Războaiele medice
autor Elena-Diana Cuzic, decembrie 2016
Războaiele medice dintre greci și perși marchează începutul epocii clasice a civilizației antice grecești. Numele de „medice” vine de la Medoi, numele grecesc al perșilor.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Războaiele medice dintre greci și perși marchează începutul epocii clasice a civilizației antice grecești. Numele de „medice” vine de la Medoi, numele grecesc al perșilor.

Principala sursă de informații pentru acest conflict este lucrarea lui Herodot, Istoriile. La aceasta se adaugă scrierile lui Tucidide, Plutarh și Eschil, precum și inscripții grecești și persane.

Deși dominația persană era suportabilă din punct de vedere economic, grecii nu s-au putut împăca cu ideea pierderii libertății. Instituirea în timpul lui Darius a unor tributuri fixe anuale a stârnit mari nemulțumiri.

Perșii și mezii au aparținut triburilor iraniene care în primele secole ale mileniului I au populat partea de nord a podișului Iran și regiunile din sudul lacului Urmia.

Locuitorii orașelor grecești Phokaia și Teos au fost singurii care și-au părăsit țara. Aceștia au fondat colonii în Corsica, sudul Italiei și Tracia. Ceilalți au rămas sub stăpânire persană.

Caștarit, un șef de trib energic, a fost cel care i-a unit pe perși pentru prima oară într-un stat. Unirea a fost determinată de necesitățile de apărare împotriva atacurilor Asiriei și ale regatului Urartu, care se întindea la nord de lacul Van.

Cyrus al II-lea a transformat armata persană în cea mai importantă forță militară a secolului al VI-lea î.Hr.

Sub conducerea lui Cyrus și a urmașului său Cambyses, dominația persană s-a extins asupra Egiptului și asupra unor teritorii întinse din Orientul Apropiat. Cyrus a anexat Lydia, care includea și cetățile grecești din vestul Asiei Mici.

Obiectivele expediției nu sunt nici azi pe deplin clarificate. Regele a creat în urma acestei expediții un puternic cap de pod în Tracia europeană. Acesta i-a asigurat controlul strâmtorilor între Mediterană și Marea Neagră.

O flotă alcătuită din corăbii grecești aparținând orașelor aflate sub controlul perșilor a urmat să însoțească armatele de uscat. Dintre acestea au făcut parte și contingente grecești comandate de tirani. Printre tirani au fost: Histiaios din Milet și Miltiades din Chersonesul Tracic.

Darius a lăsat ca locotenent în Tracia pe Megabazos, unul dintre cei mai buni generali ai săi. Acesta a avut sarcina de a consolida stăpânirea persană în Tracia și de a o extinde asupra tuturor cetăților grecești din Propontida. Aceasta era în zona Mării Marmara și în sudul Traciei.

Regele a cerut de la sciți „pământ și apă”, ceea ce a însemnat, în primul rând, recunoașterea autorității perșilor în bazinul inferior al Istrului.

Extinderea dominației și influenței persane a determinat Macedonia să recunoască necesitatea unei alianțe cu perșii. Insulele Lemnos și Imbros au fost ocupate de perși. Rezultatul final al expediției a fost ocuparea Traciei de către perși.

Regele nu s-a mulțumit cu ce a dobândit în Egeea, astfel că și-a îndreptat atenția și spre celelalte zone controlate de greci.

Prezența tiranilor locali sprijiniți de perși precum și faptul că au fost integrate într-o satrapie, provincie persană, au fost principalele motive de revoltă ale cetăților grecești din Ionia. Aristogoras din Milet a încercat să pună bazele unei alianțe grecețti împotriva perșilor. Deși Sparta nu a luat în considerare cererile lui Aristogoras, Atena și Eretria au trimis în ajutorul Ioniei o flotă și soldați. Revolta grecească s-a extins. Ca și răspuns perșii au asediat Miletul. Orașul a fost cucerit.

Ionia a fost integrată împreună cu Lydia într-o singură satrapie, cu sediul la Sardes. Cetățile grecești din Propontida au fost integrate în satrapia Frigiei, cu sediul la Daskylion.

Tiraniile, regimuri autoritare cu un monarh absolut, erau bine cunoscute în Grecia Antică. În orașele aflate sub stăpânire persană, tiranii și-au datorat poziția, de cele mai multe ori, regilor persani. Aceștia i-au sprijinit în preluarea puterii sau i-au numit conducători ai cetății stat, asigurându-le sprijin militar la nevoie.

Aristagoras a renunțat la tirania din Milet, unde a guvernat în numele socrului său reținut la Susa. Acesta a fost primul grec care a luat contact oficial cu grecii din Pelopones. El a încercat astfel să pună bazele unei coaliții împotriva perșilor.

Aristagoras s-a îndreptat mai întâi spre Sparta. I-a prezentat regelui Cleomenes al Spartei o hartă a lumii gravată pe bronz și i-a explicat planurile de cucerire ale lui Darius. Rezultatul demersului a fost negativ.

Aristagoras și-a îndreptat atenția asupra cetăților Atena și Eretria. Fiecare cetate a trimis în ajutorul Ioniei câte douăzeci de corăbii cu oameni înarmați.

Grecii au atacat orașul Sardes, însă nu i-au putut cuceri fortăreața. În preajma Efesului au fost învinși de perși. Cu toate acestea, revolta s-a extins. Ea a cuprins în nord cetățile Propontidei, în sud pe cele din Caria și din insula Cipru.

Perșii au organizat pe mare și pe uscat asediul Miletului. Orașul a fost cucerit și incendiat, bărbații au fost uciși iar femeile și copiii au fost duși în captivitate la Susa. Templul lui Apollo din Didyma a fost, de asemenea, ars.

După înfrângerea revoltei ioniene, regele Darius a avut mai multe obiective: reorganizarea Greciei asiatice, consolidarea puterii sale în Tracia și pedepsirea grecilor care au ajutat Ionia și au participat la asediul Sardes-ului. Darius a organizat o expediție maritimă în urma căreia Eretria a capitulat. A debarcat apoi în golful Marathon pentru a pedepsi Atena.

Perșii au străbătut Marea Egee în fruntea unei flote de 600 de corăbii. Punctul de plecare a fost, după spusele lui Herodot, insula Samos.

Darius a pregătit personal o expediție împotriva Eretriei și Atenei. Acesta a decis ca expediția să fie exclusiv maritimă și să traverseze Marea Egee. Darius a poruncit tuturor cetăților maritime să echipeze corăbii de război și a dus o intensă activitate diplomatică, intrând în contact cu dușmanii Atenei.

După o rezistență puternică, Eretria a capitulat. A rămas pedepsirea atenienilor. Perșii au debarcat în apele golfului de la Marathon.

Bătălia de la Marathon a marcat prima înfrângere a perșilor într-o confruntare directă. Astfel, mitul invincibilității persane a fost dărâmat și s-a deschis calea către victoriile ulterioare ale grecilor de la Salamina și Plateea.

Miltiades cel Tânăr a fost ales strateg de către atenieni. Aceștia au cerut ajutor de la spartani și de la plateeni. Spartanii nu s-au putut alătura forțelor ateniene din motive religioase, adică nu s-au putut mișca înainte de a fi lună nouă. Plateenii s-au alăturat armatei grecești.

Detaliile despre bătălia efectivă sunt puține și imprecise. Se presupune că perșii au vrut să atace și de pe uscat și de pe mare. Miltiade a hotărât atacarea directă a perșilor debarcați la Marathon. Știind că armata persană era puternică în centru și slabă pe flancuri, atenienii s-au hotărât să îi înfrunte întărindu-și propriile flancuri mai mult decât centrul.

Pe lângă cele 6oo de trireme, perșii au avut o armată de uscat care cuprindea, după poetul Simonides și istoricul roman Cornelius Nepos, 200.000 de soldați pedeștri și 10.000 de călăreți. După istoricii Plutarh și Pausanias, armata perșilor a avut un efectiv de 300.000 de oameni.

Bătălia a durat mult și pentru mult timp rezultatul a fost nesigur, după cum spune Herodot. Cu toate acestea, atenienii au învins. Perșii au pierdut atunci 6.400 de oameni în timp ce în rândul grecilor nu au existat decât 192 de victime.

Victoria de la Marathon le-a permis grecilor să se pregătească pentru următoarele conflicte cu perșii. În același timp a consfințit rangul de mare putere militară a Atenei.

Atena a trimis la Marathon între nouă și zece mii de hopliți. Pausanias susține că la Marathon au luptat pentru prima oară și sclavii alături de oamenii liberi.

Victoria grecilor a fost strălucită și i-a acoperit de glorie pe cei care au participat la bătălie. S-au țesut o sumedenie de legende care au rămas în fondul de aur al literaturii grecești. Cea mai cunoscută este cea a alergătorului de la Marathon. Aceasta spune că Feidipides, un mesager atenian, a alergat 42 de kilometri de la Marathon până la Atena pentru a anunța victoria. După ce a strigat „Am învins!” acesta a murit pe loc. De această legendă se leagă și proba de maraton de la Olimpiadele moderne.

Distanța dintre primul război greco-persan și cel de-al doilea este de zece ani. Perșii au fost împiedicați în organizarea mai timpurie a unei campanii de revolta Egiptului și de moartea regelui Darius. Xerxes, succesorul lui Darius a dorit cucerirea Greciei Balcanice. Grecii s-au organizat într-o coaliție care a fost condusă de Sparta.

Succesorul lui Darius a fost Xerxes, fiul său. Expediția pregătită de Xerxes a fost atent plănuită. Astfel, în sudul Traciei s-a tăiat un canal peste peninsula Muntelui Athos, pentru evitarea unui naufragiu într-un loc considerat periculos.

Invazia a avut drept scop cucerirea Greciei Balcanice. Urma să se depășească Hellespontul, apoi trupele de uscat susținute de cele maritime au avut ca prim obiectiv să pătrundă în Attica.

Atena și Sparta au convocat la Istmul de Corint un Congres panelenic pentru a se stabili un plan comun de acțiune. La Congres, 31 de cetăți și-au trimis reprezentații.

. Atena, care avea cea mai puternică flotă, a cedat comanda supremă Spartei. Regele Leonidas a fost numit comandantul suprem al trupelor de uscat, iar Euribiades comandant al flotei confederate. S-a cerut sprijin și din partea Cretei, Corcyrei și a Siracuzei, dar acestea nu au răspuns la apel.

În timp ce Xerxes se mai afla încă în regiunea Hellespontului, câteva cetăți din Tesalia au cerut ajutor pentru apărarea pasului de la Tempe. Acest ajutor a fost trimis. Armatele lui Xerxes puteau însă ocoli cu ușurință acest pas și folosi alte trecători. Acest lucru a dus la stabilirea locului de apărare la Thermopile, o trecătoare îngustă aflată la sud de Muntele Oeta și care ducea în Locrida. Bătălia este celebră prin prisma eroismului regelui spartan Leonidas și a oamenilor săi. Aceștia au luptat până la moarte, făcându-i pe perși să plătească scump cucerirea trecătorii.

Comanda trupelor a fost deținută de Leonidas. Acesta a avut o armată alcătuită din hopliți recrutați din Pelopones, focidieni, tebani și locri, la care s-a adăugat o gardă personală de 300 de spartani.

Istoricii Herodot și Diodorus au scris că regele a trimis în luptă cele mai bune trupe ale sale, adică pe Nemuritori. Aceștia erau un corp de elită format din 10.000 de oameni. Cu toate acestea, nici Nemuritorii nu au reușit să facă vreo breșă în zidul aliat. Se pare că spartanii au simulat o retragere și apoi s-au întors brusc, nimicind trupele persane.

Xerxes a hotărât atunci să forțeze trecătoarea. Tradiția îl numește pe Efialtes din Malia ca fiind cel care i-a condus pe perși pe drumurile de munte. Leonidas și-a dat seama că urmează să fie încercuiți și a trimis înapoi grosul armatei. El a rămas pe loc împreună cu 300 de spartani, 700 de thespieni, 400 de tebani și probabil încă câteva sute pentru a le asigura retragerea. Aproape toți au fost uciși.

Xerxes, cel care poruncise ca apele mării din strâmtoarea Hellespont să fie biciuite pentru că nu îl ascultau, s-a răzbunat pe Leonidas după moartea acestuia. Într-un acces de furie, a comandat să-i fie tăiat capul și să fie răstignit.

Leonidas a ocupat pozițiile de la Termopile, iar focidienii au asigurat apărarea unui drum de munte care avea acces în vale. Xerxes a atacat după patru zile fără a obține rezultatul scontat.

În luptele care au urmat, perșii au suferit pierderi grele. Doi frați ai lui Xerxes au căzut. Leonidas și oamenii săi au luptat până când au fost covârșiți de numărul mare al invadatorilor.

Bătălia de la Termopile a intrat în istorie datorită eroismului lui Leonidas și a însoțitorilor săi. Deși au știut că sunt condamnați la moarte sigură, ei au rămas pe poziții luptând până la capăt.

După Termopile, armata persană a început să prade și să incendieze orașele din Beoția care nu li s-au predat, adică Plateea și Thespia. Apoi și-au reluat drumul spre Atena. Cetatea Teba nu a depus nicio rezistență. Xerxes nu a reușit să devasteze tezaurul de la Delphi, localnicii organizând o apărare pe înălțimi. Xerxes a intrat în Atena, care era părăsită. Comandantul spartan Eurybiades a organizat apărarea în apele insulei Slamina. Perșii au fost înfânți.

La Atena, Temistocle a devenit cel mai important politician. Acesta a luptat la Marathon și era adeptul întăririi forțelor navale. În timpul înaintării perșilor, a decis împreună cu ceilalți strategi evacuarea orașului. Majoritatea populației civile a fost transportată la Egina, Salamina și Troizen.

Eurybiades, comandantul spartan al flotei confederate, a fost sfătuit de Temistocle să organizeze apărarea în apele Salaminei. Salamina era cea mai mare insulă din Golful Saronic și se afla aproape de portul Pireu al Atenei.

Xerxes a ajuns la Atena odată cu flota sa care a ancorat în portul Phaleron. Orașul era părăsit. Asediul Acropolei a durat două săptămâni. Toți cei refugiați acolo au fost uciși. Templele au fost jefuite și arse.

Desfășurarea bătăliei navale de la Salamina este cunoscută din două surse. Prima sursă este poemul dramatic al lui Eschil, Perșii. Cealaltă sursă este cartea a VIII-a din Istoriile lui Herodot.

Flota persană a avut, inițial, circa 1.200 de nave. Aceasta a suferit pierderi grele în urma unei puternice furtuni în dreptul Capului Sepias. Grecii au avut 366 de trireme dintre care 89 erau spartane, 97 proveneau din insulele grecești ale Cicladelor, iar 180 erau nave ateniene sub comanda lui Temistocle.

Pentru a-i convinge pe persani să intre în luptă, Temistocle a trimis dezertori la Xerxes pentru a-l informa despre greci că și-au pierdut curajul și urmau să se retragă.

Lupta a fost înverșunată. Infanteria ateniană și-a arătat, însă, superioritatea în lupta corp la corp. Când perșii au încercat să se retragă, 30 de galere care până atunci fuseseră ascunse i-au lovit în plin. Perșii au suferit o înfrângere devastatoare.

Xerxes a trimis restul flotei către Hellespont și a plecat către Asia. 60.000 de oameni au fost trimiși în Grecia sub comanda generalului Mardonios. Venirea iernii a dus la întreruperea oricăror operațiuni militare.

În perioada următoare, Mardonios a încercat să îi dezbine pe greci. El l-a trimis pe regele Macedoniei, Alexandros, la Atena cu propuneri de alianță. Acestea au fost respinse de atenieni. Drept urmare, trupele lui Mardonios au intrat din nou în Attica.

Sparta a trimis ajutor la cererea cetăților Atena, Megara și Platea. Baza armatei persane era la Teba. Aici persanii au construit fortificații puternice pentru a putea face față atacului grec.

Bătălia s-a dat în apropiere de orașul Plateea. Comandantul trupelor grecești a fost regele spartan Pausanias. Acesta a obținut o victorie strălucită. Victoria a fost sărbătorită în anii următori prin sacrificii și organizarea unor sărbători denumite Eleutheria, adică „Sărbătorile eliberării”.

Flota greacă patrula în apele insulei Delos. Aceasta a atacat flota persană care era staționată în insula Samos. Bătălia navală s-a dat în fața promontoriului Mycale și a fost crâncenă. Perșii au fost învinși din nou.

Cu această victorie greacă, s-a încheiat orice pretenție de cucerire a Greciei europene de către perși.

Flota ateniană a cucerit Sestosul, oraș situat în actuala peninsulă Gallipoli. Astfel, prin impunerea prezenței Atenei în Marea Egee, a fost deschisă calea pentru instituirea imperiului maritim atenian.