Cruciada a treia
Confruntări militare legendare
autor Elena-Diana Cuzic, noiembrie 2016
Lumea musulmană și-a găsit propriul campion în persoana lui Saladin. El a reușit să unifice Asia Mică, Siria și Egiptul devenind cel mai important factor de decizie în Orient. Cruciada a treia a fost marcată de confruntări armate legendare cum sunt cele de la Hattin și Accra. A însemnat ascensiunea și intrarea în legendă a lui Richard Inimă de Leu.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Nur al Din, nume care înseamnă „lumina credinței”, s-a remarcat ca cel mai de seamă lider musulman în perioada de după a doua cruciadă. El a unificat Siria. Şi-a extins puterea în Egipt. A obținut o serie de victorii împotriva francilor creștini. A devenit unul dintre cei mai străluciți oameni ai Islamului și campion al jihadului împotriva statelor cruciate latine.

În timpul lui Nur al Din, Ierusalimul a început să joace un rol proeminent în ideologia jihadului. Poeții de la curtea lui au compus lucrări larg răspândite. Ele au evidențiat necesitatea de a recuceri cel de-al treilea oraș sfânt al Islamului. Textele ce au preamărit virtuțile Orașului Sfânt au început să fie recitate la marile adunări publice din Damasc.

Nur al Din a comandat și sculptarea unui minbar, un amvon din lemn cu ornamente extraordinare. El a sperat să îl pună în moscheea Aqsa după recucerirea Ierusalimului. Istoricii consideră că Nur al Din a îmbinat înțelept propriile interese cu dedicarea față de cauza jihadului. El a avut nevoie de legitimitate socială, politică și religioasă pe care a obținut-o astfel.

Nur al Din și-a concentrat atenția asupra Egiptului. Stăpânirea acestuia i-ar fi permis să încercuiască statele cruciate. Cu controlul asupra Alepului și Damascului asigurat, anexarea orașului Cairo a înclinat irevocabil în favoarea lui balanța puterii din Orientul Apropiat. Bogăția Egiptului a fost un alt factor care l-a transformat într-o posesiune râvnită de musulmani și de franci deopotrivă.

Eforturile pentru cucerirea Egiptului i-au permis kurdului Shirkuh, apropiat al lui Nur al Din, să își demonstreze îndemânarea, talentul și viclenia. Temut ca războinic, bătrân și șiret, Shirkuh s-a impus ca vizir în Egiptul șiit. Nur al Din a sărbătorit această realizare. A poruncit ca în toată Siria să fie vestită cucerirea Egiptului. Shirkuh nu s-a bucurat de realizările sale. A murit la doar trei săptămâni de la preluarea puterii. La conducerea Egiptului a urmat nepotul lui Shirkuh, Saladin.

Yusuf ibn Ayyub a devenit cunoscut în istorie sub numele de Salah al-Din, „bunătatea credinței” sau, în limbile occidentale, Saladin. Realizările acestuia le-au eclipsat pe cele ale suzeranului său, Nur al Din.

Saladin a fost ultimul vizir fatimid. Califii din dinastia fatimidă au condus Egiptul de multă vreme. În preajma celei de-a treia cruciade vizirul a devenit persoana care a exercitat puterea reală în regat. La moartea ultimului calif fatimid, Saladin a dezmembrat califatul șiit din Egipt care de atunci a rămas sunnit. El a poruncit masacrarea gărzilor sudaneze din Cairo, devenite prea puternice. A adăugat Mecca, Medina, Tunisia și Yemenul regatului său aflat în expansiune.

După moartea lui Nur al Din, Saladin a avansat spre nord și a ocupat Damascul. Și-a extins apoi dominația asupra Irakului, Siriei, dar și asupra teritoriului Iordaniei de astăzi, aflat parțial sub control cruciat. Și-a îndreptat apoi atenția asupra Ierusalimului nu doar din considerente teologice ci și politice. Cucerirea Ierusalimului a fost un pas logic în politica sa de extindere imperială.

În lumea modernă, Saladin a fost considerat campionul musulman absolut al epocii cruciadelor. El a devenit un simbol extraordinar de puternic al trecutului islamic. A fost considerat de mulți un erou demn de venerat. Legenda, propaganda și prejudecățile s-au îmbinat cu realitatea în descrierea vieții lui Saladin.

Sursele contemporane despre viața lui Saladin sunt abundente, dar și problematice. Există mărturii scrise de apropiați ai lui Saladin. Cei mai cunsocuți sunt secretarul său, Imad al-Din al-Isfahani și consilierul lui, Baha al-Din Ibn Shaddad. Ambele biografii sunt cenzurate. Ele se bazează pe ideea că Saladin a fost menit să slujească Islamul și să lupte cu francii. A fost animat de o devoțiune religioasă sinceră.

Scriitorii ocidentali din secolul al XIX-lea l-au descris pe Saladin drept un gentleman tolerant, cu maniere mult mai rafinate decât cele ale brutelor de franci. Nu trebuie uitat că, în calitate de conducător medieval, el a acționat într-un mediu politic violent. De aceea i-ar fi fost imposibil să se poarte întotdeauna cu noblețe, onoare, dreptate și clemență. Cert este că Saladin nu a fost un tiran însetat de sânge.

Pentru a își atinge scopurile, Saladin a folosit o combinație de forță militară și manipulare politică abilă. El l-a sfătuit pe fiul său preferat, Zahir: „Te avertizez: să nu verși sânge, să nu te complaci în așa ceva sau să îți faci un obicei din asta, căci sângele nu doarme niciodată.”

De-a lungul timpului, s-au țesut multe legende pe marginea vieții lui Saladin. Se povestește că în timpul unei incursiuni militare, când niște musulmani au furat copilul unei femei france, aceasta a trecut liniile inamice pentru a apela la Saladin. Mișcat până la lacrimi, el a cerut ca imedit să fie găsit copilul și înapoiat mamei sale.

O altă legendă povestește că un bătrân din Ierusalim a avut curajul să îl dea în judecată pe sultan pentru o problemă de proprietate. Saladin a coborât de pe tron ca să fie egali în fața judecătorului și a avut câștig de cauză. Apoi l-a încărcat pe reclamant cu o mulțime de daruri.

În perioada domniei lui Saladin s-a născut și legenda Asasinilor și a Bătrânului de pe munte, Rashid al-Din Sinan. Saladin a devenit de câteva ori ținta acestui ordin secret. Acest lucru a dus la asedierea principalului castel al asasinilor, aflat la Masyaf. Saladin a renunțat la cucerirea acestuia. Retragerea lui Saladin și amănuntele unei posibile înțelegeri au rămas un mister care au alimentat legenda.

Saladin și-a legitimat ascensiunea la putere și și-a consolidat poziția, accentuând rolul jucat de el ca apărător al Islamului și al ortodoxiei sunnite. El a folosit noțiunea de jihad ca să justifice necesitatea unificării Islamului sub un singur domnitor. Așa cum papa Urban al II-lea a exploatat puterea unui inamic musulman temut și amenințător ca să unească Europa în prima cruciadă, la fel și Saladin i-a înfățișat pe cruciați ca pe niște dușmani teribili.

În perioada în care Saladin și-a consolidat puterea, un nou rege latin al Ierusalimului și-a început domnia. Balduin al IV-lea a fost fiul regelui Amalric al Ierusalimului din căsătoria acestuia cu Agnes de Courtenay. Amalric a fost obligat să își repudieze soția și să se recăsătorească cu prințesa bizantină Maria Comnena. Legitimitatea lui Balduin a fost recunoscută deși căsătoria a fost anulată.

Clericul și istoricul de la curte, Guillaume de Tyr, a fost numit tutore al prințului Balduin. El a relatat despre descoperirea bolii care a marcat viața și domnia regelui Ierusalimului. Istoricul a scris că, pe când prințul avea nouă ani, se juca împreună cu o ceată de băieți nobili. Faptul că nu a simțit niciun fel de durere în urma pișcăturilor și mușcăturilor la brațul drept au fost primele simptome ale leprei. În epocă, lepra a fost o boală comună, provocată de o bacterie și transmisă prin sudoare și atingere.

Balduin era minor când a devenit rege. O mare parte din activitatea de guvernare a revenit lui Raymond al III-lea de Tripoli. El a îndeplinit funcția de regent. Grija principală a lui Raymond a fost succesiunea pentru că boala lui Balduin se agrava. Boala a adus cu sine și un stigmat social și religios. A fost percepută ca un blestem de la Dumnezeu. Acest lucru a făcut poziția lui Balduin și mai problematică. Toate speranțele au stat în sora lui Balduin, Sybilla. Ea a născut un băiat, potențial moștenitor al tronului.

Saladin a început să testeze rezistența regatului Ierusalimului. A atacat Ascalonul, în nordul Palestinei. Balduin a încercat să îl oprească. El a fost însoțit de Renaud de Chatillon, stăpân al Transiordaniei, de seneșalul său, Josselin de Courtenay, de o armată de vreo 600 de cavaleri, de câteva mii de infanteriști și de episcopul de Betleem care ducea Sfânta Cruce. Cu toții au fost obligați să se retragă în Ascalon.

Saladin a relansat asediul. A permis trupelor sale să facă razii în localitățile latine Ramla și Lydda. Nu a lasat în urmă o rețea eficientă de iscoade care să monitorizeze mișcările latinilor. Balduin a luat decizia îndrăzneață de a-l înfrunta pe Saladin. Guillaume de Tyr a scris că: „regele a simțit că era mai înțelept să-și încerce șansele îndoilenice în luptă cu dușmanul, decât să rabde ca poporul lui să îndure jaful, focul și măcelul”.

Balduin l-a atacat pe Saladin în timp ce acesta și trupele sale traversau un mic râu din apropierea dealului Mont Gisard. Armata lui Saladin, deși superioară numeric, a fost forțată să se retragă. Însuși Saladin a fost obligat să fugă. A fost profund umilit. Balduin a încercat să profite de pe urma acestei victorii. A încercat să destabilizeze stăpânirea lui Saladin asupra Siriei.

Balduin a dorit construirea unei fortificații noi pe malul apusean al Iordanului. Aceasta s-a aflat lângă o veche trecere numită de creștini Vadul lui Iacob iar de musulmani, Casa Mâhnirii. Aici Iacob a jelit presupusa moarte a fiului său. Vadul s-a aflat la doar o zi de mers de Damasc. A fost singura trecere peste Iordan pe o rază de mai mulți kilometri. Balduin i-a implicat în proiect și pe Cavalerii Templieri, unul dintre cele mai importante ordine militare călugărești ale epocii.

Castelul ridicat de Balduin a fost folosit de franci atât ca instrument defensiv cât și ca armă ofensivă. Saladin s-a concentrat asupra acestei amenințări. După înfruntări sângeroase cu armatele france, Saladin a demolat castelul de la Vadul lui Iacob. Victoria sa a oprit avântul marțial al francilor, care a crescut după bătălia de la Mont Gisard.

Balduin al IV-lea a murit la 24 de ani din cauza leprei. Sibylla, sora lui Balduin și soțul ei, Guy de Lusignan au fost încoronați și unși ca regină și rege. Contele Raymond de Tripoli a contestat această numire, dar a eșuat în demersul său. A cerut sprijin lui Saladin și a primit trupele musulmane în Tiberiada ca să susțină garnizoana orașului.

Conflictul dintre Saladin și franci a intrat într-o fază decisivă o dată cu atacurile seniorului de Kerak, Renaud de Chatillon, asupra caravanelor egiptene în drum spre Mecca. Saladin a reluat ofensiva, iar confruntarea decisivă a avut loc lângă lacul Tiberiada, la Hattin.

Saladin a intuit că apa va juca un rol crucial în acest conflict. A poruncit astuparea tuturor puțurilor din regiunea Hattin. S-a asigurat că soldații lui au fost bine aprovizionați cu apă. Guy și-a îndreptat trupele către Tiberiada. A fost dirijat de diviziile sultanului către zona de platou pe care acesta a pregătit-o pentru bătălie.

Regele Guy a ridicat tabăra într-o zonă lipsită de apă, imposibil de apărat. Francii au fost înconjurați de soldații musulmani „atât de aproape că puteau vorbi unii cu alții” și atât de strâns că „nici o pisică nu ar fi putut scăpa”. Lipsa apei a fost o problemă majoră. Saladin a ordonat oamenilor săi să dea foc tufișurilor. I-a înecat pe franci în nori de fum. O parte din pedestrași și unii cavaleri s-au predat.

Palestina francă s-a prăbușit. Tiberiada a capitulat aproape imediat. În mai puțin de o săptămână s-a predat și Acra, răspântia economică a Levantului. Au căzut apoi sub dominație musulmană orașele: Beirut, Sidon, Haifa, Cezareea și Arsuf. Saladin a cucerit apoi Ierusalimul. Orașul a fost cruțat ca urmare a amenințărilor lui Balian de Ibelin. Acesta a amenințat că vor lupta până la ultimul om și că va distruge locurile sfinte ale Islamului din Ierusalim.

Saladin a adunat o armată masivă de aproximativ 12.000 de soldați de cavalerie profesioniști, sprijiniți de circa 30.000 de voluntari. Regele Guy a lansat o chemare generală la arme, adunând o armată de 1.200 de cavaleri și între 15.000 și 18.000 de infanteriști. El lăsa astfel, în cazul unei înfrângeri, Ierusalimul complet lipsit de apărare.

Saladin a ordonat apoi soldaților un tir de săgeți care a deschis goluri mari în rândurile francilor. Guy și-a croit drum spre o ridicătură de teren cu două înălțimi stâncoase îngemănate, numite Coarnele Hattinului. Regele și-a adunat trupele lângă Sfânta Cruce și a înălțat cortul roșu regal. El și-a pregătit cavalerii pentru un ultim atac asupra lui Saladin. Au urmat atacuri sălbatice și disperate, dar creștinii au fost respinși și apoi înfrânți.

Saladin a cucerit poziția regelui franc. A capturat Sfânta Cruce, luându-i prizonieri pe Guy și pe toți nobilii din regatul latin, cu excepția câtorva care au reușit să fugă. Sultanul i-a chemat apoi în fața sa pe regele Ierusalimului și pe Renaud de Chatillon. Sultanul i-a oferit lui Guy un potir de aur plin cu julep rece, semn că îl va ocroti, conform tradiției arabe. Lui Renaud de Chatillon i-a tăiat capul când acesta a refuzat convertirea la Islam.

Condițiile capitulării Ierusalimului au cuprins mai multe clauze. Locuitorii creștini au avut la dispoziție patruzeci de zile pentru a-și cumpăra libertatea la prețul stabilit de zece dinari pentru un bărbat, cinci pentru o femeie și unul pentru un copil. Apoi li s-a asigurat libera trecere cu bunurile lor, spre avanposturile creștine din Tyr sau Tripoli. Caii și armele au rămas pe loc. Cei care nu au putut plăti au fost luați prizonieri.

Sistemul răscumpărărilor s-a dovedit un coșmar pentru funcționarii lui Saladin. Mita era în floare. Doar o parte din bani a ajuns în visteria sultanului. Mulți latini s-au strecurat fără să plătească: „unii au fost coborâți de-a lungul zidurilor pe frânghii, alții cărați ascunși în bagaje, unii și-au schimbat veșmintele și au ieșit îmbrăcați în chip de soldați musulmani.”

După ce a intrat în Ierusalim, Saladin a ordonat ca Muntele Templului să fie curățat de necredincioșil. Crucea de pe Domul Stâncii a fost dată jos în strigătele de Allahu Akhbar, târâtă prin oraș și distrusă. Picturile reprezentându-l pe Iisus au fost rupte. Mănăstirile din nordul Domului au fost demolate. Saladin a adus și minbar-ul lui Nur al Din și l-a instalat în moscheea al-Aqsa.

Saladin a dorit un Ierusalim islamic și a pus problema distrugerii Sfântului Mormânt. Unii membri ai anturajului au cerut demolarea lui. Saladin a închis biserica pentru trei zile și apoi le-a încredințat-o grecilor ortodocși. A interzis tragerea clopotelor în biserică. Până în secolul al XIX-lea creștinii și-au anunțat începerea slujbelor bătând toaca și folosind chimvale.

Saladin a distrus o parte din bisericile exterioare zidurilor orașului și a rechiziționat numeroase edificii creștine. Le-a transformat în așezăminte numite Salahiyya dintre care unele mai există și astăzi. A adus în oraș mulți erudiți și mistici musulmani și pentru a repopula orașul, a invitat numeroși armeni și evrei din Ascalon, Yemen și Maroc.

Occidentalii au considerat înfrângerea ca o pedeapsă de la Dumnezeu care și-a retras protecția asupra creștinilor. Creștinătatea nu a putut accepta pierderea Ierusalimului. A început pregătirile pentru recucerirea acestuia prin a treia cruciadă.

Victoriile repetate ale arabilor i-au determinat pe francii levantini să trimită către Occident apeluri disperate și frecvente pentru ajutor. Monarhii occidentali, cu rol esențial în acțiunile cruciate de amploare, au fost implicați politic, războinic, comercial și economic în Europa. Perspectiva de a petrece luni sau ani în Orient nu i-a atras.

În Germania a ajuns la putere Frederic Barbarossa, adică Barbă Roșie, care era un veteran al celei de-a doua cruciade. Ani de zile a fost nevoit să facă față unor facțiuni ostile din propria țară. A fost preocupat de asigurarea controlului asupra nordului Italiei. A fost implicat și într-un conflict cu papalitatea și cu Sicilia normandă.

Potrivit enciclicii, latinii au fost loviți de mânia divină ca pedeapsă pentru păcatele lor. Au fost considerați vinovați atât francii din Levant cât și creștinii din Europa. Cruciații au fost îndemnați să se înroleze nu doar „pentru bani sau pentru glorie lumească, ci și întru împlinirea voinței lui Dumnezeu”. Proclamația a precizat recompensele spirituale și lumești oferite participanților. Cruciații au fost absolviți de toate păcatele mărturisite. Li s-a promis viața veșnică celor care mureau. Bunurile și familiile lor au fost puse sub protecția Bisericii.

În Franța, dinastia Capețienilor avea coroana, dar autoritatea îi era amenințată de ascensiunea conților de Anjou. Henric al II-lea, regele Angliei, provenit din familia de Anjou, împreună cu soția sa, Eleonora de Aquitania, au controlat un adevărat „imperiu” angevin. El a inclus: Anglia, Normandia, Anjou și Aquitania. A existat un conflict de durată între cele două familii puternice. Henric al II-lea a acordat doar sprijin financiar statelor cruciate, nu a inițiat o cruciadă.

Au fost desemnați doi legați papali să organizeze chemarea pentru apărarea crucii în Franța și în Germania. Adunări ample au fost organizate în perioada sărbătorilor creștine importante, pentru sporirea impactul mesajului. Predicile au fost planificate cu atenție și în teritoriile angevine. Balduin, arhiepiscop de Canterbury, a recrutat trei mii de galezi după un amplu tur în Țara Galilor.

Chemarea la cruciadă a determinat zeci de mii de creștini latini să se înroleze. Esențială, implicarea regilor a declanșat recrutări în lanț de-a lungul Occidentului latin, prin intermediul legăturilor de vasalitate. Acum a apărut în texte pentru prima oară cuvântul crucesignatus, cei care poartă semnul crucii. Ulterior, cuvântul a evoluat până la formele de cruciat și cruciadă.

Victoriile lui Saladin au înlăturat pentru o perioadă conflictele dintre statele latine. Papa Grigore al VIII-lea a emis enciclica papală numită Audita Tremendi prin care a proclamat necesitatea unei noi cruciade. Pentru prima oară, în enciclica papei răul a fost personificat. Saladin, desemnat cu precizie drept dușman, a fost asemuit cu diavolul.

Cei mai puternici bărbați din lumea latină au îmbrățișat cauza crucii, de la Frederic Barbarossa, împărat al Germaniei, până la Filip al II-lea al Franței. Richard Inimă de Leu, regele Angliei, s-a impus ca susținător principal al cauzei cruciate și a reprezentat o amenințare pentru Saladin.

Richard a fost fiul regelui Henric al II-lea și al Eleonorei de Aquitania. Deși rege al Angliei, limba sa maternă a fost franceza veche. A moștenit regatele Anjou și Aquitania. Richard a devenit moștenitor al tronului Angliei ca urmare a morții fratelui său, Henric cel Tânăr. Și-a construit o reputație de războinic și a încurajat comparațiile cu figuri legendare ca Arthur și Roland, prigonitorul maurilor din Spania

Un contemporan îl descrie astfel pe Richard: „Era înalt, avea o siluetă elegantă: părul era de culoare blond roșcat, iar membrele sale erau suple și drepte. Avea brațe destul de lungi, ceea ce îi dădea o îndemânare deosebită atunci când trăgea sabia și o mânuia foarte eficient. Picioarele sale lungi completau alcătuirea întregului trup.”

Cele mai importante surse legate de viața și faptele lui Richard sunt Cronica lui Roger de Howden, Topographia Hibernica a lui Giraldus Cambrensis și Istoria războiului Sfânt a lui Ambroise. Topographia îl numește pentru prima oara „leul nostru”, iar Ambroise „inimă de leu”. S-a păstrat o mare parte din corespondența regelui și chiar două elegii compuse de acesta.

Richard a fost implicat într-o rebeliune împotriva tatălui său, regele Henric al II-lea. Regele a încercat să reintre în posesia Aquitaniei, care îi aparținea de drept lui Richard, apoi să redistribuie proprietatea asupra teritoriului angevin în favoarea celui mai mic fiu al său, Ioan. Relația dintre tată și fiu a fost marcată de conflicte și alianțe conjuncturale.

După victoria lui Saladin de la Hattin, Richard a îmbrățișat cauza crucii la Tours, fără consultarea tatălui său. Acest fapt i-a amenințat atât viitorul cât și linia dinastică. Regele Henric s-a mâniat. A considerat această decizie nechibzuită. Înrolarea lui Richard a declanșat o criză politică cu Franța. Filip al Franței s-a întâlnit cu Henric al II-lea pentru rezolvarea problemei. Au fost convinși de arhiepiscopul Joscius al Tyrului să se alăture cruciadei.

Rivalitățile dintre regele angevin și cel capețian au întârziat organizarea armatelor și plecarea în cruciadă. Moartea lui Henric al II-lea l-a transformat pe Richard în regele unuia dintre cele mai puternice teritorii din Europa. Richard și Filip al Franței au hotărât organizarea comună a armatelor pentru noua cruciadă. Cei doi au impus sub amenințarea cu excomunicarea, o taxă specială în ambele țări pentru finațarea cruciadei. Aceasta a fost cunoscută sub numele de „zeciuiala lui Saladin” și impozita cu zece la sută toate bunurile mobile. Cavalerii Templieri și Ospitalieri au fost solicitați să ajute la colectarea taxei.

Richard a scos la vânzare: „funcții, titluri de lord, conte, șerif, casteluri, orașe, pământuri, totul”, după cum a consemnat un martor contemporan. El i-a presat pe englezi să finanțeze cruciada: „Aș fi vândut și Londra daca s-ar fi găsit un cumpărător.” Cu banii strânși, Richard a plătit simbriile soldaților și și-a asigurat sprijinul logistic al campaniei.

Richard și Filip au stabilit călătoria spre Levant pe mare, modalitate mai rapidă și mai eficientă. Costurile implicate au limitat capacitatea non-combatanților săraci și slab echipați de a se alătura cruciadei. Disciplina pe mare a fost un alt aspect luat în calcul de Richard. El a elaborat reglementări și a instituit pedepse aspre pentru indisciplină. Atacarea cuiva cu un cuțit a fost pedepsită cu tăierea mâinii.

Richard a pornit spre Levant după ce la Tours a primit bocceaua și bastonul de pelerin. Regele Franței a făcut același lucru la St. Denis. Cei doi au hotărât să împartă orice prăzi obținute pe parcursul campaniei. Cele două armate urmau să poarte cruci de culori diferite: roșii francezii și albe englezii. Armatele s-au despărțit la Lyon, urmând să se regrupeze la Messina, în Sicilia.

Pe când regii Angliei și ai Franței și-au pregătit armatele, regele Frederic I Barbarossa a pornit spre Levant pe rutele terestre folosite în expedițiile anterioare. El a inițiat contacte diplomatice cu Ungaria, cu Bizanțul și cu conducătorul musulman al Anatoliei selgiucide, Kilij Arslan al II-lea. A plecat însoțit de 11 episcopi, în jur de 28 de conți, aproximativ patru mii de cavaleri și zece mii de soldați.

Când germanii au ajuns în fața Constantinopolului, regele bizantin Isac al II-lea a acceptat să îi traverseze în Asia Mică doar peste Dardanele, pentru a evita amenințarea capitalei. Frederic a murit înecat în timpul traversării râului Cydnus, în în Munții Taurus. Armata s-a dezintegrat. Un eșalon important, condus de Frederic de Suabia, a ajuns la Accra.

Accra a fost unul dintre marile porturi ale Orientului Apropiat. Sub domnia francilor, a devenit o importantă reședință regală, un centru comercial important și principalul punct de sosire al pelerinilor creștini latini care vizitau Țara Sfântă. După cucerirea Ierusalimului orașul i-a fost predat lui Saladin. Aflat la intrarea în Palestina, Accra a reprezentat un bastion împotriva oricărei invazii creștine dinspre nord. Saladin, deși a vrut inițial să distrugă orașul, nu i-a acordat în final atenția cuvenită.

După căderea Ierusalimului, Saladin a încercat să cucerească Tyr-ul, centru esențial al rezistenței latine în Palestina. Peste șase săptămâni, în toiul iernii, Saladin a asediat orașul pe uscat și pe mare, fără succes. Moralul armatei sale a scăzut. Saladin a fost silit să se retragă la Accra. A început apoi marșuri prin Siria și Palestina în încercarea de a curăța teritoriul de avanposturi latine.

Sultanul a decis să îl elibereze pe regele latin al Ierusalimului, Guy de Lusignan, luat prizonier după bătălia de la Hattin. Această decizie l-a costat scump pe Saladin. Guy, însoțit de fratele său Geoffroy de Lusignan, de un grup de cavaleri Templieri și Ospitalieri și de alte câteva mii de oameni a pornit spre Accra, loc devenit martorul unui extraordinar asediu din perioada cruciadelor.

Saladin a ajuns la Accra în timp ce orașul a fost asediat de Guy și de o armată sosită pe mare din Pisa. Sultanul a decis să aștepte întăriri. Pe mare au început să sosească corăbii pline de trupe creștine. Sosirea unei flote de cincizeci de vase, cu 12.000 de cruciați frizoni și danezi a dat speranțe creștinilor. Au urmat alte nave care au adus aristocrați europeni, printre care Filip de Dreux, episcopul de Beauvais și Ludwig al III-lea de Turingia, unul dintre cei mai puternici nobili germani. Conrad de Montferrat care controla Tyrul a decis să li se alăture.

Și Saladin a primit întăriri. Au avut loc mici conflicte intermitente. Navele francilor au adus tot mai mulți cruciați la locul asediului. Creștinii, suficient de numeroși, au atacat tabăra lui Saladin. A urmat o înfruntare dură și cu sorți de izbândă schimbători. Inițial, creștinii s-au impus pe câmpul de luptă. Bucurându-se prea repede de izbândă, au început să caute pradă. Aceasta i-a permis lui Saladin reorganizarea trupelor.

Saladin nu a reușit să cucerească pozițiile creștine. În tabăra sa domnea confuzia. Servitori din armata musulmană au decis să fugă și au luat cu ei tot ce au putut din tabără. Când Saladin a trebuit să își direcționeze întreaga forță a armatei către franci, părți masive din armata lui fugăreau servitorii care i-au jefuit.

Deși cruciații au suferit pierderi importante, Saladin a părăsit câmpul de luptă. S-a îndreptat spre o poziție de asediu aflată la distanță, unde a așteptat noi ajutoare. Saladin nu a reușit să disloce forțele cruciate. Cruciații și-au construit fortificații din pământ. Ei au înconjurat Accra cu fortificații semicirculare. Acestea le-au oferit protecție față de atacurile musulmanilor din ambele părți.

La sosirea iernii, asediul a fost întrerupt. Flota latină s-a retras către Tyr în căutarea unui adăpost. Terenul dintre cele două tabere, transformat în noroi, a făcut imposibil orice atac. Saladin și-a trimis acasă majoritatea trupelor. Rămas în tabără, el a avut grijă de buna aprovizionare a orașului cu alimente, mărfuri și echipament militar.

La venirea primăverii, luptele dintre cruciați și musulmani pentru controlul Accrei au fost reluate. Saladin și-a rechemat trupele din Siria și Mesopotamia. El a primit întăriri din Alep, Haran și Mosul. După redeschiderea rutelor comerciale, creștinii au primit și ei noi recruți, mulți dintre ei din armatele regilor Angliei și Franței.

Informat de venirea germanilor și a lui Frederic Barbarossa, Saladin s-a pregătit pentru un război pe două fronturi. El a cerut dărâmarea zidurilor unor orașe ca Latakia și Beirut pentru a nu fi transformate în avanposturi latine. Aceste măsuri au destabilizat eforturile musulmane de la Accra pentru că au impus o redirecționare masivă a resurselor. Saladin a aflat mult mai târziu că regele german a murit înecat.

Au urmat atacuri de ambele părți. Cruciații nu au avut un conducător unic. Atacurile lor au fost uneori lipsite de însuflețire. Au constituit totuși o amenințare serioasă. Au fost combinate bombardamentele cu escaladări cu ajutorul scărilor și tunelurilor săpate pe sub metereze. Musulmanii au creat un nou amestec, bazat pe proprietățile focului grecesc, care le-a oferit o superioritate tehnică decisivă. Ei l-au folosit pentru a arde catapultele cruciaților.

Foametea, bolile și actele de barbarism erau comune în ambele tabere. Cadavrele descompuse în căldura verii au condus la răspândirea molimei. Saladin a încercat să curețe câmpul de bătălie și a poruncit aruncarea morților creștini în râu. Astfel, el a trimis către cruciați un amestec înfiorător de „sânge, cadavre și grăsime.” Boala i-a lovit în plin pe cruciați. Pierderile au fost semnificative atât printre săraci cât și printre nobili. Accra a devenit rapid cimitirul aristocrației europene.

Asediul a continuat până în iarnă când rutele comerciale au fost, din nou, închise. Proviziile de alimente ale cruciaților s-au terminat. Oamenii au jupuit „cai sănătoși”, le-au mâncat carnea și măruntaiele. S-a ajuns chiar și la canibalism. O parte din franci s-a îmbolnăvit de scorbut și de gingivită necrozantă. Deși moralul creștinilor era la pâmănt, asediul a rezistat. Nici Saladin nu a reușit să aprovizioneze Accra ca în anul precedent. Orașul și oamenii săi au fost, de asemnea, slăbiți în urma asediului prelungit.

Regele Filip a ajuns la Accra în primăvară. El a reușit să consolideze poziția francilor. Richard a ajuns la Accra abia în timpul verii. În drumul său către Levant, a cucerit Ciprul de sub autoritatea Bizanțului. Cucerirea Ciprului a oferit armatei angevine un aflux masiv de bogății și resurse. Regele a impus populației o taxă de 50% și apoi a vândut insula Ordinului Templierilor. Sosirea lui Richard și a lui Filip la Accra au revitalizat cruciada.

Richard a plănuit cucerirea orașului în cel mai scurt timp. La o săptămână după debarcarea în Țara Sfântă, a fost lovit de boală. Dinții și unghiile au început să i se clatine și i-au căzut șuvițe întregi de păr. În tabăra musulmană, boala lui Richard a fost considerată o binecuvântare pentru că l-au oprit de la atacul asupra Accrei. Între timp, Richard a încercat să deschidă relații diplomatice cu Saladin. Filip August a purtat, la rândul său, discuții private cu comandanții garnizoanei orașului.

Între cei doi regi creștini a existat o rivalitate incipientă. Richard a oferit câte patru monede bizantine din aur pe lună „fiecărui cavaler, din orice țară, care voia să își primească plata”. Filip le-a oferit doar câte trei monede. Efectul a fost îngroșarea rândurilor armatei lui Richard care s-a asigurat de puterea militară în rândul cruciaților. Cu toată rivalitatea dintre ei, cei doi au reușit să conlucreze în asediul Accrei.

La Accra au existat aproximativ 25.000 de cruciați mobilizați. Richard și Filip au folosit o strategie de asediu bazată pe asalt. Au fost săpate gropi sub zidurile orașului pentru slăbirea fortificațiilor. S-a încercat cucerirea zidurilor prin atacuri frontale. O baterie puternică de catapulte a aruncat pietre asupra orașului. Francii și-au botezat catapulta cea mai puternică Mal Voisine adică Vecina cea rea. Catapulta musulmană a fost poreclită Mal Couisine adică Verișoara cea rea. Francii au mai construit o catapultă, numită Catapulta lui Dumnezeu.

Bombardamentele aproape continue au dus la slăbirea zidurilor orașului pe care cruciații le-au văzut clătinându-se. Numărul insuficient de oameni din oraș nu a permis soldaților să lupte în schimburi regulate. Majoritatea nu a dormit zile și nopți întregi. Saladin a încercat să diminueze presiunea prin contraatacuri regulate asupra întăriturilor latine. Totuși, căderea Accrei a fost evidentă.

Luptele intense au continuat. Comandanții garnizoanei orașului au analizat posibilitatea capitulării. De frica exterminării după cucerirea orașului, musulmanii au ales capitularea. S-a prevăzut predarea orașului către franci și cruțarea vieților musulmanilor. S-a stabilit plata a 200.000 dinari de aur, înapoierea Sfintei Cruci capturate la Hattin, eliberarea a aproximativ 1.500 de prizonieri franci „de origine comună” și a 100-200 de nobili.

Capitularea a decurs fără incidente violente. Steagurile celor doi regi europeni s-au înălțat deasupra Accrei. Richard a ocupat palatul regal și a primit jumătate dintre prizonieri. Filip a primit sediul cavalerilor Templieri și restul de prizonieri. Pentru ceilalți prada a fost destul de modestă. Cu toate acestea, posibilitatea de odihnă i-a bucurat pe cei mai mulți. Majoritatea s-a dedat amuzamentelor soldățești tradiționale: băutura, jocurile de noroc și prostituatele.

Cucerirea Accrei nu a însemnat și sfârșitul cruciadei. Flota egipteană a lui Saladin (aproximativ 70 de corăbii) a intrat în stăpânirea creștinilor care și-au sporit astfel puterea navală. Capturarea flotei a năruit și speranțele de control asupra Mediteranei, nutrite de Saladin. Înfrângerea suferită i-a știrbit lui Saladin reputația. Acesta a ordonat retragerea generală la Saffaram pentru pregătirea răzbunării.

După cucerirea Accrei, regele Filip a hotărât întoarcerea în Europa. El a plasat interesele regatului mai presus de cele ale cruciadei. Cea mai mare parte a nobililor francezi au rămas în Țara Sfântă. Richard a asigurat pacea între cele două regate în baza unui jurământ de pace detaliat. Cât Richard a fost plecat în cruciadă, nu a fost niciun atac din partea francezilor. După întoarcerea lui Richard, a trebuit dat un avertisment de patruzeci de zile înainte de reluarea ostilităților.

Rămas singur la conducerea cruciadei, Richard a materializat condițiile capitulării Accrei. Când trimișii lui Saladin au încercat tergiversarea lucrurilor, Richard a scos din Accra aproximativ 2.700 de musulmani, ordonând măcelărirea lor. Masacrul a transmis un fior de teamă și oroare în tot Orientul Apropiat. Richard s-a îndreptat apoi spre portul Jaffa.

Pentru prevenirea perpetuării „destrăbălării” în rândul trupelor sale, Richard a ordonat ca toate femeile să rămână la Accra. Excepție au fost femeile în vârstă, venite în pelerinaj. Acestea „spălau hainele și capetele soldaților și erau pricepute la despăduchiat precum maimuțele”.

Drumul cruciaților spre Jaffa prin pădurea Arsuf s-a continuat printr-o câmpie largă și nisipoasă până la mica așezare Arsuf. Saladin a folosit spațiul deschis al câmpiei pentru a iniția un atac agresiv. Richard a intuit acest lucru și și-a pregătit trupele pentru atac. El și-a pregătit trupele pentru un marș ofensiv, dar și pentru bătălie. Desfășurarea bătăliei a fost cunoscută din relatarea cruciatului Ambroise și a altor martori oculari.

Prioritatea lui Richard, în această etapă a cruciadei, a fost să ajungă la Jaffa, de unde să amenințe Ascalonul și Ierusalimul. Nu a urmărit o confruntare directă cu Saladin. Pentru acesta, însă, o confruntare decisivă a fost esențială. Dacă cruciații ajungeau la Jaffa ar fi părut de neoprit, destabilizând dominația islamică în Palestina. Reputația lui Saladin, compromisă după capitularea Accrei, a suferit și mai mult după cucerirea Jaffei de către creștini.

Atacul cruciaților i-a luat prin surprindere pe musulmani care s-au retras și au fost copleșiți. Când Richard s-a avântat în luptă, sultanul a inițiat un contraatac, dar fără succes. Saladin a fost obligat la o rușinoasă retragere. Urmărit îndeaproape, el și restul armatei sale copleșite s-au pierdut în pădurile din împrejurimi. Bătălia de la Arsuf a fost considerată mult timp un triumf istoric al cruciaților. Pierderile umane suferite de musulmani nu au fost decisive. Războiul sfânt și-a continuat cursul.

Richard a ajuns la Jaffa. Saladin a poruncit distrugerea orașului Ascalon pentru ca Richard să nu poată amenința Ierusalimul și Egiptul. Saladin a plecat spre Ierusalim pentru Ramadan și pentru organizarea apărării orașului. Între cele două tabere s-au purtat și negocieri diplomatice. Richard a știut că nu poate păstra Ierusalimul cucerit cu trupele puține, resursele limitate și amenințarea lui Saladin.

Impactul retragerii a fost devastator asupra trupelor. Cuprinsă de uluire și aflată într-o stare deplorabilă, armata s-a întors la Ramla. O mare parte dintre franci a părăsit expediția. Unii s-au întors la Jaffa, alții au plecat la Accra. Richard a rămas cu o armată slăbită în apropiere de Ascalon.

În ziua bătăliei, francii au fost depășiți numeric într-un raport de cel puțin doi la unu. Saladin și-a aruncat în luptă întreaga armată. A păstrat doar o unitate de elită alcătuită din aproximativ 1.000 de gărzi regale. Richard a păstrat disciplina trupelor și a menținut armata în marș spre Arsuf. Deși regele a încercat să evite un contraatac, doi cavaleri din ariergardă au rupt rândurile și i-au atacat pe musulmani. În scurt timp, au fost urmați și de alți cruciați.

Richard a propus ca sora lui, Joanna, să devină soția lui Safadin, fratele lui Saladin. Cei doi ar conduce împreună Palestina și ar avea capitala la Ierusalim. Ei ar fi urmat să controleze castelele din regiune iar zona rurală să intre sub controlul ordinelor militare creștine. Această propunere este consemnată doar de sursele arabe contemporane. Regele a cerut ca Safadin să se creștineze pentru oficierea căsătoriei. Propunerea nu a avut nicio finalitate.

În timpul negocierilor diplomatice, Richard a continuat înaintarea spre Ierusalim. Au ajuns la numai 20 de kilometri de Ierusalim, la o mică fortăreață demolată de lângă Beit Nuba, la poalele dealurilor Iudeei. Aici a avut loc un consiliu care a hotărât ca armata cruciată să se retragă fără a ataca Ierusalimul. Oficial, Richard a fost convins de insistențele cavalerilor Templieri, Ospitalieri și ale nobililor latini originari din Levant.

Richard a început refacerea fortificațiilor Ascalonului. Latinii au început în mod deschis lupta pentru Accra. Navigatorii genovezi au fost împiedicați de rezistența îndârjită a aliaților din Pisa ai lui Richard. Richard a considerat această acțiune un act de trădare și s-a întâlnit cu Conrad de Montferrat, conducătorul Tyr-ului și inițiatorul acestei acțiuni. Nu au ajuns la niciun rezultat.

Conrad a avut un centru de putere inatacabil la Tyr și un grup puternic de susținători franci. Prin căsătoria cu Isabella, prințesa Ierusalimului, a avut un drept legitim la tron. Deși Richard l-a deposedat într-un consiliu de partea sa din regatul Ierusalimului, gestul său nu a contat în realitate. Conrad a devenit actor principal în evenimentele din Levant.

Pe când Saladin se confrunta cu probleme financiare, trupe insuficiente și rebeliuni, latinii au încercat cucerirea Ierusalimului. Trupele cruciate s-au deplasat cu o viteză uimitoare, de folos fiind și entuziasmul soldaților. Au reușit să intercepteze o caravană cu ajutoare musulmane pentru Saladin. Au capturat cu această ocazie nu doar alimente ci și mirodenii, aur, arme, armuri și mii de cămile, cai, măgari și asini. Animalele le-ar fi permis să aducă mai ușor resurse de la Jaffa.

Richard a primit vești îngrijorătoare din Anglia. Fratele său, Ioan, a urmărit să își sporească puterea în regat. Richard a părut nevoit să se întoarcă acasă. A încercat să unifice forțele latine pentru obținerea unei victorii rapide în Palestina. L-a recunoscut pe Conrad drept viitor rege al Ierusalimului. Conrad a fost asasinat de membrii grupării Asasinilor. Nu se cunoaște cine a fost angajatorul. Zvonurile l-au numit pe Richard, dar și pe Saladin.

Saladin a luat în calcul părăsirea Ierusalimului. Spre surpinderea musulmanilor, creștinii s-au retras din nou. Certurile din interiorul taberei cruciate au determinat acest rezultat. Richard a renunțat la poziția sa de lider al cruciadei și a anunțat că nu va conduce un atac asupra Ierusalimului pentru că acest lucru ar duce la o „umilință teribilă” pentru care el ar fi „învinuit, făcut de rușine și mai puțin iubit, pentru totdeauna”.

Prin decizia sa, Richard a dat lovitura de grație șanselor de reușită ale celei de-a treia cruciade. Ambele armate, creștină și musulmană, au fost epuizate și pe punctul de prăbușire. Au început negocieri între cele două părți. Richard nu și-a orientat eforturile diplomatice spre Saladin ci către emirii săi. S-a ajuns la un acord, după un dialog diplomatic îndelungat și anevoios.

După asasinarea lui Conrad, conducătorul Tyr-ului a devenit Henric de Champagne, nepot atât al lui Richard cât și al lui Filip al Franței. Acesta s-a căsătorit în scurt timp cu Isabella. A fost desemnat monarh titular al Palestinei france. Desemnarea lui Henric a unit toate armatele latine din Palestina, adică trupele franceze, armata lui Richard și francii nativi din statele cruciate.

Armistițiul s-a încheiat pe trei ani. Saladin, rămas în posesia Ierusalimului, le-a permis pelerinilor creștini accesul neîngrădit la Sfântul Mormânt. Francii au rămas stăpâni pe fâșia de coastă dintre Jaffa și Tyr. Fortificațiile Ascalonului au urmat să fie dărâmate din nou. Sfânta Cruce a rămas în posesia musulmanilor. Richard nu a vizitat Ierusalimul și a plecat spre Europa. Cea de-a treia cruciadă s-a încheiat. Nici Richard și nici Saladin nu au putut revendica victoria în războiul pentru Țara Sfântă.