Atena în epoca lui Pericle

Epoca clasică este perioada în care Grecia Antică a cunoscut cea mai mare dezvoltare. A început odată cu războaiele dintre greci și perși. Acestea sunt cunoscute și sub numele de războaie medice. Moartea lui Alexandru Macedon a marcat sfârșitul epocii clasice.

Ca urmare a amenințării persane, atenienii au înființat o confederație cunoscută sub numele de Liga de la Delos. La această confederație au aderat Lesbosul, Rhodosul și cetăți bogate ca Thasos, Chios și Samos.

La mijlocul secolului al V-lea î. Hr., Liga de la Delos a devenit o putere redutabilă și avea trei categorii de membri. Era compusă din cei care furnizau corăbii, cei care plăteau contribuția bănească impusă de Atena și cei care au fost obligați să intre în Ligă și să își plătească partea.

Liga de la Delos a fost concepută ca o rețea de tratate între Atena și fiecare membru al Ligii în parte. Procesul de transformare a Atenei în putere dominantă era pe o linie ascendentă.

În plan politic, a continuat disputa dintre Sparta și Atena, care avea să ducă, într-un final, la războiul peloponeziac. Acest conflict a permis ascensiunea Macedoniei, care și-a instaurat hegemonia asupra lumii elene.

Literatura, artele plastice, filozofia și arhitectura au cunoscut unul dintre cele mai strălucitoare momente din istorie. Creațiile epocii și-au pus amprenta asupra dezvoltării ulterioare a gândirii, literaturii și artei europene.

Considerată perioada de aur a civilizației grecești, epoca clasică este ilustrată cel mai bine de orașul stat Atena, în timpul lui Pericle. Acest lucru se datorează, în primul rând, numărului mare de surse scrise: piese de teatru, istorii și documente diverse. Toate acestea au permis o reconstituire fidelă a epocii.

Sursele arheologice și documentele ateniene au facilitat reconstituirea modului în care trăiau, gândeau și simțeau grecii antici. Sursele ateniene cuprind informații legate nu doar de Atena, ci și despre Sparta. Aceasta din urmă a reprezentat celălalt model de dezvoltare al cetății-stat grecești.

Atena se împărțea în două zone: Acropola și orașul de jos. Acropola a rămas centrul religios. Acropola era caracterizată printr-o ordine splendidă, spre deosebire de orașul de jos. Viața socială și economică, activitatea politică și juridică aveau drept cadru Agora sau piața publică din Cerameicos. Cerameicos era un cartier din orașul de jos care și-a luat numele de la numeroșii olari care aveau ateliere acolo.

Orice colț liber din Agora era ocupat de prăvălii și ateliere. Cele mai multe prăvălii erau niște barăci din scânduri, acoperite cu piei sau cu împletituri de răchită care slujeau și de streașină.

Drumurile Atenei, cu câteva excepții, erau mici, înguste, întortocheate și mărginite de case cu aspect modest. Dromosul sau promenada era o excepție. Acest drum urma cursul râului Eridanos și se împărțea în două căi: Calea Panateneelor și o cale care cotea spre sud, continuată fiind de strada Trepiedelor.

Calea a doua ducea spre cele mai vechi monumente publice din Agora: Porticul regal, templul lui Apollon Patroos, Bouleuterion-ul, unde se întâlnea Sfatul celor Cinci Sute, și Tholos-ul. La Tholos luau masa pritanii, și anume comisia permanentă a Sfatului.

Existau două tipuri de case: synoikia, locuința în care trăiau mai multe familii, și oikia, casa unei singure familii. Casele erau foarte mici și ușile se deschideau în afară. Istoricul Plutarh scria că cel care voia să iasă ciocănea pentru a-i scuti pe trecători de neplăcerea de a fi loviți de ușa deschisă pe neașteptate.

Aceste prăvălii erau grupate, oarecum, în funcție de mărfurile pe care le ofereau clientului. Într-un colț se găseau librării, în altul oalele și celelalte obiecte de gospodărie. Într-o altă parte erau legumele și vinul.

Străzile Atenei erau strâmbe și nepavate. Erau surpate de ape și acoperite de noroaie. Acestea se transformau repede în niște mocirle de îndată ce se strica vremea. Nu erau luminate noaptea. Cei care ieșeau noaptea foloseau opaițe purtate de sclavi.

În afara orașului se găseau Academia și Liceul. Academia însemna grădina lui Academos și era locul în care filozoful Platon a inaugurat o școală unde se țineau cursuri regulate. Liceul a devenit celebru datorită școlii înființate de Aristotel.

Atena era o democrație directă, în care toți cetățenii întruniți în Adunare participau la conducerea statului. Puterea legislativă, cea exectuivă și cea judecătorească emanau de la Adunarea poporului. O asemenea formă de guvernare nu era posibilă decât în statele cu întindere mică.

Erau necesare două condiții pentru a fi cetățean atenian. Prima cerea să fii născut dintr-un tată atenian și, începând cu legea lui Pericle, și dintr-o mamă ateniană. A doua condiție prevedea să fii major și să fi executat cei doi ani de armată. Așadar, nu se putea pătrunde în Adunare înainte de a împlini douăzeci de ani.

O ședință începută în zori se putea prelungi până în amurg. Mulți atenieni își aduceau sacul de merinde când veneau la Adunare. Opinia publică era foarte aspră față de cei care nu arătau interes pentru treburile statului. Fericirea individului nu putea fi disociată de bunăstarea statului.

Un om liber atenian nu avea doar datoria de a lua parte la Adunarea de pe colina Pnyx. Dacă era orășean putea fi numit, pe termen de un an, magistrat, membru al Sfatului celor Cinci Sute sau judecător. Trebuia să ia parte și la asigurarea administrației locale.

Pritanii constituiau prezidiul Adunării și erau magistrații supremi în stat. În fiecare zi, prin tragere la sorți, se stabilea un șef al statului. Acesta rămânea în funcție de la un apus de soare la altul. Șeful de stat avea în păstrare sigiliul statului și cheile templelor în care era depozitat tezaurul public.

Printre funcționarii civili, cei mai importanți erau arhonții. Arhonte însemna în greaca veche „domn” sau „conducător”. Aceștia aveau, în principal, atribuții juridice. Arhontele eponim era judecătorul suprem și dădea numele său anului în care era ales. Dintre funcționarii militari, cei mai importanți erau strategii. Arhonții erau aleși prin tragere la sorți. Cei zece strategi erau, însă, aleși de Adunarea poporului, câte unul de fiecare trib.

Străinii care locuiau la Atena se numeau meteci, adică „cei care locuiesc împreună cu”. Metecii erau greci, dar și fenicieni, frigieni, egipteni și chiar arabi. Numărul lor era aproximativ jumătate din cel al cetățenilor, circa douăzeci de mii. Metecii au jucat un rol esențial în dezvoltarea economică a Atenei.

Metecii erau supuși aproximativ tuturor obligațiilor financiare ale cetățenilor. Puteau frecventa gimnaziile publice, puteau dobândi bunuri mobiliare si puteau fi stăpâni de sclavi. Nu puteau avea case sau pământuri fără dispense speciale. Aveau dreptul de a-și celebra cultele țării lor.

Pericle s-a născut într-o familie ateniană de vază. Tatăl său, Xanthippus, era om de stat și comandant militar în timpul bătăliei de la Mycale împotriva perșilor. Mama sa, Agariste, a făcut parte din puternica familie a Alcmaeonizilor. Pericle s-a bucurat de condiții cu totul deosebite în ceea ce privește educația pe care a primit-o. Orator înnăscut, intelectual rafinat, acesta s-a format la școala filozofului Anaxagoras din Clazomenai și a muzicianului Damon din Oa. Pericle și-a început cariera la tribunal, fiind unul dintre principalii acuzatori care au determinat ostracizarea lui Cimon, principalul său adversar politic. Cimon a fost acuzat că a trădat interesele Atenei ajutând Sparta. Pericle a murit de ciumă. Chiar înainte de moartea sa, atenienii au schimbat legea privind dreptul la cetățenie. Aceștia au permis recunoașterea fiului lui Pericle cu Aspazia, numit Pericle cel Tânăr, ca cetățean atenian.

Pericle a prezentat piesa Persanii a lui Eschil la Marile Dionisii. Plătind această reprezentație, a demonstrat că este unul dintre cei mai bogați oameni ai Atenei.

Pericle a fost, inițial, căsătorit, conform obiceiului atenian, cu una dintre rudele sale. Nu se cunoaște numele soției. A avut doi fii, Paralus și Xanthippus, care au murit de ciumă. Pericle a divorțat și a trăit până la moartea sa cu Aspasia din Milet. Aspasia era considerată o femeie inteligentă și educată.

Ephialtes, liderul partidului democrat și mentorul lui Pericle, a fost asasinat. Acest fapt i-a permis lui Pericle să își consolideze poziția de om politic de prim rang.

Pericle a fost ales strateg, adică general, ceea ce i-a întărit influența în luarea deciziilor. Strategii erau aleși anual și se ocupau de treburile interne și externe ale statului atenian. În următorii 30 de ani, a fost reales constant în această funcție.

Pericle, prin reformele sale, a continuat procesul de democratizare a aparatului de stat atenian. Acest proces a fost început de bunicul său matern, Cleisthenes.

După ostracizarea lui Cimon, Pericle a dus o politică populistă. A propus un decret care prevedea ca săracii să nu mai plătească bilet la reprezentațiile teatrale. Costurile urmau să fie suportate de către stat.

Pericle a dat o puternică lovitură Areopagului. Au dispărut toate prerogativele acestuia legate de supravegherea adminisitrației de stat și a modului de trai al particularilor. Areopagul a rămas doar cu dreptul de a judeca procesele criminale și de a supraveghea proprietățile cultului zeițelor de la Eleusis. Învinuirile de trădare urmau să fie judecate de tribunalele cetățenești.

Una dintre cele mai importante legi a fost cea privind dreptul la cetățenie. Conform legii lui Pericle, era cetățean atenian persoana cu ambii părinți atenieni. Până la legea lui Pericle, era suficient ca tatăl să fie atenian.

Pericle a modificat și sistemul electoral. Orice cetățean eligibil putea candida la magistraturile ateniene fără o selecție prealabilă. Pericle a revizuit cu severitate listele de cetățeni cu drepturi depline în stat. Astfel, a restrâns numărul celor care puteau candida la aceste funcții.

Pericle a hotărât ca membrii Consiliului celor cinci sute și arhonții să fie plătiți pentru serviciile aduse statului. Heliaștii, adică jurații din cadrul proceselor, au fost și ei plătiți pentru îndeplinirea acestei funcții.

Pericle a imprimat mai profund decât predecesorii săi obligația, pentru cetățenii bogați, de a deveni choregi, adică organizatori ai marilor festivaluri religioase. Choregia a fost una dintre instituțiile ateniene care a contribuit decisiv la constituirea artei dramatice în Grecia antică.

Cetățenii bogați sau foarte bogați trebuiau să devină trierarchi, adică să contribuie la construirea de corăbii pentru flota ateniană.

Pericle a schimbat radical politica dusă anterior de Cimon, o politică favorabilă unei alianțe cu Sparta. Acesta a încheiat, în schimb, alianțe cu cetățile Argos și Tesalia. Pericle urmărea impunerea Atenei ca principală forță politică și militară, ceea ce făcea din Sparta principalul său adversar.

Dominația maritimă ateniană și-a impus prezența în cele mai îndepărtate regiuni locuite de greci. Atena a câștigat bătălii împotriva Eginei și a Corintului și și-a întărit și mai mult prestigiul.

Flota Ligii ateniene a sprijinit Egiptul aflat sub stăpânire persană. Campania din Egipt a fost motivul mutării tezaurului Ligii de la Delos la Atena.

Campaniile costisitoare și epuizante au avut drept rezultat necesitatea încheierii păcii cu celelalte cetăți stat grecești și cu Persia. Cimon a fost rechemat la Atena și a negociat un armistițiu între atenieni, Sparta și Argos. Acesta a condus și campania împotriva Persiei.

După victorii obținute pe mare și pe uscat, atenienii au încheiat pace cu Persia. Negociată la Susa, capitala de iarnă a imperiului persan, pacea se numea „pacea lui Callias”, după numele ambasadorului care a condus delegația ateniană. Nu se cunosc detaliile acestui acord.

După încheierea păcii cu Persia, Beoția, Focida și Locrida au ieșit din Liga ateniană. Alte două cetăți, Eubeea și Megara, s-au revoltat având sprijinul Spartei.

Atena a încheiat, în condiții umilitoare, un tratat de pace cu Sparta pentru treizeci de ani. Cele două părți se obligau să nu admită în alianțele respective vreun membru din cealaltă ligă. Statele neutre erau libere să adere la ce ligă doreau.

Pericle s-a concentrat pe păstrarea Atenei ca mare putere maritimă. A strămutat cetățeni săraci în diferite regiuni controlate de Liga ateniană. Pericle s-a ocupat personal de colonizarea Chersonesului și a redus contribuția acestuia la tezaurul Ligii.

Medicii greci au dat mare importanță igienei, îngrijirii corpului și exercițiilor fizice. Către sfârșitul secolului al V-lea, majoritatea populației a renunțat la baia în aer liber. A fost adoptată sala de baie, mai comodă, cu aducție de apă și evacuare prin țevi de plumb. Existau și instalații cu apă curgătoare pentru spălatul picioarelor. Maza era hrana de bază a vieții de toate zilele. Maza era o plăcintă obținută din făina de orz frământată. Pâinea din grâu și maza se găseau în brutării.

Grecii nu cunoșteau săpunul. La baie se folosea fie un carbonat de sodiu impur extras din pământ, fie o soluție de potasiu obținută din cenușa de lemn. Baia se făcea, de obicei, înainte de masa de seară.

Băile publice erau numeroase. De obicei, căzile erau așezate în cerc, de jur împrejurul unei săli circulare. La baia publică se mergea pentru igienă, dar și pentru a te întâlni cu prietenii și a sta de vorbă.

Orice aliment solid care se servea la masă pe lângă pâine se numea opson. Aici intră legumele, ceapa, măslinele, carnea, peștele, fructele și dulciurile. Legumele erau rare și relativ scumpe la oraș. Excepție făcea lintea. Se consuma mult usturoi și ceapă, mai ales în armată.

Carnea era scumpă, cu excepția celei de porc. Oamenii săraci nu o mâncau decât cu prilejul sacrificiilor de la sărbătorile religioase. Alături de pâine, peștele reprezenta principala hrană a populației urbane.

Cele mai multe feluri de mâncare se mâncau cu mâna, pentru ca nu se cunoștea furculița. Băutura cea mai răspândită era apa. Se bea, însă, și lapte de capră și hidromel, un amestec de miere cu apă. Vița de vie procura băutura regească, „darul lui Dionysos”, vinul.

Spre deosebire de Sparta, unde educația era subordonată total statului, la Atena educația era lăsată în seama tatălui. Acest lucru se întâmpla până când copilul împlinea 18 ani. Băieții erau singurii care mergeau la școală.

Copiiilor li se cumpărau jucării: cărucioare, figurine de lut ars care reprezentau diferite animale, păpuși pentru fetițe. Jocul cu mingea și cu arșicele se practicau încă din prima copilărie. La șapte ani, copiii începeau educația formală.

Educația unei tinere ateniene consta în însușirea deprinderilor casnice: bucătăria, prelucrarea lânii și țesutul. Uneori, mai deprindea și cunoștințe rudimentare de citit, socotit și muzică. Educația era făcută de către mamă sau bunică.

Baza educației era reprezentată de învățarea literelor, a muzicii și a gimnasticii. Nu existau școli publice pentru copii. Profesorul îi aduna pe elevi în propria sa casă. Părinții suportau cheltuielile legate de educație. Statul plătea doar pentru „pupilii națiunii”, adică pentru fiii cetățenilor morți pentru patrie.

. Copilul învăța întâi să citească, apoi să scrie. Elevul trebuia mai întâi să știe să recite pe dinafară numele literelor din alfabet. Se înainta de la simplu la complex, de la literă la silaba formată din două și apoi trei sau patru litere. Cititul se făcea cu voce tare.

Palestra era terenul de sport în aer liber. Era de formă pătrată și împrejmuit cu ziduri. Trei trăsături caracteristice erau specifice gimnasticii grecești: nuditatea totală, obiceiul de a se unge cu ulei și desfășurarea exercițiilor în sunet de oboi.

Primii profesori de învățământ superior sunt considerați filozofii sofiști. Sub numele general de „filozofie”, aceștia predau geometria, fizica, astronomia, medicina, retorica și filozofia propriu-zisă. Scopul lecțiilor era de a forma oameni de prim ordin, învățați și pricepuți, în același timp, și, mai ales, oameni de stat și conducători.

Academia platoniciană este considerată prima instituție de învățământ superior din Europa. Aristotel a înființat Lyceul. Aici au predat pe lângă Aristotel, Isocrate, Platon și Socrate.

La Atena, soția unui cetățean nu avea niciun drept, nici politic, nici juridic, asemenea sclavilor. Aceasta trăia închisă în casă, având un apartament rezervat femeilor, numit gineceu. Autoritatea femeii ținea doar de gospodărie. Pentru scalvi, soția era despoina, adică stăpâna.

Un cetățean atenian se căsătorea, în primul rând, pentru copii. De la copii acesta avea câteva așteptări: să îl îngrijească la bătrânețe, să îl îngroape după ritual și să ducă mai departe cultul familiei.

Existau două mijloace de a evita să ai o familie prea numeroasă: avortul și expunerea copiiilor nou-născuți. Expunerea copiiilor însemna, de fapt, părăsirea lor. Acești copii fie mureau, fie erau crescuți de alții.

În secolul al IV-lea î. Hr., mulți atenieni aveau o concubină, fără să se despartă din acest motiv de nevasta lor legitimă. Amantele erau diferite de curtezane. Acestea din urmă erau, de cele mai multe ori, sclave. Curtezanele puteau ajunge foarte bogate și se consideră că aveau o educație mult mai bună decât multe femei ateniene.

Munca manuală și comerțul cu amănuntul erau considerate ocupații nedemne de un cetățean. Se considera că munca pământului formează cei mai buni cetățeni și soldați.

În epoca lui Pericle a apărut pentru prima dată împrumutul cu camătă. Împrumuturile aveau scadențe scurte și dobânda trebuia plătită la fiecare „lună nouă”, adică la sfârșitul fiecărei luni.

În secolul lui Pericle a apărut industria. A devenit mai rentabil să cumperi obiecte fabricate în ateliere specializate, decât să le fabrici acasă. Agricultura era o ocupație importantă în epoca clasică. Existau trei tipuri de proprietari: cel care își muncea singur pământul, cel care doar supraveghea munca câmpului și cel care își ducea viața doar la oraș, de pământ ocupându-se un administrator. Muncile cele mai grele erau lăsate în seama sclavilor sau a metecilor. În cel mai important dintre atelierele cunoscute lucrau o sută douăzeci de sclavi. Cele mai multe ateliere aveau în jur de cincizeci de sclavi. Existau și funcționari publici. Astinomii se ocupau de poliția orașului. Agronomii supravegheau piețele. De serviciul apelor se ocupau gunoierii și un funcționar. Problema apei la Atena era cea mai importantă dintre toate. De aceea, funcționarul care se ocupa de ape avea un rol major.

Erau numeroși muncitorii care prelucrau argila. Roata olarului, folosită încă din epoca homerică, a rămas foarte rudimentară. Când era vorba de ceramica artistică, olarul și pictorul vasului își semnau lucrările. Pe vasele pictate sunt reprezentate și fierării. Cuptorul era mai înalt de un stat de om și focul era întețit cu foale făcute din piele de capră.

Se practica și medicina. Existau șarlatani și medici adevărați. Oricine se putea pretinde medic pentru că nu se cerea niciun fel de diplomă. Hipocrate din Cos este părintele unei metode bazate exclusiv pe observație și rațiune.

Agricultorii și meșteșugarii își vindeau, de obicei, singuri produsele, fără intermediari. Cei care vindeau la mâna a doua aveau o reputație foarte proastă. Aceștia erau învinuiți că fac înșelăciuni cu monezile și cu greutățile.

Costumul antic grecesc era un costum drapat. Acesta consta doar dintr-un dreptunghi de stofă care se înfășura liber pe corp. Era prins uneori cu o cingătoare, cu niște agrafe sau cu câteva împunsături de ac. Bărbații aveau în loc de cămașă o tunică pe care o purtau direct pe piele. Această tunică era folosită și drept cămașă de noapte. Mantaua obișnuită se numea himation. Era făcută dintr-o singură bucată de lână și era drapată în jurul corpului fără a fi prinsă undeva. Poalele himationului puteau fi trase până la bărbie sau până peste cap, în chip de glugă. Pe cap se purtau pălării. La război se punea pe cap o cască de metal. Boxerii aveau pe cap apărători din piele. Pilosul din fetru era cel mai folosit tip de pălărie.

La Atena se mergea desculț, cu sandale sau pantofi. Sandalele constau doar din niște tălpi de plută, lemn sau piele. Acestea erau prinse de gleznă și degete cu curele. Încălțămintea feminină era mai complexă și vopsită în diferite culori.

Veșmântul feminin nu se deosebea prea mult de cel masculin. Peplosul era un șal de lână, prins cu o fibulă pe fiecare umăr. Nu avea cingătoare și nici cusături.

Lupta dată de Pericle pentru reconstruirea templelor de pe Acropole, distruse de perși, a avut, în mare măsură, un substrat ideologic. Preamărirea Atenei ca divinitate biruitoare era principalul țel urmărit de strateg. Orașul Atena își arăta astfel forța și puterea. Templul, înconjurat de o colonadă în stil doric, conținea două încăperi fără comunicare între ele. Una era rezervată statuii zeiței Atena, sculptată de Fidias. Cealalată, mai mică, era numită partheon, fiind camera preoteselor fecioare. Acesta era locul în care se păstrau tezaurul templului si cel al statului. Myron este cel care a introdus ideea de mișcare în sculptură. Discobolul, adică aruncătorul de disc, redă cu o măiestrie rar întâlnită proporțiile și torsiunea mușchilor. Au început să fie respectate canoanele în artă. Cel mai folosit era canonul lui Policlet, conceput sub influența regulilor raporturilor matematice pitagoreice.

A fost construit Parthenonul, care trebuia să domine întregul complex de pe Acropole. Iktinos și Callicrates sunt arhitecții care au conceput și ridicat Parthenonul. Acesta este templul închinat zeiței Atena Pallas sau Parthenos, care înseamnă virgină. În sculptură s-a încetățenit tehnica chryselefantină. Statuile de acest tip aveau brațele, picioarele și chipul făcute din fildeș. Acestea erau fixate pe un schelet din lemn. Pentru veșminte se foloseau plăcuțe de aur. Statuile erau pictate în culori vii.

Ceramiștii au trecut la mărirea figurilor umane și la singularizarea lor. Sub influența dramelor tragice, aceștia exprimau până și sentimentele personajelor, prin expresia feței. Principalul subiect tratat de ceramiști era viața eroilor din cântecele epice sau cea a oamenilor obișnuiți. Ceramiștii au învățat de la pictori cum să lucreze pliurile hainelor, transpareța țesăturii și modul în care trebuia să cadă o stofă sau alta.

Profilul literar al epocii a fost dominat cu autoritate de poeții dramatici, tragici și comici. Activitatea lor era încurajată de concursurile afiliate sărbătorilor dionysiace. Cea mai importantă trăsătură a creației dramatice este preocuparea constantă a poeților de a înfățișa oameni în acțiune. Problematica contemporană se afla mereu prezentă în centrul interesului arătat unei anumite teme. Teatrele grecești erau amenajate în aer liber. Erau situate pe pantele unei coline de care se sprijineau băncile din theatron și care închidea orchestra circulară unde evolua corul. Teatrul de la Epidaur păstrează cel mai bine aspectul unui teatru din epoca clasică. Retorica avea o mare importanță la Atena. Cine nu avea talent oratoric făcea apel la retorii de profesie. Istoricul Tucidide vorbește despre marele talent oratoric al lui Pericle. Aristofan l-a numit, din aceleași motive, Olympianul.

La Atena, cei mai înalți magistrați ai cetății, arhontele eponim și arhontele rege, pregăteau cu mult timp înainte reprezentațiile care urmau să aibă loc. Nicio femeie nu juca în tragedie sau comedie. Toate rolurile feminine erau jucate de bărbați. Eschil, Sofocle și Euripide sunt reprezentanții cei mai de seamă ai tragediei clasice grecești. Orestia lui Eschil, Oedip rege a lui Sofocle și Medeea lui Euripide se joacă și astăzi pe scenele lumii și rămân modele pentru scriitorii contemporani.

Cratinos este primul care a organizat reprezentații comice la Atena în epoca lui Pericle, apropiindu-le de forma lor clasică. Cratinos l-a atacat vehement pe Pericle, pe care îl numea „fiu al lui Zeus și al Discordiei”, pentru tendințele sale de a folosi mijloace violente în atingerea scopurilor.

Comedia greacă a atins perfecțiunea prin Aristofan. În Păsările, Lisistrata, Broaștele defilează prin fața noastră fruntași politici, poeți, oameni de cultură, țărani, meseriași și zei coborâți la rangul unor muritori de rând. Opera lui Aristofan constituie o sursă valoroasă pentru cunoașterea societății din epoca clasică.

Atena, în epoca lui Pericle, a jucat un rol esențial și în ceea ce privește istoria ideilor. Procesul de democratizare a adus noi cerințe și nevoia sporită de învățătură. Sofiștii, profesori prin excelență, erau cei care formau sufletele și spiritele.

Au continuat studiile despre științele naturii. Anaxagoras, Diogenes și Empedocle sunt cei care au căutat explicații raționale pentru apariția și desfășurarea fenomenelor din natură.

Platon a fost elev al lui Socrate. Dialogurile platoniciene sunt opere fundamentale. Temele tratate prezintă specificul metafizicii, teoriile despre cunoaștere, sufletul și dragostea.

În filozofie, Socrate reprezintă un punct de cotitură. Dacă până atunci filozofia a fost preocupată de crearea lumii materiale, Socrate s-a concentrat pe întrebările de natură morală și psihologică. Deși nu a scris niciun rând, influența sa asupra celorlați gânditori a fost semnificativă.

Istoriografia a fost dominată de Herodot, istoricul războaielor greco-persane, și de Tucidide, istoricul războiului peloponesiac. Ambele opere încearcau să identifice cauzele și premisele evenimentelor. Aceasta a reprezentat o inovație importantă.

Platon și Aristotel sunt cei mai importanți filozofi greci. Acest lucru se datorează, pe de o parte, faptului că s-au păstrat părți importante din lucrările celor doi. Pe de altă parte, creștinismul este puternic influențat de gândirea celor doi filozofi. De exemplu, asemănarea dintre om și zeu, așa cum o concepe Platon, o regăsim în creștinism sub forma omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Căderea din lumea ideilor în lumea sensibilă reprezintă căderea primordială a omului în păcat.

Aristotel a fost elev al lui Platon și profesor al lui Alexandru cel Mare. Etica, metafizica, fizica, biologia, astronomia, politica și retorica sunt doar câteva dintre subiectele tratate de Aristotel. În Fizica, filosoful afirma că în varful ierarhiei existențiale se află Mișcătorul Nemișcat, identificat ca fiind Dumnezeu. Acesta este pur, imobil, spiritual, nicidecum material. Astfel, nu poate fi perceput prin știință sau prin alte mijloace pe care Materia le oferă. Ideea aceasta s-a regăsit și în creștinism.

Herodot, în Istoriile sale, este și un mare scriitor, un povestitor neîntrecut. Istoria războiului peloponesiac a lui Tucidide este organizată cronologic și elimină orice fabulație.

Atena avea nevoie de o armată puternică pentru a-și putea susține prin fapte pretențiile de hegemonie în Grecia. Ca să își instaureze și să își mențină dominația maritimă, Atena avea nevoie de o flotă comercială mare și de o marină de război puternică.

Între optsprezece și douăzeci de ani, tânărul atenian își făcea ucenicia în ceea ce privește serviciul militar. Acesta purta numele de efeb, în această perioadă a vieții sale. Gimnastica era pregătirea normală pentru meseria armelor. Lupta, alergările, săriturile, aruncatul suliței sau al discului îl pregăteau pentru exercițiile militare.

Hoplitul sau infanteristul greu și-a păstrat supremația pe câmpul de luptă în întreg secolul al V-lea î.Hr. Acesta folosea atât arme defensive, cât și arme ofensive. Platoșa, casca și scutul erau nelipsite din arsenalul său. Lancea și sabia erau principalele arme ofensive.

Orice cetățean atenian trebuia să își slujească țara de la optsprezece la șaizeci de ani. De la douăzeci la cincizeci de ani acesta era fie hoplit, fie cavaler și făcea parte din armata activă. De la cincizeci la șaizeci de ani, se număra printre veterani. Veteranii formau împreună cu efebii și metecii un fel de armată teritorială care apăra granițele și fortificațiile.

Hiparhul era comandantul suprem al cavaleriei ateniene. Era ales de popor în această funcție pentru un an. Hiparhul recruta călăreții la terminarea efebiei. Călărețul atenian era înarmat cu două lănci și cu o sabie încovoiată. Acesta călărea fără șa și scări. Calul nu avea apărători.

Intrarea în cariera armelor avea un caracter religios. Se vizitau sanctuarele și se consultau zeii înainte de pornirea unui război. În luptă, zeii și eroii luptau alături de credincioși.

În primul an de efebie, tânărul atenian învăța să călărească și să tragă cu arcul de pe cal. În cel de-al doilea an, efebii patrulau în jurul fortărețelor.

Armata se întreținea, în principal, din ceea ce găsea la fața locului în timpul campaniei. Fiecare cetățean atenian era obligat să își ia un sac cu provizii doar pentru trei zile. Aristofan îl numea „ranița care miroase a râgâială cu usturoi”. Această denumire simboliza toate neplăcerile vieții militare.