Cruciada a treia
Confruntări militare legendare
Nur al Din, nume care înseamnă „lumina credinței”, s-a remarcat ca cel mai de seamă lider musulman în perioada de după a doua cruciadă. El a unificat Siria. Şi-a extins puterea în Egipt. A obținut o serie de victorii împotriva francilor creștini. A devenit unul dintre cei mai străluciți oameni ai Islamului și campion al jihadului împotriva statelor cruciate latine.
1 din 3
În timpul lui Nur al Din, Ierusalimul a început să joace un rol proeminent în ideologia jihadului. Poeții de la curtea lui au compus lucrări larg răspândite. Ele au evidențiat necesitatea de a recuceri cel de-al treilea oraș sfânt al Islamului. Textele ce au preamărit virtuțile Orașului Sfânt au început să fie recitate la marile adunări publice din Damasc.
2 din 3
Nur al Din a comandat și sculptarea unui minbar, un amvon din lemn cu ornamente extraordinare. El a sperat să îl pună în moscheea Aqsa după recucerirea Ierusalimului. Istoricii consideră că Nur al Din a îmbinat înțelept propriile interese cu dedicarea față de cauza jihadului. El a avut nevoie de legitimitate socială, politică și religioasă pe care a obținut-o astfel.
3 din 3
Nur al Din și-a concentrat atenția asupra Egiptului. Stăpânirea acestuia i-ar fi permis să încercuiască statele cruciate. Cu controlul asupra Alepului și Damascului asigurat, anexarea orașului Cairo a înclinat irevocabil în favoarea lui balanța puterii din Orientul Apropiat. Bogăția Egiptului a fost un alt factor care l-a transformat într-o posesiune râvnită de musulmani și de franci deopotrivă.
Eforturile pentru cucerirea Egiptului i-au permis kurdului Shirkuh, apropiat al lui Nur al Din, să își demonstreze îndemânarea, talentul și viclenia. Temut ca războinic, bătrân și șiret, Shirkuh s-a impus ca vizir în Egiptul șiit. Nur al Din a sărbătorit această realizare. A poruncit ca în toată Siria să fie vestită cucerirea Egiptului. Shirkuh nu s-a bucurat de realizările sale. A murit la doar trei săptămâni de la preluarea puterii. La conducerea Egiptului a urmat nepotul lui Shirkuh, Saladin.
1 din 3
Yusuf ibn Ayyub a devenit cunoscut în istorie sub numele de Salah al-Din, „bunătatea credinței” sau, în limbile occidentale, Saladin. Realizările acestuia le-au eclipsat pe cele ale suzeranului său, Nur al Din.
2 din 3
Saladin a fost ultimul vizir fatimid. Califii din dinastia fatimidă au condus Egiptul de multă vreme. În preajma celei de-a treia cruciade vizirul a devenit persoana care a exercitat puterea reală în regat. La moartea ultimului calif fatimid, Saladin a dezmembrat califatul șiit din Egipt care de atunci a rămas sunnit. El a poruncit masacrarea gărzilor sudaneze din Cairo, devenite prea puternice. A adăugat Mecca, Medina, Tunisia și Yemenul regatului său aflat în expansiune.
3 din 3
După moartea lui Nur al Din, Saladin a avansat spre nord și a ocupat Damascul. Și-a extins apoi dominația asupra Irakului, Siriei, dar și asupra teritoriului Iordaniei de astăzi, aflat parțial sub control cruciat. Și-a îndreptat apoi atenția asupra Ierusalimului nu doar din considerente teologice ci și politice. Cucerirea Ierusalimului a fost un pas logic în politica sa de extindere imperială.
Pentru a citi toată lecția trebuie să fii autentificat.
sau
Nu ai cont History Lapse? Fă-ți unul acum.
Cruciadele între sacru și profan
O cruciadă este definită de trei elemente esențiale: acordul papalității, jurământul cruciatului și indulgențele. Toate cruciadele au fost anunțate prin predică, cei care participau fiind considerați martiri dacă mureau sau curățați de păcate dacă supraviețuiau. Cruciadele au redeșteptat, în același timp, în Islam atașamentul față de cauza Jihadului - Războiul Sfânt.
Prima cruciadă
Particularitatea primei cruciade a fost numărul mare de participanți. Au existat două corpuri expediționare. Ele au fost cunoscute sub numele de cruciada săracilor și cruciada nobiliară. Cucerirea Ierusalimului a alimentat entuziasmul generațiilor viitoare pentru această formă de război religios.
Cruciada a doua
Cruciada a doua a fost declanşată de cucerirea Edessei de către despotul turc Zangi. Înfrângerea bruscă, neprevăzută, i-a speriat pe franci și a evaporat sentimentul de invincibilitate al creștinilor. Cruciada a doua a marcat o creștere a tensiunilor dintre bizantini și cruciați pentru că în timpul traversării Bizanțului multe orașe au fost jefuite de bunuri culturale și economice.
Cruciada a patra
Moartea lui Saladin a dus la dispariția unității lumii musulmane și a încurajat noi proiecte occidentale în Orient. Papa Inocențiu al III-lea a susținut cruciada sperând să impună hegemonia pontificatului roman asupra întregii creștinătăți. Cruciada a patra a marcat o primă distanțare față de idealurile inițiale și orientarea spre obiective pragmatice imediate. Cruciada a patra a marcat separarea dintre Biseria de Răsărit și cea Apuseană.
Cruciada a cincea și a șasea
Deciziile greșite au transformat cruciada a cincea într-un dezastru. Speranțele creștinilor s-au îndreptat către împâratul german Frederic al II-lea. Acesta a optat pentru o „cruciadă a diplomației” și a încheiat un tratat de pace în urma căruia Ierusalimul revenea creștinilor. Ideea de cruciadă își începuse declinul în lumea occidentală.
Cruciada a șaptea și a opta
Aceste cruciade au stat sub semnul regelui francez Ludovic al IX-lea care a fost, de altfel, sanctificat și a devenit cunoscut sub numele de Ludovic cel Sfânt. Imaginea sa este emblematică pentru amurgul ideii de cruciadă. Cu toate eforturile și pregătirile minuțioase, creștinii au pierdut și ultimele posesiuni din Țara Sfântă odată cu căderea Accrei.
- Thomas Asbridge, Cruciadele, Istoria războiului pentru eliberarea Pământului Sfânt, Editura Polirom, 2011
- Simon Sebag Montefiore, Ierusalimul, biografia unui oraș, Editura Trei, 2012
- Al. Florin Platon, Laurențiu Rădvan, Bogdan Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, Editura Polirom, 2012
- Cristina Todor