
Prima cruciadă
Nașterea statelor cruciate
Conform tradiției au existat opt cruciade. În realitate, se poate vorbi despre o mișcare continuă spre Orient. Intervalul de timp în care s-au plasat cele opt cruciade a fost momentul de maximă intensitate al acestui fenomen.







Urban al II-lea a fost fiul unor nobili francezi. A fost cleric și călugăr la mănăstirea Cluny. A devenit papă într-o perioadă în care papalitatea a fost la un pas de prăbușire din cauza luptelor pentru putere cu împăratul Germaniei, Henric al IV-lea.







Particularitatea primei cruciade a fost numărul mare de participanți. Au existat două corpuri expediționare. Ele au fost cunoscute sub numele de cruciada săracilor și cruciada nobiliară. Fiecare nobil care s-a hotărât să participe a devenit epicentrul unui val de recrutare. În prima cruciadă au pornit între 60.000 și 100.000 de creștini latini. Aceștia au fost cavaleri şi soldați infanteriști. Lor li s-au adăugat necombatanți, femei și copii.




Alexios I a anticipat deplasarea cruciaților prin Balcani. Pelerinii din vest treceau, de regulă, prin Ungaria și pătrundeau în Imperiul Bizantin pe la Belgrad. Rebeliunile din Balcani și invazia pecenegilor i-au determinat pe unii pelerini să prefere drumul spre Adriatica.







Antiohia a fost celebră ca răspântie importantă între Răsărit și Apus și ca un centru important al comerțului transmediteranean. Alexios I a vrut ca orașul să fie piatra de temelie a unei noi ere a stăpânirii grecești asupra Asiei Mici. Pentru cruciați a fost un loc sfânt al creștinătății. Aici și-a avut sediul unul dintre patriarhi. Conform tradiției, prima biserică din oraș a fost întemeiată de Sfântul Petru. Decizia de a ataca orașul a fost așadar o decizie comună.







Cel de-al doilea asediu al Antiohiei a fost cea mai gravă criză a cruciadei. Orașul a fost aproape secătuit de resurse în urma primului asediu. A putut oferi foarte puțin în privința mâncării și a proviziilor militare. Citadela s-a aflat în mâinile turcilor. Latinii au fost prinși între două forțe ostile.







Ierusalimul a fost izolat între dealurile Iudeii, pe o porțiune de teren ridicat, cu văi adânci în est, sud-est și vest. A fost împrejmuit de un circuit de fortificații de aproximativ 4 kilometri, înalte de 20 de metri și groase de 3 metri. Orașul nu a putut fi atacat decât de pe terenul plat din nord și nord vest. Aici zidurile au fost întărite cu un al doilea zid de apărare și cu o serie de șanțuri fără apă.







Cruciații au aflat că o armată musulmană începea să se adune. Victoria a devenit o necesitate. În acest moment de deznădejde, revelația religioasă a servit încă o dată la ridicarea moralului trupelor. Petrus Desiderius, un preot vizionar provensal, a profețit că Orașul Sfânt va fi cucerit dacă cruciații se vor supune mai întâi unui ritual de purificare de trei zile. După acest moment de evlavie, cruciații au fost gata să înceapă atacul.







Godefroi de Bouillon, principalul făuritor al victoriei cruciate, a preluat frâiele puterii. El a acceptat titlul de „Apărător al Sfântului Mormânt”. Acest lucru a implicat faptul că urma să acționeze doar ca protector al Ierusalimului. Raymond a părăsit orașul, furios că ambițiile de conducător i-au fost zădărnicite. Arnulf din Choques, critic al Lăncii Sfinte, a fost desemnat ca patriarh. Numirea unui latin în această funcție a însemnat o renunțare la politica de cooperare cu Bizanțul.






