Grecia Arhaică
autor Elena-Diana Cuzic, septembrie 2016
Perioada arhaică a fost epoca în care au apărut și s-au consolidat elemente caracteristice pentru întreaga istorie ulterioară a lumii grecești.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Perioada arhaică a fost epoca în care au apărut și s-au consolidat elemente caracteristice pentru întreaga istorie ulterioară a lumii grecești. S-au dezvoltat cetățile stat, s-au structurat clasele sociale, au apărut primii legiuitori și tirani. S-au constituit cultele religioase și a avut loc marea expansiune în colonii a populației grecești.

Arhaic derivă din cuvântul grecesc archaios, care înseamnă vechi.

Sursele care permit studierea Greciei Arhaice sunt în principal epigrafice și arheologice: epigrame de pe pietre funerare, inscripții votive, fragmente din coduri de legi, ceramică.

Istorici ca Herodot, Tucidide sau Plutarh și poeți ca Hesiod și Alceu vorbesc despre tradițiile acestei perioade. Ei sunt considerați drept surse secundare. De multe ori, informația transmisă de aceștia nu este verificabilă din alte surse.

Grecia Arhaică nu a constituit un stat unitar. Era formată dintr-un mare număr de state mici, cunoscute sub numele de polis. Orașele-stat tindeau spre independență politică și independență economică.

Polis-urile s-au format prin unirea comunităților tribale care aveau anumite afinități sau erau înrudite între ele. Acestea au format organisme politico-organizatorice superioare, bazate pe acceptarea unor forme comune de conducere și a unui cult comun. Fenomenul se numește synoikismos.

Deși erau divizați în numeroase state, grecii aveau conștiința apartenenței la același neam. Erau uniți prin limbă, sărbători, sanctuare și jocuri panelenice. Cele mai cunoscute jocuri erau Jocurile Olimpice, închinate lui Zeus. În timpul jocurilor, conflictele armate încetau.

Polis-ul grecesc era format din acropolă și pământul agricol înconjurător. Calitatea de proprietar al pământului o aducea și pe aceea de cetățean. Acropola era o așezare fortificată, situată la înălțime și care adăpostea principalele edificii publice.

Cele mai multe polis-uri și-au bătut propria monedă. Monedele ateniene au devenit preferatele epocii. Erau gravate cu simbolurile zeiței Atena, patroana orașului.

Sparta și Atena sunt considerate drept modele de dezvoltare și organizare a polis-ului grecesc.

Licurg este considerat părintele constituției spartane. Nu se știe dacă a fost o persoană reală sau o divinitate.

Sparta a fost un stat oligarhic. Regii erau aleși doar dintre membrii a două familii: Agyazii și Europontizii. Aceștia erau considerați descendenți ai lui Heracle. Regalitatea era ereditară. Regii aveau atribuții religioase, juridice și militare. Treptat, atribuțiile lor s-au restrâns. Existența a doi regi cu atribuții egale echilibra balanța puterii.

Viața spartanilor era condusă de reguli stricte. La vârsta de șapte ani, băieții erau trimiși la agoge, o școală cu principii militare. Copiii născuți cu probleme erau părăsiți în sălbăticie sau omorâți. Fetele erau educate să ducă o viață sănătoasă, pentru a naște copii puternici.

Gerusia, Sfatul bătrânilor, și Apella, Adunarea poporului, reprezentau celelalte două instituții fundamentale ale statului spartan. Gerusia lua cele mai importante hotărâri. Acestea erau aprobate apoi de Adunarea Poporului.

Creșterea lentă, dar sigură a puterii spartane în Pelopones, i-a adus statutul de hegemonie. Sparta a creat o Confederație, la care a aderat și Corintul.

Consiliul celor cinci ephori îi supraveghea pe cei doi regi și educația tinerilor spartani. Ephorii se ocupau și de politica externă. Ei declarau pace sau război și încheiau tratate.

Statul spartan s-a dezvoltat în secolele următoare, ca un stat cu o vădită amprentă aristrocratică. A devenit vestit pentru conservatorismul său, manifestat prin aversiunea față de reforme și înnoire.

Tezeu a fost considerat unificatorul mitic al Atticii și cel care a reglementat pentru prima oară drepturile cetățenești. Attica a fost o peninsulă la Marea Egee. Din Attica, porneau drumuri în toate direcțiile, spre câmpia Maratonului, spre Eleusis și spre interior. În Attica, au existat patru mari triburi: Geleontes, țăranii, Aigikoreis, păstorii, Argadeis, meseriașii, Hopletes, militarii.

Cel mai vechi cod de legi atenian îi aparține lui Draco. Acesta a încercat să găsească căi alternative de rezolvare a conflictelor, astfel încât răzbunarea personală să nu fie sigurul răspuns posibil. Codul este considerat unul dintre cele mai aspre coduri scrise vreodată.

Cel care a pus bazele democrației ateniene a fost Solon, om politic și poet talentat. Legile gândite de Solon au avut ca scop principal diminuarea conflictelor sociale. Populația a fost împărțită în mai multe categorii sociale, în funcție de avere. Fiecare categorie avea și obligații militare specifice.

Atena avea regi, basilei, care treptat și-au pierdut atribuțiile și puterea. Instituția nu a dispărut, ci s-a transformat într-o magistratură cu atribuții, mai ales, în ceea ce privește cultul. Arhontele basileu organiza ritualurile religioase și prezida procesele criminalilor.

Colegiul celor nouă arhonți a preluat atribuțiile militare și juridice ale regelui. Arhontele, la început, era ales pe viață, iar apoi, pe zece ani. Acesta deținea și funcția de judecător suprem. La sfârșitul mandatului, arhonții intrau în Areopag.

Solon a creat două noi instituții: Adunarea Poporului, eclesia, și Sfatul celor 400, format din câte o sută de reprezentanți ai celor patru triburi.

Reformele lui Clisthenes au definitivat modelul democratic atenian. Acesta a desființat triburile tradiționale și le-a înlocuit cu zece triburi teritoriale. Consiliul celor 400 a devenit al celor 500, aleși prin tragere la sorți. Clisthenes a înființat Colegiul celor 10 strategi, care conducea treburile publice.

Atenienii au încercat să evite tirania, prin introducerea ostracismului. Adunarea Poporului decidea cine trebuia ostracizat. Cei care erau ostracizați, erau scoși în afara legii și exilați pentru zece ani, fără pierderea averii.

Tirania a apărut acolo unde colectivitatea nu a izbutit să creeze o formulă de conducere colectivă. Luptele interne pentru putere au avut drept rezultat această formă de guvernământ.

Această formă de guvernământ era instabilă. Controlul armatei și frica cetățenilor erau principalele instrumente de guvernare.

Atena a trecut și ea printr-o perioadă de tiranie. Tirania lui Pisistrate a avut meritul de a nu fi frânat procesul de democratizare a Constituției ateniene, inaugurat de Solon.

Cuvântul tyrannos nu este de origine greacă. Se presupune că a fost împrumutat din limba lydiană. Cuvântul desemna un monarh cu puteri absolute. Tirania a răsturnat monarhia ereditară. Tiranul nu se consulta cu nimeni și nu era consultat.

Cele mai cunoscute tiranii au fost la Corint, Megara și Sikyon, în Grecia Centrală. În Grecia Insulară, tiraniile au fost mai numeroase, dată fiind apropierea de statele astiatice cu regimuri monarhice absolute.

Această perioadă este cunoscută sub denumirea de tirania veche, pentru a putea fi deosebită de noua tiranie de mai târziu. Tirania veche nu a fost impusă din exterior. Ea a avut caracterul unei uzurpări de putere, urmată de impunerea unor norme de conviețuire dictate de interesele tiranului.

Clasele sociale fundamentale ale Greciei Arhaice erau aristocrația, demosul și sclavii.

Aristocrații, indiferent de denumirea lor locală, erau considerați peste tot agathoi, adică „cei buni” și kaloi, adică „cei frumoși”. Kalos kagathos a devenit, la filosofii greci, expresia omului perfect.

Demos-ul era format din oameni liberi, proprietari mici și mijlocii de pământ, artizani și meșteșugari. Erau excluși din treburile cetății sclavii, femeile și străinii.

Sclavii jucau un rol important în economia cetăților-stat. Ei proveneau din rândul prizonierilor de război și al oamenilor liberi care nu își puteau plăti datoriile.

Hiloții spartani sau claroții cretani făceau parte dintr-o categorie socială intermediară, prezentă în toate orașele-stat. Nu erau oameni liberi, dar nici sclavi. Ei nu puteau fi vânduți sau uciși și beneficiau de drepturi economice, dar nu și politice. Nemulțumirile lor au dus la numeroase revolte.

Religia grecilor s-a format printr-un îndelung și complicat sincretism al credințelor și practicilor magice aduse de triburile grecești, contopite cu fondul de credințe local. Theogonia lui Hesiod a jucat un rol important în cristalizarea unei religii unitare.

Cultul Herei este la origine un străvechi cult din Argos, din Pelopones. Poseidon era o divinitate indo-europeană, al cărui cult se grefează pe cel al calului. Artemis și Afrodita sunt de origine orientală. Atena este considerată o divinitate specific miceniană.

S-au păstrat și divinități preelenice, cum ar fi cele din Infern sau cele chthonice. Hades, Hecate, Sfinxul se numără printre acestea.

Modelul familiei zeilor greci este o copie a familiei patriarhale grecești. Zeus domnea ca un conducător de trib, sfătuindu-se cu membrii de vază ai familiei sau intrând în conflict cu alții. Mulțimea sanctuarelor dedicate lui Zeus demonstrează caracterul său panelenic.

Zeilor le erau închinate jocuri și oracole. Jocurile Olimpice îi erau închinate lui Zeus, cele Pithice, lui Apollo. Oracolele de la Deplhi și Dodona au devenit cunoscute în interiorul lumii grecești, dar și printre barbari.

Apollo se desprinde din Pantheonul grec ca o figură aparte. El este considerat promotorul unui nou tip de cult, bazat pe principiul purificării și pe un complicat sistem de credințe în viața viitoare. Acesta avea un puternic caracter mistic.

Cultul lui Dionysos a devenit din ce în ce mai cunoscut. Acesta reprezenta sincretismul dintre vechile jocuri rituale pentru obținerea de recolte bogate, cu elementele cultului tracic al lui Dionysos.

A crescut importanța eroilor în cadrul mentalului colectiv. Acestora le-au fost dedicate jocuri, poeme și opere artistice. Cele mai cunsocute jocuri sunt cele nemeene, închinate lui Heracles.

În Grecia Arhaică, s-a remarcat o predilecție pentru monumentalitate, individualism și căutarea de soluții originale.

Temple de tip dreptunghiular, de inspirație egipteană, au devenit preponderente. Modelul egiptean a fost modificat însă, în favoarea unei mai mari valori estetice. Unul dintre cele mai bine păstrate temple este cel din Selinunt, pe coasta de vest a Siciliei. Dimensiunile armonioase ale templului grec erau dimensiuni care respectau măsura puterilor omului, to metron.

Au apărut primele sculpturi. Kuros și Kore sunt statui de tineri care își au originea în această perioadă. Statuile sunt de inspirație egipteană. Inițial erau nerealiste și severe. Treptat, au prins tot mai multă viață, arătând o preocupare ridicată pentru dinamica mișcării.

S-a dezvoltat tehnica turnării în bronz. Figurile și reliefurile erau lucrate separat și apoi combinate conform unei scheme prestabilite de artist.

Armonia proporțiilor distinge arta greacă de cea orientală.

Lemnul a fost înlocuit cu piatra și marmura, în construcția tempelelor. Sanctuarele erau ornamentate cu scene mitologice.

S-a format stilul doric și cel ionic, specifice arhitecturii grecești. Stilul doric este puternic și greoi. Templele ionice aveau proporții grandioase și o decorație mai bogată. Diferența între stiluri este vizibilă mai ales la forma capitelurilor coloanelor.

Templele, statuile și reliefurile au avut un puternic caracter funcțional. Ele serveau unui scop religios sau social.

Ceramica a evoluat de la un stil geometric simplu spre un stil accentuat oriental. Treptat, siluetele în stil geometric au început să se împlinească și fețele să prindă contur. Influențele principale au fost feniciene și siriene.

Pentru a identifica figurile zeilor și ale eroilor, artiștii au început să le scrie numele alături. Acest aspect permite urmărirea evoluției alfabetelor locale.

Pictorii au reușit să găsească relațiile cele mai potrivite între înălțimea, atitudinea și distribuirea personajelor pe banda care înconjoară vasul.

Predomina tehnica picturii în negru a figurilor umane, pe un fond cărămiziu sau roșu închis. Decorația florală și geometrică completa scenele imaginate de artist.

Casa și grădina erau și ele îmodobite cu obiecte decorative. Hieratismul s-a estompat, până la dispariție. Viața și mișcarea au alungat rigiditatea din expresia artistică.

Răspândirea scrisului a permis fixarea, pe papirus sau pergament, a unor mari fragmente din poezia orală. Hesiod a scris Munci și zile, o sursă importantă de cunoaștere a vieții omului simplu din această perioadă. A fost favorizată, însă, poezia scurtă, cum ar fi elegia și poezia iambică. Printre cei mai de seamă reprezentanți au fost: Tyrtaios, Pindar, Sappho și Anacreon.

Poezia recitată sau cântată era acompaniată de aed sau de un instrumentist. Se foloseau instrumente cu coarde și instrumente de suflat. Ard-ul era un cântăreț la liră, care recita sau cânta versurile poemelor epice, acompaniat de acest instrument.

În această perioadă, a luat naștere drama ca gen literar de sine stătător. Aristotel a declarat că originile acesteia trebuie căutate în improvizațiile dramatice ale procesiunilor dionysiace. Thespis a organizat la Marile Dionysii prima tragedie, un cântec al țapului.

Au fost compuse mari poeme epice, care erau recitate de rapsozi, cu ocazia diferitelor festivaluri. Fiecare regiune se prezenta cu propriile cicluri mitice și eroice. Orașele au ajuns să își revendice gloria de a fi ctitorite de un zeu sau de a fi patria unui anumit erou.

Proza a avut un început modest. Povestirile, basmele și fabulele Egiptului și Orientului Apropiat au fost principalele surse de inspirație. Principala trăsătură a acestor creații este apropierea de cotidian, de întâmplările și activitățile zilnice.

Imnurile lirice erau asociate cultului religios. Cele mai importante forme au fost paianul și ditirambul. Cuvântul paian însemna purificare, tămăduire. De aici, s-a născut teoria despre virtuțile catartice, purificatoare ale poeziei și muzicii.

Poezia greacă arhaică este diferită de poezia modernă, prin conținut, formă și mod de comunicare. Poezia arhaică descria realitățile sociale și politice. Ea avea prioritară funcția didactică și pedagogică.

S-au întocmit primele liste oficiale de magistrați ai orașelor. De la genealogii și însemnări, s-a ajuns la istorie. Cadmos din Milet și Hecataios au fost doi istoriografi emblematici ai epocii.

În această perioadă, s-a născut filosofia greacă. Preocupările pentru originea lumii și rolul omului în cadrul creației a determinat crearea unor sisteme filosofice din ce în ce mai complexe.

Thales din Milet este considerat primul filosof și părintele filosofiei occidentale. Thales a fost primul care a încercat să vadă lumea dincolo de supranatural și mitic. El considera că totul a provenit din apă și că pămantul însuși plutește. Thales a fost și matematician și astronom.

Anaximandros a evitat să identifice materia primă primordială. El a denumit-o apeiron, adică „nedeterminată”. Tot el a înlăturat ideea creației cosmice determinate de o forță rațională. A înlocuit-o cu conceptul de spontaneitate.

Xenofan a creat sistemul cunsocut sub numele de eleatism. El a negat total credințele despre zei. Xenofan credea în existența unui spirit universal. Acesta, împreună cu existența, formează Unul. Unul rămâne identic cu sine însuși, adică neschimbat.

Parmenide a fost un alt reprezentant de seamă al elatismului. El considera că întreaga realitate poate fi definită prin conceptul de existent opus în mod absolut non-existentului. Percepția individuală deformează imaginea adevărată a lumii.

Pitagora a fost primul reprezentant autentic al direcție idealiste în filozofia greacă. Pitagora are o contribuție semnificativă și în domeniul științelor exacte, prin studiile sale.

Nevoia de spațiu, inegalitățile sociale, setea de cunoaștere și spiritul de aventură au constituit principalele cauze ale marii colonizări grecești.

Coloniștii au întemeiat orașe în zona Mării Meditarne, a Mării Marmara si a Mării Negre. Coloniile grecești, spre deosebire de cele romane, au devenit polis-uri independente de orașul mamă. Acestea au păstrat dialectul, divinitățile și forma de organizare a orașului mamă.

Comerțul cu sclavi a devenit înfloritor. S-a terminat perioada sclaviei limitate la nevoile gospodăriei familiale. Coloniile furnizau mână de lucru atelierelor, din ce în ce mai numeroase.

Chalcis, Corint, Megara și Milet au fost principalele orașe grecești care au fondat colonii. Coloniștii erau conduși de un oiketes care, de obicei, după moarte, devenea eroul coloniei, fiind sărbătorit periodic.

Nevoia de comunicare între coloniști și populațiile locale a transformat limba greacă într-o limbă universală. Dialectul ionic a devenit predominant. Acest lucru a avut drept cauză succesul Miletului în procesul de colonizare, dar și al poeziei lirice și epice, ilustrată de creatori care au devenit celebri în toată lumea greacă.

Litoralul Mării Negre era atractiv, mai ales pentru milesieni. Ei au întemeiat Histria, Tomis, dar și Sinope, Trapezunt, Olbia și Odessos. În aceeași regiune, dorienii au întemeiat coloniile Callatis și Mesembria.

Relațiile cu băștinașii nu au fost întotdeauna dintre cele mai pașnice. Anacreon, plecat din Teos în Abdera, în sudul Traciei, mărturisea că grecii trebuiau să își lucreze pământul, ținând „sapa într-o mână și lancea în cealaltă”.

Ultimul impuls colonizator a fost cauzat de cucerirea Lydiei de către regele persan Cyrus al II-lea. Grecii au fondat în Italia ultimele colonii.