Login

Cuprins

Închide
Cruciadele între sacru și profan
Ciocnirea civilizațiilor creștină și musulmană
History Lapse
Cruciadele între sacru și profan
O cruciadă este definită de trei elemente esențiale: acordul papalității, jurământul cruciatului și indulgențele. Toate cruciadele au fost anunțate prin predică, cei care participau fiind considerați martiri dacă mureau sau curățați de păcate dacă supraviețuiau. Cruciadele au redeșteptat, în același timp, în Islam atașamentul față de cauza Jihadului - Războiul Sfânt.
Contextul crudiadelor
Fenomenul cruciadei trebuie așezat în contextul social și demografic occidental. Invaziile succesive ale vikingilor, sarazinilor și ale maghiarilor au aruncat Europa Occidentală într-o criză majoră. O consecință majoră a fost depopularea masivă a bătrânului continent, a cărei populație supraviețuitoare a devenit din ce în ce mai demoralizată. Pacea relativă și dispariția temporară a agresorului extern au dus la o creștere demografică a Occidentului. Spre exemplu, populația Angliei s-a triplat în aceste condiții. În acest context situație economică a devenit una complicată. Ideea plelerinajului la Ierusalim a contribuit și ea la cruciade. Papalitatea a fost principalul motor al cruciadelor.
Text
1 din 7
Cei care au contribuit la cruciade au fost țăranii, doritori să scape de viața grea de pe micul lor petic de pământ și cavalerii, care își întrețineau cu greu urmașii tot mai numeroși. Legea primului născut, dreptul de primogenitură, nu lăsa celorlalți frați altă alegere decât viața monastică sau calea armelor.
Imagine
Text
2 din 7
Participanții la cruciadă și-au putut îmbunătăți starea materială prin jaf sau împărțirea prăzii. Cei de acasă aveau parte de o repartizare mai avantajoasă a bunurilor. Deplasarea luptătorilor turbulenți și lacomi de avere către Răsărit a permis respectarea interdicției Bisericii „Pacea și armistițiul Domnului”, Pax et treuga Dei. Acest lucru presupunea interdicția actelor de violență, săptămânal, începând cu seara de miercuri până în dimineața zilei de luni.
Imagine
Text
3 din 7
Însemnătatea Ierusalimului și a Țării Sfinte are ca motor ideea pelerinajului, care capătă o nouă dimensiune datorită penitențialelor Sf. Columba. Pelerinajul din vremea primei cruciade însemna penitență și drum al iertării păcatelor prin contactul cu moaștele unui sfânt. După Roma și Compostela, occidentalii au simțit nevoia să călătorească în Țara Sfântă, unde Constantin cel Mare o trimisese pe Elena, mama lui, să construiască edificii religioase precum bazilica Învierii.
Imagine
Text
4 din 7
Între motivațiile pelerinajului medieval la Ierusalim, putem descoperi alături de sentimentul religios și aspirația către un ideal de purificare și bucuria sacrificiului personal după modelul lui Hristos.
Imagine
Text
5 din 7
A existat și credința că pelerinajul în sine șterge definitiv păcatele pelerinului, și îi asigură mântuirea mult visată.
Imagine
Text
6 din 7
Influența papalității în cruciadă a fost esențială și a subliniat unitatea puterii seculare occidentale în jurul Romei. Feudalizarea și desele războaie civile au slăbit puterea suveranilor Occidentului.
Imagine
Text
7 din 7
Apelul de la Clermont a deschis o nouă perioadă în istoria creștinătății europene, care a ținut continentul încleștat mai mult de două secole. Această perioadă a fost marcată de schimbarea radicală a percepției creștinilor față de război și de perspectiva utilizării acestuia împotriva păgânilor.
Imagine
Războiul sfânt, Bellum iustum
Conceptul cruciadei presupune aspecte de ordin moral, juridic și teologic. Relația dintre război și teologie provine din gândirea lui Augustin de Hipona. Papa Grigore al VII-lea este cel care a promovat ideea războiului sfânt al creștinilor împotriva musulmanilor. Acest concept a dus la apariția ordinelor de călugări-cavaleri precum Ordinul Templierilor sau Teutonii.
Text
1 din 7
„Războiul drept”, bellum iustum, al lui Augustin din Hipona este justificat numai de nedreptatea unui agresor. O schimbare radicală a discursului papal în privința concepției despre război a avut loc în timpul pontificatului lui Grigore al VII-lea, când a apărut ideea „războiului sfânt”, bellum sacrum.
Imagine
Text
2 din 7
Cu puțin timp înaintea primei cruciade, episcopul Anselm de Lucca a „redescoperit” și compilat textele augustiniene. După Anselm, conceptul bellum iustum a apărut doar în câteva colecții canonice și foarte rar în scrisori, predici sau cronici contemporane cu perioada cruciadelor.
Imagine
Text
3 din 7
În textele sale, Grigore al VII-lea folosește frecvent expresia militia Christi, „armata lui Hristos”, când îndeamnă pe toți cavalerii „să-și pună săbiile” în slujba lui Hristos și a Sfântului Petru.
Imagine
Text
4 din 7
Bernard de Clairvaux a încercat reconcilierea conceptului augustinian, și a limitat puterea ecleziastică în inițierea unui război sfânt. Responsabilitatea inițierii unui război a revenit papalității, iar clerul a fost scutit de orice implicare direct sau indirectă. Pe urmă, Bernard a văzut comunitatea monastică drept un model pentru identitatea cruciaților. Noul concept al „violenței sacre” a dus la apariția călugărilor-cavaleri: Templieri, Teutoni, etc.
Imagine
Text
5 din 7
Simbioza călugări-cavaleri a permis justificarea folosirii forței sub pretextul convertirii păgânilor. Astfel, convertirea forțată devenea legitimă conform canoanelor creștine și asigura salvarea participantului la actul cruciadei.
Imagine
Text
6 din 7
Bellum iustum a fost perceput în sens moral și teologic. Ulterior, bellum sacrum a fost perceput ca o datorie juridică, în cadrul unei instituții legale. Pentru papalitate, prima cruciadă a fost un război de recucerire, și nu o campanie ofensivă. Într-o scrisoare către Urban al II-lea după cucerirea Antiohiei, liderii primei cruciade au susținut că au luptat împotriva „turcilor și păgânilor”, și nu împotriva ereticilor. Emitenții scrisorii îi cereau lui Urban acțiuni directe pentru stârpirea oricărei forme de erezie.
Imagine
Text
7 din 7
Alături de Bernard și primul papă cistercian, Eugeniu al III-lea, și episcopul Anselm de Havelberg, au susținut necesitatea convertirii forțate a păgânilor.
Imagine
Învață mai mult
Prima cruciadă

Prima cruciadă

Particularitatea primei cruciade a fost numărul mare de participanți. Au existat două corpuri expediționare. Ele au fost cunoscute sub numele de cruciada săracilor și cruciada nobiliară. Cucerirea Ierusalimului a alimentat entuziasmul generațiilor viitoare pentru această formă de război religios.
Cruciada a doua

Cruciada a doua

Cruciada a doua a fost declanşată de cucerirea Edessei de către despotul turc Zangi. Înfrângerea bruscă, neprevăzută, i-a speriat pe franci și a evaporat sentimentul de invincibilitate al creștinilor. Cruciada a doua a marcat o creștere a tensiunilor dintre bizantini și cruciați pentru că în timpul traversării Bizanțului multe orașe au fost jefuite de bunuri culturale și economice.
Cruciada a treia

Cruciada a treia

Lumea musulmană și-a găsit propriul campion în persoana lui Saladin. El a reușit să unifice Asia Mică, Siria și Egiptul devenind cel mai important factor de decizie în Orient. Cruciada a treia a fost marcată de confruntări armate legendare cum sunt cele de la Hattin și Accra. A însemnat ascensiunea și intrarea în legendă a lui Richard Inimă de Leu.
Cruciada a patra

Cruciada a patra

Moartea lui Saladin a dus la dispariția unității lumii musulmane și a încurajat noi proiecte occidentale în Orient. Papa Inocențiu al III-lea a susținut cruciada sperând să impună hegemonia pontificatului roman asupra întregii creștinătăți. Cruciada a patra a marcat o primă distanțare față de idealurile inițiale și orientarea spre obiective pragmatice imediate. Cruciada a patra a marcat separarea dintre Biseria de Răsărit și cea Apuseană.
Cruciada a cincea și a șasea

Cruciada a cincea și a șasea

Deciziile greșite au transformat cruciada a cincea într-un dezastru. Speranțele creștinilor s-au îndreptat către împâratul german Frederic al II-lea. Acesta a optat pentru o „cruciadă a diplomației” și a încheiat un tratat de pace în urma căruia Ierusalimul revenea creștinilor. Ideea de cruciadă își începuse declinul în lumea occidentală.
Cruciada a șaptea și a opta

Cruciada a șaptea și a opta

Aceste cruciade au stat sub semnul regelui francez Ludovic al IX-lea care a fost, de altfel, sanctificat și a devenit cunoscut sub numele de Ludovic cel Sfânt. Imaginea sa este emblematică pentru amurgul ideii de cruciadă. Cu toate eforturile și pregătirile minuțioase, creștinii au pierdut și ultimele posesiuni din Țara Sfântă odată cu căderea Accrei.
Bibliografie
  • Balard Michel, Les Croisades, M.A., Paris, 1988
  • Bysted A.; Jensen K. V.; Jensen C.S.; Lind J, Jerusalem in the North: Denmark and the Baltic Crusades, 1100-1522, Brepols, Turnhout, 2012
  • Dragnea Mihai, „Otto din Bamberg: Reformă Monastică și Misiune Apostolică” în Timp, societate și identitate culturală. „Miniaturi” istorice, ed. Ileana Căzan, Bogdan Mateescu, Ed. Acad. Rom.-Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2015, pp. 25-48
  • Idem, „Cruciada albigensă și apariția Inchiziției. Considerații istorice” în Studium, VII, 2014, pp. 21-32
  • Idem, „Oraşul Philippopolis în sursele medievale” în Analele Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, Seria 19, Istorie, tom XI, 2012, p. 27- 42
  • Fonnesberg-Schmidt Iben, The Popes and the Baltic Crusades 1147-1254, Brill, Leiden, 2007
  • Mayer H. E., The Crusades, Oxford, 1972
  • Papacostea Șerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și Imperiul Mongol, Ed. Enciclopedică, București, 1993
  • Phillips Jonathan, Hoch Martin, The Second Crusade: Scope and Consequences, Manchester University Press, 2002
  • Riley-Smith Jonathan, What Were the Crusades?, Palgrave Macmillan, 2002
  • Stoyanov Yuri, Tradiția ascunsă a Europei. Istoria secretă a ereziei creștine în Evul Mediu, Editura Polirom, București, 1999
  • Tyerman Christopher, God's War: A New History of the Crusades, Harvard University Press, 2006
  • Throop Susanna A., Crusading as an Act of Vengeance, 1095-1216, Ashgate Publishing, Ltd., Farnham, 2011