Macedonia și Alexandru Macedon
autor Elena-Diana Cuzic, decembrie 2016

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Macedonia se află în nordul Greciei. Numele vine de la grecescul makednos care înseamnă înalt. Așadar, numele de Macedonia înseamnă țara oamenilor înalți sau țara muntoasă. Ținutul Macedoniei este situat în jurul golfului Termaic, între lanțul muntos al Pindului și cursul inferior al râului Strimon.

Problema originii macedonenilor este încă discutată de către specialiști. Unii îi consideră greci, alții cred că aceștia aveau altă origine etnică. Grecii antici i-au considerat întotdeauna barbari. Descoperirile arheologice arată că indiferent dacă aceștia erau sau nu greci, au suferit de timpuriu un proces de elenizare foarte profund.

Nu există o narațiune continuă despre istoria timpurie a Macedoniei. Primele informații demne de încredere datează din tipul războaielor medice când Macedonia a intrat în atenția istoricilor greci. Herodot și Tucidide ne dau câteva nume de regi și realizări ale acestora. Cele mai cunoscute nume sunt Alexandros I, Archelaos și Perdiccas al III-lea.

Sediul regatului macedonean se găsea la Aigai. Autoritatea regilor macedoneni se întindea și peste ținuturile din nordul și nord estul Golfului Termaic, precum și spre vest unde se aflau triburile illyre. În nord, Macedonia se învecina cu peonii, populație de origine tracă pe care regii macedoneni o țineau cu greu în frâu.

Societatea macedoniană nu a evoluat în același ritm cu cetățile grecești. Resursele limitate și lipsa accesului la mare au făcut ca societatea să fie în continuare așezată pe baze patriarhale. Ocupațiile principale ale locuitorilor erau creșterea vitelor și agricultura. Cine încă nu omorâse un mistreț la vânătoare și un bărbat la război, nu era considerat un bărbat adevărat.

În fruntea statului se afla un rege din familia Argeazilor. Monarhia era ereditară, dar se deosebea de monarhiile orientale prin faptul că monarhul nu era de drept divin și nu avea putere absolută. Regii se numeau Argeiazi deoarece ei considerau că erau originari din Argos-ul grecesc. Acolo se presupune că ar fi avut cândva un domeniu.

Regele macedonean era primus inter pares adică „primul dintre egali”. El conducea statul sprijinit de o puternică aristocrație. Membrii acesteia se numeau hetairoi adică „tovarăși ai regelui”. Aceștia asigurau și cavaleria în caz de conflict. Poporul, format îndeosebi din țărani, îi asigurau regelui infanteria - pezetairii.

Macedonia era o monarhie militară în care puterea regelui se baza pe relațiile de amiciție cu marea nobilime și pe devotamentul și credința țăranilor soldați. Pentru a putea domni în chip legal, regele trebuia să primească acceptul acestora. Este o regulă de la care monarhia macedoneană nu s-a abătut niciodată.

Regatul Macedoniei Antice a cunoscut o creștere treptată a puterii începând cu secolul 8 î.Hr., până în timpul domniei lui Filip al II-lea, în anul 359 î. Hr. Deși a pornit de la origini umile, Regatul Macedoniei, prin Filip al II-lea și mai târziu fiul său Alexandru cel Mare, a constituit motorul de răspândire a culturii elene în lumea antică. În timpul regelui Filip al II-lea, Macedonia a devenit cea mai mare putere din Peninsula Balcanică, impunându-și hegemonia și asupra cetăților grecești.

Există mai multe teorii cu privire la fondarea Regatului Macedon, însă potrivit lui Herodot și altor istorici, prima dinastie macedoneană a fost înființată de trei frați din orașul Argos, care au ajuns în zona câmpiilor din nord-estul Greciei și au reușit să supună și să unească clanurile locale.

Filip a asigurat Macedoniei accesul liber la Marea Egee. El a profitat de problemele finaciare ale Atenei care controla zona prin alianța sa cu cetățile Pydna și Metone și prin pozițiile deținute în Calcidica. El a cucerit Amfipolis-ul, Pydna, Potideea și Metone. În timpul asediului asupra Metonei, Filip și-a pierdut un ochi.

La vârsta de 24 de ani, Filip a devenit tutorele lui Amyntas, fiul lui Perdiccas al III-lea. Filip, în calitate de frate mai mic al lui Perdiccas a fost o perioadă ostatic la Teba. Acolo l-a cunoscut pe Epaminondas, generalul și omul de stat teban, pe care Cicero l-a numit ”primul om al Greciei” și pe care Montaigne l-a considerat drept unul dintre cei mai valoroși oameni care au trăit vreodată. Filip avea excepționale calități militare și politice. El a reușit să elimine rapid toți pretendenții la domnie și grație unor succese militare obținute în nordul Macedoniei împotriva illirilor și peonilor a fost recunoscut ca rege de armata sa.

În Tracia a cucerit orașul Cremides, o colonie a insulei Thassos, pe care l-a rebotezat Filipi. A instalat în oraș o garnizoană puternică pentru că în apropiere se aflau importante mine de aur. Cu aurul extras de aici și-a finanțat majoritatea expedițiilor militare.

Filip s-a implicat și în războaiele sacre grecești. Se numesc războaie sacre pentru că pretextele izbucnirii lor au fost de natură religioasă. El a invadat Tesalia, dar a fost învins de două ori de focidieni sub comanda lui Onomarchos. Filip și-a luat însă revanșa în vara următoare. El devine stăpân peste Tesalia și se bucură de un prestigiu din ce în ce mai mare.

Filip a reorganizat armata macedoneană. El a ridicat infanteriștii în rang, nominal, și le-a oferit pământ în zona orașelor nou formate. Le asigura, astfel, un venit permanent ceea ce permitea să fie antrenați și mobilizați ca o armată permanentă. A introdus ideea de război cu arme combinate. Armata a devenit mult mai flexibilă și capabilă să lupte cu adversari diferiți.

Dorința lui Filip de a înainta în Grecia Centrală nu s-a materializat. La Termopile a fost așteptat de o coaliție puternică formată din atenieni, locuitori din Achaia și spartani sub comanda lui Nausicles. Filip a fost obligat să cedeze și s-a orientat spre Peninsula Calcidică unde a cucerit Olintul. El a eliminat complet controlul Atenei din zonă prin această cucerire.

Ascensiunea rapidă a Macedoniei a determinat reacții diferite în lumea greacă. La Atena, retorul Isocrate considera că Filip îi putea uni pe greci într-un singur stat și să lupte cu succes împotriva perșilor. Demostene prin discursurile sale numite Filipce încerca să arate că Filip este un pericol pentru lumea greacă.

Au început negocieri de pace cu Macedonia. O delegație condusă de Filocrate a fost trimisă la Pella, noua reședință regală. Din delegație făceau parte Demostene și Eschine. Eschine a devenit un suporter înflăcărat al lui Filip. Rezultatele întălnirii au fost nesatisfăcătoare. Ambele părți își păstrau posesiunile de până atunci și focidienii nu erau recunoscuți ca aliați ai Atenei.

Filip dorea să devină membru în Colegiul Amficționilor de la Delphi. Acest lucru i-ar fi dat legitimitate între statele grecești. El a obținut acest lucru după ocuparea Focidei. A primit și președinția jocurilor pitice din acel an.

Filip a urmărit să își consolideze puterea și a făcut noi cuceriri. A purtat războaie cu illirii și cu Epirul, a organizat Tesalia și a anexat toată Dobrogea. Cuceririle sale amenințau coloniile grecești Perint și Bizanț care asigurau aprovizionarea cu cereale a Atenei. Cu ajutorul Atenei, coloniile au respins atacurile lui Filip.

Filip a înțeles că era nevoie de o expediție în inima Greciei pentru a se impune definitiv în lumea greacă și a înlătura Atena. Filip a profitat de conflictele dintre membrii Amficționiei de la Delphi. Când s-a hotărât un război împotriva Amfisei acuzată de sacrilegiu, Filip a primit conducerea expediției.

Având mandat oficial, Filip și-a dus trupele în Focida și a pătruns în Grecia centrală înconjurând pe la vest trecătoarea de la Termopile. Surprinși de această manevră, atenienii s-au aliat cu tebanii și s-au pregătit de luptă pe câmpia de la Cheroneea. Filip a fost victorios.

Teba a fost aspru pedepsită. Tebanii au fost obligați să primească o garnizoană macedoneană în oraș. Atena a pierdut toate posesiunile din Chersonesul Tracic și a trebuit să dizolve Liga maritimă. A păstrat, însă, insulele din nordul Mării Egee: Lemos, Imbros, Sciros și Samos. Filip a convocat la Corint un Congres al tuturor grecilor. S-a înființat Liga de la Corint din care lipsea Sparta. Macedonia nu făcea parte din Ligă, dar a încheiat cu aceasta o alianță cu scopuri ofensive și de apărare. Filip era șeful armatei federale.

Se pregatea o mare campanie împotriva perșilor. Deși datorită firii ambițioase Filip și-a propus de la începutul domniei o expansiune mare a Regatului Macedon, culminând cu ceea ce și-ar fi dorit a fi cucerirea Imperiului Persan, planurile sale nu au putut fi duse până la capăt. Cu ocazia căsătoriei dintre Alexandru I al Epir-ului și fiica sa Cleopatra, acesta a fost asasinat de către Pausanias, unul din cei șapte gardieni personali ai lui. Asasinul a fost prins și omorât, iar în interiorul familiei dinastice a început conflictul pentru ocuparea tronului vacant.

Alexandru era fiul legitim al regelui Filip și al Olimpiei care făcea parte din familia regală din Epir și clanul Moloss. Aceasta lega arborele genealogic al lui Alexandru de cel mai mare erou al Iliadei: Ahile. Ca moștenitor al dinastiei Argeazilor, Alexandru era descendent al lui Heracles. Această dublă genealogie îl va face pe tânărul suveran dornic să-i egaleze în vitejie pe strămoșii săi. Alexandru Macedon, supranumit mai târziu, cel Mare, a devenit moștenitorul la tronul Macedoniei, și apoi rege la vârsta de douăzeci de ani.

Alexandru s-a născut în anul 356 î.Hr., la Pella, capitala Regatului Macedonean. Există mai multe legende și evenimente care au coincis cu nașterea lui Alexandru care au contribuit de-a lungul timpului la conturarea credinței asupra originii divine a lui Alexandru. Mama sa susținea că tatăl lui nu ar fi Filip ci patronul zeilor, Zeus. În ziua nașterii sale, calul lui Filip a câștigat cursa din cadrul jocurilor olimpice susținute în acel an, unul dintre generalii săi i-a dat vestea înfrângerii regatelor ilire, iar templul zeiței Artemis din Efes a ars, mulți punând evenimentul pe faptul că zeița era plecată sa asiste la nașterea copilului Alexandru.

Între 13 și 16 ani, Alexandru l-a avut ca dascăl pe Aristotel din Stagira, cel mai mare spirit al vremii. Regele va ajunge să spună mai târziu că dacă lui Filip îi datora viața, dascălului său Aristotel îi datora știința de a trăi în chip nobil. Regele era bun cunoscător al poemelor homerice și a operelor lui Eschil, Sofocle și Euripide. La 16 ani, în timp ce Filip conducea o expediție împotriva Bizanțului, Alexandru a condus statul macedonean. El a tratat cu trimișii persani, a întreprins o expediție împotriva unui trib trac și a întemeiat prima cetate care-i poartă numele, Alexandropolis în Tracia.

În timpul bătăliei de la Cheroneea, Filip îi încredințează comanda directă a cavaleriei grele. Poziționată în stânga dispozitivului macedonean, cavaleria avea misiunea de a obține victoria. Alexandru va învinge batalionul sacru al tebanilor și va câștiga o mare faimă.

Relațiile cu tatăl său s-au deteriorat când Filip și-a mai luat încă o nevastă. Era vorba de Cleopatra, nepoata lui Attalos, unul dintre cei mai de seamă demnitari din anturajul regelui. Era a șaptea căsătorie, dar prima cu o membră a aristocrației macedonene. Attalos a afirmat că astfel țara va avea un moștenitor legitim ceea ce a stârnit mânia lui Alexandru.

Alexandru a părăsit împreună cu mama sa curtea macedoneană. Ei s-au retras în patria Olimpiei, Epir. Filip și Alexandru s-au împăcat ca urmare a necesităților politice. Relațiile dintre tată și fiu nu au mai fost, însă, niciodată aceleași. De aceea, atunci când Filip a fost asasinat bănuielile au planat asupra lui Alexandru. Cu toate acestea, el a fost recunoscut ca rege imediat deși avea doar 20 de ani.

Un alt camarad de lupte care-l va purta pe Alexandru de-a lungul întregii Orientului Mijlociu și a Asiei Centrale, a fost calul său Bucefal. Un negustor tesalian i-a oferit calul tatălui lui Alexandru pentru suma de treisprezece talanți de aur, însă Filip a refuzat, observând calul a fi nărăvaș și deci greu de îmblânzit. Dând dovadă de perspicacitate, Alexandru și-a dat seama că animalul era speriat de umbra lui, a cerut să încerce să-l stăpânească, ceea ce a și reușit trezind admirația tatălui său și a altor curteni. Calul a fost denumit Bucefal (Bucepahlus), însemnând „cap de bou‟ făcând referire la faptul că era încăpățânat și greu de îmblânzit.

Alături de personajul istoric Alexandru, s-a creat de-a lungul timpului, imaginea unui Alexandru mitic. Astfel, legendele susțineau că tatăl său ar fi fost, de fapt, Zeus, având astfel descendență divină. Conform legendelor, Alexandru l-a îmblâznit pe Bucifal, un armăsar imposibil de stăpânit de altcineva. Tăierea nodului Gordian, prietenia cu filozoful Diogene din Sinope au contribuit la construirea lui Alexandru eroul.

Moartea lui Filip și tinerețea noului rege au născut mari speranțe în rândul barbarilor de la marginea regatului, în cetățile grecești și la curtea persană. Metodic, Alexnadru își va pune la punct dușmanii.

Alexandru Macedon a devenit rege la vârsta de douăzeci de ani. Confruntat atât cu revolta statelor grecești din sud cât și a triburilor trace din nord, a acționat rapid, pătrunzând în Tesalia, a cărei armată i s-a predat în urma unei încercuiri surprinzătoare. A continuat drumul spre sud, astfel încât în scurt timp, atât Atena cât și Corintul au cerut pace, iar el i-a grațiat pe rebeli. În Corint Alexandru l-a întâlnit pe faimosul Diogene din Sinope, numit „Cinicul‟, pe care l-a întrebat dacă poate face ceva pentru el. Acesta i-a spus că ar dori să se dea puțin la o parte pentru că îi blochează soarele. Alexandru ar fi spus la aceste cuvinte „dacă nu aș fi Alexandru, mi-ar plăcea să fiu Diogene”.

Ca urmare a veștii că ilirii și tracii pregteau un atac surpiză asupra Macedoniei, Alexandru organizează o expediție în Balcanii centrali. El a ajuns atunci până la Dunăre pe care a și traversat-o ca semn al puterii sale. După înăbușirea revoltei grecești Alexandru s-a îndreptat în nord unde, intrând pe teritoriul tracilor liberi, a obținut două victorii, aproape de Dunăre, și a asigurat astfel loialitatea triburilor trace din sudul Dunării. S-a îndreptat apoi împotriva geților, și în urma trecerii pe timp de noapte a Dunării, a reușit să-i surprindă pe aceștia și să-i oblige a se retrage spre nord. I-a învins, de asmenea, și pe iliri într-o bătălie dificilă.

Cetățile grecești s-au revoltat din nou ca urmare a unui zvon fals care anunța moartea lui Alexandru în lupta cu ilirii. Teba se afla în fruntea răscoalei. Alexandru a ripostat rapid, a învins trupele tebane și a ocupat orașul. Soarta orașului avea să fie stabilită de grecii reuniți la Corint.

Pedeapsa a fost cruntă: Teba a fost ștearsă de pe fața pământului și populația dusă în sclavie. Se spune că, din întreg orașul Alexandru nu a cruțat decât o singură casă. Aceasta îi aparținuse poetului Pindar. Era o mărturie a admirației pentru cultură pe care i-o insuflaseră dascălii săi greci.

Alexandru a arătat clemență Atenei care ajutase în secret Teba. Atena a fost salvată de prestigiul pe care îl avea în lumea greacă și de faptul că dispunea de o flotă semnificativă. Aceasta era necesară în cazul războiului cu perșii.

Odată cu asigurarea flancurilor de nord și vest și supunerea totală a orașelor grecești Alexandru a putut începe pregătirile pentru invazia Imperiului Persan. Spre deosebire de organizarea și aspectele culturale care caracterizau Regatul Macedon, curtea regală și armata macedoneană, Imperiul Persan, condus de Darius al III-lea, urmaș au lui Cirus cel Mare, Xerxes I al Persiei și Darius I, era într-o perioadă de stagnare caracterizată de dezorganizare administrativă și militară, nivel înalt de corupție în rândul demnitarilor și incapacitatea lui împăratului Darius al III-lea de organiza o rezistență eficientă împotriva invaziei plănuite de Alexandru Macedon.

Succesul lui Alexandru cel Mare în războaie s-a datorat în mare parte geniului și îndrăznelii sale, însă la acest succes a contribuit definitiv și organizarea armatei macedonene, cât și a generalilor, numiți „companioni‟, care l-au însoțit pe Alexandru din Grecia până în India.

Parmenion a fost unul din generalii lui Filip al II-lea care odată cu urcare lui Alexandru la tron, i-a jurat credință acestuia și a participat alături de el la campania din Asia. Parmenion a fost cel care a ordonat executarea lui Attalus, socrul lui Filip al II-lea și cel care contesta dreptul la moștenire a lui Alexandru. În schimbul acestui serviciu, Alexandru a numit în poziții importante un număr de rude ale lui Parmenion printre care și pe fiul acestuia, Philotas, în poziția de comandant al cavaleriei. În anii ce vor urma însă, descoperind o conspirație de al asasina, din care făcea parte și Philotas, Alexandru a ordonat executarea atât a acestuia cât și a lui Parmenion.

Ptolemeu I Soter a fost de asemenea unul din cei șapte gardieni personali ai lui Alexandru și unul dintre cei mai de încredere generali ai săi, a copilărit cu acesta și a urmat aceeași educație. Odată cu moartea regelui său, a devenit conducător al Egiptului, stabilind o dinastie care-i va conduce pe egipteni pentru următoarele trei secole. A contribuit considerabil la transformarea culturală a Egiptului, importând cultura elenă având ca centru principal orașul Alexandria, înființat de Alexandru cel Mare.

Cleitus cel Negru a fost un alt general din generația lui Filip al II-lea, care l-a urmat pe Alexandru în campania din Persia. Relația dintre cei doi a fost una deosebită și dramatică în același timp. Doica lui Alexandru în copilărie a fost sora lui Cleitus. Acesta i-a salvat viața lui Alexandru în timpul bătăliei de pe râul Granicus, însă mai târziu între cei doi au apărut neînțelegeri în momentul în care Alexandru l-a însărcinat pe Cleitus să ia comanda unei trupe de mercenari greci din fosta armata persană și să pătrundă în Asia Centrală. Simțindu-se înlăturat, Cleitus i-a reproșat lui Alexandru că adoptă stilul nevirtuos de viață al persanilor și chiar că nu ar fi moștenitorul de drept al lui Filip. Mâniindu-se pe Cleitus, Alexandru l-a omorât cu o suliță în inimă.

Hephaestion a fost cel mai apropiat prieten al lui Alexandru Macedon. Au copilărit împreună și au fost colegi în timpul studiilor cu Aristotel. Fiind cel mai de încredere om al lui Alexandru a avut multe poziții cheie în armata macedoneană. Hephaestion a decedat cu opt luni înaintea lui Alexandru, iar acesta a resimțit profund moartea prietenului său. La ceremonia morții sale a fost prezentă întreaga armată macedoneană, iar Alexandru neștiind că în scurt timp își va urma prietenul în moarte, plănuia construirea unor mari monumente pentru a-i onora memoria.

Lisimah a fost unul din gardienii personali ai lui Alexandru cel Mare și s-a remarcat în mod deosebit în timpul campaniei din India. A copilărit și a fost educat la curtea regală de la Pella împreună cu Alexandru și alți viitori generali ai săi. După moartea lui Alexandru cel Mare a devenit unul din cei patru „diadochi‟ care au împărțit Imperiul creat de acesta, devenind rege al Traciei.

Deși succesele lui Alexandru s-au datorat atât geniului său, cât și abilităților generalilor săi, inovațiile aduse pe plan militar de Filip au fost cele care au creat o aură de invincibilitate armatei macedonene. Formația de luptă a infanteriei era falanga macedoneană, o formație compactă ai cărei soldați erau înarmați cu sulițe lungi de aproximativ cinci metri. Îndreptate spre inamic aceste sulițe transformau formația într-un „arici‟ în fața căruia trupele inamice nu puteau rezista. Astfel, Alexandru Macedon folosea falanga pentru a imobiliza centrul armatei inamice care nu putea să înainteze, atacând-o apoi în flancuri cu trupele de cavalerie. Pregătirea și disciplina armatei lui Alexandru, erau de asemenea de neasemuit în lumea antică.

Alexandru și-a început campania împotriva perșilor avându-l alături pe unul dintre cei mai importanți comandanți macedoneni, Parmenion. În Europa, lăsa ca locțiitor al său pe Antipatros care era cel mai vârstnic și loial tovarăș al tatălui său.

Armata cuprindea în jur de 37.500 de oameni. 32.000 dintre ei erau infanteriști și 5.500 cavaleriști. Grosul armatei era format din macedoneni, tesalieni si barbari recrutați din Tracia și Iliria. Cavaleria a fost rotunjită cu 600 de mercenari și 900 de paioni, care acționau ca cercetași. Era însoțit și de preoți și vizionari, artiști și învățați.

Alexandru cel Mare a trecut strâmtoarea Dardanele în anul 334 î.Hr. cu armată de aproximativ 55.000 de soldați. Alături de trupele macedoniene l-au urmat și aliați greci ai Ligii de la Corint, iar tot aceștia au contribuit cu cea mai mare parte a navelor de luptă din cele 120 de nace ale flotei lui Alexandru.

Alexandru a marcat trecerea în Asia și începerea campaniei într-o modalitate cu profunde semnificații la nivel simbolic și ritual. Când a pus piciorul prima oară pe țărmul asiatic al Dardanelelor, el a înfipt în pământ o lance. El a reeditat gestul lui Protesilaos, primul grec care a debarcat pe țărmul Troiei. Epitetul doriktetos adică „cucerit prin lance” va desemna teritoriile ocupate prin forța armelor și administrate în virtutea acestui drept.

La Ilion, așezare aflată pe locul Troiei, Alexandru a dăruit Atenei Ilias, patroana orașului, armura sa și a primit în schimb armele vechi existente în templu. Armele se considera că erau de pe vremea războiului troian. De asemenea, a încununat cu flori un mormânt despre care se credea că este al lui Ahile.

Armata regelui Darius al III-lea Codomanul era mult mai numeroasă. Din aceste motive el a lăsat conducerea operațiunilor din Asia Mică pe seama generalilor sau satrapilor care se aflau în fruntea provinciilor Anatoliei și a lui Memnon din Rhodos. Acesta era conducătorul unui important contingent de mercenari greci aflați în serviciul Marelui Rege.

Memnon a propus adoptarea tacticii pământului ars. Dar o astfel de tactică contravenea ideii de domnie persană conform căreia Marele Rege era protectorul țării și al țăranilor. Ideea contravenea și ideilor cavalerești ale satrapilor persani.

fost aleasă lupta în câmp deschis. Perșii și-au așezat armata pe cursul râului Granicos, la est de împrejurimile Troiei. Era o poziție avantajoasă defensivă. Cursul râului asigura protecție și spațiul permitea o bună așezare a armatei persane principale și a călărimii. Aceasta era de aproape două ori mai numeroasă decât a lui Alexandru.

Alexandru a condus el însuși atacul năvalnic al cavaleriei macedonene care a hotărât soarta bătăliei. Mercenarii greci care constituiau forța principală a infanteriei Marelui rege sunt nimiciți după deruta cavaleriei care lăsase flancurile descoperite.

După victoria de pe râul Granicos, Alexandru s-a îndreptat spre sud și a asediat orașele Milet și Halicarnas. Alte orașe din vestul Anatoliei care s-au predat bună voie, au primit autonomie devenind aliate ale macedonenilor. Capitala provincială Sardis, totodată sediul trezoreriei provinciale din Anatolia a Imperiul Persan, a acceptat de asemenea să se supună lui Alexandru, contribuind la creșterea resurselor financiare necesare pentru a continua campania.

Alexandru a numit ofițeri macedoneni ca satrapi in locul funcționarilor persani, fără a modifica sistemul administrației locale. A restabilit autonomia și independența orașelor grecești Priene, Efes și Milet.

Victoria de la Granicos a arătat și slăbiciunea cavaleriei persane. Acest lucru a însemnat o pierdere de prestigiu importantă. Marele rege trebuia să se ocupe acum personal de apărarea imperiului său. În Asia Mică puterea a trecut la Mnenon. Acesta controla câteva regiuni de coastă și toată flota.

Armata și-a continuat drumul spre est, iar la Gordium în centrul Anatoliei, Alexandru a cerut să dezlege celebrul nod gordian. Legenda spunea că cel care va reuși să dezlege nodul va deveni regele Asiei. Cea mai populară versiune a încercării lui Alexandru de a dezlega nodul e cea în care nereușind să găsească o soluție, acesta a scos sabia și la tăiat în două. Există însă istorisiri care sugerează că Alexandru de fapt și-ar fi dat seama destul de repede că nodul putea fi dezlegat doar prin desprinderea bolțului carului de care era legat nodul, lucru pe care l-a făcut, dezlegând astfel nodul.

Alexandru și-a continuat campania cucerind litoralul sudic al Asiei Mici. Caria se supune autorității sale, dar Halicarnas-ul se opune regelui. Îl cucerește după un asediu îndelungat. Cucerește apoi Licia, Pamfilia și se îndreaptă spre Frigia unde și-a adunat trupele.

Într-un sanctuar din Frigia, Alexandru a văzut carul întemeietorului dinstiei frigiene, Gordias. O veche tradiție făgăduia stăpânirea Asiei celui care va izbuti să desfacă nodul încurcat ce fixa jugul de oiștea carului. Alexandru a tăiat, conform legendei nodul. Acestă legendă i-a sporit faima și a înflăcărat imaginația mulțimilor.

În urma victoriei de la Issos, orașele de coastă feniciene considerate ultimele bastioane ale flotei persane i s-au supus lui Alexandru. Orașul Tyr a fost singura excepție. A fost nevoie de un asediu de aproape opt luni pentru a fi cucerit. 8.000 de locuitori au fost uciși, 30.000 vânduți ca sclavi și 2.000 de bărbați în putere au fost crucificați de-a lungul coastei.

Între timp, Darius și-a reorganizat și el armata și și-a strâns forțele în Siria. Memnon care ocupase insula Chios și debarcase la Lesbos a fost ucis în timp ce asedia orașul Mitilene. Perșii pierdeau, astfel, cel mai bun strateg de care dispuneau.

Alexandru a lăsat Frigia în grija unuia dintre cei mai buni generali ai săi, Antigonos. El s-a îndreptat spre Siria prin trecătorile Ciliciei. Armata lui Alexandru și cea persană au trecut una pe lângă cealalată, fără a se întâlni. Când a aflat acest lucru, Alexandru a schimbat imediat direcția și s-a îndreptat spre Issos, o mică localitate la nord de cursul râului Pinaros.

Mercenarii greci care luptaseră de partea perșilor au scăpat în marea lor majoritate teferi. Ei s-au întors în Grecia unde regele Spartei, Agis, i-a angajat în serviciul său.

Darius al III-lea, văzând că satrapii săi ( guvernatori provinciali ) sunt incapabili să-i oprească pe macedoneni, a preluat comanda armatei sale și a decis să-l confrunte pe Alexandru în zona localității Issos ( localitatea modernă Bodrum din Turcia ). Deși terenul îngust nu era favorabil armatei uriașe a persanilor, Darius a ales să lupte, ducându-și armata la pieire. Printr-o serie de manevre tactice perfect executate, culminând cu un atac direct a lui Alexandru și cavaleriei sale împotriva lui Darius, care cuprins de panică a ales să fugă, armata macedoneană a învins, luând mulți prizonieri, inclusiv familia regală a lui Darius.

În urma unui atac brusc și rapid asupra Damascului, Alexandru a luat prizonieri pe mama, soția, cele două fiice și pe fiul Marelui Rege. Alexandru i-a înconjurat cu grijă și i-a tratat cu considerație. Cumpătarea și mărinimia regelui au fost lăudate.

Darius putea să măsoare amploarea înfrângerii sale. Pierduse coasta mediteraneană a posesiunilor din Asia și unele regiuni se desprindeau de Imperiul Persan. Era vorba de provinciile din Anatolia de nord cum ar fi Bitinia și Paflagonia. El i-a trimis lui Alexandru o scrisoare în timp ce acesta asedia Tir-ul.

Darius dorea să își recupereze familia. De aceea a făcut o ofertă de prietenie și alianță și cedarea teritoriilor din Asia Mică până la râul Halys și a celor din Siria și Palestina până la Eufrat. Darius oferea ca semn de bună credință și pe una dintre fiicele sale ca soție lui Alexandru.

La Ierusalim lui Alexandru i s-a spus despre profeția din Cartea lui Daniel, care spunea că un rege grec va veni și va cuceri Imperiul Persan. Mulțumit de acest lucru Alexandru a cruțat Ierusalimul. Tot mai mult și mai mult Alexandru credea și promova în rândul suspușilor săi originea sa divină și binecuvântarea zeilor în misiunea sa.

Alexandru a cerut ca propunerile să fie citite în fața Sfatului său. Parmenion, războinic încercat și de prestigiu se spune că a exclamat: „Aș accepta dacă aș fi Alexandru!” „Și eu, a replicat Alexandru, dacă aș fi Parmenion.” Deși apocrif, schimbul de replici a arătat că Alexandru voia stăpânirea asupra Imperiului Persan.

Alexandru a hotărât să își continue cuceririle și își îndreaptă atenția spre Egipt. Era singura provincie occidentală a Imperiului Persan pe care nu o cucerise. La Gaza, armata lui Alexandru a fost obligată să efectueze iarăși un asediu, în urma căruia, bărbații au fost executați iar femeile și copii au fost vânduți în sclavie. Celelalte orașe egiptene au acceptat să se supună macedonenilor. A asediat două luni Gaza unde a și fost rănit și apoi s-a îndreptat spre Pelusion.

Regele a organizat apoi o expediție câtre oracolul din oaza Siwa. Acolo el a fost numit „fiu al lui Amon Ra”, atestând astfel afiliația sa divină. Nu se cunoaște exact ce a prevestit oracolul. Se presupune că i s-a prorocit că va fi cuceritorul lumii. În Egiptul de Sus, Alexandru, la Siwa, a fost proclamat de către egipteni eliberator și fiul al zeului Amon. Din acest moment Alexandru s-a referit la Zeus (Amon în mitologia egipteană) ca tatăl lui. Satrapul persan i-a predat țara fără luptă. Alexandru a păstrat Egiptul sub controlul său direct.

Alexandru a fondat în Egipt orașul care îi poartă numele. Inspirat de un vis, el a înzestrat noul oraș cu instituțiile tradiționale ale statelor grecești. Orașul a fost repede populat cu cetățeni veniți din toate colțurile lumii grecești. Porturile vaste și sigure au deschis spre exterior cea mai bogată regiune a lumii antice.

Alexandria avea să devină centrul culturii elene din Orientul Mijlociu pentru următoarele secole. Orașul va deveni capitala dinastiei lui Ptolemeu I Soter după moartea lui Alexandru și va găzdui cea mai mare bibliotecă a acelor vremuri.

Întors în Egipt, Alexandru a considerat că a venit timpul să reia cucerirea Asiei. Prevenit că Darius își strângea armata la Babilon el mărșăluiește spre Mesopotamia, părăsind țărmurile Mediteranei. În urma luptei ce va urma Alexandru va deveni Împărat al perșilor iar dinastia lui Darius al III-lea va dispărea, istoria Orientului Mijlociu fiind pentru totdeauna schimbată.

Darius a organizat un război cavaleresc și curajos împotriva lui Alexandru. Călărimea aptă de luptă a neamului est-iranian, mai ales din Bactria și Sogdia, forma nucleul oștirii. Se adăugau cavaleriști din Anatolia de est, din centrul Iranului și mezi. Aveau care de luptă și elefanți indieni de război. Se adăugau arcași sciți, mercenari greci și supuși ai imperiului.

Locul bătăliei a fost ales pe marea câmpie de la Gaugamela, aproape de orașul Arbela. Poziția permitea desfășurarea uriașelor grupuri de călăreți și a carelor cu seceri. Au fost amplasate capcane pentru cavaleria macedoneană. Pe stânga, unde ataca de obicei Alexandru, au fost plasate cele mai bune trupe.

Alexandru avea circa 7.000 de călăreți, 10.000 de pezhetairi, 3.000 de hypaspiști, 2.000 de arcași și aruncători cu praștia, precum și 20.000 de alți infanteriști. Având în vedere superioritatea numerică a adversarului și-a asigurat liniile împotriva încercărilor de încercuire.

Folosind aceleași tactici bazate pe forța falangei sale, și prin manevre îndrăznețe ale cavaleriei care au creat confuzie în rândul armatei persane, Alexandru a repurtat o victorie strălucită împotriva lui Darius, forțându-l pe acesta iarăși să fugă. Alexandru l-a atacat direct pe Marele Rege care a luat-o la fugă. Deși Darius a încercat să organizeze o altă rezistență în estul imperiului, Alexandru devenise „Regele Asiei”.

Alexandru s-a îndreptat spre Babilon unde nu a întâmpinat nici o rezistență. Armata macedoneană a intrat în Babilon, unde întreaga curte a lui Darius, inclusiv membrii familiei sale l-au recunoscut pe Alexandru ca stăpân al lor. Spre nemulțumirea generalilor săi Alexandru a arătat milă față de membrii curții imperiale, începând încă de pe acum să promoveze viziunea potrivit căreia lumea vestică și cea estică ar trebui să fie contopite într-o singură cultură, universală. A luat în stâpânire și Susa una dintre cele trei capitale ale Imperiului Persan. A cucerit apoi, și Persepolis-ul, locul care servise ca centru al ritualurilor și ceremoniilor religioase.

Oprirea în Babilon a fost de scurtă durată, Alexandru știind că atât timp cât Darius trăiește îi va contesta dreptul de a conduce. Pornind în urmărirea lui, a descoperit că unul din generalii de încredere ai lui Darius, pe nume Bessus, l-a asasinat pe acesta, și s-a proclamat împărat. Deși îi fusese dușman, moartea lui Darius la întristat profund pe Alexandru care îl respecta, Darius fiind descendent al lui Cirus cel Mare, astfel încât a ordonat capturarea lui Bessus și executarea lui.

Estul Imperiului Persan s-a dovedit a fi o zonă mult mai complexă din punct de vedere cultural și politic decât era cunoscut lui Alexandru și oamenilor săi. Pornind într-o campanie pe care o dorea a fi una care să ajungă până la capătul lumii cunoscute atunci, Alexandru și trupele sale au ajuns în Asia Centrală, în Afganistan, și Kașmir. Unii din foștii satrapi ai lui Darius i s-au închinat iar alții i s-au opus, însă chiar și aceștia au fost învinși de macedoneni.

Rezistența satrapiilor orientale după moartea lui Darius a fost crâncenă. Alexandru a avut nevoie de aproape trei ani pentru a cuceri Bactria și Sogdiana conduse mai întâi de Bessos și apoi de Spitamenes.

essos jucase un rol major în complotul împotriva lui Darius. Ca urmare a acestui fapt el a câștigat satrapia Bactria. El îi obligă pe locuitori să se ridice pentru a își apăra libertatea și se proclamă rege sub numele de Artaxerxes. Se baza și pe ajutorul lui Satibarzanes, satrapul Ariei, care a atacat ariergarda macedoneană.

Regele bactrian nu îi poate face față lui Alexandru. Este părăsit de armată și trădat de aliații săi care îl predau lui Alexandru. Cu lanțuri la gât și dezbrăcat a fost obligat să meargă prin fața armate macedonene. A fost biciuit, i s-au tăiat nasul și urechile și judecat pentru trădare.

Alexandru a luat în stăpânire Sogdia și apoi Marakanda (Samarkand), capitala provinciei. Alexandru a întemeiat pe cursul râului Iaxartes orașul Alexandria Eschate adică „cel mai îndepărtat”.

Noul Artaxerxes se întâlește la Bactra și cu Oxyarthes și Spitamenes aflați în fruntea unui puternic contingent de origine sogdiană. Sogdia era un oraș în apropiere și avea o aristocrație de războinici călăreți puternici.

Populația, mai ales elita călăreților bactrieni și sodieni s-a revoltat în scurt timp. Căpetenia cea mai importantă era Spitamenes. Războiul a luat forma unui război de gherilă care a durat mai bine de doi ani.

Alexandru și-a împărțit armata în unități mai mici care luptau independent sub conducerea generalilor săi. Pe de altă parte a distrus moralul populației locale prin măsuri foarte aspre. La Gaza, de exemplu, a dat ordin ca toti tinerii să fie masacrați.

Spitamenes a fost ucis de aliații săi și capul i-a fost trimis lui Alexandru. Spitamenes reușise pentru prima dată să anihileze trupele macedonene. Alexandru a dorit să ascundă acest dezastru și a interzis sub pedeapsa capitală divulgarea adevărului.

Alexandru a dispus ca leșul lui Darius să fie așezat cu toate onorurile în mormintele regilor persani din Naqsh-i-Rustam. Acesta era elementul fundamental al continuității legitime, adică înmormântarea predecesorului de către succesor. Alexandru a răzbunat asasinarea lui Darius și s-a impus ca rege persan simbolic și practic. Prin răzbunarea morții lui Darius, Alexandru își clama legitimitatea. Era un gest menit să-l facă nu doar rege macedonean ci și rege persan.

Regele a continuat practica atragerii satrapilor persani de partea sa. Un număr din ce în ce mai mare de nobili au fost incluși în statul său major. Alexandru s-a căsătorit cu Roxana, fiica lui Oxyarthes, fostul său adversar. Prin acest gest, el integra elita călăreților iranieni în armata sa.

Au fost incluse în armata macedoneană contingente de trupe iraniene. 30.000 de tineri iranieni au fost instruiți în tehnicile de luptă macedonene.

Alexandru a preluat elemente importante și din ceremonialul curții persane. El purta, în ținuta oficială, o parte din costumul de ceremonie al Marelui Rege. Aceasta includea diadema, cingătoarea și chitonul care era un veșmânt ușor cu funcții ceremoniale. El folosea și inelul cu sigiliu al lui Darius.

Alexandru a încercat să introducă și proskynesis-ul adică actul de a îngenunchea, pe care fiecare, după rang, îl făcea la diverse înălțimi și care se încheia cu un sărut pe mână de la distanță. Era un mod persan de recunoaștere a demnității regale. Macedonenii s-au opus, ei considerându-se prietenii și tovarășii lui Alexandru conform tradiției macedonene.

Alexandru a întemeiat noi orașe: Alexandria Areia (Herat), Alexandria în Arachosia (Kandahar) și Alexandria în Caucaz, la nord de Kabul. Acestea erau în locuri vitale din motive strategice și economice.

După luarea în stăpânire a satrapiilor persane, Alexandru și-a îndreptat atenția spre India. Prin India se înțelegea zonele aflate la vest de Indus și afluenții săi, așa numitul Punjab adică Pakistanul de Nord. India era considerată capătul lumii locuite. Exista în epocă o teorie a originii comune a Indusului și Nilului. Părea posibil ca mergând la vale pe Indus să se ajungă în Egipt și apoi acasă.

Expediția a fost bine pregătită. Alexandru i-a somat pe rajahi să depună jurăminte de credință. Rajahii erau prinți care controlau cele 16 regate în care era împărțăti India în acea perioadă. El a luat și măsuri pentru înăbușirea oricărei posibile răscoale. S-a aliat cu conducătorul Taxilei, unul dintre cei mai importanți rajahi din Punjab-ul vestic.

Alexandru a ordonat să fie masacrați numeroși locuitori și apărători. A încercat să cucerească un bastion natural, o stâncă de la Aornos. Se spunea că nici Hercules nu ar fi putut cuceri acea stâncă ceea ce trezit ambiția regelui. Expediția în India a căpătat un caracter legendar.

Alexandru a trecut Indusul cu întreaga sa armată. Ultima bătălie a expediției lui Alexandru s-a dat la est de râul Hydaspes. Alexandru a obținut victoria împotriva armatei regelui Porros. Era o victorie împotriva unui adversar foarte bine echipat și care dispunea și de elefanți de luptă foarte bine dresați.

Marșul spre India s-a realizat prin două coloane. Prima coloană a trecut prin trecătoarea Khyber și a pregătit traversarea fluviului și recunoașterea stăpânirii macedonene. Hefaistion și Perdiccas conduceau coloana. Ei au întampinat puțină rezistență. Alexandru care conducea a doua coloană s-a luptat timp de șase luni prin regiunile muntoase cu populațiile din acele regiuni.

Pe locul bătăliei Alexandru a întemeiat un oraș nou numit Nikaia adică „orașul victoriei”. Pe celălat mal al râului Hydaspes a mai întemeiat un oraș pe care l-a numit Bucefala după numele calului său preferat care a murit acolo de bătrânețe. S-a îndreptat apoi spre marginea Punjab-ului, adică spre capătul lumii.

Căderile de ploi, intemperiile tropicale și hărțuirea localnicilor care nu voiau să recunoască autoritatea macedoneană impusă au extenuat armata lui Alexandru. Atunci când acesta a hotărât să pornească spre Gange armata a refuzat să îl urmeze. După trei zile de recluziune, Alexandru acceptă să se întoarcă.

S-a întors la Hydaspes și a început călătoria pe Indus cu flota care fusese construită aici în acest scop. Această campanie îi dă prilejul să supună brutal populațiile locale indiene și să ia în stăpânire marile rute maritime care legau India de Golful Persic.

Odată cu moartea lui Darius s-au schimbat și relațiile lui Alexandru cu supușii și subrdonații săi. Devnea din ce în ce mai clar că moartea Marelui Rege nu însemna și sfârșitul expediției. Nu a existat un dezacord direct, ci o stare de încordare în creștere.

Soldații macedoneni doreau să se întoarcă acasă. Dorința lor era clară încă din timpul devastării Persepolis-ului. Plutarh scrie că „ceilalți macedoneni, aflând vestea, alergau veseli cu torțele - ei socoteau că Alexandru, dând foc palatelor și ruinându-le, își trăda dorul față de pământul său natal și dorința de a nu se stabili printre barbari”.

Pentru a preîntâmpina orice opoziție, Alexandru îl condamnă la moarte pe Filotas, fiul lui Parmenion. El a fost executat pentru că ar fi luat parte la un complot împotriva regelui. Imediat dupăa aceea, au fost trimiși oameni să îl asasineze pe Parmenion care rămăsese la Ecbatana.

În timpul unui simpozion în Markanda, Alexandru s-a certat cu prietenul său Cleistos. Acesta din urmă se plângea de noile ifose ale împăratului. Alexandru s-a întins după lancea unui gardian și l-a omorât de Cleitos.

După înăbușirea revoltei sogdiene a apărut o conspirație a pajilor regali care se simțeau dezonorați de către acesta. Complotul a fost repede descoperit și reprimat. Cu această ocazie, Alexandru l-a închis și ucis pe istoricul Calistene care era pedagog al pajilor, dar și un opozant direct al proskynesis-ului.

Soldații erau demoralizați și obosiți. În cei aproape zece ani de campanie, armata parcursese circa 20.000 de kilometri. Oamenii trecusră prin furtuni de zăpadă, suferiseră de foame, răniții și cei rămași în urmă fuseseră abandonați pe marginea drumului.

După întoarcerea din India, Alexandru a trebuit să restabilească ordinea în Imperiu. Izbucniseră revolte, mișcări ale unor despoți și uzurpări. Mercenarii greci din țări îndepărtate ca Bactria și Sogdia se revoltaseră. Loialitatea satrapilor din Caramania și Susa era îndoielnică.

Alexandru a luat măsuri aspre. Trupele de mercenari au fost concediate, satrapii ilegitimi și răsculații au fost pedepsiți sau destituți. A numit macedoneni în funcția de satrap. A pedepsit ofițerii și trupele macedonene care fuseseră indisciplinate. Au fost urmăriți și cei vinovați de tâlhărirea mormintelor.

Alexandru și în jur de nouăzeci de colaboratori s-au căsătorit cu femei din cea mai înaltă elită perso-iraniană, după ritualul autohton. Alexandru s-a căsătorit cu Stateira, fiica cea mare a lui Darius al III-lea și cu Parysatis, fiica regelui Artaxerxes al III-lea. Alexandru a asigurat zestrea tuturor femeilor. Urma astfel, să ia naștere o nouă elită a imperiului.

Alexandru a legalizat legăturile membrilor armatei sale cu localnice. El a dispus ca numele lor să fie înregistrate și a dăruit fiecărei perechi un cadou de nuntă. Se forma un nou rezervor de recrutare pentru armată.

Cu ocazia Jocurilor Olimpice din 324, regele a hotărât ca toți exilații din orașele grecești se pot întoarce acasă. Era un act prin care Alexandru arăta că nu mai este hegemonul orașelor gecești ci domnitorul lor. Orașele au înțeles acest lucru. I-au construit și dedicat altare, i-au adus onoruri zeiești și ofrande.

Imperiul lui Alexandru era unul foarte personal. El se sprijinea întru totul pe greutatea sa personală, pe prestigiul său. Centrul imperiului, de exemplu, era totdeauna doar acolo unde se afla regele.

Alexandru și-a îndreptat atenția spre Arabia. Cucerirea Arabiei garanta legătura cu India și Egipt. Au fost recrutate trupe și pregătite pentru războiul din deșert. A fost construită o flotă uriașă care a fost trimisă în jos, pe Eufrat, în Golful Persic.

Plecarea armatei și a flotei din Babilon a fost anulată atunci când Alexandru s-a îmbolnăvit. Accesele de febră s-au agravat și Alexandru a murit la vârsta de 33 de ani neîmpliniți. Corpul său a fost dus în Egipt, la Alexandria de către garda sa, Ptolemeu. Alexandru a servit astfel, chiar și mort, la legitimarea unei dinastii elenistice domnitoare.

Alexandru cel Mare a murit în anul 323 î. Hr. în palatul lui Nabucodonosor al II-lea din Babilon, la opt luni după moartea lui Hephaestion. La vârsta de treizeci și doi de ani Alexandru stăpânea unul din cele mai mari imperii ale omenirii transformând pentru totdeauna cursul istoriei.

Există mai multe teorii cu privire la cauzele morții lui Alexandru, una dintre acestea sugerând posibilitatea unui asasinat prin otrăvire. Trupul lui a fost depus într-un sarcofag de aur umplut cu miere și trimis în Macedonia însă pe drum a fost furat de Ptolemeu I Soter și dus inițial la Memfis iar apoi la Alexandria. Cel ce avea trupul lui Alexandru putea invoca drept de moștenire asupra tronului, prerogativa de a înmormânta regele fiind una regală.

Alexandru Macedon nu a lăsat nici un urmaș la momentul morții sale, și nu a desemnat niciun alt moștenitor. Există însă surse care sugerează că pe patul de moarte Alexandru și-ar fi scos inelul și l-ar fi dat unuia dintre gardienii săi pe nume Perdiccas, comandantul cavaleriei grele. Acesta a refuzat tronul și a propus ca fiul nou născut al lui Alexandru să fie rege, cu el și alți generali servind ca gardieni. Armata însă nu a fost de acord cu acest aranjament și au hotărât să-l sprijine pe fratele vitreg al lui Alexandru, Filip Arrhidaeus. După reconcilierea acestor două grupuri, atât Alexandru al IV-lea cât și Filip al III-lea au fost numiși regi deși puterea reală a rămas concentrată în mâinile generalilor care între timp împărțiseră Imperiul lui Alexandru în centre proprii de putere.

Patru generali s-au impus. Ptolemeu I Soter care s-a numit faraon al Egiptului, Cassandru care s-a numit rege al Macedoniei, Lisimah rege al Traciei, Antingonus rege al Anatoliei și Levantului, și Seleucus rege al Mesopotamiei, Persiei, și Asiei centrale. Tensiunile între aceștia nu au întârziat să apară ducând la ceea ce istoricii numesc Războaiele „Diadochi‟, termenul diadochi însemnând urmaș, moștenitor în limba greacă. Aceste războaie vor continua timp de cinzeci de ani după moartea lui Alexandru cel Mare.

Deși nu a lăsat moștenitori, cu ceva timp înainte de moarte, Alexandru a transmis testamentul său lui Craterus. Acest testament cuprindea dorința sa de a se construi un templu gigantic în onoarea tatălui său Filip al II-lea, care să depășească piramidele grecești în grandoare, cucerirea Arabiei și a întregului bazin al mării Mediterane, incluzând Roma și Cartagina, explorarea coastelor întregii Africii și nu în ultimul rând un transfer de populație din Asia înspre Europa și invers, în ideea creării unității culturale și politice între popoarele lumii.

Teoretic, toate teritoriile cucerite depindeau, în virtutea „dreptului lăncii”, direct de rege și de administrația sa. În realitate, exista o mare diversitate de statute și situații. Statul lui Alexandru era un stat care se crea în permanență, cu granițe fluctuante, în funcție de deplasarea armatelor de cucerire.

În fostul Imperiu Persan, Alexandru a conservat toate structurile administrative persane, în special satrapiile. Granițele acestora au fost în cea mai mare parte păstrate. Satrapii lui Alexandru moșteneau puterile financiare ale predecesorilor lor. Sarcinile lor esențiale țineau de perceperea a diverse impozite.

Totul se organizează în jurul persoanei regelui. Acesta a fost și punctul slab al construcției politice a lui Alexandru. La plecarea sa spre India, Alexandru nu a lăsat în locul său nici un vicerege care să supravegheze și să pedepsească satrapii care se dedau la abuzuri. Îi va pedepsi personal când se va întoarce.

Numeroase teritorii scapă controlului direct al administrației și își păstrează independența. Cappadocia și Armenia, de exemplu, au fost considerate satrapii, fără a fi fost cucerite efectiv de Alexandru. În Fenicia, cetățile își păstrează regii lor și instituțiile specifice.

O situație specifică avea și India. Ea a fost împărțită inițial în trei satrapii care se vor reduce ulterior la două. Dar în interiorul acestui cadru satrapic, un mare număr de prinți locali au rămas independenți. Alexandru înțelesese că era preferabil să adopte o guvernare indirectă în aceste zone. Era mai înțelept să mențină administrația tradițională decât să îi impună pe macedoneni.

Cetățile grecești din Asia Mică și Europa aveau și ele un statut ambiguu. Este cert că fiecare cetate trebuia să plătească o contribuție la efortul de război. Macedonenii își păstrau și dreptul de a interveni în cetățile grecești dacă acestea puneau în pericol autoritatea regelui. Rechemarea proscrișilor și exilaților arata încă o dată că autoritatea regelui se situa peste cea a cetății.

Alexandru a întemeiat orașe al căror scop principal a fost cel militar. Astfel, supravegherea Sogdianei și a Bactriei era asigurată și de întemeierea altor zece orașe. Alexandru percepea teritoriilor cucerite taxe prin care își finanța expedițiile. El era interesat și de obținerea de noi resurse pentru același scop.

Alexandru a fost înainte de toate un cuceritor. El a permis extinderea culturii grecești în Orientul Mijlociu și Asia Centrală. Imperiul său a fost, însă, o operă fragilă și incertă. Timpul scurt în care a fost creat, concentrarea puterii în persoana regelui și faptul că Alexandru nu a avut urmași au stat la baza acestei fragilități. Consecința a fost faptul că principalii săi generali s-au confruntat între ei, decimându-se, pentru a dobândi puterea după moartea lui.