Războiul peloponnesiac
autor Elena-Diana Cuzic, decembrie 2016

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Perioada de aproximativ 50 de ani, cuprinsă între sfârșitul războaielor medice și începutul războiului peloponnesiac se numește Pentekontaietia. Este o perioadă în care contradicțiile dintre cetățile grecești grupate în Liga de la Delos și Liga peloponesiacă s-au acutizat.

Liga de la Delos era condusă de orașul stat Atena. La Ligă au aderat orașe insulare cum ar Lesbos-ul, Rhodos-ul și orașe din Tracia, Ciclade și Propontida. Atena conducea Liga pentru că era cea mai bogată cetate și avea cea mai puternică flotă. Atena și-a creat cu ajutorul Ligii un adevărat imperiu maritim.

Atena și-a impus dominația asupra celorlalte orașe din Ligă. Treptat, a început să ia singură decizii, să folosească după bunul plac fondurile tezaurului comun, să înnăbușe cu brutalitate tendințele de ieșire din Ligă.

Liga peloponnesiacă avea în centrul ei orașul stat Sparta. Dacă Atena domina mările, Sparta și-a întărit dominația terestră. Liga cuprindea întreaga Peninsulă Peloponnes cu excepția cetății Argos.

În perioada Pentekontaietiei s-au accentuat și diferențele dintre cele două sisteme politice reprezentate de Atenai și Sparta. Democrația ateniană reprezenta o atracție pentru cetățenii din orașele cu regim oligarhic, specific Spartei. Conflictele dintre cetăți s-au acutizat până când singura posibilitate de rezolvare a rămas calea armelor.

Pentru reconstituirea acestei perioade izvoarele sunt puține, dar de calitate. Principalele lucrări sunt Războiul peloponnesiac al istoricului Tucidide și Hellenika a lui Xenofon, istoric și memorialist. La acestea se adaugă Viețile paralele ale lui Plutarh și câteva inscripții.

Războiul a fost precedat de o serie de evenimente care au determinat scăderea încrederii dintre cele două blocuri politice și militare, cunoscute sub numele de Liga de la Delos și Liga peloponnesiacă. Cele mai importante au fost: conflictul din Korkyra, astăzi Corfu, conflictul Potideei, o fostă colonie a Corintu-ului și așa numitul decret megarian.

Conflictul dintre Corint și fosta sa colonie Korkyra a determinat amestecul Atenei. Korkyra a cerut ajutor Atenei împotriva Corint-ului care începuse să își construiască o flotă și să amenințe independența fostei colonii. Prezența a câteva vase de război ateniene în bătălia de la Sybota dintre Corint și Korkyra nu a permis corintienilor ocuparea insulei Korkyra.

Atena a cerut Potideei care plătea tribut Atenei, dar era și colonie a Corint-ului, să își dărâme zidurile, să trimită ostateci la Atena și să elibereze din funcții magistrații corintieni. Corintul a hotărât să își sprijine fosta colonie și a presat Sparta să declare război Atenei.

Reprezentanții cetății Megara au exercitat și ei presiuni asupra spartanilor pentru a declanșa conflictul. Megara era aliată tradițională a Corintului. Acest lucru l-a determinat pe conducătorul atenian Pericle să interzică Megarei desfășurarea de activități economice pe piețele controlate de Liga ateniană.

La cererea Corint-ului, Sparta a convocat un congres al membrilor Ligii peloponnesiace. Atena a fost acuzată că ar fi încălcat tratatul care prevedea menținerea păcii timp de treizeci de ani. Atena era acuzată că nu ar fi respectat autonomia celorlalte cetăților grecești și s-ar fi amestecat în treburile interne ale Ligii din Peloponnes.

Sparta declară război Atenei. Regele spartan Archidamos s-a pronunțat împotriva grabei cu care s-a declarat războiul. El aducea ca argumente slabele resurse financiare ale Ligii și vădita ei inferioritate maritimă față de Atena.

La Atena, Pericle a luat imediat măsuri restrictive în cheltuielile cetății, programul de construcții și reconstrucții a monumentelor orașului a fost suspendat. Tezaurele templelor au fost grupate pe Acropole pentru a putea fi păzite în cazul unei invazii.

Războiul a cunoscut trei faze distincte. Prima fază este cunoscută sub numele de „războiul archidamic” după numele regelui spartan Archidamos care a condus trupele peloponnesiace. A doua fază durează de la Pacea lui Nicias până la începerea campaniei ateniene în Sicilia. Ultima perioadă este marcată de intervenția statului persan și înfrângerea repetată a Atenei.

Acțiunile militare s-au desfășurat pe mai multe fronturi și uneori părea că evenimentele nu au nici o legătură între ele. In realitate, fiecare parte încerca să își folosească atuurile. Atenienii mizau pe flota puternică, în timp ce spartanii pe armata terestră, echipată și disciplinată.

Pericle a renunțat la orice ambiție de a impune autoritatea Atenei pe uscat și și-a concentrat forțele pe mare. El a adoptat o tactică de uzură în care teritoriul rural al Aticii era sacrificat de fiecare dată. Atena nu avea suficienți soldați pentru a preîntâmpina invaziile spartane.

Archidamos a atacat și Plateea, aliată a Atenei, care a capitulat în fața Spartei. Peloponnesienii au obținut astfel controlul drumului care lega Megara de Teba.

Au izbucnit o serie de răscoale printre orașele stat care făceau parte din Liga de la Delos. Revolta cetății Mytilene din insula Lesbos a fost înăbușită cu cruzime. Incidentul a produs o impresie profund negativă față de Atena în întreaga lume greacă.

Confruntările au devenit din ce în ce mai sângeroase. Atenienii și spartanii s-au înfruntat, pe rând, în Mesenia, pe insula Sfacteria, în Beoția și Tracia.

Archidamos invadează Atica de mai multe ori. El obligă populația rurală a Aticii să se refugieze la adăpostul zidurilor cetății Atena. Din cauza aglomerației a izbucnit ciuma ceea ce a agravat situația și a slăbit tabara ateniană. Pericle a căzut el însuși victimă molimei.

La Atena au jucat un rol însemnat în desfășurarea evenimentelor trei personalități:Demosthenes, generalul căruia i s-au încredințat operațiunile din vest și Marea Ionică, Nicias, un om deosebit de bogat, și Cleon un democrat radical, atotputernic în Adunarea cetățenească.

Moartea atenianului Cleon și a adversarului său spartan Brasidas în aceeași perioadă a determinat începerea tratativelor între cele două părți. Ele s-au încheiat cu „pacea lui Nicias”. A fost o pace nesinceră și efemeră. Astfel, Atena nu și-a retras trupele din Mesenia și a continuat să amenințe Sparta.

Istoricul Tucidide scrie despre anii care au urmat păcii lui Nicias: „dacă se va socoti că durata înțelegerii care a survenit nu trebuie numită război, nu se va judeca bine”. Încălcarea repetată a înțelegerilor a durat șase ani și zece luni după care ostilitățile deschise au izbucnit din nou.

La Atena a fost ales strateg Alcibiade care a încheiat o alianță cu o nouă Ligă formată din Corint, Mantineea, Elis, Argolida și Peninsula Chalcidică. Aceste cetăți părăsiseră Liga pelopnnesiacă ca urmare a neînțelegerilor și rivalităților interne.

Sparta a învins lângă Mantineea o armată a celor din Argos care era ajutată de detașamente ateniene și ale celor din Arcadia. Atena a anexat cu forța la Ligă, insula Melos, colonie spartană. Pretextul a fost refuzul coloniei de a plăti Ligii cei 15 talanți pe care îi datora anual.

Atena și-a continuat politica agresivă și și-a îndreptat atenția asupra orașelor din Sicilia. Informațiile despre bogățiile și resursele materiale ale Siciliei, care s-au dovedit ulterior a fi false, au jucat un rol important în luarea acestei decizii.

Atena a hotărât să trimită o expediție în ajutorul orașului Segesta care se afla în război cu colonia Selinunt, aliata Siracuzei. Siracuza era cea mai puternică colonie din Mediterana și aliata Spartei. Comandanții expediției au fost numiti Nicias, Alcibiade și Lamachos.

Lamachos, militar de meserie, dorea cu orice preț ca Siracuza să fie atacată. Alcibiade, în schimb, dorea o acțiune diplomatică intensă prin care să atragă mai întâi de partea Atenei cetățile grecești din zonă.

Spartanii au trimis forțe însemnate în Sicilia sub conducerea lui Gylippos. În timpul une bătălii Lamachos a fost ucis. După doi ani de asediu asupra Siracuzei, atenienii au fost înfrânți în bătălia de la Asinaros. Au pierdut 12.000 de cetățeni și întreaga flotă alcătuită din 73 de trireme și condusă de Demosthenes.

Plecat spre Siracuza, Alcibiade a fost acuzat la Atena de profanarea unor statui și luarea în derâdere a cultului Zeițelor de la Eleusis. Acesta a preferat să dezerteze în loc să se întoarcă în oraș să se apere. S-a refugiat la Sparta și a dezvăluit planurile Atenei din Mediterana.

Demosthenes și Nicias au fost executați. Atena era sleită de puteri și tezaurul aproape golit. Ansamblul adunării celor cinci sute a fost înlocuit cu un colegiu de zece probuli care răspundeau de soarta cetății. Au crescut și tensiunile dintre Atena și aliații ei.

Alcibiade i-a îndemnat pe spartani să trimită ajutoare Siracuzei și să fortifice cu ziduri Deceleea din Atica. Deceleea era un punct strategic care dacă ar fi fost ocupat de spartani le-ar fi dat o poziție bună de atac împotriva Atenei.

Regatul persan a considerat că este un moment propice pentru recâștigarea cetăților grecești pierdute de pe coasta Asiei Mici. Planurile perșilor prevedeau o alianță cu Sparta și încurajarea unei revolte generale împotriva Atenei.

În ultima parte a războiului Sparta a obținut mai multe victorii împotriva atenienilor. Acestea s-au datorat sprijinului acordat de regii persani Spartei, dar și tulburărilor politice de la Atena și a relațiilor încordate cu aliații.

În schimbul ajutorului acordat de perși, Sparta a recunoscut dreptul regelui Persiei de a își relua dominația asupra cetăților grecești din Asia. Regele se obliga să întrețină o puternică flotă spartană a cărei îndatorire era de a patrula în fața coastelor Asiei.

În spatele strategiilor spartano-persane se afla Alcibiade. Acesta a fost obligat să părăsească Sparta și să se refugieze la Milet din cauza unei legături cu soția regelui spartan Agis.

Tulburările din viața politică ateniană au făcut posibilă reîntoarcerea lui Alcibiade la Atena. Acest lucru a permis obținerea unor succese remarcabile în Propontida. Alcibiade a fost numit strateg. El pierde funcția când o flotă ateniană aflată în fața Efes-ului este învinsă de tânărul și ambițiosul general spartan, Lysandros.

Bătălia s-a dat la Arginusai și a marcat ultima victorie răsunătoare a Atenei. Au fost pierdute peste 25 de corăbii ca urmare a unei furtuni puternice. Atenienii nu s-au putut îndrepta spre Mytilene să distrugă și restul flotei spartane.

La Atena, probulii au hotărât să recurgă la fondurile de rezervă ale Ligii. S-au construit noi corăbii. Atena avea încă în Ligă cetățile din nordul Mării Egee și pe cele din Hellespont. A recâștigat Lesbos-ul, Samos-ul, Cos-ul și Halicarnas-ul. A pierdut insula Rhodos.

Comanda flotei ateniene a fost încredințată generalului Conon. Pentru a îl sprijini, Atena a topit obiectele de cult din aur, a eliberat sclavii și a făgăduit cetățenie celor care o cereau. A putut trimite în ajutorul lui Conon o flotă de 150 de corăbii.

Deși spartanii au cerut încheierea păcii, Atena a refuzat. A fost o greșeală care a permis lui Lysandros să distrugă flota ateniană în apele Hellespontului în bătălia de la Aigos Potamos adică Râul Caprei. El a ocupat apoi Egina și a blocat portul atenian Pireu. Atena a cerut pacea.

Atena a fost obligată de Sparta și aliații ei principali Teba și Corint să încheie o pace grea și umilitoare. Teba și Corintul au propus distrugerea orașului și vinderea tuturor locuitorilor ca scalvi. Sparta, însă, în amintirea alianțelor din trecut și a victoriilor împotriva perșilor nu a permis acest lucru.

Termenii la care s-a ajuns pentru încheierea păcii au fost: demolarea marilor ziduri și a fortificațiilor de apărare a Pireului, pierderea tuturor posesiunilor ateniene de peste mare, cu excepția insulei Salamina, reîntoarcerea tuturor exilaților, obligația Atenei de a deveni „aliata” Spartei, pierderea flotei cu excepția a 12 trireme.

Situația creată ca urmare a îndeplinirii condițiilor a determinat la Atena o puternică reacție antidemocratică. Conducerea statului este încredințată unui Consiliu de 30 de bărbați cunoscuți sub numele de cei 30 de tirani.

Printre cei 30 de consilieri s-a remarcat Critias, ultimul discipol al lui Socrate și unchi al lui Platon. Sub influența acestuia au fost exectuați peste 1.500 de cetățeni atenieni. Aceștia au fost acuzați de trădare și conspirații împotriva statului. De fapt, era o luptă împotriva conducătorilor partidei democratice și a partizanilor acestora. Mulți alți cetățeni au fugit din Atena și li s-au confiscat averile.

Cei vizați de teroarea lui Critias s-au regrupat în Beoția sub conducerea lui Trasibul. Ei au revenit la Atena unde au reușit să învingă forțele lui Critias care a fost ucis. Regimul celor 30 de tirani a fost abolit și reinstaurată democrația.

Ocupată cu refacerea distrugerilor suferite, fără flotă și cu prestigiul afectat, Atena nu a mai putut juca un rol important în evenimentele perioadei următoare.

Războiul peloponnesiac a fost considerat drept cel mai sângeros și distrugător război fratricid al lumii grecești. Instabilitatea pe care acesta a creat-o nu se va termina odată cu încheierea ostilităților ci va afecta întreaga perioadă următoare.

Sparta nu era pregătită să conducă lumea greacă. Aceasta va intra într-o criză cunsocută sub numele de „criza secolului IV”. A fost o criză mai ales politică, dar și ideologică, economică, religioasă și a moravurilor.

Criza politică s-a manifestat sub forma unor războaie nesfârșite pentru hegemonie. Cetățenii și-au pierdut încrederea în valorile polis-ului. Lumea greacă era în căutarea unui salvator fie sub forma unui polis care să arate direcția fie sub forma unui conducător charismatic.

În plan politic, criza cunoaște mai multe faze: perioada hegemoniei spartane, perioada hegemoniei tebane și perioada războaielor sacre.

Atena a reușit să recreeze o confederație maritimă ce includea cele mai multe cetăți din Marea Egee. Această confederație avea un Consiliu numit Synedrion care avea putere de deliberare. Atena nu făcea parte din Consiliu. Dacă cele două aveau interese comune atunci treceau la acțiune.

Sparta a păstrat relațiile cu Persia. Cu ajutorul acestora a reușit să își păstreze pentru o perioadă hegemonia. La Leuctra, în urma unei confruntări cu armata tebană, Sparta a fost învinsă categoric. Cetatea Teba putea emite pretenții la supremație în lumea greacă.

Împotriva Tebei aliată cu Persia s-au aliat Sparta și Atena. Epaminonda, conducătorul armatei tebane este ucis în bătăia de la Mantineea, în Arcadia. Acest moment a marcat încetarea hegemoniei Tebei.

Cronologia războaielor sacre nu este foarte bine cunoscută. Se numesc războaie sacre pentru că pretextele izbucnirii lor au fost de natură religioasă. De exemplu, al treilea război sacru a avut drept cauză principală refuzul cetăților grecești din așa numita Ligă Phociană de a plăti impozitul datorat templului lui Apollo din Delphi.

Al treilea război sacru a permis implicarea Macedoniei în treburile interne ale Greciei centrale și sudice. Este momentul care marchează apariția unui nou pretendent la supremație asupra cetăților grecești: regatul Macedoniei.