost nobili precum: ducele de Lorena, Godefroi de Bouillon și fratele său, Balduin, contele de Toulouse, Raymond al IV-lea de Saint-Gilles, contele de Blois și Chartres, Ștefan al II-lea, contele de Flandra, Robert al II-lea (Robertus Hierosolimitanus), ducele Normandiei Robert al II-lea, contele de Vermandois, Hugues, normanzii Bohemund și Tancred de Tarent și genovezul Guglielmo Embriaco. Conducătorul spiritual al cruciadei a fost episcopul de Puy, Adémar, în calitate de legat papal.

Actorii principali ai cruciadeI a II-a au fost regele Ludovic al VII-lea al Franţei şi împăratul german Conrad al IV-lea. Conducătorii spirituali ai cruciadei au fost legații papali, Guy, episcop de de Florența, și abatele de Gorze, Theodwin.

Dintre liderii laici ai cruciadei a IV-a îi enumerăm pe Enrico Dandolo, dogele Veneției, Balduin de Flandra, Louis de Blois, Geoffroy de Perches sau Hugh de Saint Pol. Cavalerul și cronicarul francez Geofroy de Villehardouin, participant la eveniment, a propus ca şi conducător al armatei cruciaţilor pe marchizul Bonifaciu de Montferrat, despre care a mărturisit că „este foarte iscusit şi unul dintre cei mai preţuiţi oameni”. Inocențiu al III-lea a încredinţat predicarea cruciadei cardinalilor Soffredo şi Petru Capuano, numiţi legaţi papali.

Pe lângă implicarea directă a papalității și a puterii seculare, un alt instrument al cruciadei au fost ordinele cavalereşti. Au apărut ca rezultat al convergenţei dintre două realităţi dominante ale lumii medievale: monahismul şi cavalerismul.

A treia cruciadă a fost declanşată datorită recuceririi Ierusalimului de către musulmanii conduși de Saladin, sultanul Egiptului. Liderii europeni care „au luat crucea” împotriva musulmanilor au fost împăratul Germaniei Frederic I Barbarossa, regele Angliei, Richard Inimă de Leu şi regele Franţei, Filip al II-lea August. Conducătorul spiritual al celei de-a treia cruciade a fost arhiepiscopul de Pisa, Ubaldo Lanfranchi, în calitate de legat papal.

A patra cruciadă a fost una din ultimele cruciade majore lansate de papalitate. Următoarele au fost inițiative colective sau individuale ale unor lideri seculari europeni.

În sursele referitoare la prima cruciadă, musulmanii apar și sub numele de inimici dei „inamicii Domnului”, inimici crucis Christi, „inamicii crucii lui Hristos” sau hostes fidei et nomini christiani „dușmanii credinței și ai numelui creștin”. Prin traducerea Coranului, creștinii au încercat să cunoască cartea sfântă pentru a o combate. Unele popoare europene au fost convertite la catolicism prin predică sau prin forța armelor. Evreii, ca și musulmanii, au fost văzuți de liderii creștinătății occidentale ca și o amenințare.

Abatele de la Cluny, Petru Venerabilul, a devenit celebru fiindcă a comandat traducerea în latină a mai multor texte islamice, printre care și Coranul. Astfel, a trezit interesul Occidentului față de doctrina islamică, pe care Petru o vedea ca falsă. Cunoscând esența doctrinei islamice, creștinii au putut s-o combată mai ușor. Ca soluție, Petru milita pentru convertirea musulmanilor, nu pentru exterminarea lor. Spre deosebire de alți contemporani, precum Bernard de Clairvaux, care au adoptat o atitudine agresivă față de Islam, Petru a fost considerat drept „cel mai pașnic om al vremurilor sale”.

Etimologia termenului pagani, în sens larg, i-a inclus alături de musulmani și pe apostați.

Dintre apostații din regiunea Mării Baltice, împotriva cărora au pornit cruciade, îi enumerăm pe: venzi, prusaci, livoni, lituanieni și estoni. Au fost convertiți la catolicism pe măsura intrării lor în aria expansiunii germane. Lucru posibil cu ajutorul ordinelor călugăreşti militare, îndeosebi cel al cavalerilor teutoni, care a ocupat un loc însemnat în desfăşurarea cruciadei în regiunea baltică.

Îngrijorată de răspândirea ereziei cathare, papalitatea a lansat cruciadă în sudul Franței, în Languedoc, împotriva catharilor, numiți și albigenzi. La Conciliul Lateran III, „catharii, patarinii și publicanii” au fost declarați eretici de către papa Aleandru al III-lea. La Conciliul de la Verona, papa Lucius al III-lea a lansat bula Ad Aboldendam, care condamna învățăturile catharilor și ale valdenzilor.

Alături de cathari, Inocențiu al III-lea i-a considerat eretici și pe evrei, văzuți ca un pericol la adresa creștinătății. Inocențiu a crezut că pentru a elimina orice urmă de erezie pe teritoriul Franței, Filip Augustus trebuie să elimine toate activitățile evreilor. Același Inocențiu îl acuză pe contele de Toulouse, Raymond al VI-lea că îi sprijină pe cathari și pe evrei.

Regate precum Ungaria au mai fost provocate de papalitate la măsuri severe de prigonire şi chiar de „extirpare" a evreilor mozaici, a saracinilor şi ismaeliţilor, adică musulmanii, şi deopotrivă a „falşilor creştini". Un caz asemănător îl constituie și cumanii cei păgâni, împotriva cărora regele Andrei al II-lea a permis așezarea teutonilor în Transilvania.

Divergențele dogmatice dintre catolici și bizantini în problema purcederii Sfîntului Duh şi din Fiul (Mioque) au dus la respingerea de către bizantini a acestui punct esenţial din credo-ul roman. Astfel, pentru papalitate, bizantinii au trecut din sfera „schismei" în cea a „ereziei”.

Cruciada a fost concepută ca limitată cronologic și având un caracter benevol. Inițial, interesul papalității și al puterii seculare a fost ajutorarea creștinilor din Orient și obținerea controlului asupra Țării Sfinte.

Pelerinii care călătoreau în Țara Sfântă au considerat Ierusalimul un Tărâm al Făgăduinței. Pelerinajul lor în Palestina a echivalat, prin prisma sacrificiilor, cu obținerea grației divine.

Obsesia mulțimii față de pelerinajul către Ierusalim și Țara Sfântă explică geneza primei cruciade lansată de papa Urban al II-lea.

Însemnătatea Ierusalimului în lumea medievală poate fi observată în hărțile lumii, mappae mundi. Acolo, Ierusalimul a fost plasat în centrul lumii cunoscute, iar orice alt teritoriu a fost raportat față de poziția orașului sfânt. Majoritatea hărților medievale a plasat în registrul de sus (nord) răsăritul, procedeu care a permis o expunere centrală (omfalică) a cetății Ierusalimului.

Entuziasmul cruciaților a căpătat o nouă dimensiune grație unei intervenții divine a „preotului Ioan” sau „regelui David”, fiul preotului Ioan, care a pornit din Orientul îndepărtat, și a ajuns la Ierusalim în sprijinul creștinilor. Rolul preotului Ioan l-au jucat Ilkhanizii, stapânitorii mongoli ai Persiei și salvatorul asiatic al creștinătății, Timur Lenk, care i-a înfrânt pe turci la Ankara.

Tema intervenției miraculoase a unui suveran creștin, pregătit să înfrângă lumea islamică are la bază o realitate a epocii. La acea vreme, în Asia Centrală și în cea Orientală au existat comunități puternice de creștini nestorieni. Ei au influențat politic lumea turco-mongolă, în special Statul uigur și Hanatul Kara Kitai, al căror locuitori se aflau în conflict cu musulmanii din Horezm și Iran. Prin intermediul kitaiilor, ostilitatea față de lumea islamică s-a extins în toată lumea mongolă, și a oferit speranță lumii creștine.

În regiunea baltică s-au evidențiat două interese majore: creștinarea populațiilor păgâne și colonizarea cu elemente germane. Acest lucru a fost posibil grație Teutonilor.

Încercările de creștinare forțată a păgânilor nu au fost întotdeuna pozitive. Colonizarea elementelor germanice în dreapta Elbei și în teritoriile administrate de Teutoni, și colonizarea monastică au sporit considerabil șansele acceptării noii religii de către populațiile păgâne. Astfel, creștinarea păgânilor a echivalat cu germanizarea și integrarea lor în universalismul creștin aflat sub autoritatea papalității.

În Evul Mediu, slavii polabi au fost cunoscuți sub numele de venzi. Termenul provine din scandinavul vender, etnonim care se referă la slavii din Germanica Slavica. În istoriografia universală, termenul a delimitat slavii de lumea germanică. Pentru saxoni, venzii sunt slavi care locuiesc în interiorul și în exteriorul Germaniei. După Claus Zernack, au existat două „Germanii ale slavilor”. Prima (Germania Slavica I) a fost cuprinsă între râurile Elba și Oder, iar cea de-a doua (Germania Slavica II) s-a întins de la Oder până în Polonia, cuprinzând Silezia, Pomerania, Neumark și o mică parte din Prusia. Aceștia au fost convertiți la catolicism prin cale armelor.

Cronicarul Adam din Bremen a menționat triburile venzilor: liuticii/wilzii (între râurile Warnow și Oder, până la Peene), obotriții/reregii (între golful Wismar și lacul Schweriner; Mecklenburg), sorbii (în Saxonia Superioară; între Elba și Saale), wagrii (Wagria; Oldenburg), warnabii (pe râul Warnow), polabii (între Trave și Elba; Ratzeburg), circipanii (între râurile Recknitz și Peene), kicinii (pe râul Peene), redarii/retharii (în dreapta râului Peene; Demmin; Mecklenburg), ranii/runii (insula Rugia), hevellii/stoderanii (pe Havel), leubuzzii (pe Oder) și pomeranii (între Oder și Vistula).

După discursul provocator al lui Bernard din Dieta imperială, misionari ca episcopul Gerold, succesorul lui Vicelinus, sau Berno, episcop cistercian de Mecklenburg, au legitimat utilizarea forței față de venzi. În aproximativ un secol de la declanșarea cruciadei împotriva venzilor, aproape întreaga regiune a Mării Baltice a fost creștinată pe calea armelor.

Primele misiuni de convertire a venzilor au fost întreprinse de diverși prelați germani. Succesul lor a fost efemer, garantat de ocupația temporară a Germaniei Slavica. Activitatea misionară în teritoriul venzilor a fost consemnată în Gesta Hammaburgensis ecclesiae pontificum a lui Adam din Bremen. Aflăm că principalul centru responsabil cu misiunile de convertire a venzilor a fost arhidieceza de Magdeburg. Misiunile au fost posibile după ce venzii au fost subjugați pe rând de Henric I și fiul său, Otto I, și forțați să plătească tribut.

Adam din Bremen ne spune că în timpul domniei lui Otto I, în Slavia, „întregul popor păgân a fost botezat” („totus gentilium populus”). Au dus la îndeplinire obiectivul misionar arhiepiscopii, episcopii și preoții. Ei au fost urmași ai apostolilor misionari din vremea creștinismului primar. Riscarea vieții printre păgâni în numele credinței în Hristos, le conferă statutul de martiri. Gloria primită ca martiri, contribuie la imaginea bisericii misionare, unde faptele apostolilor sunt esențiale.

Convertirea venzilor nu a durat prea mult. Mai târziu avem consemnată o revoltă masivă a populației locale. Revolta ar fi fost cauzată de creșterea tributului și a zeciuielii. Ca urmare, toate diecezele din dreapta Elbei au fost desființate și clericii alungați. Istoricii atribuie succesul rebeliunii schimbării politicii externe a lui Otto al II-lea, care i-a ignorat pe venzi și a concentrat forțele militare în Italia. Represaliile ulterioare ale lui Otto al III-lea și Henric al II-lea au la bază pedepsirea ereticilor, schismaticilor sau a celor care au trecut la apostazie, precum Bruno de Querfurt, „Apostolul Prusiei”.

Speranța de readucere a creștinismului printre venzi a fost spulberată de noua revoltă a obotriților. Revolta a început cu asasinarea prințului slav Gottschalk, creștin, și a continuat cu sacrificarea la Rethra a episcopului Ioan de Mecklenburg. Intenția venzilor a fost îndepărtarea dominației ducilor saxoni și religiei creștine, prin perturbarea activității misionare a clericilor. În Pomerania a predicat printre păgâni episcopul de Bamberg, Otto. Datorită activității sale misionare, Otto a fost numit „Apostolul Pomeraniei”, fiind canonizat de Papa Clement al III-lea.

După colonizarea regiunii Holstein cu elemente saxone, episcopul de Oldenburg, Vicelinus (Apostolul regiunii Holstein), a organizat misiuni de creștinare printre venzi. De numele episcopului se leagă și înființarea unei baze misionare la Faldera, în jurul căreia s-a cristalizat o comunitate creștină.

Personalitățile cruciadelor provin din două sfere: cea seculară (nobilime) și cea religioasă (prelați și alți clerici).

Balduin I, nobil din Lorena, s-a alăturat primei cruciade împreună cu fratele său mai mare, Godefroi de Bouillon. După cucerirea Ierusalimului și moartea lui Godefroi, Balduin a fost chemat ca Apărător al Sf. Mormânt. Ulterior, a fost încoronat ca prim rege al Ierusalimului.

Istoricii consideră că discursul dur al lui Bernard de Clairvaux în fața Dietei imperiale din Frankfurt, prin care susținea că venzii pot fi creștinați numai prin utilizarea forței fizice, este momentul începerii implementării ideologiei „războiului sfânt”.

Bernard de Clairvaux considera că „impuritatea” păgânilor care au ocupat Țara Sfântă poate fi eradicată numai cu ajutorul sabiei (Patrum gladiis eliminata est spurcitia paganorum).

Anterior primei cruciade a fost „cruciada săracilor”, o mișcare populară unde participanții, lipsiţi de cunoştinţe militare şi de organizare, au fost conduşi de un cleric carismatic, Petru Ermitul. Prin predicile sale, Petru a răspândit mesajul lui Urban al II-lea.

Dintre cei mai de seamă predicatori ai cruciadei a II-a a fost călugărul cistercian, Bernard de Clairvaux. Prin talentul său oratoric, Bernard a izbutit să transmită regilor și nobililor europeni mesajul papal. Bernard de Clairvaux a sprijinit înființarea Ordinului Cavalerilor Templieri și a propriului său ordin, cel Cistercian. Din turul european pentru promovarea ideologiei „războiului sfânt” nu a lipsit Germania, care și-a unit forțele cu Danemarca pentru o ofensivă comună împotriva venzilor.

Conducătorii armatelor cruciate care au luptat împotriva venzilor sunt ducele Saxoniei, Henric Leul și margraful de Brandenburg, Albert Ursul. Conducătorii spirituali ai primei armate cruciate au fost arhiepiscopul Adalbero de Bremen și episcopul Thietmar de Verden. Cea de-a doua armată a fost condusă spiritual de prelați precum episcopul Anselm de Havelberg (legat papal), arhiepiscopul Frederick de Magdeburg, episcopul Wigger de Brandenburg, episcopul Reinhard de Merseburg, abatele Wibald de Corvey și Stavelot.

Armata cruciată care a luptat împotriva catharilor a fost condusă de contele de Leicester, Simon de Montfort. Printre predicatorii trimiși de Inocențiu al III-lea în Languedoc se află și Dominic Guzman, fondatorul Ordinului Predicatorilor, viitorii dominicani. Legații papali pentru cruciadă au fost abatele cistercian Arnaud-Amaury și arhidiaconul Pierre de Castelnau, asasinat la Saint-Gilles de către un ostaș al lui Raymond al VI-lea.

Simbolul impulsului cuceritor al lumii latine în Răsărit și zona Baltică a fost Biserica romano-catolică şi expresia sa militară, cruciada. Instrumentele acestui vast efort de integrare, urmărit deopotrivă cu mijloacele militare şi misionare persuasive, au fost ordinele călugărilor cavaleri şi ordinele călugărilor misionari. Cel mai important Ordin călugăresc militar a fost cel al Templierilor. Papa Clement al V-lea a desființat Ordinul sub acuzația de erezie. Ordinul Teutonilor a fost înființat din cavaleri germani. Ordinul Ioanit a fost înființat la Ierusalim.

Istoria Ordinului Templierilor a început cu hotărârea lui Hugues de Payens, cavaler din Champagne și a opt dintre însoțitorii săi de a se dedica protecției pelerinilor până în Ierusalim. Acești „cavaleri săraci ai lui Hristos” au primit de la Balduin al II-lea, regele Ierusalimului, moscheea Al-Aqsa, construită pe locul Templului lui Solomon, si au pus bazele Ordinului Templierilor. Ulterior, regulamentul Ordinului a fost aprobat la Troyes, grație lui Bernard de Clairvaux, sub influența căruia s-a cristalizat regulamentul Ordinului.

Regula Templierilor, asemănătoare regulii Sf. Benedict de Nursia (regula Benedicti), urmată și de cistercieni, a fost marcată de o mare austeritate. „Frații”, recunoscuți după mantia albă și crucea roșie, au depus trei jurăminte: de supunere, de sărăcie și de castitate. Ei au asistat zilnic la slujbă, s-au îmbrăcat simplu și au mâncat câte doi din același recipient. Această austeritate a urmat modelul apostolic (vita apostolica) din creștinismul primar.

Templierii au fost datori să protejeze pelerinii spre Țara Sfântă. La scurtă vreme după recunoașterea lor, Templierii nu au mai fost obligați la obediență față de papalitate. Una din condițiile pentru a deveni Templier, a fost renunțarea la avere, care a fost oferită Ordinului. Astfel, Templierii au dispus în Europa de o avere considerabilă, în care au intrat și donațiile de orice fel.

Templierii au intrat în conflict cu regele Franței, Filip al IV-lea „cel Frumos”, deoarece au refuzat să-i împrumute banii de răscumpărare pentru eliberarea bunicului său, regele Ludovic cel Sfânt, prizonier al musulmanilor. După pierderea Țării Sfinte, interesele Ordinului s-au limitat la apărarea propriilor interese financiare. Ultimele momente ale existenței Templierilor au culminat cu întemnițarea a aproape o sută de demnitari ai Ordinului, printre care și Marele Maestru Jaques de Molay.

Un alt ordin important a fost cel al Teutonilor, înființat la Acra în timpul cruciadei a III-a de cavalerii germani care au depus jurământul monastic privind sărăcia, castitatea și obediența. După a patra cruciadă, Teutonii s-au mutat în Europa de Est (Țara Bârsei), apoi au organizat o cruciadă împotriva prusacilor păgâni.

Mai târziu, Ordinul Cavalerilor Teutoni s-a unit cu Ordinul Livonian (cel al gladiferilor), care a dobândit teritorii în estul Mării Baltice. Împreună, s-au aflat adesea în război cu Polonia, de care au fost înfrânți decisiv la Tannenberg. Ordinul a cucerit: Curlanda, Livonia și Semigalia. O tentativă de invadare a Republicii Novgorodului a fost soldată cu înfrângerea Ordinului în Bătălia de la Rakvere. Mai târziu, Ordinul a cumpărat Ducatul Estoniei de la regele Valdemar al IV-lea al Danemarcei.

Ordinul Cavalerilor Ioaniți (Ospitalieri), a fost înființat la Ierusalim de un grup de negustori din Italia de sud (Campania), în scopul ingrijirii medicale a pelerinilor şi de ajutorare a celor săraci, veniţi să viziteze Țara Sfântă. Ulterior, Ordinul a adoptat o atitudine războinică, asemănătoare cu cea a Templierilor. Regele maghiar Béla al IV-lea a susținut noi colonizări cu germani şi aşezarea Ioaniţilor, cu scopul de a apăra Banatul şi sud-vestul Ardealului în faţa primejdiei unor noi invazii mongole, dar şi de expansiune spre răsărit în „Cumania” şi în Ţara Românească.

Paralel cu actul de cucerire şi sub protecţia sa, a decurs acţiunea ordinelor călugăreşti misionare: cistercieni, dominicani (predicatori) şi franciscani (minoriţi). Aceste ordine au devenit instrumente ale politicii misionare a papalităţii. În perioada medievală, s-au definit cele cinci reguli pentru ordinele religioase: Regula Sf. Vasile, a Sf. Benedict de Nursia, a Sf. Augustin, a Sf. Francisc şi a Carmelitanilor.

Abația Cîteaux își are originea în conflictul cu autoritatea de la Cluny. Fondatorul, Abatele benedictin Robert de Molesme, a fost un partizan al simplicității benedictine, care a tins să înlocuiască splendoarea și luxul clunisienilor cu disciplina fizică și sărăcia apostolică. Ordinul Cistercienilor (numiți și „Călugării Albi”), a fost fondat oficial mai târziu, o dată cu venirea lui Bernard de Clairvaux.

Virtutea sărăciei a fost întâlnită și la călugării din Ordinul Premonstratens, influențați de cistercieni. Fondatorul Ordinului, Norbert de Xanten, a fost îmbrăcat „sărăcăcios” la investirea sa ca arhiepiscop de Magdeburg.

Clunisienii germani erau percepuți de cistercieni prin prisma statutului lor social. Originea nobilă a multor prelați și relațiile cu puterea imperială i-au abătut de la regula Benedicti.

Ordinul Dominican a fost fondat de castilianul Domingo de Guzman sau „Sf. Dominic” și aprobat de papa Honoriu al III-lea, confruntat cu problema ereziei în Languedoc. Numele Ordinului vine de la domini canes – „câinii Domnului”. În intențiile sale moderate de a-i readuce pe eretici pe calea cea dreaptă, Dominic a fondat la Prouille un centru misionar. Acesta a stat la originea Ordinului Dominican al cărui patron este.

Gândirea cisterciană a înlocuit bogăția materială cu cea spirituală, de la Dumnezeu. În tratatul De consideratione al lui Bernard de Clairvaux, călugărul cistercian a considerat că hainele luxoase nu trebuie purtate de clerici deoarece duc la depravarea minții și corupția moravurilor. Bernard l-a acuzat chiar și pe papă, despre care a spus că prin luxul său a devenit mai degrabă urmașul împăraților romani și nu al apostolului Petru.

Regula dominicanilor a fost cea a Sf. Augustin. Sub tutelă episcopală, dominicanii au militat pentru întoarcerea la sărăcia lui Hristos în scopul apropierii de popor. Călugării dominicani au organizat misiuni de convertire și în estul Europei, până în regiunea Niprului și pe cursul superior al fluviului Volga.

Ordinului Franciscan (Ordo fratrum minorum) a fost fondat de Francisc de Assisi, a cărui Regulă de viaţă a fost aprobată de același Honoriu al III-lea. Numeroase congregaţii s-au inspirat mai târziu din Regula de viaţă a Ordinului Fraţilor Minori (Regula bullata) . Doctrina franciscanilor (călugări cerșetori) presupune o viață săracă, plină de acte caritabile. Papa Inocenţiu al IV-lea îndruma misionari franciscani spre „ţările bulgarilor, ale vlahilor, chazarilor, slavilor, sârbilor, alanilor, goţilor, iberilor..." şi ale „celorlalţi creştini din Orient".

După primele trei cruciade, statele înființate în Levant au jucat un rol decisiv în politica externă bizantină și în evenimentele care au dus la cea de-a patra cruciadă și la ocuparea Constantinopolului de către catolici. Statele cruciate au fost considerate primele entități coloniale europene, locuite în proporție mare de autohtoni: musulmani, creștini catolici și ortodocși.

Comitatul Edessei a fost primul stat cruciat. Balduin de Bolougne (Balduin I), viitorul rege al Ierusalimului a pus bazele statului. Când acesta a devenit rege al Ierusalimului, Edessa a trecut sub stăpânirea vărului său, Balduin al II-lea. Conții Joscelin I și Joscelin al II-lea au fost atacați de Zengi, atabegul orașelor Mosul și Alep, care a cucerit Edessa. Căderea Edessei a fost principalul motiv pentru apariția celei de-a doua cruciade.

Principatul Antiohiei le-a trezit bizantinilor cel mai mare interes. Orașul a fost cucerit de Bohemond, fiul și moștenitorul lui Robert Guiscard, conducătorul normand al unei mari părți din sudul Italiei. După ce a cucerit Antiohia, Bohemond a refuzat cererea lui Alexios I Comnen de a-i restitui orașul Bizanțului.

Cel mai important dintre statele cruciate a fost Regatul Ierusalimului. Primul rege ales a fost Godefroi de Bouillon, duce de Lorena, urmat de fratele său, Balduin I. La înscăunareaa lui Balduin, catolicii au deținut un control fragil asupra celei mai mari părţi din Palestina. Au stăpânit de la nord de Betleem către Câmpia Jezreel. Regele a avut mai mulți vasali (seniori), stăpâni a patru mari seniorii (seigneuries).

Principatul Galileei din nordul Regatului Ierusalimului, cucerit pentru creştini de Tancred, a inclus şi valea Esdraelon şi dealurile dintre Nazaret şi lacul Huleh. Nucleul regatului a fost lanţul muntos central şi Galileea. Regatul acapara și din districtele musulmane din jur.

Comitatul de Jaffa a fost creat urmare a cuceririi orașului Jaffa de către Godefroy de Bouillon. Ierusalimul a avut acces la Marea Mediterană printr-un coridor prin Ramla şi Lydda până la Jaffa. Drumul a prezentat siguranţă numai pentru convoaiele cu soldaţi. Între Jaffa şi Haifa se aflau oraşele musulmane Arsuf şi Cezareea. Emirii acestora, deși declarați vasali ai lui Godefroy, au păstrat legătura cu Egiptul.

Transiordania a fost anexată de Balduin I Regatului Ierusalimului. Ulterior, senioria Transiordaniei a fost încredințată de către Balduin al II-lea unui nobil francez, Romain du Puy, devenit vasalul său.

Cea mai mică seniorie vasală Regatului Ierusalimului era Sidonul. După cucerirea sa de către Balduin I și Sigurd I al Norvegiei, senioria a fost oferită lui Eustace Grenier. Teritoriul Sidonului a cuprins zona de coastă delimitată de orașele Tyr (sud) și Beirut (nord).

Cele două personaje determinante pentru fenomenul de cruciadă, au fost papii Grigore al VII-lea și Urban al II-lea. Primul a reușit să stabilească o legătură mistică între cavalerism și Biserică și să mute interesul creștinilor dinspre Spania către Țara Sfântă. Cel din urmă a reușit să canalizeze interesul pentru cruciadă marilor conducători europeni din vremea sa.

După Palestina și Spania, fenomenul cruciadei s-a extins și în regiunea baltică, unde a cunoscut o altă dimensiune ideologică, mult mai agresivă.

O altă direcție în care papalitatea a îndreptat cruciada a fost erezia cathară. Termenul cathari, folosit prima oară în predicile călugărului benedictin Eckbert din Schönau, arată că numele sectei provine din grecescul katharos (καθαρός), „pur”. Doctrina catharilor din Languedoc și Lombardia a fost puternic influențată de bogomilism și presupunea negarea cu vehemență a Infernului și a Purgatoriului. Doctrina catharilor este una dualistă, în care Demiurgul cel Rău al lumii materiale se subordonează Dumnezeului cel Bun.

Cucerirea Constantinopolului de cavalerii cruciadei a patra a devenit semnalul unui imens efort de anihilare a „schismei" Bisericii răsăritene. A patra cruciadă nu a fost proclamată împotriva bizantinilor, ci împotriva musulmanilor din Egipt și Siria. Doar după devierea ei către Constantinopol, Inocențiu al III-lea a fost nevoit să legitimeze cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de către armatele cruciate.

Conversiunea „schismaticilor" prin constrângere, a primit caracter de cruciadă, la fel ca şi acţiunile similare îndreptate împotriva ereticilor şi pagânilor. Cruciada „deviată" la Constantinopol a proliferat numeroase alte „devieri", care au cuprins treptat arii întinse din Europa Răsăriteană.

La începutul mileniului II, triburile balto-slave și fino-ugrice din regiunea Mării Baltice au fost păgâne. Ulterior, în urma unor cruciade de două secole, au fost creștinați pe rând: venzii, finlandezii, livonii, litvanii, estonienii, curlandezii, semigalii, prusacii și lituanienii.

Aşezarea teutonilor în Ţara Bârsei a fost o acțiune a politicii regale ungare de eliminare de la hotarul sud-estic al regatului a cumanilor păgâni. Totusi, detaşarea unui factor însemnat al teutonilor în colţul sud-estic al Transilvaniei a slujit şi unui interes al cruciadei prin asentimentul papalităţii, reprezentată de Inocenţiu al III-lea.

Chiar dacă ideologia războiului sfânt nu a fost explicit formulată în primele mențiuni despre aşezarea teutonilor în sud-estul Transilvaniei, ea şi-a croit drum în textele papale următoare. Utilizarea termenului de „păgân” justifică activitatea religioasă a teutonilor în Transilvania.

Cucerirea Constantinopolului de către cruciați a produs un mare incendiu care a distrus jumătate din clădirile capitalei Bizanțului. Un martor, Ioan Mazarites, mitropolitul Efesului, a spus că, în mijlocul incendiului, armata catolicilor s-a pornit pe jaf și atrocități care au depășit cu mult pe cele comise de Saladin când a cucerit Ierusalimul.

În scrisorile către Inocențiu, Balduin I a sugerat că aducerea Bisericii Grecești sub obediență latină favorizează colonizarea occidentalilor în noul teritoriu cucerit. De aici vor putea mărșălui către Ierusalim. Viitorii cruciați au avut nevoie de binecuvântarea lui Inocențiu. Cei care au jurat odată să elibereze Ierusalimul din mâinile necredincioșilor s-au instalat acum pe pământul creștin. Cruciada, simbolul luptei creștine împotriva păgânilor, a fost deviată către Constantinopolul „eretic”.

. În cruciada a III-a, intrigile politice au aparținut celor mai puternici suverani ai Occidentului: împăratul german, regii Franței și ai Angliei. A patra cruciadă a sfârșit prin cucerirea și jefuirea capitalei Imperiului Bizantin sub îndemnul papei Inocențiu al III-lea și al predicatorilor înflăcărați, ca Foulques, prelat la Neuilly-sur-Marne.

În ajunul cuceririi Constantinopolului, sfidând interdicțiile lui Inocențiu al III-lea, „episcopii” au predicat. Robert din Clari ne spune că episcopii catolici „le-au arătat pelerinilor că lupta lor este legitimă, deoarece grecii au fost trădători și ucigași; neloiali, pentru că l-au omorât pe stăpânul lor legitim: au fost mai răi decât evreii. Episcopii au spus că-i vor absolvi – în numele lui Dumnezeu și al papei – pe toți participanții la asalt. Au cerut pelerinilor spovedanie, împărtășanie și curaj în lupta cu grecii, căci aceștia erau dușmanii Domnului Dumnezeu”.

Ulterior, jaful catolicilor a căpătat o altă dimensiune sacră, a relicvelor. Existența a numeroase relicve în capitala Bizanțului a stânit dorințe în fața cărora catolicii cu greu s-au putut abține. Enrico Dandolo nu a adus de acolo doar leii care împodobesc și atăzi piața San Marco din Veneția, ci și o bucată din Sf. Cruce, puțin sânge de-al lui Hristos, un braț al Sf. Gheorghe și o bucată din capul Sf. Ioan Botezătorul.

Robert din Clari s-a plâns că marii seniori nu au lăsat aproape nimic seniorilor mai mici, așa ca el. Totuși, Robert a adus la mănăstirea din Corbia o bucată din Sf. Cruce, ceva sânge de-al lui Hristos, o bucată din veșmântul purtat de Hristos pe Cruce, o bucată din cununa de spini, din burete și încă patruzeci și cinci de diverse relicve.

Diferențele religioase invocate de papalitate pentru ridicarea mulțimilor împotriva „ereticilor” au fost instrumente de propagandă. Acest lucru a fost dovedit clar de atitudinea lui Inocențiu al III-lea, care i-a acuzat pe venețieni de deturnarea cruciadei de la misiunea divină. Dintre cuceritorii Constantinopolului, Dogele Veneției, Enrico Dandolo, a fost sărbătorit ca un erou. Conștiința apartenenței la aceeași comunitate creștină trăia încă. Separarea dintre catolici și ortodocși a fost mai mult o consecință decât o cauză a cuceririi Constantinopolului.

Cruciadele precedente au determinat în catolici o puternică neîncredere datorită refuzului participării Bizanțului la o cruciadă de al cărei ideal se simte străin. Încercările Bizanțului de alianță cu inamicii cruciaților (Saladin) au adâncit ostilitatea catolicilor față de ortodocși.

Victimele cruciadelor au fost oponenții Bisericii, împotriva cărora cruciații au purtat un război sfânt. Anumiți istorici au considerat că atrocitățile comise de cruciați s-au petrecut datorită viziunii „soldaților lui Hristos” despre inamicii Bisericii. Pentru cruciați, crimele, violurile, torturile sau jaful inamicilor nu erau considerate păcate, deoarece păgânii, apostații sau ereticii nu aveau aceeași apartenență religioasă. Marginalizarea inamicilor le-a permis cruciaților, în special cavalerilor, să comită cu ușurință acte de violență pe care papa Ioan Paul al II-lea le recunoaște mai târziu.

Printre primele victime ale primei cruciade au fost evreii. Predicatori precum Petru Eremitul, care îi numea pe evrei „ucigașii lui Hristos”, au însuflețit cruciații de un puternic anti-semitism. Atunci, mii de evrei din întreaga Europă Centrală au fost jefuiți și prigoniți de creștini. O parte din bunuri le-au fost confiscate cu scopul de a mări bugetul pentru cruciadă. Acțiuni similare au avut loc și în a doua cruciadă, în Renania (călugărul cistercian Radulph), sau în cea de-a treia cruciadă. Persecuții ale evreilor au fost înregistrate pe teritoriul Angliei în localități precum Lynn, Norwich, Stamford sau Bury St. Edmunds.

Cele mai mari masacre ale catolicilor în prima cruciadă au avut loc în asediile orașelor Antiohia, Ierusalim și Ascalon. Au fost uciși bărbați, femei și copii. Preotul Foucher de Chartres, participant în prima cruciadă, a relatat că în asediul Antiohiei, cruciații „au spintecat burțile femeilor găsite în corturile inamicilor”.

Victimele cruciadelor baltice au fost mai numeroase și mai disparate decât s-a crezut inițial. Identificăm mai întâi categoria nelegiuiților din care au făcut parte: pirații, tâlharii care atacau drumurile comerciale, comercianții de sclavi sau hoții de vite. Apoi preoții păgâni care și-au văzut amenințat monopolul asupra populației și credincioșii care s-au temut pentru viitorul comunității. Urmează nobilii cu ambiții expansioniste, asupriții care au văzut acțiunile cruciaților ca un mijloc de îmbogățire și cei care pur și simplu au avut ghinionul să nimerească în miezul evenimentelor.

Victime ale cruciadei împotriva catharilor au fost și locuitorii orașului Béziers, masacrați fiindcă au opus rezistență. Printre victimele de la Béziers au fost și catolici care i-au sprijinit pe eretici. Legatul papal, călugărul cistercian Arnold Aimery a fost trimis alături de cruciați să-i convertească pe cathari. Întrebat de un ostaș cum poate diferenția ereticii de catolici, legatul papal a răspuns: „Ucide-i pe toți și Dumnezeu îi va selecta pe ai lui”. Arnold Aimery și alte surse contemporane estimează că în urma atacului cruciaților, au fost ucise 20.000 de persoane.

Orașul Carcassone a fost ocupat de cruciați. După Pierre des Vaux-de-Cernay, locuitorii nu au fost masacrați, au fost lăsați să plece dezbrăcați. După ce au cucerit orașul fortificat Minerve, cruciații le-au oferit catharilor posibilitatea salvării, prin Botez. Mulți dintre ei au acceptat, mai puțin 140 de persoane, care au fost arse pe rug. În urma unei revolte a susținătorilor catharilor, castelul Aimery de Montréal a fost și el recucerit de către cruciați, care au spânzurat câțiva cavaleri și au ars de vii mai mulți cathari.

Una dintre cele mai oribile crime comise de cruciați s-a petrecut la castelul văduvei Geralda de Lavaur. Considerată cea mai păcătoasă dintre eretici, femeia a fost aruncată într-un puț și „îngropată” sub pietrele aruncate asupra ei.

Papa Honorius al III-lea a elaborat Inchiziția în încercarea de a elimina orice urmă a catharismului din sudul Franței. O figură celebră din perioada începutului Inchiziției a fost călugărul Robert, poreclit bougre, „bulgarul”, care în trecut a fost cathar. Călugărul și-a desfășurat activitatea în nordul Franței și în Flandra, unde sursele contemporane afirmă că a ars pe rug câteva mii de eretici.

Dincolo de achiziţiile teritoriale de moment, cruciada a avut consecinţe economice, sociale şi culturale. Cruciadele au mișcat un întreg val de oameni spre Orient. Totuși, consecința evidentă și negativă a cruciadelor, în special datorată cuceririi Constantinopolului, a fost ruptura definitivă a unității creștine.

Cruciadele au fost nu numai expediții faimoase, ci și „deplasări” permanente care au dus anual în Palestina, primăvara și vara, mii de pelerini înarmați sau nu. Aceste deplasări, cu cheltuielile și transferurile de fonduri pe care le cereau, au dus la dezvoltarea unui sistem bancar folosit de cruciați. Astfel, pentru diferite tranzacții, bancherii au putut folosi cambii, polițe, împrumuturi sau scrisori de garanție.

Multă vreme s-a crezut că motivul determinant al „revoluției comerciale” din Evul Mediu și creșterii schimburilor dintre Apus și Răsărit au fost cruciadele. Datorită acestor contacte, tehnici și metode noi de producție au fost introduse în Occident și (în număr mai mic) în Orient.

Marii beneficiari ai cruciadei au fost venețienii și genovezii. După cucerirea Constantinopolului, Veneția ajungea stăpână deplină a Mării Egee până la Creta, așa cum era și în Adriatica. Imediat, imperiul colonial venețian a fost rivalizat de genovezi, care, în încercarea de sprijin al Paleologilor în recăpătarea capitalei, își deschid drum spre Marea Neagră.

Pe lângă tehnicile noi de navigație (busola) și cifrele arabe, cruciații mai împrumută din Orient și diverse produse agricole (trestie de zahăr, fructe), sau tehnici artizanale noi (mătase și stofe din lână și păr de capră, purpură, brocart). Cruciații au mai împrumutat din Orient și deprinderi vestimentare sau alimentare, precum și gustul pentru lux.

Există mai mult o suprapunere decât o fuziune între cultura creștină și cea arabă. Construcției de castele în stil european, numite kraks, i se alătură sculptura și arhitectura franceză. Spre exemplu, la Betleem întâlnim decorațiuni pictate de sirieni, ce tratează teme occidentale în stil bizantin. În afară de rare excepții, monumentele artistice născute în urma cruciadelor, atât în Palestina cât și în Cipru sau în Bizanț, sunt mărturii ale unei arte „coloniale”, care datorează prea puțin tradițiilor locale.

Comerțul cruciadelor a constituit prin el însuși o înfloritoare industrie. Transportul combatanților și al non-combatanților, precum și aprovizionarea statelor cruciate cu alimente, lemn, fier și arme au favorizat dezvoltarea unor rute comerciale pe Marea Mediterană. Orașe din Mediterana Occidentală precum Barcelona sau Marsilia au cunoscut o adevărată creștere economică.

Cruciadele împotriva catharilor au permis papalității extinderea controlului în Languedoc. Ostilitatea catolicilor față de cathari a fost pusă pe seama toleranței față de evrei, refuzului de a plăti zeciuială și controlului natalității. Dintr-o dogmă izolată, catharismul a luat forma unei adevărate mișcări antiecleziastice, care a atentat la stabilitatea și suveranitatea papalității și care a fost suprimată ideologic prin identificarea ereziei cu vrăjitoria. Instaurarea Inchiziției și introducerea torturii au fost instrumentele cele mai eficiente pentru anihilarea oricărei rezistențe și exercitarea controlului asupra comunității creștine.