Cruciada a doua
Monarhii occidentali îmbrățișează cauza crucii
autor Elena-Diana Cuzic, noiembrie 2016
Cruciada a doua a fost declanşată de cucerirea Edessei de către despotul turc Zangi. Înfrângerea bruscă, neprevăzută, i-a speriat pe franci și a evaporat sentimentul de invincibilitate al creștinilor. Cruciada a doua a marcat o creștere a tensiunilor dintre bizantini și cruciați pentru că în timpul traversării Bizanțului multe orașe au fost jefuite de bunuri culturale și economice.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Pentru majoritatea europenilor, cucerirea Țării Sfinte în urma primei cruciade a părut să demonstreze că Dumnezeu a susținut combinația dintre pelerinaj și război. Prima cruciadă a fost urmată de cruciade sporadice, desfășurate la o scară mult mai mică. Una dintre cauze a fost faptul că prima cruciadă a fost considerată un eveniment irepetabil și uluitor.

Abilitatea papalității de declanșare a altor cruciade de anvergură a fost redusă de: declanșarea unei schisme papale (au fost desemnați mai mulți antipapi), presiunile Germaniei și ale regatului Normand al Siciliei asupra Romei. În Germania, două dinastii s-au luptat pentru putere. Anglia a fost zguduită de un război civil.

Prima cruciadă a ridicat și probleme teologice. Au fost întrebări despre iertarea păcatelor, despre primirea titlului de martir și chiar despre atotputernicia lui Dumnezeu. În ultimul caz, apelul la o armată cruciadă, care să manifeste dorința lui Dumnezeu, a sugerat că acesta avea nevoie de om, așadar nu era atotputernic. Bernard, abatele de Clairvaux, a găsit o explicație acceptată de credincioși. El a pretins că cererea de ajutor a fost un act de caritate din partea lui Dumnezeu. El a dat oamenilor o șansă la purificarea spirituală.

A doua cruciadă a fost declanşată de cucerirea Edessei de către despotul turc Zangi. Edessa, primul oraș răsăritean cucerit de cruciați, a rezistat aproape o jumătate de secol. Înfrângerea bruscă, neprevăzută, i-a speriat pe franci și a evaporat sentimentul de invincibilitate al creștinilor.

Papa Eugeniu al III-lea a început să predice o nouă cruciadă. Curia pontificală a redactat o enciclică, adică o scrisoare generală de proclamare. Ea a reaprins pasiunea pentru cruciadă. Enciclica a definit opiniile oficiale ale papalității în legătură cu cruciada. A precizat cine urmează să participe, ce privilegii și răsplăți vor primi. A impulsionat recrutările, a stabilit cauzele și necesitatea cruciadei.

Enciclica a fost cunoscută sub numele de Quantum praedecessores, după cuvintele cu care începe în limba latină. Spre deosebire de predica de la Clermont a papei Urban, copii ale encliclicei lui Eugeniu s-au păstrat. Acest document a servit la definirea scopului, identității și practicii cruciadei. Papii ulteriori l-au folosit ca model. Mulți s-au inspirat din forma, stilul și substanța lui. Alții l-au republicat fără modificări.

Papa Eugeniu al III-lea a zugrăvit cruciada ca răspuns la agresiunea musulmană. El a afirmat că Edessa a fost „luată de dușmanii crucii lui Hristos”. A descris modul în care au fost uciși clericii, iar sfintele relicve „zdrobite sub picioarele necredincioșilor”. Papa a făcut apel la onoare și la obligața față de înaintașii cruciați.

Papa Eugeniu a făcut în enciclica sa mai multe referințe la prima cruciadă. El l-a amintit pe Urban. A repetat faptul că avea o împuternicire divină pentru pornirea acestui nou război sfânt. Nu a precizat însă scopul celei de-a doua cruciade. Nu a făcut apel la recucerirea Edessei. Nu l-a indicat pe Zangi ca inamic. Cruciații au fost îndemnați „să apere Biserica Răsăriteană” și să elibereze „miile de frați captivi” aflați în mâinile musulmanilor.

Enciclica papei Eugeniu a spus că, în absența cruciaților, Biserica le ocroteşte „soțiile și copiii, bunurile și averile”. Procesele legate de proprietatea unui cruciat au fost blocate „până la o știre sigură despre întoarcerea sau moartea sa”. Dobânzile pentru datoriile unui cruciat au fost anulate.

Papa a acordat iertarea și dezlegarea de păcate participanților. A explicat că „ oricine începe și duce cu pioșenie la bun sfârșit o astfel de călătorie sfântă sau moare în timpul acesteia va obține dezlegarea de toate păcatele pe care le-a mărturisit cu inima spășită sau smerită”. Eugeniu al III-lea a asigurat că beneficiul spiritual al cruciadei putea fi obținut chiar și fără a muri.

Papa nu a avut puterea pentru o campanie de predicare a cruciadei. Conflictele politice privind guvernarea seculară a orașului Roma l-au trimis în exil. El a apelat la Bernard, abatele de Clairvaux. Acesta a devenit cel mai puternic și influent predicator al celei de-a doua cruciade.

Bernard de Clairvaux a predicat în Franța, la Vezelay și apoi în Flandra și Germania. A trimis scrisori în care chema creștinii să se alăture cruciadei în Anglia, în nordul Italiei și în Bretania. A atras de partea cruciadei pe regele Ludovic al VII-lea al Franței, pe regele Conrad al III-lea al Germaniei și grupuri de potentați franci și germani. Mulți au avut legături istorice de familie cu prima cruciadă.

Decizia regelui Ludovic al VII-lea al Franței și a regelui Conrad al III-lea al Germaniei de participare la cruciadă a reprezentat un moment important în evoluția ulterioară a cruciadelor. Până atunci, expedițiile cruciate au fost conduse de nobili de seamă. Nici un monarh apusean nu a îmbrățișat cauza crucii. Din acest moment, devotamentul pentru cauza cruciată a devenit o sarcină esențială a conducătorilor creștini, o obligație adăugată celorlalte treburi ale guvernării.

Participarea regilor Franței și Germaniei la campanie a avut și efecte imediate. A urmat o serie de înrolări în lanț. Participarea regală a avut un cost considerabil. Cerințele financiare ale campaniei au fost cu greu acoperite. Banii percepuți de cei doi regi de la orașe și biserici, nu au fost însă suficienți. La câteva săptămâni de la plecare, regele francez nu a mai avut bani lichizi.

Prezența celor doi regi în cruciadă a amenințat echilibrul diplomatic. Roger al II-lea al Siciliei a condus regatul normand din sudul Italiei. Acesta era pe cale să devină una dintre marile puteri din Mediterana. Papalitatea și Bizanțul au fost direct amenințate de politica expansionistă a lui Roger. Au așteptat de la Germania, aliata lor, să contracareze această acțiune. Roger s-a aflat în relații amiabile cu regele Ludovic al VII-lea. Acest fapt a complicat lucrurile.

Armatele franceză și germană au plecat eșalonat. Ludovic a pornit cu armata sa din Metz, iar Conrad de la Regensburg. Au ales această variantă pentru a permite ambelor contingente să urmeze aceeași rută spre Constantinopol, prin Germania și Ungaria, fără epuizarea resurselor locale.

Manuel I Comnenul, împăratul Bizanțului, a trimis emisari la Ludovic al VII-lea și la Conrad al III-lea în scopul unei colaborări pașnice în cruciadă. Împăratul s-a temut de o invazie franco-siciliană, dar și de posibilele excese ale cruciaților în teritoriile bizantine. El a cerut însoțirea armatelor de un cardinal pentru temperarea cruciaților.

Manuel I i-a cerut papei Eugeniu al III-lea să-i convingă pe conducătorii cruciați să îi devină vasali precum participanții la prima cruciadă. El s-a adresat monarhilor cu apelativul de „frați”. A promis să îi ghideze și să îi aprovizioneze pe creștini. Cu toate acestea, armatele cruciate, mai ales cele germane, au făcut ravagii în teritoriile bizantine.

Noua cruciadă a revitalizat statele cruciate. Acest lucru a pus în pericol autoritatea Bizanțului în nordul Siriei. Pentru Manuel, a doua cruciadă a fost o amenințare îngrijorătoare. El a încheiat un armistițiu temporar cu Ma’sud, sultanul selgiucid al Anatoliei, pentru asigurarea frontierei răsăritene. Mulți cruciați au privit această alianță ca pe o trădare.

Jafurile armatei lui Conrad l-au determinat pe Manuel I să îi treacă rapid peste Bosfor. Împăratul le-a dat cruciaților călăuze. Acestea au oferit un ajutor limitat. Creștinii orientali au refuzat să le pună la dispoziție resurse de hrană și apă. Armata a fost permanent hărțuită de turcii selgiucizi mai mobili decât armata apuseană.

Cruciații au avut nevoie de o armată unită pentru a continua expediția într-un teritoriu ostil, cu resurse limitate. Faptul că nu s-au bucurat de sprijinul total al Bizanțului a fost un argument în plus. Conrad a hotărât să înainteze fără Ludovic. El a ieșit din postul planificat pentru el la Niceea și a înaintat într-o zonă aridă și neprimitoare asupra căreia grecii au avut un control vag.

Armata lui Conrad a fost permanent hărțuită de călăreții turci. Cruciații au înaintat cu greu spre est, prin Dorylaeum. Pierderile semnificative și proviziile puține au determinat retragerea. Până au ajuns înapoi la Niceea, mii dintre ei au pierit. Regele Conrad a fost rănit. Mulți supraviețuitori au renunțat și s-au întors în Germania.

Eleonora de Aquitania a fost o femeie inteligentă și cea mai bogată moștenitoare din Europa. Relațiile încordate cu Ludovic și suspiciunile de adulter cu Raymond al Antiohiei au dus la izbucnirea unui scandal internațional. Regele Franței a răpit-o pe Eleonora și s-a alăturat lui Conrad. Acesta, însănătoșit, și-a continuat expediția pe mare și a ajuns la Ierusalim.

Conrad și-a unit armatele cu ale lui Ludovic, care a traversat și el Bosforul. Împreună au găsit o alternativă de înaintare. Au pornit prin anticul Efes. Afectat de o boală, Conrad s-a întors la Constantinopol. Ludovic cu armata sa a înfruntat noi atacuri ale turcilor. În zona Muntelui Cadmus au fost atacați atât de virulent încât s-a ascuns într-un copac pentru a evita capturarea.

Ludovic și Eleonora s-au apropiat de Ierusalim. „Tot clerul și poporul le-a ieșit în întâmpinare” și l-au însoțit până la Sfântul Mormânt „în acompaniament de imnuri și cântece”. Ludovic, Eleonora și Conrad au rămas în Templul lui Solomon. Eleonora a fost izolată după aceea luni în șir și strict supravegheată de curtenii regelui.

Iersualimul a fost condus de Melisenda și de fiul ei Baldovin al III-lea. Baldovin avea doar doisprezece ani, așadar Melisenda a condus orașul. William din Tir o descrie ca „o femeie de o mare înțelepciune”, peste statutul obișnuit al unei femei, capabilă de măsuri importante, care a condus regatul cu aceeași demnitate ca și strămoșii ei.”

Ludovic a hotărât să meargă pe mare cu o parte din armată până în Siria. Celor rămași pe loc li s-a promis ajutor bizantin. Majoritatea a murit de foame sau a fost ucisă de atacurile turcilor. Regele a ajuns la Antiohia, condusă de prințul Raymond, unchiul Eleonorei, soția lui Ludovic. Eleonora l-a însoțit pe rege în această expediție, pierzând respectul pentru soțul ei din cauza incompetenței acestuia.

Melisenda și Baldovin al III-lea au convocat un consiliu la Acra, unde s-a stabilit destinația cruciadei: Damasc. Orașul a fost aliat al Ierusalimului. A existat riscul să fie cucerit de Nur al Din. Cruciații au încercat să prevină ocuparea Damascului pentru ca musulmanii să nu deschidă un front antilatin de la Alep la Damasc.

În prima jumătate de secol după prima cruciadă nu au fost reacții din partea Islamului față de cucerirea Țării Sfinte de către creștini. Ierusalimul, al treilea oraș sfânt al lumii musulmane după Mecca și Medina, a rămas în mâinile creștinilor. Divizarea între Irak și Siria, regiuni sunnite, și Egiptul șiit s-a accentuat. Lucrurile s-au schimbat odată cu Zangi, atabegul din Mosul și Alep. Acesta s-a dedicat cauzei jihadului.

Zangi a fost „chipeș, cu pielea oacheșă și cu ochi frumoși”. Înclinația lui pentru violență s-a remarcat chiar și într-o epocă brutală, marcată de conflicte. Măcinat de setea de putere, Zangi a folosit puterea fricii atât în loialitatea supușilor cât și în supunerea dușmanilor.

Nur al-Din și-a îndreptat atenția spre Damasc. A cultivat o atmosferă de prietenie și cooperare cu vecinul său de la sud. Între Nur al-Din și fiica lui Unur din Damasc a fost aranjată o căsătorie de alianță. Nur al-Din l-a ajutat apoi pe Unur să respingă o încercare latină de a ocupa Basra. Orașul Alep și vecinii săi s-au pregătit de cea de-a doua cruciadă și de un nou război.

Cucerirea Edessei de către Zangi a fost un triumf pentru Islam. O cronică musulmană a descris-o drept „biruința biruințelor”. Francii din oraș au avut de suferit. Toți bărbații au fost uciși și toate femeile trimse în sclavie. Bisericile latine au fost distruse. Zangi a cruțat însă creștinii răsăriteni și li s-a permis să rămână în casele lor. Bisericile armene și siriace au rămas neatinse.

Stăpân peste Edessa, Zangi a sperat să unifice o mare parte din teritoriile siriane și mesopotamiene, de la Alep la Mosul. Începutul unei noi ere pentru musulmani a fost zădărnicit în timpul asediului fortăreței musulmane Qal’at Ja’bar când Zangi a fost asasinat. Nu se știe cine a fost autorul asasinatului. Se presupune că a fost fie un sclav, fie un eunuc sau un soldat de încredere.

După moartea lui Zengi, fiii săi și-au împărțit teritoriile. Fiul mai mare, Saif al Din a pus stăpânire pe Mosul. Fiul cel mic, Nur al-Din a preluat controlul asupra ținuturilor siriene ale tatălui său. Nur al-Din ca nou emir al orașului Alep s-a concentrat asupra problemelor ridicate de cruciați. Nur al-Din a devenit cel mai temut și respectat adversar al creștinătății latine din Orientul Apropiat. El a încurajat și a dat un nou impuls cauzei războiului sfânt islamic.

Nur al-Din și-a afirmat autoritatea când contele franc al Edessei, Josselin al II-lea, a încercat să recucerească orașul de la musulmani. Cu complicitatea populației creștine băștinașe, a făcut o spărtură în zidurile exterioare ale Edessei și a forțat garnizoana musulmană să se retragă în citadela fortificată a orașului.

Aflând despre atacul asupra Edesse, Nur al-Din a strâns o armată formată din soldați din Alep și războinici turci și a pornit spre oraș. Mergeau atât de repede încât „caii picau istoviți de-a lungul drumului.” Prins între două armate, cea a lui Nur al-Din și cea din garnizoana orașului, Josselin a abandonat orașul. Nur al-Din nu a cruțat nici un creștin. Toți bărbații au fost omorâți, iar femeile și copiii au fost luați scalvi.

Cruciații au înaintat spre Banias și apoi spre Damasc. Unur a întărit zidurile de apărare, a organizat trupe și miliții. A trimis cereri de ajutor vecinilor săi, inclusiv Zangizilor. Când latinii s-au apropiat, musulmanii au lansat atacuri neașteptate, salve de săgeți din turnurile de pază și din punctele de observație ascunse în copaci. Inamicul și-a continuat însă înaintarea.

Francii și-au așezat tabăra pe terenul deschis din fața orașului de unde aveau acces la râul Barada. Damascul nu a avut fortificații puternice, ci un zid exterior jos. A fost protejat și de învălmășeala suburbiilor aglomerate de la periferie. Unur a poruncit ridicarea de baricade pe străzi. Pentru ridicarea moralului la Marea Moschee Umaiadă s-a ținut o adunare de masă. A fost arătat mulțimii un exemplar rar din Coran care a aparținut unuia dintre primii succesori ai lui Mahomed.

Musulmanii și francii au dus o bătălie disperată și grea de trei zile. Au fost pierderi însemnate de ambele părți. Francii au început să se certe în legătură cu drepturile asupra orașului după cucerire. Au ținut un consiliu de război și au hotărât deplasarea în estul orașului. Au considerat că de acolo pot lansa mai ușor un atac direct.

Zona de est a Damascului a fost la fel de ușor de apărat ca și celelalte. Creștinii s-au trezit cu tabăra așezată într-o poziție expusă și lipsită de apă. Căldura verii, zvonurile despre apropierea unei armate musulmane care venea împotriva lor, o posibilă trădare din interiorul armatei au fost cauzele ce au determinat începerea unei retrageri umilitoare și dificile.

Regele Conrad a scris mai târziu că trupele creștine „s-au retras îndurerate pentru că asediul a fost un eșec”. Guillaume de Tyr i-a descris pe cruciați ca fiind „cuprinși de zăpăceală și de frică”. Deși s-a vorbit despre un nou atac asupra Damascului, regele Conrad a plecat spre Europa. A fost urmat apoi de Ludovic, după ce acesta a vizitat locurile sfinte.

A doua cruciadă a însemnat o înfrângere gravă pentru creștini. Însuși conceptul de război sfânt a fost pus la îndoială. Edessa și teritoriile care i-au aparținut au fost cucerite de musulmani. Josselin a fost luat prizonier de Nur al-Din. A murit în captivitate. Soția lui, Beatrice, a vândut bizantinilor ce a mai rămas din comitatul latin. S-a stabilit în Palestina. Grecii nu au putut apăra aceste teritorii. Edessa, unul dintre statele cruciate, a dispărut definitiv și irevocabil.