Cruciada a șaptea și a opta
Între victorie și înfrângere, amurgul ideii de cruciadă
autor Elena-Diana Cuzic, noiembrie 2016
Aceste cruciade au stat sub semnul regelui francez Ludovic al IX-lea care a fost, de altfel, sanctificat și a devenit cunoscut sub numele de Ludovic cel Sfânt. Imaginea sa este emblematică pentru amurgul ideii de cruciadă. Cu toate eforturile și pregătirile minuțioase, creștinii au pierdut și ultimele posesiuni din Țara Sfântă odată cu căderea Accrei.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Cauza cruciată a pierdut adepți după a șasea cruciadă. O mare parte din vină revine papalității care s-a concentrat pe conflictele din Europa. Redirecționarea armatelor de către Roma către vestul Europei, Iberia și Marea Baltică a slăbit forțele militare capabile de participare la o cruciadă în Orient. Acordarea titlului de cruciați și indulgențele participanților la aceste conflicte europene au dat o lovitură în plus ideii clasice de cruciadă. În Orient au existat o serie de conflicte între creștini și musulmani. Ierusalimul a fost prădat de către tătari. Regele Franței, Ludovic al IX-lea a fost singurul monarh care a răspuns chemării papale.

Între cruciada a șasea și cea de-a șaptea s-au mai organizat Cruciadele baronilor, două expediții mai mici. Campaniile s-au bucurat de succes. Prin diplomație și forță, s-a reușit recuperarea Galileei și refortificarea Ascalonului. Acest lucru a fost posibil și datorită luptelor dintre urmașii sultanului Al-Kamil, decedat între timp.

La Ierusalim, nobilimea levantină s-a revoltat împotriva autorității lui Frederic al II-lea. Nobilii au refuzat recunoașterea lui Conrad ca rege al Ierusalimului. Conrad a murit tânăr, iar coroana Ierusalimului a fost moștenită de fiul său minor, Conradin, care a fost decapitat la vârsta de 16 ani. Puterea reală asupra orașului a revenit aristocrației regale a Ciprului.

Ierusalimul a căzut în fața atacului-surpriză inițiat de trupele lui Berke Han. Acestea au fost o hoardă de jefuitori tătari, călăreți nomazi din Asia Centrală, vânați de noul imperiu mongol. Mii de creștini au fugit din oraș spre coastă. Au reușit să ajungă la Jaffa în jur de 300 de persoane. Restul au fost uciși de musulmani sau de bandiți.

Francii rămași în Ierusalim au fost învinși cu ușurință. Călăreții tătari și-au croit drum cu sabia pe străzile orașului și au intrat cu forța în mănăstirea armeană unde i-au ucis pe călugări. Au distrus și au incendiat Sfântul Mormânt. Au decapitat și eviscerat preoții în fața altarului. Au spart piatra de la intrarea în mormântul lui Iisus. Au dezgropat trupurile regilor Ierusalimului și le-au distrus sarcofagele. După ce au distrus orașul, tătarii au plecat către Gaza unde s-a întâlnit cu o armată musulmană din Egipt.

Levantinii au strâns o armată puternică, formată din circa 2.000 de cavaleri și 10.000 de infanteriști. S-au aliat cu emirul din Homs și cu Ismail din Damasc încercând învingerea trupelor tătare și egiptene. Lipsa de prevedere și coordonare au dus însă la un eșec usturător pentru creștini. Au scăpat doar 36 de cavaleri Templieri din 348. Comandantul Templierilor a fost luat prizonier, cel al Ospitalierilor a fost ucis.

A doua cădere a Ierusalimului nu a mai stârnit emoții puternice în Europa. Papa Ioncențiu al IV-lea a fugit din Italia la Lyon, datorită conflictului cu Frederic al II-lea pe care l-a excomunicat din nou. Regele Henric al III-lea al Angliei a fost preocupat de conflictul său cu nobilii englezi care au devenit mult prea puternici. Astfel, la chemarea papei la o nouă cruciadă nu a răspuns decât regele Franței, Ludovic al IX-lea, canonizat ulterior de Biserica romană drept sfânt. Pentru că a șaptea și a opta cruciadă l-au avut drept protagonist, cele două sunt tratate, de regulă, împreună de către istorici.

Sursele cele mai importante pentru cunoașterea vieții lui Ludovic al IX-lea sunt biografia lui Jean de Joinville (intitulată Viața Sfântului Ludovic) și biografiile scrise de Geoffrey de Beaulieu și William de Chartres. Scrierile acestora sunt importante pentru că l-au cunoscut personal pe rege și i-au fost consilieri, prieteni apropiați și confidenți. Ludovic a fost încoronat la 12 ani, după moartea tatălui său. Mama sa a asigurat într-o fază inițială regența. Ludovic a fost un creștin devotat care a știut să obțină loialitatea oamenilor săi.

Ludovic al IX-lea a fost fiul lui Ludovic al VIII-lea și al lui Blanche de Castilia. Moartea tatălui său a survenit când avea doar 12 ani. A preluat tronul. Mama sa și-a asumat regența. Blanche a fost foarte influentă. Ludovic s-a desprins cu greu de umbra copleșitoare a mamei sale.

Înalt, slab, cu pielea deschisă la culoare, blond, Ludovic a fost un creștin devotat. A devenit celebru prin participarea zilnică la slujbă și marele interes pentru ceremonii. A fost preocupat de artă și arhitectură. Capela lui personală din Paris este o capodoperă a stilului gotic. Se consideră că el a comandat Biblia Morgane, o capodoperă a picturii medievale.

Regele a fost condus de principiile cavalerești ale epocii, axate pe onoare, justiție și obligație. Trupelor sale le-a inspirat loialitatea și fidelitatea. Le-a asigurat bunăstarea și un moral ridicat. Pentru Ludovic, cruciada a fost o modalitate de îndeplinire a datoriei față de Dumnezeu, dar și un mod de sporire a propriei reputații.

Ludovic a cerut crucea pe când era grav bolnav. Cuprins de o febră foarte gravă, însuși regele s-a considerat pe moarte. El a implorat mila divină și a promis că va pleca în cruciadă. După însănătoșire regele a rămas ferm, deși mama sa, nobilii și chiar papa au susținut că o promisiune făcută de un bolnav grav poate fi ignorată. Regele a ales Ciprul ca bază pentru suportul logistic al cruciaților. Organizarea expediției a costat foarte mult.

Chemările lui Ludovic al IX-lea la cruciadă s-au lovit de rezistența nobililor, care nu au dorit participarea la această aventură. Ludovic i-a obligat printr-un șiretlic. Conform obiceiului, în noaptea de Crăciun, nobilii au primit o mantie ca semn de apreciere din partea regelui. Toate mantiile au fost brodate cu semnul crucii. Adunarea s-a transformat într-o armată de pelerini cruciați. Nobilii au încercat să îl înduplece pe rege, dar fără succes. Au trebuit să plece în cruciadă.

Ludovic a asociat succesul cruciadei atât de considerente practice cât și de cele spirituale. El nu a intenționat să conducă în Orient o armată șubredă, care să facă raiduri pentru provizii. A ales Ciprul ca avanpost. A început să adune provizii, arme și resurse necesare pentru război. Grămezile uriașe de grâu și orz păreau niște dealuri. Șirurile de butoaie de vin au putut fi confundate de la distanță cu niște hambare.

După momentul din noaptea de Crăciun, entuziasmul regelui și predicile preoților au determinat înrolări masive. S-au alăturat cruciadei toți cei trei frați ai regelui: Robert de Artois, Alphonse de Poitiers și Carol de Anjou. Jean de Joinville s-a alăturat expediției. Mulți conți, duci și prelați importanți s-au alăturat expediției.

Expediția organizată de Ludovic a costat foarte mult. Cheltuielile sale în primii doi ani au însumat două milioane de livres tournois (monede de aur cu greutatea acceptată la Tours). Venitul regal anual era de 250.000 de livres tournois. Pentru a acoperi suma, Ludovic a cerut ajutorul papei, a luat bani de la eretici și evrei. Ludovic nu s-a ferit de solicitări, împrumuturi și furturi în numele Războiului Sfânt.

Regele a încredințat regența mamei sale, Blanche de Castilia. A încercat să negocieze un acord între papalitate și Frederic al II-lea. A încurajat pacea cu Anglia. Ludovic a instituit în Franța o serie de anchete, conduse de obicei de călugării mendicanți. Acestea aveau drept scop eliminarea corupției și a nedreptăților cauzate de el însuși, de subordonații săi sau chiar de strămoșii săi.

Cruciada a început prin ceremonia publică în cadrul căreia Ludovic a primit simbolurile pelerinului cruciat - traista și toiagul. Ceremonia a început la catedrala Notre Dame. Regele a mers apoi desculț până la biserica regală Saint Denis pentru preluarea Oriflamme, stindardul istoric al Franței. De acolo a plecat către portul fortificat Augues-Mortes și apoi spre Ierusalim.

Ajuns în Cipru, regele și-a consolidat forțele, nu a început campania imediat. Trupelor sale li s-au alăturat trupe din Palestina latină, mulți nobili franci și membri ai ordinelor cavalerești războinice. S-a hotărât inițierea unei campanii egiptene. Egiptul era condus de sultanul Al-Salih. S-a hotărât inițierea unui atac asupra orașului Damietta.

Ludovic a pornit spre Egipt cu o flotă puternică, din aproximativ 120 de galere mari și alte 1.000 de vase mai mici. O parte dintre vase a fost risipită de vântul puternic. Cea mai mare parte a ajuns pe țărmul egiptean în 23 de zile. De-a lungul drumului au întâlnit patru galere egiptene. Au reușit să scufunde trei, dar a patra a scăpat și i-a atenționat pe musulmani. A urmat o debarcare violentă. Regele a participat activ la luptă. Acesta a reușit cucerirea Damiettei.

Când au ajuns în apropierea țărmului Damiettei, cruciații au fost întâmpinați de o puternică armată musulmană care nu le-a permis debarcarea. Și gura Nilului era păzită de o flotilă musulmană. Ludovic a decis forțarea debarcării. A fost cel mai îndrăzneț atac amfibiu din istoria cruciadelor.

Ludovic a participat activ la debarcarea cruciaților. Și-a asumat pe lângă rolul de conducător și pe cel de soldat. A sărit în apă și s-a avântat în luptă când a văzut stindardul regal înfipt în pământul Egiptului. A urmat o luptă îndârjită, în urma căreia cruciații au devenit stăpâni pe plaja pe care debarcaseră. Musulmanii au cerut ajutorul lui Al-Salih, dar acesta s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză. Dacă nu au primit răspuns, au crezut că sultanul a murit și s-au retras din Damietta.

În timp ce Ludovic se îndrepta spre Mansura, Al-Salih a murit. Emirul Fakhr Al-Din a încercat să ascundă vestea trupelor. El a dorit să devină un conducător unic și despotic. Vestea morții sultanului s-a răspândit totuși și a generat spaimă și agitație la Cairo. La aflarea veștii, Ludovic a sperat într-o victorie rapidă și ușoară. Când au încercat traversarea râului Tamis, cruciații au fost întâmpinați de un bombardament continuu. Musulmanii au folosit împotriva latinilor o provizie de foc grecesc.

Imposibilitatea traversării râului a scăzut moralul creștinilor. Informația că există un vad posibil de trecut l-a determinat pe Ludovic să ordone un atac direct asupra taberei musulmane. Au fost aleși numai cavaleri și sergenți călare. Francii din statele cruciate și cavalerii Teutoni au rămas pe loc.

După cucerirea Damiettei, Ludovic nu s-a grăbit cu campania. A organizat o campanie împotriva armatei musulmane a lui Al-Salih, staționată la Mansura. Regele a cunoscut dificultățile întâmpinate de către cea de-a cincea cruciadă din cauza deltei Nilului. De aceea el a înaintat în paralel cu o flotă alcătuită din „multe vase mari și mici, încărcate cu provizii, arme, mașini de război, armuri și tot ce mai trebuie într-un război”.

Bătălia de la Mansura a fost prima întâlnire dintre latini și mameluci. Mamelucii erau soldați sclavi, produsul unui sistem elaborat de sclavie și pregătire militară. Majoritatea a provenit din stepe ruse din nord, de dincolo de Marea Neagră. Calitatea lor cea mai importantă a fost loialitatea. Crucații au trecut râul Tamis și l-au omorât pe liderul musulman Fakhr Al-Din. S-au îndreptat apoi spre Mansura. Francezii au creat un avanpost pe malul sudic al râului Tamis. Mamelucii au atacat tabăra în mod repetat. În final cruciații au fost nevoiți să se retragă. Ludovic a fost luat prizonier.

Planul regelui Ludovic de traversare a râului Tamis a fost pus în practică. La răsăritul soarelui, trupele cruciate conduse de Robert de Artois au atacat prin surprindere tabăra musulmană. Cavalerii Templieri l-au urmat îndeaproape. Ludovic și grosul forțelor de atac au forțat vadul. Fakhr Al-Din a fost ucis și o mare parte a trupelor musulmane a fost masacrată.

Regele a poruncit consolidarea poziției. Au fost adunate materiale din tabăra musulmană cucerită pentru o fortificație. S-a săpat un șanț îngust de apărare. Mai multe vase legate între ele au format un pod peste râu. A urmat un atac puternic al mamelucilor. Atacul a fost atât de violent încât s-a scris că mamelucii „nu păreau oameni, ci fiare sălbatice ațâțate de furie”.

Robert a luat decizia de a-i urmări pe musulmanii care fugeau spre Mansura. Comandantul Templierilor l-a sfătuit să fie prudent, dar Robert de Artois l-a acuzat de lașitate. În oraș, creștinii au avut de înfruntat regimentul de elită al mamelucilor numit Bahryya. Aceștia i-au masacrat pe creștini. Din cei 600 de oameni care îl însoțiseră pe Robert de Artois au scăpat doar câțiva. El a căzut în luptă.

Cruciații au rezistat atacului puternic, dar cu prețul a sute de răniți și morți. A urmat o perioadă de atacuri sporadice. A izbucnit molima care a mărit numărul de victime din tabăra cruciată și a afectat moralul trupelor. Lipsa proviziilor a cauzat scorbut. Sistemul de aprovizonare de la Damietta, în josul Nilului a devenit esențial. Sosirea lui Turan-Șah, moștenitorul Egiptului, a înclinat balanța în favoarea musulmanilor.

Mamelucii s-au îndreptat apoi către forțele lui Ludovic. Prinși de mici, la vârste între 8 și 12 ani, îndoctrinați conform religiei musulmane, au fost instruiți și în arta războiului. Un cruciat a descris cum „se auzea un vacarm asurzitor de trompete, surle și tobe”. Bătălia a fost cruntă, dar Ludovic a rezistat. Creștinii și-au păstrat poziția și, în cele din urmă, ofensiva musulmană a slăbit. Francezii au creat un avanpost pe malul sudic al râului Tamis.

Vasele egiptene au interceptat două convoaie creștine de aprovizionare, la sud de Damietta. Înfometați, francii au mâncat carnea putrezită a cailor, măgarilor și a catârilor morți. Apoi pisici și câini. Ludovic a fost nehotărât. A ezitat să ordone retragerea sau începerea negocierilor. Întârzierea luării unei decizii l-a costat scump. Musulmanii au simțit apropierea victoriei și au refuzat orice negociere. S-a ajuns la o retragere dezorganizată de care au profitat musulmanii. Un martor a scris că „am plecat pe urmele lor, săbiile noastre au avut de lucru întreaga noapte. Soarta lor a fost rușinea și prăpădul”.

Retragerea s-a dovedit un dezastru. Steagul Oriflamme a fost distrus iar stindardul cavalerilor Templieri, călcat în picioare. Majoritatea vaselor a fost jefuită și arsă pe apă. Ludovic, afectat de o formă gravă de dizinterie, și-a tăiat o gaură în pantaloni. Bolnav și tremurând într-o colibă sordidă, regele Franței a fost găsit și luat prioznier de către musulmani.

Cruciada a șaptea a marcat o premieră absolută în istoria cruciadelor: pentru prima oară, un rege creștin din Occident a fost luat prizonier de musulmani. Acest lucru s-a întâmplat după o campanie îndelung pregătită și organizată de un rege capabil și religios. Ca urmare, popularitatea și încrederea în cruciade au scăzut drastic. Ludovic a fost eliberat în schimbul cedării orașului Damietta. Ludovic a ales să rămână în Palestina în următorii patru ani. Mamelucii au oprit înaintarea mongolilor și au devenit noii apărători ai Islamului. Sultanul Baibars a încercat stoparea prezenței latine în Levant. Papalitatea a dorit organizarea unei noi cruciade.

În urma negocierilor cu Turan-Șah a fost declarat un armistițiu pentru zece ani. Regele francez a fost eliberat în schimbul capitulării imediate a orașului Damietta. A fost stabilită o sumă imensă pentru răscumpărarea creștinilor prizonieri. Două zile a fost numărată și cântărită suma necesară.

Ludovic a devenit comandantul general al statelor cruciate, a reușit să-i elibereze și pe ceilalți creștini captivi. A supravegheat refortificarea orașelor Acra, Jaffa, Cezareea și Sidon. A înființat la Acra o garnizoană permanentă, plătită de coroana franceză.

Lumea musulmană a suferit transformări importante. A avut loc o ascensiune a mamelucilor, favorizată de acutizarea amenințării mongole. Mamelucii au oprit înaintarea mongolilor și au devenit noii apărători ai Islamului. Sub conducerea lui Baibars, armata musulmană a devenit forța cea mai numeroasă, mai disciplinată și mai neînfricată din toată istoria războaielor pentru Țara Sfântă.

După ce și-a perfecționat armata, sultanul Baibars a început campania împotriva francilor. Au căzut pe rând Cezareea, Arsuful, Safadul, adică marea fortăreață a Templierilor și Antiohia. Au rămas doar comitatul de Tripoli și regatul Ierusalimului. Baibars a oprit pentru o perioadă ofensia împotriva francilor levantini și a plecat în pelerinaj la Mecca.

La Roma, papa Clement al IV-lea era foarte îngrijorat din cauza campaniei violente a mamelucilor. El a început organizarea unei cruciade modeste, cu recruți din Țările de Jos. Regele Ludovic, în vârstă de peste 50 de ani, a aflat de organizarea cruciadei și a depus, din nou, jurământul de cruciat. Clement i-a încredințat organizarea noii cruciade. A fost a opta cruciadă importantă și a doua cruciadă la care lua parte regele Ludovic.

Ludovic s-a pregătit atent, financiar și logistic, pentru a doua sa cruciadă. Rrcrutările nu s-au mai bucurat însă de entuziasm din partea oamenilor. Au îmbrăcat haina de cruciat viitorul rege Eduard I al Angliei și Carol de Anjou, fratele lui Ludovic al IX-lea. Moartea papei Clement a determinat o amânare a cruciadei. Cruciații s-au îndreptat acum spre Tunis. Ludovic a murit în timpul expediției. Carol de Anjou a încheiat un tratat cu Tunisul. Eduard al Angliei și-a continuat marșul spre Țara Sfântă. Sultanul Baibars a încheiat un armistițiu pe zece ani cu Eduard. În anii următori autoritatea politică și militară creștină din Levant s-a sfârșit.

Momentul plecării nu a fost bine ales. Cruciații au plecat la începutul verii într-o campanie în ținuturi aride, cu temperaturi înalte. Ludovic și-a modificat ruta către Palestina și s-a îndreptat spre Tunis, un stat musulman independent. Ludovic a crezut că musulmanii tunisieni se convertesc la creștinism și se alătură campaniei sale. Musulmanii au refuzat.

În arșița verii, tabăra cruciată a fost lovită de molimă. Ludovic s-a îmbolnăvit și a murit înainte de sosirea lui Carol de Anjou. Pe patul de moarte, Ludovic și-a îmbărbătat oamenii să continue cruciada. Se spune că ultimele sale cuvinte au fost „Ierusalim! Ierusalim!”. În 1297 Ludovic a fost canonizat.

După moartea lui Ludovic, francii au navigat spre Levant. O mare parte a flotei s-a scufundat în timpul unei furtuni, ceea ce i-a determinat pe cei mai mulți cruciați să se întoarcă în Europa. Carol de Anjou a reușit încheierea unui tratat cu Tunisul. Ca urmare, Sicilia condusă de el, a avut de primit un tribut consistent. Eduard al Angliei și-a continuat drumul spre Țara Sfântă cu o flotă de treisprezece vase.

Baibars a cucerit un castel aparent invincibil al Cavalerilor Templieri, Crac des Chevaliers. S-a îndreptat apoi spre Tripoli, dar a renunțat la asediu când a aflat de debarcarea lordului Eduard și a armatei sale cruciate. Când a văzut că forțele cruciate sunt puține, Baibars a atacat castelul Montfort al Cavalerilor Teutoni care a fost cucerit rapid.

Eduard a inițiat o scurtă incursiune în teritoriul musulman din estul Acrei, dar a renunțat rapid. Soldații săi, neobișnuiți cu căldura și alimentele locale, s-au îmbolnăvit. Au urmat alte raiduri concomitent cu atacuri mongole asupra teritoriilor musulmane. Deși nu i-au adus pierderi însemnate, atacurile lui Eduard l-au făcut pe sultan să își reevalueze prioritățile strategice. De aceea el a încheiat un armistițiu de zece ani cu regatul Ierusalimului.

Ca să scape de Eduard, Baibars a angajat un ucigaș din secta asasinilor. Acesta s-a angajat în slujba viitorului rege și l-a atacat brusc cu un pumnal. Eduard a scăpat cu o rană ușoară. Atacatorul a fost omorât în bătaie. După ce s-a însănătoșit, Eduard a părăsit Orientul Apropiat și s-a întors în Anglia. Lua astfel sfârșit și a opta cruciadă.

Musulmanii au reușit să cucerească Tripoli și Acra în anii următori. Căderea acestora și pierderea ultimelor cetăți ale statelor latine din Orientul Apropiat au însemnat sfârșitul prezenței politice și militare a creștinătății latine pe teritoriul Levantului. Autoritatea musulmană s-a consolidat în timp ce căderea regatului Ierusalimului a provocat uimire și teamă generală.