Cruciada a cincea și a șasea
Decizii greșite și un eșec răsunător, cruciada lui Frederic al II-lea
autor Elena-Diana Cuzic, noiembrie 2016
Deciziile greșite au transformat cruciada a cincea într-un dezastru. Speranțele creștinilor s-au îndreptat către împâratul german Frederic al II-lea. Acesta a optat pentru o „cruciadă a diplomației” și a încheiat un tratat de pace în urma căruia Ierusalimul revenea creștinilor. Ideea de cruciadă își începuse declinul în lumea occidentală.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Papa Inocențiu al III-lea, inițiatorul celei de-a patra cruciade, nu a renunțat la ideea eliberării Ierusalimului de sub stăpânirea musulmană. Cucerirea Constantinopolului și eșecul celei de-a patra cruciade nu i-au diminuat interesul față de războiul sfânt. În ciuda incertitudinilor sale legate de întemeierea Romaniei pe locul fostului Imperiu Bizantin, Inocențiu a considerat că noul imperiu latin are nevoie de protecție pentru a putea juca un rol important în lupta pentru Țara Sfântă. A avut loc și așa zisa cruciadă a copiilor. Cruciada copiilor nu a fost o cruciadă oficială pentru că nu a primit aprobare papală. Inocențiu a murit înaintea proclamării cruciadei.

Papa a rezolvat alte conflicte înaintea organizării noii expediții în Țara Sfântă. Au fost lansate expediții împotriva livilor păgâni din zona Mării Baltice și a maurilor almohazi din Spania. Papa a inițiat și așa numita cruciadă albigensiană împotriva ereticilor catari din sud-estul Franței. El a oferit acestor conflicte statutul de cruciadă ceea ce a distras Occidentul de la lupta pentru Ierusalim.

Cruciada copiilor a arătat că un apel din partea crucii a avut încă forța de a impresiona masele. De aceea papa a reorientat întreaga forță a entuziasmului cruciat spre recucerirea Ierusalimului. El a încercat să reglementeze predicile care au propovăduit a cincea cruciadă. A desemnat grupuri de clerici care au chemat la arme și a numit administratori regionali pentru supravegherea campaniilor de recrutare. A încurajat realizarea unor manuale de predici model și a stabilit reguli foarte clare cu privire la ținerea predicilor.

Inocențiu a renunțat la ideea unei armate de profesioniști. El a declarat că tot mai mulți oameni trebuie încurajați să se mobilizeze, indiferent de pregătirea lor, pentru războiul sfânt. A anunțat că cei care nu pot lupta personal, își pot ține jurământul de cruciați prin intermediul plății unei sume de bani, contra unei recompense religioase. Această măsură a permis dezvoltarea unui sistem vast de indulgențe care a devenit unul dintre principalele motive de critică la adresa catolicismului și un factor principal în apariția Reformei.

Cauza cruciadelor a câștigat, însă, noi adepți. Grupuri mari de copii și de tineri adulți din nordul Franței și din Germania s-au dedicat spontan cauzei cruciadelor. S-a născut așa numita „cruciadă a copiilor”. Doi băieți, un cioban francez din Vendome, numit Ștefan din Cloyes și Nicolae din Koln au mobilizat mulțimi mari de tineri care i-au urmat spre Țara Sfântă.

Inițiatorii cruciadei copiilor au susținut că, fiind fără de păcat, copiii vor învinge Islamul, vor recuceri Ierusalimul și vor recupera Sfânta Cruce. Soarta celor mai mulți copii participanți la această aventură a rămas incertă datorită surselor neclare și evazive. S-a aflat că o parte s-a întors, o parte a pornit spre Levant. Au murit pe drum de foame și de sete, iar unii au fost vânduți ca sclavi.

Al patrulea Conciliu ecleziastic Lateran, unul de amploare, a prilejuit o nouă chemare la arme. Inocențiu a murit înainte de începerea celei de-a cincea cruciade. Honorius al III-lea a fost ales succesor. Acesta a proclamat războiul sfânt și Jacques de Vitry a fost însărcinat să îl predice în Siria și în Palestina.

La chemarea papei Honorius al III-lea, au pornit spre Orient Leopold al VI-lea, ducele Austriei și Andrei al II-lea, regele Ungariei. După câteva raiduri neconcludente, li s-au adăugat cruciați frizoni și germani, Jean de Brienne cu pretenții la titlul de rege al Ierusalimului, cavaleri templieri și ospitalieri, baroni franci din Levant și Jacques de Vitry, episcopul de Accra. Scopul cruciadei a fost cucerirea Ierusalimului. Cruciații au decis să se îndrepte mai întâi înspre Egipt. Acolo se dorea cucerirea orașului Damietta.

Deși scopul declarat al expediției a fost cucerirea Ierusalimului, cruciații au hotărât să se îndrepte spre Egipt pentru că (după cum a notat Jacques de de Vitry), Egiptul este o „țară fertilă și cea mai bogată din Orient, de la care provine puterea și bogăția sarazinilor, care le permite dominarea teritoriilor noastre, iar după ce cucerim această țară, putem recuceri ușor întreg regatul Ierusalimului.”

Dezamăgit și bolnav, regele Ungariei a revenit în Europa, iar conducerea a fost preluată de Jean de Brienne, regele Ierusalimului. Acesta a adoptat planul cuceririi Egiptului. Principalul obiectiv a devenit cucerirea orașului Damietta, „cheia întregului Egipt”, situat la aproximativ 150 de kilometri de Cairo.

Orașul Damietta a fost foarte bine fortificat. A fost înconjurat de trei rânduri de ziduri și de un șanț de apă lat și adânc, situat în afara zidului exterior. Al doilea rând de ziduri a fost fortificat printr-un complex de douăzeci și opt de turnuri. Era situat între malul estic al Nilului și o întindere mare de apă sărată, cunoscută sub numele de lacul Mansallah.

Cruciații au debarcat și au ridicat tabăra pe malul vestic al Nilului, adică pe malul opus orașului. Pe coasta estică, și-a organizat trupele emirul Egiptului, al-Kamil, unul dintre fiii lui Saladin. Francii au încercat să își asigure acces la fluviu. Au avut nevoie de acest lucru pentru că drumul le-a fost blocat de un lanț rezistent, întins între oraș și o insulă fortificată, numită Turnul Lanțului. Lanțul împiedica navigarea în susul fluviului. Asediului Damiettei i s-a alăturat un om al Bisericii, cardinalul episcop de Albano, Pelagius. Acesta, prin insuflarea uni spirit religios, a ridicat moralul cruciaților. Orașul a căzut în mâinile francilor în cele din urmă.

Pentru preluarea controlului asupra Nilului, cruciații au folosit vase incendiatoare si bombardamente, dar fără succes. Oliver de Paderborn, un predicator și învățat cruciat de la care ni s-au păstrat și informații legate de asediul Damiettei, a construit un turn de asalt, din două vase cu punți mobile, controlate prin sisteme de scripeți. Cu acest turn, cruciații au întreprins un atac în urma căruia au tăiat lanțul și și-au asigurat accesul pe fluviu.

Cruciații, deși păreau semnificativ avantajați, și-au pierdut din avânt. Una dintre cauzele avantajului cruciat a fost mobilitatea permanentă a lor. Cu flota puternică de care dispuneau, întoarcerea în Europa și înlocuirea cu nou-veniți a devenit posibilă oricând. Situația, în aparență avantajoasă, nu permitea crearea de legături între cruciați și formarea unei strategii coerente.

Pelagius a fost descris ca fiind „absolut miop și deosebit de încăpățânat”. El a sosit cu forțe din Anglia, Franța și Italia. Treptat, acesta a preluat controlul asupra cruciadei și a indus un sentiment de devoțiune religioasă în rândul armatei, ceea ce a dus la îmbunătățirea dispoziției și a moralului trupelor.

Asediul s-a prelungit până în iarnă. Cruciații au îndurat numeroase chinuri. Tabăra le-a fost indundată și cruciații au găsit pești în corturi. Alimentația sărăcăcioasă a cauzat o epidemie de scorbut. Situația nu a fost cu mult mai bună pentru locuitorii Damiettei. Apărat de ziduri puternice, orașul a rezistat asediului. Latinii și-au pus speranța în sosirea împăratului german Frederic al II-lea cu o armată puternică, capabilă să distrugă fortificațiile orașului.

Asediul a continuat și al-Kamil le-a propus cruciaților un acord. A făcut acest lucru pentru că garnizoana orașului a fost epuizată și orașul era în pragul foametei ca urmare a recoltei slabe de grâu din acel an. Le-a promis francilor restituirea Ierusalimului și a celei mai mari părți a Palestinei. Castelele Kerak și Montreal din Transiordania au rămas sub stăpânire musulmană, dar a trebuit să plătească un tribut anual.

O parte dintre cruciați a fost de acord cu pactul propus de Al-Kamil. Cardinalul Pelagius, cavalerii Templieri, Ospitalieri și venețienii au refuzat oferta lui Al-Kamil. Aceștia au sperat că sosirea lui Frederic al II-lea aduce succese mai mari și mai decisive.

Musulmanii au făcut o ultimă tentativă de alungare a francilor, fără succes. Francii au pătruns în oraș unde „au găsit străzile înțesate cu trupurile morților din cauza mizeriei și a foametei.”. Zeci de mii de oameni au murit în urma asediului. Cu toate acestea, creștinii și-au însușit o pradă semnificativă și au creștinat copiii musulmani supraviețuitori.

Al-Kamil s-a retras la 60 de kilometri de Damietta și și-a reconsolidat poziția la Mansura. Cruciații nu aveau niciun plan pentru continuarea cruciadei. Au apărut disensiuni și în privința controlului asupra orașului Damietta. Jean de Brienne a bătut monedă și a revendicat orașul pentru el. Pelagius a vrut și el să păstreze orașul pentru papalitate și pentru regele german Frederic al II-lea. S-a ajuns la un compromis. Jean de Brienne a fost lăsat să conducă orașul până la sosirea regelui german. Pelagiu și-a întărit poziția de lider al cruciadei. Frederic a trimis întăriri cruciaților.

Cruciații au petrecut un an și jumătate în Damietta fără a întreprinde vreo acțiune semnificativă împotriva musulmanilor. Jean de Brienne a plecat pentru revendicarea tronului Armeniei Ciliciene, ceea ce a stârnit critici din partea celor rămași. Conducerea a fost preluată de Pelagius care a așteptat sosirea regelui Frederic și a refuzat orice negociere cu adversarii.

Pelagius a cerut traducerea din arabă a unei cărți misterioase și citirea ei în fața armatei. În carte au fost prezise evenimentele celei de-a treia cruciade și căderea Damiettei. A fost prevestită și o mare victorie sub conducerea „unui mare rege din vest.” Oamenii au luat foarte în serios aceste preziceri care i-au întărit poziția lui Pelagius printre cruciați.

Papa Honorius l-a uns împărat al Germaniei pe Frederic, care și-a înnoit jurământul de cruciat. Au fost trimiși cruciați germani sub conducerea lui Ludwig de Bavaria. Pelagius a hotărât să atace tabăra lui Al-Kamil de la Mansura. Acesta reușise să își fortifice tabăra foarte bine și era pregătit pentru un posibil atac cruciat.

1.200 de cavaleri, aproximativ 4.000 de arcași, numeroși infanteriști și o mare flotă creștină s-au îndreptat spre tabăra musulmană de la Mansura. Al-Kamil și-a ales tabăra cu mare atenție între două cursuri de apă. Acest lucru a făcut-o inatacabilă. A ținut cont și de apropierea cu repeziciune a revărsării anuale a Nilului, pericol real pentru armata creștină. Pelagius și creștinii nu au fost atenți la aceste aspecte. Crucații au fost prinși într-o ambuscadă și înfrânți. Au fost nevoiți să părăsească Egiptul. Pelagius a fost învinuit de o conducere defectuasă a cruciaților. Marele absent al celei de-a cincea cruciade a fost Frederic al II-lea.

Al-Kamil a încercat o nouă negociere pentru întârzierea înaintarea cruciaților. Pelagius a refuzat din nou. Jean de Brienne l-a sfătuit pe Pelagius să renunțe la atac din cauza iminenței revărsării Nilului și să se întoarcă la Damietta. Pelagius a refuzat din nou.

Creștinii au fost obligați, până la urmă, să accepte înfrângerea. A fost o înfrângere rușinoasă. Al-Kamil care le oferise de două ori orașul sfânt, a fost învingător. El a cerut predarea imediată a Damiettei și eliberarea tuturor prizonierilor musulmani. Francii au părăsit Egiptul cu mâinile goale.

Francii au înaintat spre sud și, în drumul lor, au ignorat un afluent aparent inofensiv al Nilului. Acesta era canalul Mahalla, unit cu Nilul la câteva zeci de kilometri la sud de Mansura. Al-Kamil a blocat orice posibilă retragere a creștinilor pe acest braț, prin scufundarea a patru vase. În plus, musulmanilor le-au sosit ajutoare care au blocat orice posibilă retragere pe uscat.

Cruciada a cincea s-a dovedit un fiasco total. A stârnit critici în întreaga creștinătate. Pelagius a fost acuzat de o conducere ineficientă și eronată. Jean de Brienne a fost acuzat că și-a neglijat îndatoririle de comandant militar, iar Frederic al II-lea de lipsa de interes pentru cauza creștinătății. El a dovedit prioritatea lui: constituirea, apărarea, consolidarea și expansiunea Imperiului German. Opinia publică l-a presat să își respecte jurămintele de cruciat.

Creștinii au fost prinși între Nil și râul Tanis când a început revărsarea Nilului. Creșterea nivelului apelor a făcut flota imposibil de controlat. Vasele supraîncărcate au început să se scufunde. A început o retragere bruscă și haotică. Al-Kamil a ordonat deschiderea porților canalului folosit pentru controlul revărsării Nilului, ceea ce a îngreunat retragerea. Francii s-au scufundat în noroi până la brâu.

După eșecul cruciadei la care nu a participat, Frederic al II-lea a fost supus unor presiuni din ce în ce mai mari din partea opiniei publice, pentru păstrarea promisiunilor din timpul cruciadei a cincea. O mare parte dintre protagoniștii cruciadei a cincea se regăsesc și în desfășurarea evenimentelor din cruciada a șasea.

Frederic a fost una dintre cele mai controversate figuri din istoria medievală. A fost admirat și condamnat deopotrivă. Susținătorii l-au numit stupor mundi adică „minunea lumii”. Adversarii l-au numit „fiara Apocalipsei”. El a fost văzut de către istorici fie ca un geniu vizionar, fie ca un despot tiranic.

Frederic al II-lea a fost fiul împăratului Henric al VI-lea și al Constanței de Sicilia. A fost un om învățat pentru epoca sa. Unii istorici au susținut că vorbea italiana, franceza, latina, greaca, germana și limba arabă. Ca rege al Siciliei el a promulgat Constituțiile de la Melfi sau Liber Augustalis. Acestea au fost o culegere de legi, folosită ca sursă de inspirație multă vreme. El a dispus și înființarea Universității din Napoli, numită astăzi Universita Federico II.

Frederic al II-lea a fost descris ca având ochii verzi și părul roșcat. A fost burtos și aproape chel, cu o vedere proastă. A fost, prin naștere, jumătate german și jumătate normand. La curtea sa de la Palermo a avut un harem, o grădină zoologică, 50 de șoimari, gărzi de corp arabe, erudiți evrei și musulmani.

Frederic a fost acuzat de detractorii săi că, în secret, a fost ateu sau musulman și a spus că Moise, Iisus și Mahomed au fost niște farsori. S-a spus că a închis un muribund într-un butoi ca să vadă dacă sufletul lui poate să iasă. A mai fost acuzat că a încuiat copii în celule de izolare ca să vadă cum li se dezvoltă limbajul.

Frederic a primit crucea de două ori, dar și-a amânat permanent plecarea. El a fost așteptat inutil de către cruciații celei de-a cincea cruciade. Consolidarea propriului imperiu și relațiile încordate cu papalitatea l-au făcut să-și amâne la nesfârșit plecarea. Frederic a încercuit statele papale și a reprezentat o amenințare clară la adresa suveranității romane.

Papa Honorius l-a presat constant pe Frederic să depună un nou legământ de cruciat. Frederic a amânat din nou pentru că nu a reușit să își impună autoritatea in Sicilia. Răbdarea papei aproape s-a epuizat. El l-a forțat pe Frederic să încheie un acord oficial la San Germano, o localitate din nord-vestul Italiei. În drum spre Ierusalim Frederic s-a îmbolnovit și a rămas în Italia. Noul papă, Grigore al IX-lea, la excomunicat. Frederic a refuzat această excomunicare.

Tratatul prevedea ca Frederic să plece în campanie nu mai târziu de 15 august 1227. Dacă nu respectă această dată, el va fi excomunicat. Trebuia să recruteze și să finanțeze o armată de 1.000 de cavaleri și să îi finanțeze în Țara Sfântă timp de doi ani. El s-a obligat să îi și transporte acolo cu 150 de nave și să plătească Ordinului cavalerilor Teutoni 100.000 de uncii de aur.

Frederic a inițiat relații diplomatice cu doi conducători levantini: Jean de Brienne și Al-Kamil. Jean de Brienne a avut pretenții de rege al Ierusalimului ca regent al fiicei sale, Isabela a II-a. Pentru a-și consolida poziția, Frederic s-a căsătorit cu Isabela în vârstă de 15 ani. Al-Kamil era sultanul Egiptului. El a fost interesat de încheierea unui pact cu Frederic pentru contracararea acțiunilor fratelui său, Al-Mu’azzam, emir al Damascului. I-a promis împăratului că îi cedează Ierusalimul dacă îl sprijină împotriva fratelui său.

Trupele germane și siciliene ale împăratului au început îmbarcarea în portul Brindisi. Deși au fost lovite de o boală molipsitoare, trupele au pornit pe mare conduse de Frederic și nobilul german Ludwig al IV-lea de Turingia. În câteva zile s-au îmbolnăvit și ei. Nobilul german a murit, iar Frederic s-a oprit la Otranto, să se vindece. A trimis un mesager către papă pentru evitarea unui conflict.

După moarte, papa Honorius al III-lea a fost înlocuit de papa Grigore al IX-lea. Noul papă a aplicat imediat prevederile tratatului de la San Germano și l-a excomunicat pe Frederic. Acesta a refuzat să accepte excomunicarea și și-a continuat campania spre Palestina. El a lăsat Sicilia într-o situație dificilă. Ambițiile noului papă au vizat extinderea și consolidarea puterii papale.

Frederic a mai înfruntat două probleme. Moartea lui Al-Mu’azzam a determinat anularea înțelegerii cu al-Kamil. Soția sa, Isabela, a murit după ce a născut un fiu. Acesta a devenit moștenitorul Imperiului tatălui său și al regatului Ierusalimului. Teoretic, prin această situație, autoritatea lui Frederic s-a diminuat în Palestina.

Frederic și-a continuat călătoria spre Țara Sfântă. Și-a impus autoritatea asupra insulei Cipru. A navigat apoi spre Tyr și Accra. Aici o parte din armată i-a ajutat pe cavalerii Teutoni să-și construiască un castel la Montfort, apoi s-a întors în Europa. Diminuarea forței militare l-a determinat pe Frederic să apeleze la noi negocieri cu Al-Kamil.

Al-Kamil a fost interesat de continuarea negocierilor cu Frederic în încercarea de preluare a controlului asupra Damascului. Nu și-a permis un război costisitor cu Frederic. Kamil a fost o personalitate originală. Fiu al lui Saladin, a fost numit cavaler de Richard Inimă de Leu. Frederic și Al-Kamil au avut pasiuni comune. În timpul negocierilor pentru împărțirea Ierusalimului, cei doi vorbeau despre filozofia aristotelică și geometria arabă. Interesat mai mult de Siria, Al-Kamil i-a cedat orașul. S-a încheiat un armistițiu pe zece ani.

Frederic i-a spus lui Al-Kamil că „nu țin neapărat să iau Ierusalimul, vreau pur și simplu să îmi apăr reputația în fața creștinilor”. Sultanul i-a trimis împăratului tinere dansatoare, în timp ce acesta i-a delectat pe oaspeții săi musulmani cu dansatoare creștine. Între negocieri, Frederic a mers la vânătoare și a făcut noi cuceriri în rândul femeilor, exersându-și talentele de trubadur.

Când negocierile nu au avut succes, Frederic a amenințat cu războiul. El a coborât cu trupele de-a lungul coastei până la Jaffa, și a amenințat Ierusalimul. I-a spus lui Al-Kamil că orașul este o ruină dezolantă, dar că pentru creștini sacralitatea orașului a fost cea mai importantă.

Frederic urma să asigure protecție împotriva tuturor dușmanilor, chiar și creștini. Musulmanii predau Ierusalimul, Betleemul și Nazaretul, împreună cu o fâșie de pământ ce lega Orașul Sfânt de coastă. La Iersualim, musulmanii au păstrat Muntele Templului cu libertatea accesului și respectarea dreptului de a sluji acolo sub cadiu. Acordul i-a ignorat pe evrei.

Frederic a fost primul cruciat care a obținut rezultate semnificative cu ajutorul diplomației. Totuși, ambele lumi au fost zguduite. La Damasc, fiul lui Mu’azzam a proclamat doliu oficial. Mulțimea a plâns la aflarea veștii. Patriarhul latin Gerold i-a interzis lui Frederic intrarea în Ierusalim. Templierii i-au reproșat că nu a obținut Muntele Templului.

Frederic a intrat în Ierusalim după ce reprezentantul sultanului i-a oferit cheile orașului. El a cerut să se țină o slujbă specială în Biserica Sfântului Mormânt, golită de preoți, dar plină de soldați germani. În timpul ceremoniei, și-a pus singur coroana pe cap, încercând să apară ca un monarh universal și absolut al creștinătății. Împăratul s-a întors la Acrra unde a fost întâmpinat cu ostilitate de baroni și de Templieri. Datorită faptului că Sicilia a fost atacată la îndemnul papei, Frederic a fost nevoit să părăsească Ierusalimul pentru a-și consolida poziția în Sicilia. Idealul cruciat s-a diluat din ce în ce mai mult. Levantul a devenit un front printre multe altele.

Împăratul a vizitat Muntele Templului. A admirat Domul și Moscheea al-Aqsa și a lăudat minbarul lui Nur al Din. Când un preot creștin a vrut să intre în al-Aqsa cu Noul Testament în mână, se spune că împăratul l-a amenințat și a strigat la el că dacă vreunul dintre ei mai îndrăznește să calce pe acolo fără permisiune, le scoate ochii. De asemenea, a cerut ca muezinii să cheme în continuare la rugăciune.

Gerold a condamnat comportamentul împăratului ca deplorabil. A spus că acțiunile acestuia au dăunat cauzei lui Hristos. El s-a plâns de lipsa controlului asupra castelelor din jurul Orașului Sfânt, pentru apărarea acestuia în caz de atac. În plus, cu toții au fost nemulțumiți de tratativele, în mare parte, purtate de Frederic direct cu Al-Kamil.

Veștile îngrijorătoare din Europa, nu i-au permis lui Frederic să-și consolideze poziția în Levant. Papa Grigore IX a inițiat, în lipsa împăratului, un puternic atac asupra Siciliei, cu scopul slăbirii puterii lui Frederic în regiune. El a fost sprijinit de cardinalul Pelagius și de Jean de Brienne, participanți activi în cea de-a cincea cruciadă. Frederic a hotărât încredințarea guvernării Palestinei unor nobili locali. A plecat din Accra huiduit de oameni care au aruncat în el cu fâșii de stomac și bucăți de carne. Era „urât, blestemat și considerat un om rău” de către localnici.

După plecarea lui Frederic, francii s-au întors în Ierusalim. Cavalerii Templieri și Ospitalieri și-au reluat poziția în oraș și au început munca de reconstrucție a fortificațiilor. Măcinați de lupte interne, musulmanii au respectat tratatul. Conflictele au continuat însă între împărat și levantini. Ca urmare a acestora, Accra s-a declarat independentă, separată de regatul Ierusalimului.

Întors în Europa, Frederic a încheiat pacea cu papa Grigore al IX-lea, care a retras excomunicarea. Dar nu pentru multă vreme. Frederic a fost excomunicat pentru a doua oară. Papa a solicitat inițierea unei cruciade împotriva lui. Chemarea la cruciadă pe pământ creștin a fost criticată dar și îmbrățișată de populație care și-a dorit obținerea mai facilă de indulgențe. Idealul cruciat se dilua din ce în ce mai mult. Levantul devenise un front printre multe altele.