Prima cruciadă

Conform tradiției au existat opt cruciade. În realitate, se poate vorbi despre o mișcare continuă spre Orient. Intervalul de timp în care s-au plasat cele opt cruciade a fost momentul de maximă intensitate al acestui fenomen.

Apariția cruciadelor a impulsionat Islamul să acționeze. Acest lucru a redeșteptat atașamentul față de cauza jihadului, a războiului sfânt. Musulmani din Siria, Egipt și Irak au luptat împotriva creștinilor, încercând să-i scoată din Țara Sfântă.

Inițiatorul cruciadelor a fost papa Urban al II-lea. El a determinat, prin discursul de la Clermont, zeci de mii de latini să ia armele și să lupte în numele creștinismului. Urban a profitat de efervescența religioasă a epocii. A promis iertarea păcatelor în schimbul lichidării purificatoare a necredincioșilor.

Războiul sfânt a fost înfățișat ca o formă de pelerinaj armat. Țelul suprem a fost Ierusalimul. Ierusalimul a fost considerat orașul lui Hristos, sanctuarul suprem și împărăția celestă totodată. Urban a alimentat neliniștile față de securitatea Sfântului Mormânt. A amintit de masacrarea pelerinilor și de atrocitățile comise de mahomedani.

Ierusalimul este Orașul Sfânt pentru trei religii importante: iudaism, creștinism și islam. Orașul a devenit principalul loc de pe Pământ al comunicării dintre Dumnezeu și oameni. Ierusalimul are o istorie bogată. Ea se întrepătrunde cu istoria marilor imperii. Este un oraș „care nu aparține nimănui și există în imaginația fiecăruia”, a remarcat Simon Sebag Montefiore. Orașul s-a aflat sub stăpânire romană și apoi bizantină.

Ierusalimul a fost cucerit de către Omar ibn al-Katthab. El a fost unul dintre primii discipoli ai lui Mohamed și dintre cei mai mari califi ai Islamului. A învins armatele bizantine. El a oferit Ierusalimului un Acord de Supunere numit dhimma. A promis creștinilor toleranță religioasă în schimbul achitării unei taxe. Evreii au fost tratați cu bunăvoință, fiind lăsați să se roage pe Muntele Templului.

Orașul Sfânt și-a pierdut din importanța politică sub stăpânirea arabă. A fost stăpânit de turcii selgiucizi și apoi de dinastia fatimidă ce a stăpânit Egiptul. Spre deosebire de ceilalți stăpâni islamici, fatimizii nu s-au proclamat doar califi, ci și regi sfinți, Imamii Vii, suspendați între cer și pământ. Pentru ei, Ierusalimul a avut o puternică semnificație religioasă.

Până la începerea primei cruciade, Ierusalimul a trecut prin multe atrocități, asedii și catastrofe naturale. Pelerinii au ajuns o pradă ușoară pentru bandiți. Deși stăpânit de patru secole de musulmani, Orașul Sfânt și Biserica Sfântului Mormânt au fost într-un mare pericol. Moartea a bântuit cu atâta furie, încât armenii au creat chiar o titulatură - mahdesi - dată pelerinilor care văzuseră moartea pe drum. A fost echivalentul lor pentru hadji-ul musulman.

Urban al II-lea a fost fiul unor nobili francezi. A fost cleric și călugăr la mănăstirea Cluny. A devenit papă într-o perioadă în care papalitatea a fost la un pas de prăbușire din cauza luptelor pentru putere cu împăratul Germaniei, Henric al IV-lea.

În perioada în care Urban a încercat să își consolideze puterea, împăratul bizantin Alexios I Comnenul a trimis o cerere de ajutor militar. El a cerut ca papa să trimită câteva contingente de mercenari și poate o mică armată care să îl ajute să respingă amenințarea Islamului. Astfel s-a născut în mintea papei ideea unei cruciade.

La Clermont, mulțimea i-a răspuns papei „Deus le volt!” adică „Așa vrea Dumnezeu!”. Predica lui Urban a avut un succes răsunător. Pe parcursul următoarelor luni, papa a continuat cu un turneu de propovăduire. Acesta i-a purtat mesajul de-a lungul și de-a latul Franței.

Cea mai mare adunare clericală din timpul pontificatului lui Urban a avut loc la Clermont. Acolo el a chemat Apusul la arme pentru atingerea a două scopuri. Primul obiectiv a fost ajutarea Bizanțului în fața unei presupuse invazii musulmane. Cel de-al doilea obiectiv a fost cucerirea Ierusalimului.

Mulți predicatori populari și adesea neautorizați au început să proclame chemarea la cruciadă în toată Europa. Din această cauză au existat discrepanțe între concepțiile oficiale și cele populare despre războiul sfânt. Mulți cruciați au considerat că li s-au dat garanții sigure pentru mântuirea cerească prin participarea la cruciadă. Mulți au crezut că cei care au murit în timpul campaniei au devenit sfinți martiri.

Cel mai vestit și deosebit predicator popular a fost Petru Eremitul. Acesta a fost văzut de către săraci ca un sfânt. Adepții săi au strâns firele din blana catârului său ca pe niște relicve. Apelul său a strâns o armată de circa 15.000 de persoane. Această forță, formată mai ales din oameni săraci, a devenit cunoscută sub numele de „cruciada țăranilor sau a săracilor”.

În predica lui Urban, musulmanii au fost descriși ca niște sălbatici. El a descris modul în care turcii „îi măcelăresc și îi capturează pe mulți [greci], distrugând biserici și pustiind împărăția lui Dumnezeu.” El a susținut că pelerinii creștini au fost maltratați și exploatați de musulmani în Țara Sfântă.

Papa Urban al II-lea nu a inventat termenul de cruciadă. Expediția pe care a inițiat-o la Clermont a fost atât de nouă încât nu a existat un cuvânt prin care să fie descrisă. Contemporanii au numit-o iter, călătorie, sau peregrinatio, pelerinaj. A apărut apoi termenul de crucesignatus adică persoană care poartă semnul crucii. Ulterior s-a adoptat termenul francez de croisade cu sensul de drumul crucii.

Particularitatea primei cruciade a fost numărul mare de participanți. Au existat două corpuri expediționare. Ele au fost cunoscute sub numele de cruciada săracilor și cruciada nobiliară. Fiecare nobil care s-a hotărât să participe a devenit epicentrul unui val de recrutare. În prima cruciadă au pornit între 60.000 și 100.000 de creștini latini. Aceștia au fost cavaleri şi soldați infanteriști. Lor li s-au adăugat necombatanți, femei și copii.

Contele Raymond de Toulouse, cel mai puternic senior laic din sud-estul Franței, a fost cel dintâi nobil consacrat cruciadei. El și-a asumat comanda armatelor franceze provensale.

Principalul rival al contelui Raymond de Toulouse a fost un normand de 40 de ani, din sudul Italiei, Bohemond de Taranto. El a avut o bună educație militară. A fost expert în războiul de asediu. Bohemond a fost lipsit de avere. Aceasta a fost cauza principală pentru care s-a alăturat cruciadei. Bohemond a fost însoțit de nepotul său, Tancred de Hauteville, unul dintre cei mai de vază eroi ai cauzei cruciate.

Godefroy de Bouillon, din regiunea Lorenei și adversar al papei, s-a alăturat și el forțelor cruciate. El s-a găsit în fruntea unui conglomerat de trupe din Lorena, Lotharingia și Germania. A fost însoțit de fratele său, Balduin de Boulogne, care s-a remarcat în timpul cruciadei. A devenit conducătorul primului stat latin din Orient, al comitatului Edessei.

Campaniei i s-a alăturat și un contingent alcătuit din franci din regiunile nordice. Această armată a fost condusă de trei nobili: Robert, duce al Normandiei, Ștefan, conte de Blois și Robert al II-lea, conte de Flandra.

Alexios I a anticipat deplasarea cruciaților prin Balcani. Pelerinii din vest treceau, de regulă, prin Ungaria și pătrundeau în Imperiul Bizantin pe la Belgrad. Rebeliunile din Balcani și invazia pecenegilor i-au determinat pe unii pelerini să prefere drumul spre Adriatica.

Alexios I a intenționat să asigure o escortă cruciaților prin Imperiu. A fost luat însă prin surprindere de cruciada săracilor. Aceasta a ajuns la Dunăre mult mai repede decât au estimat informatorii săi. Pelerinii s-au dedat la jafuri. Alexios a luat măsuri pentru aprovizionarea următoarelor valuri de cruciați.

Alexios I s-a folosit de cavalerii latini ca mercenari pentru a elibera posesiunile pierdute. El a cerut conducătorilor apuseni să îi devină vasali ca o condiție a debarcării în Asia Mică și a asigurării asistenței. Nobilii au trebuit să recunoască autoritatea lui Alexios și a urmașilor săi pe toate teritoriile cucerite.

Impactul pătrunderii atâtor străini în Imperiu a fost major. Anna Comnena, fiica basileului, i-a prezentat pe cruciați în cartea sa, Alexiada, ca fiind indisciplinați, turbulenți, înclinați spre trădare, excesiv de ambițioși, violenți și lacomi. Prințesa a fost surprinsă și de spiritul combativ al clerului latin, atât de diferit de clericii bizantini.

Cruciații și trupele bizantine au trecut Bosforul și au debarcat în Bithinia. S-au îndreptat spre Niceea, capitala sultanatului Rum. Orașul avea încă o populație majoritar creștină. Turcii au avut doar o garnizoană și o curte nobiliară. Orașul s-a predat bizantinilor pentru a evita un masacru.

Alexios a permis accesul occidentalilor în Niceea doar în grupuri mici și însoțiți de poliția imperială. A cruțat viața captivilor și a tratat cu deferență familia sultanului Kilij Arslan. Aceste gesturi au fost interpretate de mulți occidentali ca o politică duplicitară a împăratului.

Expediția latină s-a deplasat spre Ierusalim prin Dorylaeum. Acolo a avut loc confruntarea cu armata lui Kilij Arslan. Occidentalii au ieșit învingători. Victoria le-a deschis drumul spre Ierusalim. A marcat apogeul cavaleriei grele occidentale. A asigurat revenirea Bizanțului ca forță militară în Asia Mică și supraviețuirea imperiului. Alexios i-a instruit pe cruciați în privința metodelor folosite de obicei de turci în bătălie. Le-a recomandat conducătorilor cruciați să reducă agresiunile directe împotriva Islamului ca un element de diplomație pragmatică.

Alexios I a urmat trupele cruciate în traversarea Asiei Mici. A cules roadele expediției obținând controlul asupra regiunilor vestice și împingând frontiera continentală până la râul Maeander. Tatikios a fost numit ghid al armatei cruciate de către împărat. A trebuit să-i asiste ca translator și să-i ajute în procurarea proviziilor.

Antiohia a fost celebră ca răspântie importantă între Răsărit și Apus și ca un centru important al comerțului transmediteranean. Alexios I a vrut ca orașul să fie piatra de temelie a unei noi ere a stăpânirii grecești asupra Asiei Mici. Pentru cruciați a fost un loc sfânt al creștinătății. Aici și-a avut sediul unul dintre patriarhi. Conform tradiției, prima biserică din oraș a fost întemeiată de Sfântul Petru. Decizia de a ataca orașul a fost așadar o decizie comună.

Cruciații au pregătit asaltul asupra Antiohiei cu grijă. Au cucerit mai multe așezări satelit, centre de aprovizionare. Și-au cultivat contactele maritime ca să îşi asigure sprijin naval. Au aşteptat întăriri din partea lui Alexios și a unor noi valuri de cruciați.

Antiohia a avut fortificații impresionante. Cruciații au fost nevoiți să adopte un asediu de încercuire. Nu a fost vorba de o luptă corp la corp ci mai mult un test de rezistență fizică și psihică. Moralul a fost o chestiune critică pentru ambele părți. Acest lucru a dus la o serie de tactici înspăimântătoare pentru slăbirea adversarului. S-au tăiat capete și de o parte și de cealaltă. S-au dezgropat morți, populația creștină din Antiohia a fost persecutată.

Asediul Antiohiei a fost un joc al așteptării al cărui câștigător a depins de mâna de lucru, de materiale și de hrană. Cruciații s-au aflat în dezavantaj. Aceștia au fost loviți crunt de gerurile iernii și de foamete. Cei săraci au ajuns să mânănce câini și șobolani, pieile animalelor și semințele de grâu găsite în bălegar. Tatikios a părăsit expediția pentru a căuta provizii. Nu s-a mai întors niciodată.

Pentru creștini, spaima cea mai mare a reprezentat-o perspectiva unei armate musulmane unite care să vină în sprijinul Antiohiei și să-i prindă la mijloc. Această spaimă a devenit realitate când sultanul Bagdadului a trimis în ajutorul Antiohiei o armată de aproximativ 40.000 de soldați sirieni și mesopotamieni. Ea a fost condusă de generalul Kerbogha din Mosul.

Siria musulmană a fost într-o stare de dezordine. A fost dezbinată de luptele pentru putere dintre potentații turcii din regiune. Cele două orașe mari, Damasc și Alep, au fost conduse de doi frați prinși într-un război civil. Antiohia a fost condusă de un nobil războinic turc, bătrân și intrigant. El a avut circa 5.000 de soldați și o garnizoană bine aprovizionată. Turcii nu ar fi putut face față unui conflict în câmp deschis cu cruciații.

Primăvara a adus cruciaților ajutor din Cilicia și din partea lui Balduin de Boulogne, aflat în Edessa. Primirea de întăriri le-a permis creștinilor să înăsprească asediul. Garnizoana musulmană a trebuit să facă față izolării și resurselor din ce în ce mai limitate.

Bohemond a stabilit un contact cu un comandant de turn din oraș, armeanul Firuz, dispus să trădeze orașul. Cu ajutorul acestuia creștinii au cucerit orașul. S-au dedat la un măcel oribil. Bohemond a revendicat orașul. Raymond de Toulouse a ocupat palatul Antiohiei. Musulmanii au păstrat citadela ridicată sus, pe creasta Muntelui Silpius. La o zi după căderea orașului a sosit și armata lui Kerbogha. A înconjurat orașul și i-a prins pe cruciați înăuntru, ca într-o capcană.

Cel de-al doilea asediu al Antiohiei a fost cea mai gravă criză a cruciadei. Orașul a fost aproape secătuit de resurse în urma primului asediu. A putut oferi foarte puțin în privința mâncării și a proviziilor militare. Citadela s-a aflat în mâinile turcilor. Latinii au fost prinși între două forțe ostile.

Speranța cruciaților a stat în ajutorul promis de Alexios I Comnenul. Acesta s-a aflat în Anatolia Centrală unde a recucerit coasta Asiei Mici. Aici l-a găsit Ștefan de Blois, fugit din armata cruciată, prefăcându-se bolnav. El i-a spus împăratului că probabil cruciații au fost deja învinși. Alexios a ales să se retragă la Constantinopol și să abandoneze cruciada.

Cruciații au fost singuri în fața armatei conduse de Kerbogha. Acesta a supus orașul unui asediu dur. A inițiat un atac care a durat patru zile continuu. Un martor ocular a scris: „un om care avea mâncare nu avea vreme să mănânce, iar un om care avea apă n-avea vreme să bea”. Cruciații au făcut față atacului deși au apărut din ce în ce mai mulți dezertori.

Kerbogha nu a reușit să îi învingă pe cruciați. A hotărât să îi înfometeze. Încremeniți de frică și de foame, cu moralul la pământ, s-a părut că cei dintâi cruciați au avut foarte puține șanse de supraviețuire și nicio cale de scăpare. Un mic grup de franci, condus de Petru Bartolomeu, a descoperit lancea care a străpuns coasta lui Hristos. Acest eveniment, dar și eșecul negocierilor cu Kerbogha pentru liberă trecere au dus la un efort disperat din partea cruciaților.

Cruciații s-au pregătit pentru luptă. Majoritatea a crezut că se îndreaptă spre moarte. Bohemont i-a condus într-un atac concentrat și hotărât. Armata musulmană, lipsită de coeziune, a fost aruncată în haos și risipită. Kerbogha a fost silit să înceapă o retragere rușinoasă. Imediat după bătălie s-a predat și garnizoana musulmană din citadela Antiohiei. Creștinătatea a triumfat.

După cucerirea Antiohiei, expediția și-a pierdut direcția și avântul. Conducătorii s-au certat pentru prăzile din Siria. Căldura verii a dus la izbucnirea unei epidemii care a făcut ravagii. Bohemond și Raymond și-au revendicat amândoi dreptul asupra Antiohiei. Cruciații au irosit timp prețios. Starea lor de spirit a început să se înrăutățească.

Raymond a cultivat o asociere strânsă cu Petru Bartolomeu și cultul Lăncii Sfinte. El a cedat Antiohia lui Bohemond. A hotărât să continue cruciada spre Ierusalim. Petru Bartolomeu a fost acuzat de profeții mincinoase. Pentru a dovedi onestitatea lui și veridicitatea Lăncii, el a acceptat să fie supus unei încerări prin foc. A murit în urma rănilor primite. Reputația lui Raymond a avut și ea de suferit. El urma să împartă puterea cu ceilalți nobili.

Cruciații au căzut la înțelegere cu emirii turci din Tripoli, Cezareea și Acra. După o călătorie de aproape trei ani și mai bine de 3.000 de kilometri, cruciații au ajuns la Ierusalim. Prima cruciadă s-a confruntat cu o misiune grea, cucerirea unuia dintre cele mai cunoscute și fortificate orașe ale lumii.

Ierusalimul a fost izolat între dealurile Iudeii, pe o porțiune de teren ridicat, cu văi adânci în est, sud-est și vest. A fost împrejmuit de un circuit de fortificații de aproximativ 4 kilometri, înalte de 20 de metri și groase de 3 metri. Orașul nu a putut fi atacat decât de pe terenul plat din nord și nord vest. Aici zidurile au fost întărite cu un al doilea zid de apărare și cu o serie de șanțuri fără apă.

Orașul a avut cinci porți principale. Fiecare a fost protejată de o pereche de turnuri. Ierusalimul a mai avut și două fortărețe principale. Un cronicar latin a scris că citadela „construită din blocuri de piatră mari, pătrate, lipite între ele cu plumb topit”. A mai obervat că dacă „ar fi fost bine aprovizionați cu rații soldățești, 15 sau 20 de oameni ar fi putut-o apăra de orice atac”.

Armata cruciaților, odată ajunsă la Ierusalim, s-a împărțit în două. Raymond de Toulouse și-a poziționat armata pe Muntele Sion, în sud-vestul orașului, să amenințe Poarta Sionului. Godefroi de Bouillon, liderul în ascensiune al campaniei, a hotărât să asedieze orașul dinspre nord, între turnul Cvadrangular și Poarta Sfântului Ștefan. Lui Godefroi i s-au alăturat Robert de Flandra, Robert de Normandia și Tancred.

Ierusalimul nu a permis ca Antiohia un asediu de lungă durată. Cetatea a fost prea vastă. Cruciații nu au avut suficienți oameni la dispoziție. S-au aflat la distanță mare de orice posibil aliat și suport logistic. Au ştiut că egiptenii se pregăteau, la rândul lor, să oprească definitiv invazia creștină. A fost necesar să spargă zidurile de apărare și să intre în oraș înainte de sosirea armatei egiptene.

Guvernatorul Ierusalimului, Iftikhar ad-Daulah a făcut pregătiri asidue pentru a face față unei ofensive. A devastat regiunea înconjurătoare. A otrăvit fântânile, a doborât copacii și a expulzat creștinii răsăriteni din oraș pentru a preîntâmpina o posibilă trădare.

Cruciații au avut un arsenal jalnic și o singură scară de asalt. Sub conducerea lui Tancred și la îndemnurile unui pustnic rătăcitor, au atacat cu furie aproape făcând o breșă în meterezele orașului. După ce au ridicat singura scară, latinii au încercat esacaldarea zidului. Au fost respinși de musulmani. Atacul a eșuat.

Prinții franci au renunțat la orice ofensivă. Au început să caute materiale pentru construirea de catapulte și mașinării de război. Când setea și căldura au fost gata să îi doboare, au primit ajutor din partea unei flote genoveze. Aceasta a ancorat la Jaffa, cel mai apropiat port de la Ierusalim. Echipajul a avut meșteșugari pricepuți și echipamentul necesar construirii de turnuri, berbeci, catapulte și scări de asediu.

În timpul pregătirilor și asediatorii și asediații s-au dedat la acte de barbarism menite să zdruncine moralul celorlalți. Cruci de lemn au fost târâte pe zidurile orașului. Au fost pângărite cu scuipat sau urină în văzul cruciaților înfuriați. La rândul lor, francii au decapitat în fața garnizoanei orașului orice musulman capturat.

Cruciații au aflat că o armată musulmană începea să se adune. Victoria a devenit o necesitate. În acest moment de deznădejde, revelația religioasă a servit încă o dată la ridicarea moralului trupelor. Petrus Desiderius, un preot vizionar provensal, a profețit că Orașul Sfânt va fi cucerit dacă cruciații se vor supune mai întâi unui ritual de purificare de trei zile. După acest moment de evlavie, cruciații au fost gata să înceapă atacul.

Godefroi s-a pregătit pentru acest asediu. Împreună cu oamenii lui a construit un turn de asediu masiv de aproximativ 18 metri chiar în fața Turnului Cvadrangular. Garnizoana Ierusalimului și-a concentrat eforturile asupra întăririi zidurilor acestuia. Turnul însă, a putut fi demontat în mai multe bucăți portabile și reconstruit rapid. Francii au mutat în timpul nopții turnul la mai bine de 800 de metri spre est, păcălindu-i pe musulmani.

Raymond de Toulouse și armata sa au atacat la rândul lor. Au fost întâmpinați de o rezistență puternică. Au fost siliți să se retragă pe Muntele Sion după o bătălie încrâncenată. Turnul lor de asalt a fost distrus. Atacul pe două fronturi a epuizat resursele de apărare ale orașului. Godefroi a profitat de această slăbiciune și a atacat în forță.

După ce și-a indus inamicii în eroare, prioritatea lui Godefroi a fost să străpungă zidul exterior mai scund. Acesta a protejat fortificațiile principale din nordul Ierusalimului. Pentru a realiza acest lucru au construit un berbec imens, armat cu fier. Cu ajutorul acestuia au reușit să creeze o fisură masivă în zidul exterior.

Asediații au făcut o ultimă încercare de a opri asaltul, apelând la o armă secretă. Au aruncat în fața turnului lui Godefroi o traversă uriașă îmbibată într-un material combustibil ce nu putea fi stins cu apă. Din fericire pentru latini, creștinii din oraș i-au informat că focul poate fi stins cu oțet. Godefroi a fost pregătit, făcând față și acestei provocări. Atent la câmpul de luptă, Godefroi a profitat de slăbiciunea dușmanului. A reușit să pătrundă în oraș. I s-a alătura Raymond de Toulouse și a început jaful.

Soldații de pe metereze s-au temut că berbecul amenință zidurile principale şi i-au dat foc. Inițial, cruciații au încercat să îl stingă. Godefroi și-a dat seama că resturile carbonizate ar bloca drumul turnului de asalt. A cerut să fie incendiat. De același lucru şi-au dat seama și musulmanii. Rolurile s-au inversat. Musulmanii au încercat să îl stingă, aruncând apă de pe metereze. Creștinii i-au dat foc. Francii au avut câștig de cauză. Au deschis calea către un atac frontal asupra zidurilor principale.

A urmat un șir de măceluri barbare, fără concesii. Un martor latin a povestit că „toți apărătorii s-au retras de lângă ziduri în oraș, iar oamenii noștri s-au luat după ei, omorându-i și măcelărindu-i până la moscheea al-Aqsa, unde a fost așa un masacru, că oamenii noștri mergeau până la glezne prin sângele dușmanilor”. Masacrul a durat cel puțin două zile. A lăsat orașul scăldat în sânge și plin de cadavre.

ruciații nu au fost mânați doar de setea de sânge sau de pradă. Ei au fost împinși de o veritabilă evlavie și credință sinceră că îndeplineau lucrarea lui Dumnezeu. S-au strâns apoi ca să îi aducă mulțumire lui Dumnezeu pentru faptul că Ierusalimul era în mâini creștine.

Godefroi de Bouillon, principalul făuritor al victoriei cruciate, a preluat frâiele puterii. El a acceptat titlul de „Apărător al Sfântului Mormânt”. Acest lucru a implicat faptul că urma să acționeze doar ca protector al Ierusalimului. Raymond a părăsit orașul, furios că ambițiile de conducător i-au fost zădărnicite. Arnulf din Choques, critic al Lăncii Sfinte, a fost desemnat ca patriarh. Numirea unui latin în această funcție a însemnat o renunțare la politica de cooperare cu Bizanțul.

Godefroi a primit informația că o armată musulmană se pregătea să recucerească Orașul Sfânt. Cruciații, depășiți numeric, nu au ieșit la atac, preferând un atac surpriză. Ei au înaintat până în mijlocul taberei adverse. Au capturat stindardul personal al conducătorului musulman și majoritatea bunurilor acestuia. Cruciații și-au securizat prin această victorie poziția în Țara Sfântă.

Cei mai mulți cruciați s-au întors acasă într-o stare de sărăcie lucie, bolnavi și epuizați. Mulți au dus cu ei relicve sacre: bucățele din Lancea Sfântă sau din Sfânta Cruce ori ramuri de palmier ca simbol al călătoriei lor. Petre Eremitul s-a întors cu moaștele Sfântului Ioan Botezătorul. Le-a dedicat o mănăstire în apropiere de Liege.

Odată cucerit Ierusalimul, cruciații au considerat că misiunea lor s-a încheiat. Au vrut să se întoarcă acasă. Împreună cu Robert de Normandia și Robert de Flandra ei s-au îmbarcat din Siria. L-au lăsat pe Godefroi să apere Palestina cu doar 300 de cavaleri și cu circa 2.000 de pedestrași. Tancred de Taranto a fost singurul prinț cruciat important care a rămas. El a vrut să își creeze propriul domeniu independent în Orient.

Prima cruciadă i-a adus creștinătății latine controlul asupra Ierusalimului și asupra altor două orașe siriene mari, Antiohia și Edessa. Ele au devenit cunoscute sub numele de „state cruciate”. Francii și-au consolidat stăpânirea asupra Levantului. El a devenit cunoscut în Evul Mediu ca „Outremer”, ținutul de dincolo de mare.

Godefroi și apoi fratele său, Balduin, au încercat să își securizeze poziția la conducerea Ierusalimului și controlul asupra Palestinei. Balduin a cucerit Cezareea, Acra, Beirutul și Sidonul. El s-a proclamat rege al Ierusalimului. Şi-a creat o clasă de nobili, loială și eficientă. A făcut acest lucru dându-le în stăpânire o parte dintre pământurile cucerite. Existența unor reguli succesoriale neclare și lipsa urmașilor de sex masculin au pus de multe ori statele cruciate în pericol.

Prima cruciadă a determinat și o creștere a ostilității față de Bizanț. Latinii i-au considerat în mare parte responsabili pe bizantini pentru pierderile suferite din cauza deshidratării, a foametei, a ambuscadelor și a bolilor. S-au considerat trădați de retragerea lui Alexios la Constantinopol într-un moment critic al campaniei.

În Europa Occidentală cruciada a fost celebrată grandios ca un succes de o însemnătate zdrobitoare. În lumea musulmană a stârnit doar o reacție în surdină. Musulmanii din Orientul Apropiat şi-au imaginat că latinii au fost mercenari bizantini angajați într-o incursiune militară pe termen scurt. Ei nu au înțeles adevărata dimensiune a fenomenului și nici natura lui. Lumea musulmană a rămas în continuare fragmentată, cu lupte între sunniți și șiiți.