Cruciada a doua
Monarhii occidentali îmbrățișează cauza crucii
Pentru majoritatea europenilor, cucerirea Țării Sfinte în urma primei cruciade a părut să demonstreze că Dumnezeu a susținut combinația dintre pelerinaj și război. Prima cruciadă a fost urmată de cruciade sporadice, desfășurate la o scară mult mai mică. Una dintre cauze a fost faptul că prima cruciadă a fost considerată un eveniment irepetabil și uluitor.
1 din 3
Abilitatea papalității de declanșare a altor cruciade de anvergură a fost redusă de: declanșarea unei schisme papale (au fost desemnați mai mulți antipapi), presiunile Germaniei și ale regatului Normand al Siciliei asupra Romei. În Germania, două dinastii s-au luptat pentru putere. Anglia a fost zguduită de un război civil.
2 din 3
Prima cruciadă a ridicat și probleme teologice. Au fost întrebări despre iertarea păcatelor, despre primirea titlului de martir și chiar despre atotputernicia lui Dumnezeu. În ultimul caz, apelul la o armată cruciadă, care să manifeste dorința lui Dumnezeu, a sugerat că acesta avea nevoie de om, așadar nu era atotputernic. Bernard, abatele de Clairvaux, a găsit o explicație acceptată de credincioși. El a pretins că cererea de ajutor a fost un act de caritate din partea lui Dumnezeu. El a dat oamenilor o șansă la purificarea spirituală.
3 din 3
A doua cruciadă a fost declanşată de cucerirea Edessei de către despotul turc Zangi. Edessa, primul oraș răsăritean cucerit de cruciați, a rezistat aproape o jumătate de secol. Înfrângerea bruscă, neprevăzută, i-a speriat pe franci și a evaporat sentimentul de invincibilitate al creștinilor.
Papa Eugeniu al III-lea a început să predice o nouă cruciadă. Curia pontificală a redactat o enciclică, adică o scrisoare generală de proclamare. Ea a reaprins pasiunea pentru cruciadă. Enciclica a definit opiniile oficiale ale papalității în legătură cu cruciada. A precizat cine urmează să participe, ce privilegii și răsplăți vor primi. A impulsionat recrutările, a stabilit cauzele și necesitatea cruciadei.
1 din 7
Enciclica a fost cunoscută sub numele de Quantum praedecessores, după cuvintele cu care începe în limba latină. Spre deosebire de predica de la Clermont a papei Urban, copii ale encliclicei lui Eugeniu s-au păstrat. Acest document a servit la definirea scopului, identității și practicii cruciadei. Papii ulteriori l-au folosit ca model. Mulți s-au inspirat din forma, stilul și substanța lui. Alții l-au republicat fără modificări.
2 din 7
Papa Eugeniu al III-lea a zugrăvit cruciada ca răspuns la agresiunea musulmană. El a afirmat că Edessa a fost „luată de dușmanii crucii lui Hristos”. A descris modul în care au fost uciși clericii, iar sfintele relicve „zdrobite sub picioarele necredincioșilor”. Papa a făcut apel la onoare și la obligața față de înaintașii cruciați.
3 din 7
Papa Eugeniu a făcut în enciclica sa mai multe referințe la prima cruciadă. El l-a amintit pe Urban. A repetat faptul că avea o împuternicire divină pentru pornirea acestui nou război sfânt. Nu a precizat însă scopul celei de-a doua cruciade. Nu a făcut apel la recucerirea Edessei. Nu l-a indicat pe Zangi ca inamic. Cruciații au fost îndemnați „să apere Biserica Răsăriteană” și să elibereze „miile de frați captivi” aflați în mâinile musulmanilor.
4 din 7
Enciclica papei Eugeniu a spus că, în absența cruciaților, Biserica le ocroteşte „soțiile și copiii, bunurile și averile”. Procesele legate de proprietatea unui cruciat au fost blocate „până la o știre sigură despre întoarcerea sau moartea sa”. Dobânzile pentru datoriile unui cruciat au fost anulate.
5 din 7
Papa a acordat iertarea și dezlegarea de păcate participanților. A explicat că „ oricine începe și duce cu pioșenie la bun sfârșit o astfel de călătorie sfântă sau moare în timpul acesteia va obține dezlegarea de toate păcatele pe care le-a mărturisit cu inima spășită sau smerită”. Eugeniu al III-lea a asigurat că beneficiul spiritual al cruciadei putea fi obținut chiar și fără a muri.
6 din 7
Papa nu a avut puterea pentru o campanie de predicare a cruciadei. Conflictele politice privind guvernarea seculară a orașului Roma l-au trimis în exil. El a apelat la Bernard, abatele de Clairvaux. Acesta a devenit cel mai puternic și influent predicator al celei de-a doua cruciade.
7 din 7
Bernard de Clairvaux a predicat în Franța, la Vezelay și apoi în Flandra și Germania. A trimis scrisori în care chema creștinii să se alăture cruciadei în Anglia, în nordul Italiei și în Bretania. A atras de partea cruciadei pe regele Ludovic al VII-lea al Franței, pe regele Conrad al III-lea al Germaniei și grupuri de potentați franci și germani. Mulți au avut legături istorice de familie cu prima cruciadă.
Pentru a citi toată lecția trebuie să fii autentificat.
sau
Nu ai cont History Lapse? Fă-ți unul acum.
Cruciadele între sacru și profan
O cruciadă este definită de trei elemente esențiale: acordul papalității, jurământul cruciatului și indulgențele. Toate cruciadele au fost anunțate prin predică, cei care participau fiind considerați martiri dacă mureau sau curățați de păcate dacă supraviețuiau. Cruciadele au redeșteptat, în același timp, în Islam atașamentul față de cauza Jihadului - Războiul Sfânt.
Prima cruciadă
Particularitatea primei cruciade a fost numărul mare de participanți. Au existat două corpuri expediționare. Ele au fost cunoscute sub numele de cruciada săracilor și cruciada nobiliară. Cucerirea Ierusalimului a alimentat entuziasmul generațiilor viitoare pentru această formă de război religios.
Cruciada a treia
Lumea musulmană și-a găsit propriul campion în persoana lui Saladin. El a reușit să unifice Asia Mică, Siria și Egiptul devenind cel mai important factor de decizie în Orient. Cruciada a treia a fost marcată de confruntări armate legendare cum sunt cele de la Hattin și Accra. A însemnat ascensiunea și intrarea în legendă a lui Richard Inimă de Leu.
Cruciada a patra
Moartea lui Saladin a dus la dispariția unității lumii musulmane și a încurajat noi proiecte occidentale în Orient. Papa Inocențiu al III-lea a susținut cruciada sperând să impună hegemonia pontificatului roman asupra întregii creștinătăți. Cruciada a patra a marcat o primă distanțare față de idealurile inițiale și orientarea spre obiective pragmatice imediate. Cruciada a patra a marcat separarea dintre Biseria de Răsărit și cea Apuseană.
Cruciada a cincea și a șasea
Deciziile greșite au transformat cruciada a cincea într-un dezastru. Speranțele creștinilor s-au îndreptat către împâratul german Frederic al II-lea. Acesta a optat pentru o „cruciadă a diplomației” și a încheiat un tratat de pace în urma căruia Ierusalimul revenea creștinilor. Ideea de cruciadă își începuse declinul în lumea occidentală.
Cruciada a șaptea și a opta
Aceste cruciade au stat sub semnul regelui francez Ludovic al IX-lea care a fost, de altfel, sanctificat și a devenit cunoscut sub numele de Ludovic cel Sfânt. Imaginea sa este emblematică pentru amurgul ideii de cruciadă. Cu toate eforturile și pregătirile minuțioase, creștinii au pierdut și ultimele posesiuni din Țara Sfântă odată cu căderea Accrei.
- Thomas Asbridge, Cruciadele, Istoria războiului pentru eliberarea Pământului Sfânt, Editura Polirom, 2011
- Simon Sebag Montefiore, Ierusalimul, biografia unui oraș, Editura Trei, 2012
- Al. Florin Platon, Laurențiu Rădvan, Bogdan Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, Editura Polirom, 2012
- Cristina Todor