Vikingii

Vikingii au fost un popor de navigatori cu originile în Scandinavia care a avut o perioadă de expansiune pe continentul european influențând istoria țărilor din vestul și nordul Europei.


Costurile lunare ale platformei History Lapse se ridică la 5.700 RON.
Te poți implica în susținerea platformei făcând o donție.

Vikingii au fost un popor de navigatori cu originile în Scandinavia. Acest popor a avut o perioadă de expansiune pe continentul european din secolul al VIII-lea d.Hr. până în secolul al XI-lea d.Hr., influențând în mod deosebit istoria țărilor din vestul și nordul Europei. Vorbitori ai unei limbi nordice vechi, vikingii și-au folosit cunoștințele de navigație pentru a explora, a face comerț și a ataca regatele europene din perioada Evului Mediu timpuriu. Ei au fost primii europeni care au explorat coastele de nord-est ale Americii de Nord.

Există mai multe teorii cu privire la etimologia cuvântului „viking”. Una dintre acestea susține că termenul ar veni de la cuvântul „vik” care în limba nordică veche ar fi însemnat „golf mic”. O altă teorie cu largă susținere este cea potrivit căreia originea denumirii acestui popor ar veni de la cuvântul „vika”, termen care ar fi desemnat, la origine, „perioada de timp cuprinsă între două schimburi de vâslași pe o corabie”. Astfel, potrivit ultimei teorii, cuvântul „viking” s-ar fi impus pe continentul european odată cu începutul dominației pe mare a navigatorilor scandinavi.

Vikingii au mai fost denumiți „Ascomanni” de germani, termen provenit de la cuvântul „Esche”, care desemna frasinul, copac din al cărui lemn erau construite navele vikingilor. Celții din Scoția și Irlanda i-au denumit „Lochlannach”, oameni ai lacurilor, iar anglo-saxonii „Dene”. Populațiile slave îi desemnau pe vikingi Rhos sau Rus, istoricii propunând o posibilă influență a vikingilor în apariția Rusiei Kievene. Bizantinii și rușii îi mai denumeau pe vikingi „varegi”, acest termen venind de la cuvântul nordic „Vaeringjar”, însemnând „om care și-a dat jurământul”.

Teritoriul ocupat de vikingi înainte de așa numita Eră a Vikingilor în Europa era limitat la peninsula Scandinavă și peninsula Iutlanda. Clima dură a acestei zone a influențat considerabil dezvoltarea societății vikingilor, obligându-i pe aceștia să adopte obiceiuri și să dezvolte activități adaptate la această climă. Pescuitul reprezenta o sursă importantă de hrană. Agricultura nu se putea realiza pe suprafețe întinse datorită reliefului muntos și pentru că era afectată de temperaturile joase. Vikingii și-au dezvoltat astfel abilități de navigație și construcție de ambarcațiuni.

Cele mai multe surse literare și scrise contemporane despre vikingi provin din alte culturi cu care aceștia au intrat în contact. Deși nu aveau o cultură care să folosească scrisul, nordicii foloseau runele pentru a scrie, aceste simboluri fiind inserate pe pietre, cel mai adesea în cadrul ritualurilor funerare. De la mijlocul secolului al XX-lea, descoperirile arheologice au constituit sursele de informații pe baza cărora a putut fi conturată o imagine mai clară asupra civilizației vikingilor.

Istoricii au căutat motivele care i-au determinat pe vikingi, la începutul secolului al VIII-lea d.Hr., să se aventureze în largul mărilor. Au fost propuse mai multe teorii, printre care efectul condițiilor dure de viață în climatul nordic în contrast cu bogăția ținuturilor europene, abilitățile marinărești ale vikingilor care au facilitat expansiunea lor rapidă, dar și posibile lupte politice care aveau ca efect decizia unor căpetenii de a migra spre alte teritorii. Acest lucru s-a întâmplat cu precădere în zona Mării Baltice, iar mai târziu și în vestul Europei.

Deși puține lucruri sunt cunoscute despre vikingi din surse scrise, descoperile arheologice din zona Scandinaviei și din alte locuri din Europa au ajutat la clarificarea unor aspecte privitoare la cultura și la modul de viață al vikingilor. Imaginea unor războinici sălbatici care comit atrocități împotriva europenilor creștini a fost treptat înlocuită cu cea a unei societăți complexe, cu o structură socială ierarhizată, un sistem complex de tradiții, obiceiuri și credințe religioase, având cunoștințe avansate în navigație, în fabricarea de arme, țesături și ceramică.

Deși scrisul nu a fost larg răspândit în cultura vikingilor, cuvintele rămase în prezent din limba lor în limba altor popoare cu care au intrat în contact dau multe indicații cu privire la limba lor. Studiile lingvistice și etimologice continuă să ofere o sursă vitală de informații cu privire la cultura vikingilor, structura lor socială, istoria și modul în care au interacționat cu alte popoare. Epopeile islandeze din secolele al XII-lea-al XIV-lea d.Hr. constituie o altă sursă importantă de informații. Contactul cu creștinismul a contribuit, de asemenea, la utilizarea scrisului prin împrumutul alfabetului latin.

O consecință a interacțiunii vikingilor cu popoarele europene a fost abundența de informații legate de vikingii din Norvegia modernă, mai mult decât cele legate de cei din Suedia. Aceștia din urmă s-au alăturat popoarelor din estul Europei care au început utilizarea scrisului mult mai târziu decât popoarele din vestul Europei. Odată cu pătrunderea creștinismului în Scandinavia, începând cu secolul al XI-lea d.Hr., au apărut surse scrise folosind atât limba latină, cât și limba nordică veche.

Ceremoniile funerare ocupă un loc aparte în cultura vikingilor, fiind strâns legate de credințele religioase ale acestora. Ele reprezintă și o sursă valoroasă de informații cu privire la alte aspecte ale culturii. Ceremoniile implicau înhumarea ori incinerarea. În Suedia predomina incinerarea, în Danemarca, înhumarea, iar în Norvegia erau ambele. Înhumarea se realiza îndeosebi prin ridicarea unei movile, denumită tumul. În astfel de structuri au fost descoperite multe artefacte cu care vikingii erau înmormântați, cum ar fi podoabe și arme. Un obicei mai puțin obișnuit era folosirea unei ambarcațiuni pentru ceremonia de incinerare.

Majoritatea inscripțiilor runice din perioada vikingilor se găsesc în Suedia și datează din secolul al XI-lea. Cea mai veche piatră cu inscripții runice a fost găsită în Norvegia și datează din secolul al IV-lea, ceea ce sugerează că inscripțiile runice datează dinainte de așa numita Eră a Vikingilor. Multe inscripții runice din Scandinavia înregistrează expediții ale vikingilor, cum ar fi cele de pe piatra Kjula. Acestea povestesc despre războaie extinse în Europa de Vest. Alte inscripții menționează oameni care au murit in expediții.

Mitologia nordică a reprezentat unul din punctele centrale ale culturii vikingilor. Majoritatea normelor sociale, tradițiilor și obiceiurilor vikingilor își au originea în credințele religioase ale acestora. Credința că, în urma unei lupte onorabile, cei decedați ajung în Valhalla, sanctuar al zeilor, pentru a fi cinstiți de aceștia, avea deosebită însemnătate pentru vikingi și contribuia la modul lor de a purta război. Un exemplu în acest sens era interdicția de a ataca pe cineva care deja se afla în luptă cu un alt inamic, acest lucru fiind considerat dezonorabil în fața zeilor.

Tradiția de a ridica pietre pe care erau inscripționate rune a apărut pentru prima dată în secolul al IV-lea și al V-lea, în Norvegia și Suedia, aceste exemple timpurii de pietre runice fiind de obicei plasate lângă morminte. Cele mai timpurii pietre runice daneze au apărut în secolele al VIII-lea și al IX-lea, fiind identificate aproximativ 50 de pietre din perioada de migrație din Scandinavia. Cele mai multe au fost ridicate între anii 950 - 1100, în Suedia și, într-o măsură mai mică, în Danemarca și Norvegia.

Există aproximativ 3.000 de pietre runice printre cele aproximativ 6.000 de inscripții runice identificate în Scandinavia. Vikingii au ridicat pietre runice și în alte părți ale lumii, pornind din Insula Man - Pietrele Manx - în vest, până la Marea Neagră în est - Pietrele Berezan - și de la Jämtland, în Suedia, în partea de nord, până la Schleswig, Danemarca, în sud. Pe lângă Scandinavia, Insula Man iese în evidență cu 30 de pietre din secolul al IX-lea și începutul secolului al XI-lea. Pietre runice au fost, de asemenea, găsite în Anglia, Irlanda, Scoția și Insulele Feroe.

Runele sunt litere dintr-un set de alfabete înrudite, cunoscute sub numele de alfabete runice. Acestea au fost folosite pentru a scrie în diferite limbi germanice înainte de adoptarea alfabetului latin și în scopuri specializate ulterior. Variantele scandinave ale acestor alfabete sunt, de asemenea, cunoscute sub numele „futhark”, cuvânt derivat din primele șase litere ale alfabetului: F, U, Þ, A, R, și K; varianta anglo-saxonă este „futhorc”, din cauza modificărilor de sunete survenite în engleza veche la numele celor șase litere.

Din punct de vedere istoric, alfabetul runic este considerat un urmaș al vechilor scrieri italice din Antichitate, cu adăugarea unor inovații, ramura italică din care s-au desprins runele fiind însă incertă. Istoricii includ alfabetele folosite de către etrusci, latinii vechi, rhaeți, veneți printre posibilii strămoși ai alfabetelor runice. Literele acestor alfabete sunt caracterizate de aceleași forme unghiulare, trăsătură definitorie a runelor folosite de vikingi.

Societatea vikingilor era împărțită în trei clase socio-economice, iar membrii acestora erau denumiți thralli, karli și jarli. Această împărțire este atestată și de poemul eddic Rigshula, în care se povestește că tatăl omenirii, zeul Rig, cunoscut si sub numele de Heimdallr, a creat cele trei clase sociale ale vikingilor. Din punct de vedere politic, vikingii erau organizați în diferite regate pe cuprinsul întregii peninsule scandinave, regate care de multe ori se aflau în conflict pentru resurse și teritoriu.

Clasa thrallilor era cea mai joasă clasă socială și era compusă din sclavi. Aceștia reprezentau forța de muncă a comunităților vikingilor, fiind utilizați în construcții, dar și în treburi casnice. O mare parte a acestor sclavi a fost formată din prizonieri aduși din expediții, dar, după introducerea creștinismului în Scandinavia, când Biserica Catolică a interzis înrobirea creștinilor, numărul cel mai semnificativ de sclavi era format din slavi și scandinavi necreștinați. Sclavii putea fi cumpărați, vânduți, și, cu toate că stăpânii aveau drepturi absolute asupra lor, legile vikingilor ofereau o oarecare protecție, inclusiv dreptul de a-și răscumpăra liberatea.

A doua clasă socială era cea a karlilor. Aceștia erau oameni liberi, în mare parte țărani, cu gospodării și proprietăți de mici dimensiuni. Spre deosebire de prima clasă, aceștia aveau dreptul de a se asocia sau de a acorda jurământ unui nobil, de a participa la sfatul obștesc al comunităților și de a accede spre cea de-a treia clasă, cea a jarlilor. Mobilitatea socială era astfel recunoscută în cultura vikingilor, iar pentru clasele intermediare dintre acestea trei, vikingii aveau denumiri specifice.

Membrii clasei jarlilor reprezentau aristocrația societății vikingilor. Aceștia erau bogați și dețineau în proprietate moșii mari, cai și un număr mare de sclavi. Sclavii aveau grijă de cele mai multe dintre treburile de zi cu zi, în timp ce aristocrații erau implicați în administrație, politică, vânătoare, sport și expediții. Când un aristocrat murea, exista obiceiul ca sclavii acestuia să fie omorâți și înmormântați împreună cu acesta.

Femeile aveau un statut juridic relativ liber în cultura vikingilor. Ele puteau moșteni proprietăți în urma decesului unui șef de familie, dar și poziția de șef în cadrul familiei dacă lipsea un moștenitor de sex masculin. Femeile aveau dreptul de a-și alege soțul și totodată de a divorța. O femeie văduvă avea același statut ca și o femeie necăsătorită, iar concubinajul și relațiile extra-maritale ale unui bărbat căsătorit cu o femeie necăsătorită nu erau interzise. Nu existau copii legitimi sau ilegitimi.

Cele trei clase sociale erau ușor de recunoscut după îmbrăcămintea purtată. Aristocrații aveau părul îngrijit, purtau haine scumpe, confecționate de cele mai multe ori din mătase, și bijuterii artizanale ca broșe, curele, coliere și inele de braț. Aproape toate podoabele erau lucrate în desene și modele unice, specifice artei vikingilor. Cei din clasa karlilor se deosebeau prin articole de îmbrăcăminte confecționate din lână și piele.

Comunitățile vikingilor erau în principal organizate în jurul unei căpetenii față de care membrii comunității jurau credință. Deciziile se luau prin întâlniri publice la care participau toți bărbații liberi. Locuințele vikingilor erau adaptate condițiilor climatice ale zonei, fiind construite de obicei din piatră și lemn. Locuințele căpeteniilor și nobililor erau de dimensiuni mari, fiind numite „case lungi” datorită formei pe care o aveau. Îndeletnicirile principale ale vikingilor erau pescuitul, agricultura, vânătoarea, culesul fructelor sălbatice, prelucrarea pieilor, artizanatul, producerea de arme și unelte și construirea de ambarcațiuni.

Hrana vikingilor era alcătuită în special din carne și pește, preparate în special în ideea păstrării pentru perioade mai lungi. Anumite specii de animale domestice ale vikingilor sunt tipice zonei scandinave, cum ar fi calul islandez, bovinele islandeze, o multitudine de rase de ovine, găina și gâscă daneză. Păsările erau crescute atât pentru carne, cât și pentru ouă. Vikingii produceau de asemenea o varietate de băuturi alcoolice cum ar fi berea, miedul și un vin puternic din fructe numit „bjorr”. Produsele lactate făceau parte de asemenea din hrana vikingilor.

Vikingii practicau diferite forme de sport. Sporturile care implicau în mod deosebit dezvoltarea abilităților de luptă erau foarte apreciate. Acestea includeau aruncarea cu sulița, ridicări de greutăți, lupte, alpinismul în zonele muntoase și înotul, pentru acesta existând scufundări și competiții pe distanțe lungi. Dezvoltarea agilității și echilibrului se făcea prin alergări și sărituri, o competiție deosebit de populară fiind cea de a sări pe vâslele unei corăbii în timpul navigației. Printre sporturile de iarnă se regăsea patinajul și schiatul, schiurile fiind totodată un mijloc de transport utilizat de vikingi în viața de zi cu zi.

Foarte populare erau, de asemenea, jocurile de zaruri și de societate, fiind jucate la toate nivelurile societății. Au fost găsite piese de joc confecționate din materiale ca lemn, piatră sau os, dar și componente din materiale mai scumpe, cum ar fi sticla, chihlimbarul, cornuri de cerb, colți de morsă și fildeș. Erau în mare parte jocuri de strategie, în care scopul era de a captura piesa rege și de a distruge armata inamică. Șahul a fost, de asemenea, introdus din Europa către sfârșitul Erei Vikingilor.

Comerțul avea o însemnătate deosebită în viața vikingilor. Aceștia au dezvoltat o rețea comercială pe tot continentul european, cu influențe profunde asupra dezvoltării economice a Europei și a Scandinaviei. Cu excepția marilor centre comerciale de la Ribe și Hedeby, în Danemarca, vikingii nu foloseau emisiuni monetare, ci foloseau pentru schimb argintul și aurul în lingouri. Argintul era cel mai utilizat, sub formă de bare, lingouri, bijuterii și ornamente. Comercianții foloseau măsuri care le permiteau să calculeze greutatea foarte precis, astfel încât se poate considera că vikingii aveau un sistem de schimb foarte precis și fără monedă.

În general cunoștințele actuale despre activitățile artistice ale vikingilor se bazează pe descoperirea de lucrări realizate în metal și piatră. Lucrările realizate în lemn, os, fildeș și fibre textile s-au păstrat mai puțin. Vikingii sculptau, modelau, creau bijuterii și podoabe. Tatuajele reprezentau un element cultural foarte important pentru vikingi. Istoricii au definit o serie de stiluri și curente în arta viking care, deși se suprapun cronologic, sunt diferențiate de elemente de design, compoziție și motive recurente. Aceste stiluri pot fi regăsite în diverse lucrări, de la bijuterii la ornamentele corăbiilor de război.

Mitologia nordică reprezintă ramura nordică a mitologiilor germanice, având rădăcini în păgânismul germanic. Aceasta a continuat și după creștinarea Scandinaviei, intrând astfel în folclorul țărilor scandinave moderne. Mitologia nordică este un ansamblu de povești despre un mare număr de zeități în care vikingii credeau, ființe magice și eroi, personaje derivate din surse diverse, atât de dinainte, cât și de după perioada păgână, inclusiv din manuscrise medievale, reprezentații arheologice și tradiții folclorice.

În centrul mitologiei nordice se află povești despre viața zeilor și interacțiunea lor cu diferite ființe care erau ori prieteni, ori iubiți, ori dușmani ai acestora sau alți membri de familie ai zeilor. Vikingii aveau un număr mare de zei. În era de expansiune a vikingilor, cel mai popular zeu era Tor, unul din fiii zeului suprem Odin, care-și purta ciocanul de război, numit Mjolnir, și lupta împotriva dușmanilor zeilor și ai umanității. Acesta era căsătorit cu frumoasa zeiță Sif care avea părul de aur.

Conform mitologiei nordice, universul este format din nouă lumi care au în centru ideea copacului cosmologic numit Yggdrasil. Zeii populează tărâmul ceresc numit Asgard, iar oamenii populează Midgard-ul, o regiune în centrul cosmosului. În afară de zei și oameni, alte lumi sunt populate de ființe magice cum ar fi elfii, spiridușii sau cei numiți de vikingi jötnar, ființe care deseori se află în conflict cu zeii. Vikingii aveau un zeu pentru diferite elemente cosmice, cum ar fi: o zeiță a Soarelui numită Sól, un zeu al lunii numit Mani și o zeiță a pământului numită Jord. Ziua și noaptea erau de asemenea personificate sub forma zeului Dagr și a lui Nott.

O altă zeitate puternică a panteonului viking era zeița Freya. Cu aceasta Odin trebuia să-și împartă jumătate din partea lui de morți, ea colindând câmpurile de luptă pentru a alege dintre cei uciși și a-i lua cu ea în câmpia de după moarte, numită Fólkvangr. Fratele acesteia, zeul Freyr, era, de asemenea, menționat frecvent în textele care au supraviețuit și era asociat cu regalitatea, sexualitatea umană, agricultura. Se considera că el aduce pacea și plăcerea omenirii.

Pe lângă zei, un număr mare de ființe erau menționate în textele nordice. Elfii și spiridușii sunt menționați frecvent și par a interacționa unii cu alții, însă atributele și descrierile lor sunt vagi și neclare. Elfii erau descriși ca ființe siderale, în timp ce spiridușii erau considerați meșteri ai metalelor și mineri ai pământului. Alte ființe menționate frecvent sunt trolii care apăreau ca giganți și, alături de celelalte, erau fie ajutoare ale zeilor, fie dușmani ai acestora. Valkiriile, nornii și dísir erau ființe colective de sex feminin asociate în primul rând cu ideea de soartă.

Zeul Odin este menționat des în textele nordice care au supraviețuit timpului. Având un singur ochi și fiind flancat de un lup și un corb, purtând o suliță, Odin urmărea să descopere înțelepciunea supremă. Într-un act de sacrificiu, Odin a murit pentru a obține cunoașterea alfabetului runic pe care a transmis-o omenirii. Odin era asociat la vikingi cu ideea morții, înțelepciunii și poeziei. Odin era stăpânul Valhallei, locul de odihnă după moarte a războinicilor vikingi. Era căsătorit cu zeița Frigg, care avea abilitatea de a vedea viitorul, însă nu spunea nimănui ce vede.

Navele vikingilor au reprezentat elementele definitorii ale culturii acestora. Deși tipurile de nave erau variate, în funcție de scopul pentru care au fost construite, în general navele vikingilor erau ambarcațiuni subțiri și flexibile, cu capete simetrice. Tehnica de construcție folosită era cea a suprapunerii plăcilor de lemn și îmbinarea acestora prin nituire. La capete, aceste nave erau ornate cu capete de dragon sau alte modele simbolice ale vikingilor. Raportul între flexibilitatea și rezistența acestor nave a garantat succesul navigatorilor vikingi pe mări.

Cel mai utilizat tip de navă a vikingilor era vasul lung, un vas proiectat pentru agilitate și viteză. Era folosit în mod deosebit în expediții militare. Navele erau echipate cu vâsle, fiind astfel independente de existența vântului pe mare. Aveau o carenă lungă și îngustă de mică adâncime, făcând posibile debarcările rapide pe țărmuri și navigarea pe râuri de mică adâncime. Datorită flexibilității acestor nave, care le-a permis vikingilor să navigheze oriunde, ele au devenit sinonime cu cultura vikingilor în general.

Aceste elemente tehnologice au conferit un extraordinar avantaj vikingilor pe mare, însă, pentru a naviga în apele oceanelor, vikingii au fost nevoiți să dezvolte și metode de navigație eficiente. Cel mai adesea aceste metode se bazau pe experiența transmisă de-a lungul generațiilor. În esență, vikingii erau foarte familiarizați cu marea și se foloseau de diferite indicii pentru a naviga, cum ar fi, de exemplu, faptul că reperarea unei balene le indica faptul că pământul este aproape.

Vikingii au construit și alte tipuri de ambarcațiuni folosite adesea în scopuri mai pașnice. Knarr-ul era o navă comercială concepută pentru a transporta cantități mari de mărfuri. Avea o carenă mai largă, adâncime mai mare și un număr mai mic de vâsle, utilizate în principal pentru a ușura manevrarea în porturi. Inovația vikingilor a fost metoda de navigație împotriva vântului, prin amplasarea pe nave a unei vergi numită beitass. Era utilizată, de asemenea, și remorcarea altor ambarcațiuni de dimensiuni mici pentru a transporta bunuri sau a transfera echipaje pe țărm.

Tehnica de construcție a navelor era cea de suprapunere a plăcilor de lemn. Aceste plăci erau obținute prin despicarea buștenilor pe diagonală și nu prin tăiere, oferind astfel o rezistență crescută. Nituri de fier erau folosite pentru a îmbina plăcile, iar pentru a asigura impermeabilitatea se foloseau materiale textile în amestec cu catran care erau introduse între plăci. Forma carenei era dată de „coastele” anterior construite și amplasate de-a lungul chilei. Vâslele navelor puteau fi complet depozitate în interiorul navelor, iar pentru a le desfășura erau folosite porturi scobite în lemnul carenei.

Navele erau o parte integrantă a culturii vikingilor. Ele facilitau transportul de zi cu zi pe mare și pe alte căi navigabile, explorările, raidurile, războaiele și comerțul. Acestea aveau și o deosebită importanță religioasă. Din descoperirile arheologice a rezultat faptul că navele erau folosite în ceremoniile funerare. Uneori nava era îngropată împreună cu decedatul și diferite posesiuni ale acestuia. Alteori nava era lăsată în derivă pe apă, cu trupul ambarcat al celui decedat, și se incendia.

„Drumul de la varegi la greci” reprezintă o rută comercială deschisă de navigatorii vikingi în partea de est a Europei, legând Scandinavia, Rusia Kieveană și Imperiul bizantin. Această rută a permis comercianților vikingi să stabilească raporturi comerciale prospere direct cu Bizanțul, oraș situat strategic între Asia și Europa. A contribuit totodată la stabilirea permanentă a unui număr însemnat de vikingi în zone de-a lungul acestei rute. Cea mai mare parte a acestui traseu cuprindea căi navigabile, cum ar fi râul Daugava, fluviile Nipru și Volga și alte râuri care se vărsă în Marea Baltică și Marea Neagră.

„Drumul de la varegi la greci” apare menționat pentru prima dată oficial în prima Cronică a Rusiei Kievene. Informații despre comerțul pe această rută au apărut mult mai devreme, în secolul al IX-lea, când bizantinii au remarcat apariția comercianților nordici, pe care i-au numit varegi. Deși acest termen îi desemnează în epoca modernă pe vikingi, bizantinii îl foloseau pentru toate persoanele și grupurile nordice venite din regiunea scandinavă sau stabilite pe teritoriul modern al Rusiei.

Comerțul organizat pe această rută acoperea o gamă largă de produse, de la mărfuri obișnuite, ca sare, piei, produse agro-alimentare, până la produse considerate de lux, ca mirodeniile, sticla și mătasea. Designul specific al navelor de transport ale vikingilor a facilitat în mare măsură comercializarea acestor bunuri. Sticla era deosebit de prețuită de vikingi, fiind folosită la confecționarea bijuteriilor și ornamentelor, iar mătasea obținută din Bizanț era folosită în fabricarea veșmintelor, pentru a arăta statut social și noblețe.

Vikingii exportau, de asemenea, o varietate mare de bunuri. Chihlimbarul folosit pentru confecționarea de bijuterii și ornamente se găsea în cantități mari pe coastele Mării Nordului și Mării Baltice. Pieile de jder, vulpe, urs, lână, textile și puf de rață sau gâscă pentru lenjerie de pat erau de asemenea transportate în sud. Sclavii reprezentau o sursă importantă de venit pentru vikingi, care îi vindeau uneori în urma expedițiilor și raidurilor pe care le întreprindeau. Sclavii creștini erau adesea vânduți comercianților arabi în schimbul argintului.

Multe dintre aceste bunuri erau apoi comercializate în Scandinavia între diferitele orașe și localități ale vikingilor. Bunuri precum steatitul și tocila erau folosite la producerea materialelor și obiectelor ceramice. Gresii erau comercializate pentru ascuțirea armelor și uneltelor. Există dovezi ale unui extins comerț cu animale domestice, printre care ovine și bovine, pentru asigurarea necesităților de carne și piei ale populației, dar și pentru producția de pergamente din piele în orașele europene.

Oamenilor liberi din societatea vikingă le era permis să dețină și să poarte arme oricând și oriunde. Armele unui viking arătau statutul său de om liber, dar și pe cel social din cadrul societății. Conducătorii și nobilii posedau ansamble complete formate din armură, scut, coif și sabie. Cei din clasele inferioare cel mai adesea se înarmau cu sulițe și scut, purtând complementar un cuțit. Arcurile erau folosite, însă erau considerate arme mai puțin onorabile, fiind preferate angajamentele corp la corp. Vikingii utilizau, de asemenea, securea de luptă sau topoare de dimensiuni mari, cu două lame.

Armele vikingilor erau variate, însă ca arme principale în luptă aceștia foloseau săbii, cuțite, sulițe, lănci și, în mod deosebit față de alte popoare europene ale vremii, securi de luptă. Săbiile nu erau accesibile tuturor datorită faptului că erau scumpe, însă, odată intrată in posesia unui viking, o sabie devenea un simbol al familiei acestuia, fiind transmisă ca moștenire. Securile de luptă erau foarte prețuite de vikingi datorită faptului că aveau multiple utilizări în afară luptelor, cum ar fi tăiatul lemnului. Armele vikingilor erau adeseori împodobite.

Vikingii foloseau, de asemenea, armuri din zale ori din piese întregi. Coifurile acestora erau făcute din oțel, dar, spre deosebire de imaginea contemporană asupra vikingilor, acestea nu erau ornate cu coarne. Scuturile lor erau construite dintr-o combinație de lemn de tei, brad, arin și plop datorită densității reduse a acestor tipuri de lemn și a flexibilității și erau, de asemenea, întărite cu piele și metal. Conceptele de luptă neconvenționale ale vikingilor pentru acea perioadă de timp implicau un raport între protecția luptătorului și flexibilitatea acestuia, care permitea un grad mare de manevrabilitate în luptă a grupurilor de războinici.

Războiul, ca și alte aspecte ale culturii vikingilor, era strâns legat de credințele religioase ale acestora. Tor și Odin erau văzuți ca zei ai războiului și ai morții, iar o moarte în luptă era considerată o moarte onorabilă și garanția accederii pe tărâmul zeilor, în Valhalla. Vikingii luptau adesea cu bustul descoperit complet, tatuajele acestora reprezentând motive de mândrie și având rolul de a intimida adversarii. Un termen nordic intrat in limba engleză este cel de „berserk”, termen care desemna războinici care intrau în luptă provocându-și o stare de conștiință alterată prin substanțe psihoactive sau alcool, stare care îi făcea foarte violenți și, în același timp, intimidanți pentru

Particularitățile navelor vikingilor erau esențiale în tacticile de luptă ale acestora și erau perfect adaptate pentru atacuri surpriză. Un număr relativ mic de războinici putea naviga și debarca nedetectat în teritoriul inamic, ataca sate sau orașe și se retrăgea înainte ca forțele inamice să poată reacționa. Bătăliile navale erau mai puțin frecvente, fiind purtate mai ales între diferite facțiuni ale vikingilor, europenii neavând flote la dispoziție care să conteste flotele vikingilor. În aceste confruntări, vikingii urmăreau izolarea vaselor inamice și capturarea acestora, mai mult decât distrugerea lor.

Vikingii erau cunoscuți pentru preferința de a pregăti ambuscade. Succesul lor militar asupra armatelor europene s-a datorat aplicării de tactici neconvenționale pentru acea perioadă de timp în Europa. Confruntați cu o formație de luptă organizată, vikingii adoptau cu precădere formația de luptă de tip unghi în care vârful unghiului era format din războinicii veterani sau cei berserk, iar flancurile unghiului erau acoperite de ceilalți războinici. Nefiind limitați de convenții, aceștia au reușit să-i învingă în nenumărate rânduri pe europeni, ignorând total standardele de purtare a războiului respectate de aceștia din urmă.

Era Vikingilor a fost o perioadă în istoria Europei Medievale situată în jurul secolelor al VIII-lea, respectiv al XI-lea d.Hr., în care un număr mare de vikingi au explorat Europa în scopul comerțului, dar și al războiului. Mult timp a fost promovată imaginea vikingilor ca jefuitori brutali. Descoperirile arheologice moderne și studiul acestei culturi arată că tendințele războinice ale vikingilor nu au fost influențate doar de caracterul sălbatic al acestora. Au fost influențate mai mult de ceea ce vedeau ei o intruziune a Bisericii Creștine în teritoriile păgâne, de expansiunea francilor în timpul lui Carol cel Mare și de condițiile dure ale climatului lor, care făceau dificilă obținerea de resurse.

În urma călătoriilor de explorare, un mare număr de vikingi au migrat și s-au instalat în teritorii europene, cum ar fi insulele Britanice, Islanda, Groenlanda, Germania, Normandia, Ucraina, Rusia, sudul Italiei și Pontul Euxin. Cele mai multe informații despre această perioadă provin, pe lângă cele date de popoarele europene cu care vikingii au intrat în contact, din surse proprii, epopeile islandeze.

Insulele Britanice au fost printre primele teritorii vizate de vikingi. Primul raid al acestora a avut loc în anul 793 d. Hr., pe insula Lindisfarne, aproape de coasta estică a Angliei, unde vikingii au jefuit o mănăstire. Vestea acestui raid a provocat spaimă în Europa de Vest, iar pentru îndrăzneala de a ataca un locaș sfânt vikingii au fost asemuiți cu demonii. După acest raid, incursiunile au continuat într-atât încât, pentru următoarele câteva sute de ani, insulele britanice vor cunoaște o prezență constantă a oamenilor din nord atât în Anglia, în Scoția, cât și în Irlanda.

După expedițiile din insulele Britanice, au urmat raiduri pe continent. Vikingii au atacat orașe ale francilor, asediind în anul 845 Parisul și retrăgându-se după ce Carol cel Simplu a fost de acord să plătească o cantitate de aproximativ două tone și jumătate de aur și argint. Raidurile au continuat ajungând în Spania și Portugalia, unde vikingii au jefuit orașele stăpânite la acea vreme de Emiratul de la Cordoba. Flote ale vikingilor au intrat în Marea Mediterană și au invadat coastele de vest ale Italiei și Sicilia.

În estul Europei, vikingii au trecut Marea Baltică și au navigat de-a lungul fluviilor Volga și Nipru până la Marea Neagră, ajungând până în Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin. În această parte a Europei, vikingii au fost implicați îndeosebi în comerț, fiind creată de-a lungul timpului așa numita rută comercială de la varegi la greci. Tot în această zonă de est, vikingii au intrat în contact cu popoarele Orientului Mijlociu, cu care au inițiat legături comerciale, însă cu care au avut și confruntări prin raiduri asupra orașelor de pe coasta de sud a Mării Caspice.

Zona cea mai îndepărtată în care au ajuns vikingii a fost America de Nord. Ei au fost primii europeni care au descoperit America de Nord și au înființat colonii în Groenlanda și în peninsula Labrador. Leif Erickson, numit Eric cel Roșu, a fost conducătorul viking care a navigat de-a lungul coastelor de est ale Americii de Nord, iar, în urma acestor expediții, vikingii au înființat o colonie pomenită în epopeile islandeze. Contactul vikingilor cu amerindienii a fost cel mai probabil unul violent, lucru care nu a permis sustenabilitatea coloniei.

Motivele expansiunii vikingilor constituie un subiect de dezbatere pentru istorici. Raiduri ale unor popoare nordice asupra Europei au avut loc cu mult timp înainte de raidurile vikingilor. Iuții, un popor germanic situat la origini în peninsula Iutlanda, au invadat insulele britanice cu trei secole înainte de raidurile vikingilor. Anglii și saxonii au migrat, de asemenea, spre insulele britanice. Cu toate acestea, invaziile vikingilor au fost mai puternice și mai frecvente decât în perioadele anterioare și, spre deosebire de expedițiile precedente, au fost într-o mai mare măsură documentate de cronicarii vremii din Europa.

Conform unei teorii, motivul începutului expedițiilor vikingilor ar putea fi reacția foarte violentă la încercările lui Carol cel Mare de a creștina popoarele nordice. În acest sens, s-a spus că invaziile vikingilor au corespuns ca perioadă cu domnia lui Carol cel Mare, care într-adevăr purtase mai multe războaie împotriva saxonilor în sudul Danemarcei și nu este o coincidență faptul că a produs atitudinea ostilă și războinică a vikingilor față de europeni.

O altă explicație ar fi că vikingii au exploatat ceea ce era la momentul respectiv o slăbiciune în regiunile din apropierea teritoriilor scandinave. Insulele britanice găzduiau o serie de regate care se luptau între, devenind astfel o pradă relativ ușoară pentru vikingi. Libertatea de navigație pe mări în vestul Europei, datorată lipsei de flote ale regatelor europene, a facilitat de asemenea expedițiile. Pe de altă parte, odată cu căderea Imperiului Roman de Vest în secolul al V-lea, rentabilitatea rutelor comerciale în Marea Nordului, Oceanul Atlantic și Marea Mediterană a scăzut dramatic, iar vikingii au umplut acest gol.

Alți istorici aduc ca argument pentru expansiunea vikingilor regula potrivit căreia fiul cel mare al unei familii de vikingi își moștenea părinții. Astfel, ceilalți fii erau obligați să plece pentru a-și face o avere, iar raidurile erau mijloace rapide de îmbogățire. Totodată a fost propusă și teoria potrivit căreia, datorită reproducerii selective practicate de vikingi, un motiv al invaziilor ar fi fost și căutarea de femei străine pentru căsătorie și procreare.