Epoca elenistică
autor Elena-Diana Cuzic, decembrie 2016
Prin elenism se înțelege iradierea limbii grecești comune, koine, și a civilizației și culturii grecești în lumea euro-asiatică, în secolele IV-I î.Hr. Această perioadă coincide cu apariția regatelor elenistice, puteri politice superioare cetăților stat grecești. Elenismul a avut un caracter universal. Acesta a influențat și a modificat evoluția societăților antice din bazinul Mediteranei și cel pontic, podișul anatolian, Asia și Mesopotamia până la Indus.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Prin elenism se înțelege iradierea limbii grecești comune, koine, și a civilizației și culturii grecești în lumea euro-asiatică, în secolele IV-I î.Hr. Această perioadă coincide cu apariția regatelor elenistice, puteri politice superioare cetăților stat grecești.

Termenul elenism a fost introdus în vocabularul științific de către istoricul Johann Gustav Droysen și a fost adoptat pe plan internațional. Droysen a fost un istoric german, care, prin lucrarea sa despre Alexandru Macedon, a adus pentru prima oară în discuție rolul personalității în evoluția evenimentelor.

Elenismul a avut un caracter universal. Acesta a influențat și a modificat evoluția societăților antice din bazinul Mediteranei și cel pontic, podișul anatolian, Asia și Mesopotamia până la Indus.

Campaniile militare inițiate de macedoneni și, apoi, războaiele romano-macedonene au amplificat considerabil acest fenomen de proporții grandioase. Statele elenistice au fost, cu excepția Egiptului, monarhii instabile ca durată și întindere. Acest lucru nu a oprit, însă, migrația grecilor spre aceste noi teritorii. Pe urmele mercenarilor au sosit neguțători, meșteșugari, artiști plastici.

Boala care l-a răpus pe Alexandru a fost de scurtă durată și brutală. Evoluția rapidă a acesteia nu i-a permis regelui să numească un succesor. Existau două persoane care puteau fi luate în considerare: fiul legitim al regelui, care nu se născuse încă, și un frate vitreg al lui Alexandru, nelegitim, numit Filip Arridaios. Acesta din urmă era epileptic și arierat mintal. Copilul care urma să se nască era fiul Roxanei, fiica iranianului Oxydates.

Tradiția cerea ca Adunarea macedonenilor liberi, echivalentă cu adunarea oastei, să accepte și să confirme domnia succesorului. În acest context, armata a refuzat să recunoască un stăpân de viță asiatică și l-au proclamat rege pe Filip Arridaios. S-a ajuns la un compromis. Arridaios a fost proclamat rege sub numele de Filip al III-lea și copilul, dacă era de sex masculin, avea să se numească Alexandru al IV-lea. Cei doi urmau să domnească împreună.

Funcțiile în stat și guvernarea districtelor și a satrapiilor s-au împărțit între diadohii lui Alexandru. În Europa, Antipatros a rămas în funcția de strateg. Acesta controla toate regiunile europene dominate de macedoneni, Epirul, Illiria, Tesalia, Tracia, Grecia balcanică. În Asia, guverna Perdiccas, iar Crateros avea sarcina de a păzi viața și integritatea celor doi regi.

La discuțiile legate de succesiune, au participat apropiații lui Alexandru. Erau de față Perdiccas, cel mai înalt demnitar în acel moment, Meleagros, comandantul pedestrimii, Seleucos, comandantul cavaleriei, Cassandros, fiul lui Antipatros, care răspundea împreună cu tatăl său de guvernarea Macedoniei și a Greciei balcanice, Ptolemeu, fiul lui Lagos. S-au alăturat grecul Eumenes, cel mai devotat susținător al ideii de unitate, și Crateros, care se afla în fruntea veteranilor care se întorceau în țară.

Importantă a fost și împărțirea controlului macedonean asupra satrapiilor asiatice. Populația asiatică s-a dovedit liniștită, regretând dispariția lui Alexandru. Ptolemeu s-a ocupat de împărțirea controlului acestor regiuni. Acesta dorea să stăpânească Egiptul, care nu era o satrapie, dar care avea resurse semnificative.

În Asia, s-au mai distins încă două personalități. Antigonos, poreclit Monophtalmos, fiindcă și-a pierdut un ochi, răspundea de podișul anatolian de vest, Frigia, Lycia și Pamfilia. Eumenes se ocupa de Cappadocia, care era guvernată de un satrap pers, Ariarathes, Paflagonia și ținuturile de coastă ale Mării Negre până la Trebizonda, Cappadocia Pontului și Bithinya. Pe aici treceau principalele căi de comunicație dintre Macedonia și Asia Mică.

Comandanții macedoneni, în rândul cărora era doar un singur grec, Eumenes, erau adevărații urmași ai lui Alexandru. Aceștia sunt cunoscuți în istorie sub numele de diadohi, adică moștenitori. Între ei sau între fiii lor s-a jucat, timp de aproape patruzeci de ani, o partidă în care s-au ciocnit ambițiile lor rivale din care s-au născut regatele elenistice.

Ținuturile din sudul Dunării au fost încredințate lui Lysimah, unul dintre cei mai destoinici generali din vechea gardă. Acesta controla, astfel, și strâmtorile care aveau o importanță strategică deosebită.

Primele semne ale dezintegrării imperiului au fost date de către revoltele grecilor. Primii care s-au revoltat au fost mercenarii greci din Sogdiana și Bactriana. Aceștia doreau de multă vreme să se întoarcă în Europa. S-au revoltat și ulterior, sub conducerea unui satrap grec numit Stasanor, punând bazele regatului grecesc al Bactrianei.

O altă răscoală a izbucnit în cetățile grecești din Europa. Atena s-a aflat în fruntea acestei răscoale. Conducerea trupelor i-a fost încredințată lui Leostenes, comandant al unei forțe de mercenari care a sosit din Asia. Sparta, Corintul și beoțienii s-au eschivat. În schimb, Argolida, Elida, Mesenia, dar și foceenii, locridienii, etolienii și tesalioții au trimis contingente în sprijinul răsculaților.

Antipatros, în fruntea unei armate de 13.000 de pedestrași și 600 de călăreți, a încercat să înăbușe răscoala. Leostenes conducea armata ateniană care a făcut joncțiunea cu etolienii. Împreună au ocupat Termopile și l-au silit pe Antipatros și forțele macedonene să se izoleze în cetatea Lamia. Dar Leostenes a căzut în luptă. Moartea acestuia a dus la destrămarea coaliției. Antipatros a reușit să se retragă în Macedonia, unde a așteptat înăririle trimise de Crateros.

Soarta războiului lamaic a fost stabilită pe mare, în apele insulei Amorgos. Superioritatea flotei macedonene conduse de Cleitos a decis victoria asupra atenienilor. Cu ajutorul flotei, au trecut din Asia Mică trupele și armamentul trimise de Crateros. Grecii au fost înfrânți în Tesalia, la Crannon.

Atena a trebuit să accepte condiții dure de încheiere a păcii. O garnizoană macedoneană era staționată permanent în fortăreața Munihia, la Pireu. Cleruhii, adică funcționarii atenieni din Samos, trebuiau să părăsească insula. Atena a plătit și o mare despăgubire de război. Circa 12.000 de cetățeni au fost lipsiți de drepturi politice.

La Atena s-a instaurat și un nou regim politic. Acesta echivala cu reînvierea privilegiilor pentru vechea și noua aristocrație, aristocrația banului. Libertatea opiniilor și a cuvântului au fost desființate. Cu excepția Etoliei, toate cetățile grecești au fost puse sub supravegherea directă a unor demnitari macedoneni.

Campania lui Antipatros din Grecia balcanică a fost întreruptă ca urmare a conflictelor dintre diadohi. Prin această campanie, Antipatros urmărea să readucă cetățile grecești sub stăpânire macedoneană. Conflictele puneau în pericol puterea centralizată și ideea de imperiu.

Îngrijorarea cea mai mare o stârnea Ptolemeu, care și-a extins autoritatea asupra bogatei colonii grecești Cirene. În plus, acesta a obținut ca rămășițele lui Alexandru în loc să fie duse în Macedonia, să fie așezate într-un momânt provizoriu la Memphis. Perdiccas s-a hotărât să pornească împotriva lui Ptolemeu.

Moartea lui Antipatros, la aproape 80 de ani, a adus noi conflicte. Acesta a numit ca regent pe Polyperchon, un ofițer cu mari merite, dar fără a cere acordul Adunării. Acest lucru a dus la reacții violente, care au avut ca punct culminant asasinarea tuturor membrilor familiei Argeazilor, inclusiv a celor doi regi. Prin dispariția lui Filip Arridaios și a lui Alexandru al IV-lea, se pierdeau ultimii moștenitori direcți ai lui Alexandru.

Expediția s-a lovit de obstacolele naturale din Delta Nilului și de rezistența bine organizată a lui Ptolemeu. Pierderile din rândul armatei lui Perdiccas au dus la izbucnirea unei revolte. Acesta a fost asasinat chiar de generalii săi. Ptolemeu a refuzat să-și asume funcția de regent, pe care i-au propus-o asasinii adversarului său.

Cassandros, fiul lui Antipatros, a fost jignit de alegerea tatălui său. Acesta a format împreună cu Lisimah, Antigonos și Ptolemeu o alianță împotriva lui Polyperchon. A reușit să atragă cetățile grecești de partea sa, redându-le o parte din drepturi și, de asemenea, pe Eumenes. În urma unor campanii sângeroase, Eumenes a fost părăsit de trupele sale și a fost predat lui Antigonos, care l-a ucis.

În Anatolia a avut loc confruntarea dintre trupele conduse de Antipatros și Crateros cu cele ale lui Eumenes. Eumenes îl sprijinea pe Perdiccas în acțiunile sale. Motivul principal îl reprezenta dorința de a păstra unitatea regatului macedonean multinațional. Cratreos a murit în această confruntare, ceea ce a necesitat o redistribuire a rolurilor.

Diadohii s-au întâlnit într-un orășel din nordul Siriei numit Triparadisos. Armata l-a ales ca regent pe Antipatros. Satrapiile au fost împărțite din nou. Ptolemeu a păstrat Egiptul. Seleucos a primit Babilonul. Antigonis a păstrat Frigia și Licia, fiind, în plus, numit strateg al Asiei. Aceasta a fost ultima reglementare în care imperiul lui Alexandru mai apărea ca un tot, însă destul de nesigur.

Asasinarea urmașilor lui Alexandru a determinat evoluția ulterioară a evenimentelor. Diodor scrie că „întrucât nu mai exista de acum înainte moștenitor pentru imperiu, fiecare dintre cei care comandau unor populații sau unor cetăți puteau nutri speranța de a deveni rege și considera că teritoriile aflate sub autoritatea sa erau pentru el un regat cucerit prin lance”.

La câțiva ani după asasinarea lui Alexandru al IV-lea, Antigonos s-a autointitulat „rege”. Acesta împărțea titlul cu fiul său Demetrios. Alegerea suveranului a fost făcută cu recunoașterea de către Adunare, ceea ce îl făcea urmaș legitim al Argeiazilor. A urmat apoi Ptolemeu, care s-a proclamat rege al Egiptului. L-au urmat Cassandros, Lysimah și Seleucos.

Antigonos și-a dorit o reconstituire integrală a regatului, așa cum a fost pe vremea lui Alexandru. Acesta a intrat în conflict cu ceilalți regi autoproclamați și a murit pe câmpul de luptă. Odată cu dispariția sa, a dispărut și concepția despre posibilitatea restaurării unei puteri unitare. De atunci, au urmat doar ciocniri între dinastiile înființate în Grecia, Egipt și Asia. Lysimah nu a putut rezista în Tracia competiției pentru putere.

Demetrios a devenit rege al Macedoniei după moartea lui Cassandros. Nu s-a mulțumit, însă, doar cu ocuparea tronului argeazilor, ci a fost veșnic preocupat de organizarea unor campanii care să îi permită reconstituirea lumii vechi. Acțiunile sale au dat greș și a ajuns prizonierul lui Seleucos, după campanii dezastroase. Demetrios a murit în captivitate.

Moartea lui Ptolemeu I Soter a însemnat dispariția ultimilor succesori direcți ai lui Alexandru. În cursa înfruntărilor rămâneau, astfel, urmașii direcți ai primilor diadohi apăruți din cele mai bizare combinații matrimoniale. De exemplu, Cassandros a avut un fiu numit Antipatros, care a devenit ginerele lui Lysimah. Lysimah l-a ucis și pe propria sa fiică a închis-o, ținând-o în captivitate.

Seleucos, care stăpânea aproape întraga Asie Mică, s-a îndreptat spre Macedonia pentru a deveni rege. În Macedonia s-a proclamat rege, între timp, fiul lui Ptolemeu I Soter, numit tot Ptolemeu. Seleucos a fost asasinat de Ptolemeu, care, pentru rapiditatea cu care a executat această crimă, a fost numit Keraunos, adică Fulgerul.

Ptolemeu I Soter, Seleucos și Demetrios au pus bazele unor dinastii puternice. Aceste dinastii au condus cele mai cunoscute și importante regate elenistice: regatul lagid, regatul seleucid și regatul antigonizilor.

Regatul lagid, întemeiat în Egipt de Ptolemeu I Soter, este, cronologic, primul regat elenistic întemeiat. Regatul se numea lagid după Lagos, tatăl lui Ptolemeu I. Ptolemeu și-a concentrat toată atenția asupra securizării domniei sale asupra Egiptului. A construit alianțe folositoare și a folosit baze navale alese cu discernământ. Acesta a fost singurul care nu a aspirat niciodată să restabilească în folosul său monarhia universală a lui Alexandru.

Scopul inițial al lui Ptolemeu a fost să supună sau măcar să controleze Siria meridională și Palestina. Era o chestiune strategică pentru că Palestina era singura regiune care putea permite o invazie pe uscat a regatului. În plus, aceste regiuni aduceau lemnul atât de necesar șantierelor navale egiptene. După bătălia de la Ipsos, le-a cucerit definitiv.

Ptolemeu I a fost urmat la tron de fiul lui Ptolemeu al II-lea. Acesta a moștenit, în afara slăbiciunii pentru femei, un interes viu pentru literatură și principiile de guvernare, care i-au permis să consolideze statul lagid. În timpul său au început războaiele siriene, în care dinastia lagidă s-a ciocnit cu cea seleucidă pentru teritoriile siriene, cele de pe coastele Ioniei, Pamfiliei și Ciliciei.

Bine protejat de flota de război și de politicile înțelepte ale lui Ptolemeu al II-lea, Egiptul a cunoscut o perioadă de prosperitate atestată de toate mărturiile antice. Bogăția a fost folosită pentru lucrări de amploare: ansamblul palatelor regale din Alexandria, amenajările porturilor, îmbogățirea bibliotecii din Alexandria. El a atras laudele savanților și poeților epocii, cum ar fi Teocrit și Calimah.

După moartea lui Ptolemeu al III-lea, slăbiciunile sau viciile suveranilor lagizi nu le-au mai permis să rezolve dificultățile interne și nici să apere coeziunea regatului de amenințările interne. A început o perioadă de decădere, care s-a încheiat după bătălia de la Actium, când romanii au luat în stăpânire Egiptul.

Regatul lagid și-a extins, în timp, dominația și asupra insulelor Cipru și Cirenaica. A mai întreprins și expediții întâmplătoare în Marea Egee, Tracia și Grecia peninsulară. Scopul lor era de a căuta noi baze pentru flotă și stabilirea unor alianțe cu caracter militar sau comercial.

A urmat la tron Ptolemeu al III-lea, fiul lui Ptolemeu al II-lea. În timpul domniei sale au continuat conflictele cu regatul seleucid. În urma campaniilor, regatul lagid a cunoscut cea mai mare extindere a sa. A controlat o parte din litoralul anatolian în Ionia, Caria, Licia și Pamfilia, precum și portul Seleucia, care deservea Antiohia.

Ptolemeu al III-lea a fost zeificat, ca și înaintașii săi, de către egipteni. Acesta a fost numit Evergetes, adică Binefăctor, pentru că în urma campaniilor din Asia a recuperat statui ale zeilor egipteni capturate anterior de Cambises și le-a redat sanctuarelor. Cu Ptolemeu al III-lea s-a încheiat perioada strălucită a monarhiei elenistice lagice.

Pentru a se impune în calitate de monarh absolut, Ptolemeu I Soter nu a ezitat să se integreze în linia de succesiune a faraonilor care l-au precedat. Faraonii erau considerați fii ai zeilor de către egipteni. Farao înseamnă nemuritorul. Ptolemeu a transformat, de asemenea, cultul lui Alexandru în religie de stat. Monarhul era recunoscut ca stăpân absolut al teritoriului pe care îl guverna. Nimeni nu putea să îl tragă la răspundere pentru faptele și deciziile sale.

Regele era ajutat, după model macedonean, de un Sfat compus din credincioși. Unii membri aveau atribuții precise: șeful cancelariei, cei care răspundeau de administrația de stat, de departamentul de justiție, de cel al finațelor. Totul era centralizat și ierarhizat.

În Systemata Politika au existat reprezentanți ai Egiptului, de obicei magistrați sau funcționari de stat cu atribuții polițienești. Aceștia vegheau ca normele impuse de la centru să fie respectate și puteau impune orice decret emis de puterea centrală.

Orașele stat din afara granițelor Egiptului și-au păstrat, sub protecția autonomiei, propriile forme de organizare administrativă. Toate erau obligate să contribuie cu sume importante de bani la susținerea economiei. Au fost amplasate garnizoane, în puncte strategice, pentru a se îngriji de acest aspect.

Din pământul regal s-au făcut concesiuni sau donații. Acestea reveneau militarilor, funcționarilor merituoși sau unor producător destoinici. Aceștia erau obligați să predea cote din producție puterii regale, în funcție de veniturile realizate și să respecte prețul fixat de stat pentru vânzare.

Au apărut și așa-numitele Systemata Politika, formațiuni politice de tip urban cu cetățeni de drept. Majoritatea erau macedoneni și greci. Pentru a lăsa iluzia autonomiei, acestea au avut o constituție proprie și dreptul de a bate monedă. Cetățenii erau repartizați în triburi și în deme. Aveau o Adunare cetățenească, un Senat și un Consiliu cu atribuții executive.

Limba de stat era limba greacă comună, dar edictele fiscului erau redactate și în limba egipteană comună sau demotică. Separarea dintre puterea administrativă, legislativă și juridică nu a fost niciodată distinctă.

În calitatea lor de suverani-zei, Ptolemeii au avut tot interesul să protejeze clerul și să-l câștige de partea politicilor lor. De aceea, clerul s-a bucurat de respect și considerație. Aceeași îngăduință a fost arătată și pentru cultele străinilor greci, traci sau evrei. Acest lucru a dus la un sincretism religios care a determinat unele culte, ca cel al zeiței Isis, să depășească granițele Egiptului.

Seleucizii au avut de înfruntat greutăți inexistente în Egipt. Statul asiatic întemeiat de Seleucos I includea un mare număr de populații și culturi orientale. Distanțele dintre centrele urbane erau foarte mari, relieful, flora și fauna se diferențiau de la o regiune la alta. Din aceste motive, Seleucos a părăsit, benevol, o parte din aceste tertorii.

Seleucos I l-a asociat la domnie pe fiul său, Antioh, pentru a guverna satrapiile superioare de la est de Eufrat. Acolo se afla reședința regală numită Seleucia. Centrul puterii lui Antioh a devenit Siria. Aceasta a permis accesul atât în Asia Mică, cât și în Asia Centrală spre Mesopotamia și podișul iranian.

Antioh și-a asociat la domnie pe fiul său mai mare, dar l-a executat, acuzându-l de trădare. I-a urmat, astfel, mezinul, sub numele de Antioh al II-lea. Domnia acestuia a cunoscut o serie întreagă de conflicte: un nou război sirian și operațiuni în Propontida împotriva Bizanțului. El a pierdut Cappadocia, care a devenit regat independent.

Istoria regatului seleucid a fost strâns legată de strădaniile de a păstra unitatea statului. Antioh a trebuit să facă față, după moartea tatălui său, unei rebeliuni în Siria, unor acțiuni lagide pe coastele Anatoliei și atacurilor barbarilor din Asia Mică. Antioh a făcut față tuturor acestor provocări, deși a pierdut o parte din teritorii.

A urmat la domnie Seleucos al II-lea, care, în urma unui război cu fratele său Antioh, supranumit Hierax, adică Eretele, a fost obligat să îi cedeze acestuia Asia Mică. Totodată, a trebuit să facă față invaziei unei populații nomade care s-a stabilit în Parția. Parția era situată în nord-estul Iranului actual și a dat numele său populațiilor nomade care s-au organizat aici într-un regat.

Sub domnia lui Seleucos al III-lea, regatul seleucid a devenit și mai slab. Regele a fost asasinat de unul dintre ofițerii săi. Antioh al III-lea a reușit să readucă monarhiei siriene, pentru o vreme, puterea și măreția de odinioară. Antioh a fost învins, în urma unui lung război, de către romanii care deveneau stăpâni peste Asia Mică.

Regele seleucid era monarh absolut și putea dispune după cum dorea de teritoriile pe care le controla. Politica de colonizare a fost mai intensă și mai de durată decât în Egipt. Confruntați cu revolte care au pus în pericol însăși existența statului, seleucizii au înființat în orașe garnizoane puternice.

În regatul seleucid au apărut adevărate „lanțuri” de orașe, construite după planuri arhitectonice moderne, în formă de grilă. Așezările beneficiau de canalizare, străzi pavate și un aparat funcționăresc care se ocupa de întreținerea lor. Orașele erau modelate și organizate după modelul cetății stat grecești clasice.

Unele orașe au beneficiat de autonomie, care le dădea dreptul de a emite decrete. De asemenea, beneficiau de scutiri de dări și de recunoașterea dreptului de încasare a vămilor locale. Au primit donații de pământ fertil din domeniile regale, ceea ce a permis extinderea orașului și creșterea numărului de cetățeni.

Orașele au avut o populație mixtă. Regii au recurs la adevărate recrutări de oameni dispuși să își părăsească în grup ținuturile natale. De exemplu, populația elenizată a Babilonului a fost absorbită aproape în totalitate de orașul Seleucia de pe Tigru.

Regatul era împărțit în satrapii, care aveau propriul lor aparat administrativ, independent de cel al statului. A existat o tendință de a crește numărul de satrapii, pentru a le face mai ușor de controlat și pentru a frâna tendințele separatiste.

Regatul seleucid a controla satrapii care se învecinau cu Marea Mediterană, cu Marea Neagră și cu Marea Caspică. De asemenea, controla satrapiile din bazinele fluviului Oxos și Indus. Acest lucru a determinat dezvoltarea economică a regatului. Antiohia de pe Orontes și Seleucia de pe Tigru au devenit centrele unui trafic intens.

Dinastia seleucidă s-a ocupat de construcția și amenajarea drumurilor care făceau legătura între marile centre urbane. Au dispus defrișări de terenuri pentru crearea de noi rute, au permis dezvoltarea piețelor în punctele importante și au îmbunătățit lucrările portuare.

Seleucizii l-au ales ca strămoș mitic pe Apollo, zeu de origine asiatică. Regele seleucid nu avea pretenții divine, dar, după moarte, i s-a dedicat un cult. Regele era, totodată, capul unei vaste rețele administrative. Soția sa a purtat titlul de „soră”, la fel ca în Egipt.

În linii mari, Macedonia a rămas un regat înfăptuit prin unirea mai multor comunități tribale care vorbeau aceeași limbă și respectau aceleași cutume. Regii macedoneni au respectat programul politic inițiat de Filip al II-lea referitor la cucerirea și dominarea politică a Greciei europene. Acest lucru a dus la campanii militare determinate de lupta pentru libertate a grecilor.

Un rol important în consolidarea statului macedonean l-a avut Antigonos Gonatas, fiul lui Demetrios Poliorcetul. Acesta a primit la Atena o educație rafinată. A întâlnit filozofii și poeții epocii, în special pe Zenon din Kition, întemeietorul stoicismului. El este considerat adevăratul întemeietor al dinastiei Antigonizilor.

Domnia lui Demetrios al II-lea, fiul lui Antigonos Gonatas, a coincis cu întărirea potențialului militar al Ligii aheene. Aceasta din urmă a devenit, alături de Liga etoliană, cea mai importantă confederație militară grecească a epocii. Liga a integrat Epidaurul și alte cetăți din Peloponnes. Cele două ligi s-au apropiat, având drept scop comun alungarea macedonenilor din Atica și din Eubeea.

Antigonos nu și-a îndreptat ambițiile către Asia. În Europa, a respectat spre sud frontiera râului Nestos. La nord și la vest, acesta a avut de înfruntat numeroase triburi barbare, care se foloseau de orice prilej pentru a-și afirma independența. În sud, a păstrat controlul asupra câmpiei Tesaliei și a încercat să stopeze orice încercare de formare a unei coaliții potrivnice în Peloponnes.

Demetrios a încercat să facă față acestor amenințări, încheind o alianță matrimonială cu Epirul, ducând campanii în Beoția și instalând garnizoane militare în punctele importante. Demetrios a avut zece ani de domnie zbuciumată și a murit în cursul unor lupte cu dardanii. A lăsat în urma sa un fiu minor, viitorul Filip al V-lea.

Filip al V-lea era minor la moartea tatălui său. Astfel, i s-a stabilit un tutore care a fost proclamat și strateg. Era vorba de Antigonos Doson, cunoscut și sub numele de Antigonos al III-lea. Regentul a fost obligat să continue lupta cu dardanii, ceea ce a permis tesalienilor să se desprindă de Macedonia. Atena, la rândul ei, și-a recăpătat libertatea în urma plății a 150 de talanți către macedoneni.

Antigonos Doson a fost și cel care a propus în fața Consiliului federal ahean, întrunit la Aigion, crearea unei Ligi Elenice continentale. În Liga elenică urmau să intre nu cetăți stat, ci federații deja existente: federația aheeană, cele din Epir, din Focida, din Beoția și din Acarnania. Acestora li s-au adăugat cetățile Eubeea și Tesalia, precum și Macedonia. Fiecare își păstra autonomia, dar reprezentanții urmau să răspundă convocării regelui macedonean. Acesta a avut dreptul de a decide pacea sau războiul.

În timpul domniei regelui Filip al V-lea, în Grecia, și-a făcut simțită prezența, din ce în ce mai insistent, o nouă putere: cea romană. Semnarea de către Macedonia a unui tratat de alianță cu Cartagina a provocat o mare rumoare. Totodată, ilirii, dardanii și tracii stăteau la pândă și vânau fiecare moment de slăbiciune.

Încheierea unui tratat oficial între etolieni - grecii din regiunea muntoasă a Etoliei - și romani poate fi considerat un punct de pornire pentru primul război romano-macedonean. Războiul a debutat cu un atac al etolienilor împotriva Acarnaniei. Războiul s-a extins atunci când s-au alăturat etolienilor aliații lor iliri și dardani, dar și aliații Romei din Peloponnes, dintre care cei mai importanți erau spartanii. Ilirii erau o populație barbară care ocupa o mare parte din teritoriul fostei Iugoslavii și al Albaniei de astăzi. Dardanii ocupau teritoriul cunoscut azi drept Kosovo și o parte din sudul Serbiei actuale.

Generalul roman Publius Sulpicius a cucerit insula Egina, aflată în fața portului Pireu. Ca urmare a acestui fapt, Filip a cerut ajutor regelui Bithniniei, Prusias, dușman declarat al etolienilor. S-a încercat o mediere de către Rodos, Chios, Atena și Egipt, ale căror interese economice erau grav afectate de conflict. Nu s-a ajuns la niciun rezultat.

În perioada următoare, romanii au folosit căile diplomatice pentru a atrage de partea lor cât mai mulți dinaști elenistici, care erau lezați de încheierea unei alianțe între Filip și Antioh al III-lea. Atena s-a aflat, de această dată, de partea romanilor. Între timp, Filip a atacat cetatea liberă Abydos. Cetățenii acestei cetăți au hotărât să nu se predea și să își ucidă soțiile și copiii. Indignarea generală a stat la baza celui de-al doilea război romano-macedonean.

Conflictul a continuat ani buni. Filip și Liga aheeană au trebuit să facă față etolienilor și spartanilor aflați sub conducerea tiranului Machanidas, dar și triburilor de iliri și dardani. Aceștia s-au bucurat de ajutorul Romei până la bătălia din apropierea Mantineei. Aici, tiranul spartan și aliații săi au fost înfrânți de Liga aheeană condusă de Philopoimen. După acest moment, romanii s-au concentrat pe problemele pe care le ridica Cartagina. Pacea de la Phoinike a pus capăt războiului.

Roma a atacat direct Macedonia și o mare parte din greci a sprijinit-o, ca urmare a grozăviei de la Abydos. Filip a avut puțini aliați: tesalienii, beoțienii, acarnanii și unii cretani. Romanii dispuneau de forțe superioare și mult mai bine pregătite, ca urmare a conflictelor cu Cartagina lui Hannibal. Cel care a jucat un rol hotărâtor în victoria romană a fost consulul Titus Quinctius Flamininus. Acesta a condus operațiunile militare și diplomatice din Grecia.

După acțiuni militare și diplomatice susținute, bătălia finală s-a dat la Kynoskephalai, astăzi Mavroveni. Romanii l-au învins pe Filip. Ca urmare a lăcomiei etolienilor, care și-au revendicat victoria și au prădat tot ce era de valoare, Titus Flamininus i-a oferit lui Filip condiții favorabile de pace. Cu toate acestea, dominația macedoneană a fost definitiv înlăturată din Grecia.

Pacea nu aducea vreun câștig părților beligerante, în afară de cunoștința potențialului militar roman și de cruzimea puterii militare romane în privința populațiilor orașelor cucerite. Pacea nu i-a adus prejudicii Macedoniei, dar a permis conștientizarea nevoii unei flote de război în apele Mediteranei.

Al treilea război macedonean a avut loc în timpul domniei lui Perseus, fiul lui Filip al V-lea. Odată cu înfrîngerea de la Pydna, Macedonia dispărea ca mare putere. Macedonia a fost desființată ca stat unitar și a fost obligată să recunoască suveranitatea Romei. Căderea Macedoniei prefigura căderea Greciei continentale sub stăpânire romană.

Economia elenistică a rămas, ca și în epocile anterioare, o economie agrară. Bogăția regatelor, dar și a cetăților, era, în primul rând, dependentă de exploatarea pământului. Viața țăranilor apare deseori în opere literare, cum ar fi comedia Mizantropul a lui Menandru. Cadrul și obiceiurile rustice sunt zugrăvite cu mare acuratețe.

În afara pământului arabil, țăranii epocii elenistice exploatau din plin pășunile. Păstorii erau numeroși în cadrul populației țărănești. Interesul pentru modul lor de viață a dus la nașterea poeziei bucolice. Primul reprezentant a fost siracuzanul Teocrit, care era și un fin observator al moravurilor și limbajului oamenilor de la țară.

Casele erau, în continuare, fie pentru o singură familie, fie cu etaj pentru mai multe familii. Decorul interior era mai bogat și mai vesel decât cel din epoca clasică. Culorile roșu și galben decorau cel mai des pereții. Decorul reprezenta frize arhitecturale cu ornamente în formă de inimă sau ciubucuri din împletituri.

Gimnaziul și teatrul au fost centrele civilizației elenistice nu doar în Grecia, ci pretutindeni unde cuceritorii macedoneni și soldații lor au întemeiat cetăți. A participa la viața gimnaziului sau la spectacolele de teatru însemna a întreține cultura greacă sau, pentru străini, a avea acces la ea.

Reședința rurală a căpătat în epocă un aspect mai monumental, cel al unei case puternice, a cărei siluetă puternică atrăgea privirea în câmpie. Pictorii elenistici au înregistrat imaginea pe fresce, pe stucuri colorate sau mozaicurile vilelor italice din Pompei sau Herculanum.

Orașul nu și-a pierdut din însemnătate în perioada elenistică. Monarhii au înființat peste tot orașe noi. Acestea urmau un plan ortogonal cunoscut sub numele de plan milesian, pentru că, inițial, a fost gândit de arhitecți din Milet. Orașele erau împărțite într-o serie de insulițe dreptunghiulare, de dimensiuni egale.

Călătoriile făceau parte din viața omului din epoca elenistică. Este perioada în care aventura individuală se substituie acțiunii colective. Călătoreau nu doar negustorii sau soldații, ci și poeții, filosofii, actorii, sculptorii sau muzicienii. Epoca elenistică a însemnat și o explozie a curiozității. Gustul călătoriei de dragul călătoriei s-a răspândit, încurajat fiind de o vastă literatură dedicată călătoriilor.

Oamenii bogați sau săraci păstrau simplitatea tradițională grecească a bucatelor în zilele obișnuite: pâine și sare, pește, ulei, legume și fructe. În zilele de sărbătoare, bogații adăugau pentru oaspeți mâncăruri mai deosebite: carne, păsări, pateuri, vinuri fine aduse din străinătate, miere și fructe rare, precum nucile de la Marea Neagră.

Războiul a constituit baza monarhiei elenistice. Acesta a apăsat greu asupra comunităților urbane, până când autoritatea Romei a impus legea sa și a pus capăt unei tradiții de mai multe secole. Conflictele erau aproape permanente fie între cetăți, fie declanșate de incursiunile barbarilor. Acest lucru a determinat transformări în ceea ce privește raportarea la arta războiului.

În epoca elenistică s-au înmulțit incintele urbane și fortărețele. Aceste locuri puteau fi cucerite numai prin surprindere sau prin trădare. Au apărut cărți în care erau descrise mijloacele de apărare în caz de asediu. Filon a scris despre folosirea necropolelor, unde mausoleele cu etaj puteau servi ca mici forturi. Tot acesta oferea sfaturi privind organizarea populației pe cartiere, care puteau fi izolate la nevoie. Scria și despre necesitatea proviziilor de alimente și arme și recrutarea de medici pricepuți.

În epoca elenistică recrutarea de mercenari a devenit preponderentă, în defavoarea recrutării civice. Existau locuri bine stabilite pentru recrutarea mercenarilor. Cel mai cunoscut era capul Tenaros, în extremitatea sudică a muntelui Taiget. În armată au apărut și trupe barbare din ce în ce mai numeroase: iliri, traci, semiți și egipteni.

Războiul naval a cunoscut, la rândul său, inovații care mergeau în două sensuri opuse: folosirea vaselor mari, mai puternice decât trierele din epoca clasică, și cea a vaselor ușoare, specifice operațiunilor de piraterie. Pirateria s-a dezvoltat în special în Iliria, Etolia, în Cilicia și Creta și constituia baza comerțului cu sclavi.

Metodele de luptă s-au schimbat în funcție de evoluția armatelor și a tehnicilor militare. Principalul element a rămas falanga, adică batalionul masiv unde hopliții, greu înarmați, strângeau rândurile în spatele lăncilor lungi. Forma căștilor a evoluat: erau mai largi, acopereau și protejau mai bine fruntea și ceafa.

Viața religioasă a cunoscut schimbări notabile. Majoritatea acestora a fost în dauna religiei tradiționale. Dacă civilizația greacă a influențat teritoriile în care a pătruns, este la fel de adevărat că și civilizațiile locale au influențat lumea greacă. Cel mai bine se vede acest lucru în ceea ce privește viața religioasă.

Vechile divinități olimpiene erau adorate în continuare. Numărul adoratorilor era în scădere, deoarece în panteonul grec pătrundeau zeități orientale din teritoriile ocupate. S-a ajuns la un sincretism între religii. De exemplu, în Egipt s-a decis că Apollo avea atribuții comune cu Horus, Zeus cu Ammon, Atena cu zeița Neith, iar Hermes cu zeul Toth.

Oracolele s-au răspândit în toate regiunile. Pentru Apollo existau oracole, pe lângă cel de la Delphi, în Anatolia, la Milet și la Dafne, lângă Antiohia. Paralel cu oracolele s-au dezvoltat și cultele de misterii. Cele mai importante au fost cultul Demetrei, celebrat la Eleusis și cel al lui Dionysos, mai frecvent în insule și în Anatolia. Riturile misteriilor lui Dionysos au un caracter orgiastic, care provine dintr-o tradiție străveche. Membrii cultului se numesc bacanți, numele venind de la unul dintre epitetele zeului Dionysos Bachos.

De inspirație orientală a fost și cultul suveranilor care a jucat un rol important în regatele elenistice. Suveranul era, de obicei, asimilat unei zeități deja cunoscute. Lisymah l-a reprezentat pe Alexandru pe monezi cu coarne de berbec, un atribut specific lui Zeus Amon. Romanii au preluat, la rândul lor, cultul suveranului absolut după modelul Egiptului elenistic.

Zeii tămăduitori, ce veneau în ajutorul trupului, s-au bucurat de mare audiență în epoca elenistică. Cultul lui Asklepios s-a răspândit din sanctuarul principal de la Epidaur în toată lumea elenistică. Cel mai strălucitor sanctuar al lui Asklepios era cel de la Cos, patria lui Hipocrat. Școala de medicină pe care o mențineau discipolii si urmașii săi a înflorit în epocă.

S-a instituit culte zeilor străini. Cel mai cunoscut și specific epocii era cultul lui Serapis. De origine egipteană, numele de Serapis era cel al unei divinități locale. În el se contopeau două figuri divine: cea a lui Osiris, soțul zeiței Isis, și cea a lui Apis, zeul animal reprezentat sub forma unui bou. Zeul epocii elenistice avea un caracter profund grec. Acesta era, în esență, un zeu tămăduitor.

Marile zeități olimpiene s-au umanizat până la identificarea lor cu personaje tipice întâlnite zilnic. A avut loc o laicizare a miturilor. Afrodita, marea divinitate cosmică de altă dată, s-a apropiat foarte mult de tipul curtezanei adulate din comedia epocii.

Ca o reacție firească la curentele mistice, scepticismul a devenit și el puternic în epocă. Zenon din Kition și Cleate din Asos susțineau că nu există decât un singr zeu, căruia i se dădeau nume diferite. Evhemeros a compus o operă ciudată, intitulată Povestire sacră. Acesta oferea o explicație istorică fenomenului religios: zeii nu erau altceva decât oameni din timpurile străvechi, pe care puterea și prestigiul lor i-au făcut să fie considerați după moarte ființe superioare și transformate în zei.

Știința matematică s-a dezvoltat în epoca elenistică. Este perioada în care Euclid a alcătuit cele 13 cărți ale lucrării sale numite Elemente matematice. Cartea, o capodoperă a metodei didactice, avea să fie folosită ca manual de viitorii matematicieni, până în epoca modernă. Arhimede, la rândul său, a studiat geometria în spațiu și fizica, căutând aplicații practice pentru studiile sale. Medicina a cunoscut prima sa vârstă de aur. Geografia și astronomia au cunoscut și ele progrese însemnate.

Progresele tehnicii militare și civile au fost semnificative. Greutățile uriașe erau mânuite cu macarale, capre, catarge de încărcătură, folosindu-se un sistem complicat de pârghii, corzi și scripeți. Inginerii elenistici au procurat celor romani mijloacele tehnice necesare pentru a acoperi lumea antică cu căi de comunicație, apeducte și monumente impresionante.

Biblioteci publice s-au înființat și la Pergam, în Antiohia și la Pela, în regatul Macedoniei. La Pergam s-a dezvoltat fabricarea pergamentului care a ajuns să concureze papirusul, al cărui monopol îl deținea Egiptul lagid.

Medicul epocii elenistice era un observator atent și avizat al simptomelor fizice ale bolii și era capabil, conform mărturiilor păstrate, de un diagnostic chiar și atunci când era vorba de o afecțiune a sufletului. Erasistratos și Herofilos din Calcedon au adus mari contribuții anatomiei, datorită practicii disecției.

Farmacologia a cunoscut, la rândul său, mari progrese. Studiul peștilor, al otrăvurilor și antidoturilor interesau până și pe monarhi. Atalos al III-lea, ultimul rege al Pergamului, era pasionat de știința otrăvurilor. Se experimentau tratamente, unde vechi rețete tradiționale se amestecau cu magia și experimente inovatoare.

Cel mai important dintre geografi a fost Eratostene din Cirene. Acesta știa să calculeze, cu o mică aproximație, lungimea totală a meridianului terestru și a întemeiat prima cronologie universală și o listă a învingătorilor olimpici. Succesiunea olimpiadelor era independentă de calendarele cetăților și a fost adoptată ca mod de referință de istorici.

Pentru perioada elenistică ne-au parvenit numele a circa 600 de istorici greci. Cei mai buni autori încercau să verifice faptele, se ocupau de critica izvoarelor în numele rațiunii și verosimilității. Cel mai important reprezentant a fost Polibiu. Acesta a îmbinat cunoașterea personală a războiului și a evenimentelor și a pus bazele istoriei demonstrative.

În epoca elenistică au apărut și marile biblioteci. Cea mai cunsocută a fost biblioteca din Alexandria, creată de Ptolemeu I cu ajutorul lui Demetrios din Faleron. Administrarea ei a fost încredințată unor savanți ai epocii ca Zenodot din Efes sau Apolonios din Rodos. Biblioteca avea 700.000 de volume, când a fost distrusă de un incendiu în timpul revoltei împotriva lui Cezar.

Înmulțirea numărului de biblioteci și difuzarea tot mai largă a cărților a avut o influență hotărâtoare asupra literaturii epocii. Erudiția a copleșit totul. S-a făcut simțită și importanța tradiției în toate genurile. Filologii s-au aplecat asupra textelor vechi, înlăturând interpretările, refăcând formele autentice și clarificând dificultățile de interpretare.

Zenodot, Aristofan din Bizanț, Aristarh din Samotrace și Apolodor din Atena au fost marii specialiști în Homer. Pe baza lucrărilor acestor filologi se întemeiază până astăzi, în esență, cunoașterea textului homeric. Observațiile cercetătorilor moderni se limitează deseori la reluarea argumentelor formulate de savanții alexandrini.

Poezia a devenit un joc rafinat, în care se îmbinau cu grijă termeni rari și dificili, cunoscuți sub numele de „expresii” sau glossai. Publicul era, la rîndul său, experimentat în arta cuvintelor. De aici, o intensitate care obosește cititorul pentru că nu slăbește niciodată. De aceea, în epocă a fost preferat poemul scurt în detrimentul epopeilor de până atunci.

Imnurile lui Calimah sunt cele mai cunoscute poeme ale epocii. Ele sunt bogate în sugestii erudite și au o formă minuțios elaborată. Cu toate acestea, nu erau opere de cabinet, ci erau citite în public cu ocazia sărbătorilor religioase. Acest lucru demonstrează capacitatea intelectuală și culturală medie a auditoriului din epoca elenistică.

S-au născut specii literare noi, precum mimul și idilele. Mimul presupunea personaje în acțiune și se putea recita în cenacluri sau reprezenta pe estradele din bâlciuri și piețe. Idilele sunt scurte poeme epico-dramatice. S-au păstrat integral Idilele lui Teocrit, care s-au bucurat de succes și în posteritate.

Epicureii și scepticii erau dușmani declarați ai religiilor și condamnau implicațiile politice ale doctrinelor religiilor mistice. Poemul lui Lucretius, De rerum natura - Despre natura lucrurilor - oglindește din plin această opoziție.

În epoca elenistică au apărut și primele manuale școlare. Cel mai vechi este un manual de gramatică, foarte scurt și fără prea multe explicații, redactat de Dionis Tracul. Educația juca un rol important. Academia platoniciană și Lyceum-ul lui Aristotel și-au păstrat rolul de centre educaționale importante.

În artă, epoca elenistică a marcat o creștere impresionantă pentru opere de artă și obiecte de lux. Pictura și mozaicul pavimental au ajuns în casele particulare, având un rol decorativ. Mozaicurile de la Pela din Macedonia sunt un exemplu de măiestrie a meșterilor epocii.

Mobilierul de lux era foarte căutat, mai ales paturile împodobite cu aplice de bronz. Ele erau folosite la ospețe. Argintăria, vasele de bronz acoperite cu aur sunt specifice epocii. Pentru a lumina sălile se foloseau statui de bronz purtătoare de torțe. Cele mai multe îl reprezentau pe Dinysos sau însoțitorii săi reprezentați ca niște efebi frumoși.

Sculptorii au încercat să exprime puterea fizică sau mișcarea violentă cu o forță sugestivă necunoscută până atunci. Lucrările cele mai cunsocute sunt Herakles în picioare a lui Lisip, Boxeur stând și Torsul de la Belvedere semnat de atenianul Apolonios. Copilul cu gâsca sau Bătrâna beată ilustrează interesul pentru subiecte realiste care nu au atras atenția înainte.

Orientarea artei spre realitatea contemporană a determinat apariția picturilor și a reliefurilor „istorice”. Picturile reprezentând bătălii constituie o mărturie în acest sens. Au fost ilustrate bătăliile de la Mantineea, bătălia de la Pidna sau episoade din campaniile lui Alexandru.

În sectorul artelor decorative, encaustica, tehnica folosirii unui amestec de culori și ceară, lichefiat la temperatură înaltă, a devenit preponderent. Pausias din Scyon a fost specialist în decorațiuni de plafoane și lambriuri. Acesta cunoștea tehnica de redare a perspectivei.

Realismul și naturalismul au favorizat genul portretului. După Alexandru Macedon, prestigiul monarhilor s-a impus mulțimilor. S-au înmulțit statuile onorifice ale suveranilor, generalilor, gânditorilor și poeților. Personajul era reprezentat în picioare și nu bust.