Condiția femeii în Evul Mediu
Condiția femeii a fost definită în primele secole ale creștinismului de către Părinţii Bisericii. Această concepție are la bază tradiţia iudaică a Bibliei şi gândirea lumii greco-romane.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Istoria femeilor în perioada medievală este diferită de cea a bărbaţilor, datorită evoluțiilor sociale, economice, politice sau culturale care le-au afectat într-un mod diferit de cel în care au fost afectați bărbații. O diferență majoră între femeie și bărbat este de natură socială. Atunci când aparţin elitelor, bărbații beneficiază de o serie de privilegii. De cealaltă parte femeile, indiferent de statutul lor social, sunt considerate drept fiinţe inferioare și neputincioase şi adesea tratate ca atare. Spre deosebire de restul societăţii, femeile din nobilime se pot bucura de o situaţie mai bună decât unii bărbaţi din clasele inferioare, cum ar fi țăranii.

În cadrul familiei, femeia este întotdeauna obedientă, considerându-se că are nevoie de un bărbat protector şi de un şef masculin, care poate fi tatăl, fratele sau vreun unchi al acesteia.

Într-o societate rurală subdezvoltată, marcată de decăderea ţărănimii libere şi aservirea ei, principala grijă a bărbatului era subzistența familiei sale şi achitarea taxelor către stăpânire. De cealaltă parte, statutul social al femeii era tributar unei paradigme bazată pe o serie de cutume, unele dintre acestea bucurându-se de susținerea Bisericii.

Fiind exclusă din viaţa publică, românca medievală îşi desfăşura existenţa în limitele spaţiului domestic. Ea era limitată la o fiinţă mai puţin înzestrată fizic şi intelectual, având în vedere „neputinţa şi slăbiciunea firii“ şi faptul că „iaşte mai proastă şi mai leasne spre cădere decât bărbatul“. Astfel, femeia era supusă obedienței față de bărbații din familie, cum ar fi tată, frate şi după căsătorie, soţ.

În urma căsătoriei, care de cele mai multe ori nu avea loc în acord cu opţiunea fetei, ci mai degrabă era condiţionată de existenţa zestrei, femeia devenea obedientă soţului și era deposedată de partea ei din patrimoniul patern. Soţul avea drept deplin de administrare şi folosire a zestrei, însă, din fericire, nu o putea vinde sau înstrăina.

În ceea ce privește pedeapsa aplicată femeii, bărbatul socotea că aceasta îi aparţine în totalitate, că are drept de viaţă şi de moarte asupra ei. Cu toate acestea, deşi legislaţia medievală românească îngăduia uciderea femeii doar în caz de încălcare a fidelităţii conjugale sau prin confirmarea unor legături incestuoase cu rude „ce să sue sau de cealea ce se pogoară până a doa spiţă“.

Condiția femeii a fost definită în primele secole ale creștinismului de către Părinţii Bisericii. Această concepție are la bază tradiţia iudaică a Bibliei şi gândirea lumii greco-romane. Concepția despre femeie a rămas în linii mari neschimbată până în perioada modernă, cu unele nuanţe care ţin de anumite evoluţii ale mentalităţilor. Momentul cel mai important din viața unei femei era căsătoria, limitată la o simplă formalitate. Existau chiar și manuale dedicate vieţii de cuplu, care ofereau sfaturi femeilor ce îşi doreau să îşi vadă soţii fericiţi. Aserțiunea despre femeie ca fiind o fiinţă nedesăvîrşită a fost popularizată de mai mulți filosofi, inclusiv de Aristotel, a cărui operă a avut o influenţă majoră asupra Occidentului medieval începând cu redescoperirea scrierilor sale.

Poziţia inferioară a femeii în societate şi în familie este o caracteristică a lumii mediteraneene, influențate deopotrivă de gândirea greco-romană și de iudeo-creștinism. Acest lucru poate fi observat în operele medicilor şi ale filosofilor. In ceea ce privește concepţia greco-romană despre femeie, aceasta este văzută ca o fiinţă incompletă, mai puţin perfectă decât bărbatul. Medicii credeau că bărbatul și femeie au trupuri similare, cu deosebirea că femeia e mai slabă din punct de vedere fizic, ceea ce-i conferă o inferioritate intelectuală.

Medicii mai considerau că organele sexuale ale femeii sunt identice cu ale bărbatului, dar aşezate în interiorul corpului. Acest lucru sugera că femeia e un bărbat ratat, care încă din timpul gestaţiei nu a reuşit să se dezvolte normal. De aceea, naşterea unei fete era considerată o eroare a naturii, un eveniment nefast, iar abandonarea nou-născuţilor de sex feminin era mult mai frecventă decât cea a băieţilor.

În creștinismul primar, Sfântul Ambrozie al Milanului arată clar că Eva l-a făcut pe Adam să cadă în păcat, şi nu invers. Această concepție justifică privarea femeii de drepturi, punerea sub obediența bărbatului şi limitarea ei la sfera privată, cu excluderea oricăror roluri în viața publică.

Fața de tradiția iudaică și de lumea greco-romană, creştinismul aduce o îmbunătăţire a situaţiei femeii. Mesajului lui Hristos urmărea anihilarea diferenţelor sociale, etnice sau de gen.

Pavel acceptă egalitatea femeii şi bărbatului doar în faţa lui Dumnezeu, nu şi în familie sau în societate: “Nu mai este nici iudeu, nici grec, nici rob, nici slobod, nici parte bărbătească nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Iisus Hristos”, spunea el în Epistola către Galateni, 3:28.

Pavel arăta că bărbatul este capul femeii (1 Corinteni 11, 3), iar în epistola către Efeseni, scrisă probabil de un discipol, se cerea femeilor să fie supuse bărbaţilor lor ca lui Dumnezeu (Efeseni, 5, 22). De asemenea, femeilor le era interzis să ia cuvântul în adunările bisericeşti (1 Corinteni, 14, 34)

În creștinismul primar, se credea că libido-ul femeii este mult mai crescut decât al bărbatului, întrucât ea e stăpânită doar de simţuri, în vreme ce bărbatul ar fi dominat de raţiune. Așadar, condamnarea femeii prin intermediul sexualității se face în numele unui ideal ascetic, inspirat din gândirea iudaică și cea greco-romană.

Părinţii Bisericii, atât cei din Orient cât şi cei din Occident, preiau aceste concepte de origine greacă şi iudaică. În contextul desconsiderării a tot ce e trupesc, Augustin o plasează pe femeie pe o poziţie de inferioritate față de bărbat, aceasta fiind asociată cu păcatul originar, interpretat de el ca unul de natură sexuală. Teologi consacrați precum Vasile din Cezareea, Grigore din Nyssa sau Grigore din Nazianz, consideră că există o suprapulare şi că nu mai e necesară procreerea. Ei nu condamnă definitiv și irevocabil căsătoria, pe care de altfel Iisus o binecuvântase prin primul lui miracol realizat la nunta de la Cana Galileii, ci o consideră inferioară virginităţii.

Dacă în cazul bărbatului, condiţia masculină continuă să fie definită strict pe baza unor criterii socio-profesionale, în cazul femeii, condiția acesteia e definită doar printr-un criteriu sexual. Astfel, femeia este percepută ca o fecioară consacrată, femeie căsătorită şi văduvă. În ierarhia celor trei stări, virginitatea şi văduvia sunt considerate superioare statutului de femeie măritată. Cele trei stări se aplică şi bărbaţilor, alături de alte condiții care le conferă acestora o libertate mai mare. De cealaltă parte, femeia este concepută doar ca fiică, soţie sau văduvă a unui bărbat.

Fiecare dintre cele trei stări necesită o serie de condiții. Ca fecioară consacrată, în prima parte a vieții sale în care locuiește cu părinții, femeia trebuie să ducă o viață ascetică, urmând un post, rugăciuni şi mortificări. Mai târziu, ascetismul femeii trebuie să continuie în aşezămintele speciale, mănăstiri, mai puţin numeroase decât cele de bărbaţi, şi mai puţin înzestrate, întrucât mântuirea sufletului femeilor nu nu apare în agenda clericilor medievali.

Toate practicile contraceptive erau aspru reprimate de Biserică şi de autorităţile publice. Din această cauză, sarcinile sunt frecvente și deseori însoțite de probleme medicale. În condiţiile lipsei unor cunoştinţe medicale eficiente, un număr important de femei îşi pierd viaţa în urma naşterii. Opțiunea căsătoriei este condiționată de pericolele asimilate sarcinii și obediența faţă de soţ. Aceste argumente puternice sunt folosite de Părinţii Bisericii pentru a le convinge pe tinerele fete să nu se căsătorească.

În a doua etapă a vieții, femeia devine soţie, iar rolul ei este limitat la grija faţă de spațiul casnic şi procreere. Atât bărbatul cât și femeia sunt condamnați pentru utilizarea sexului strict în scopul obținerii plăcerii. Conform tradiţiei stabilite de Ieronim, nu e nimic mai infam decât să-ţi iubeşti soţia ca pe o amantă. Procreerea nu e văzută ca o împlinire supremă, ci ca o pedeapsă, consecinţa căderii în păcat, conform cu citatul din Geneza, 3, 16 „cu durere vei naşte copii”.

În cazul ultimei etape a vieții, cea de văduvă, Biserica susţine că e de preferat ca femeia să nu se recăsătorească, în pofida greutăţilor pe care le poate întâmpina. Încă din primele secole, Biserica are grija de văduve şi orfani. Pe de altă parte, Biserica oferă sfaturi văduvelor, mai ales celor bogate, să nu se recăsătorească, reușind să să atragă o cantitate importantă de bunuri materiale, sub forma donaţiilor şi a testamentelor.

Stigmatizarea femeii nu vine numai din sfera religioasă. Un alt motiv al inferiorităţii feminine afirmat în Evul mediu este impuritatea legată de naştere şi de menstruaţie. Interdicția rituală privind femeia lăuză sau aflată în timpul menstruaţiei, a fost stabilită de iudaism, iar creştinismul o menține.

Nașterea copiilor este văzută de unii teologi medievali ca singura posibilitate a femeii de răscumpărare a păcatului originar comis de Eva. Importanța ei este diminuată de faptul că femeia lăuză este ţinută departe de Biserică vreme de patruzeci de zile. În Vechiul Testament, mai exact în Levitic, se cerea ca femeia să nu se apropie de cele sacre vreme de 60 de zile, dacăa născut o fată. Din această cauză, anumiți teologi medievali au tras concluzia că embrionul feminin se însufleţeşte mai târziu decât cel masculin.

Un alt motiv de dispreţ faţă de femei este legat de existența menstruației. În acest sens, juristul Gratian, pe baza scurgerilor periodice de sânge ale femeilor trage concluzia că ele nu au fost făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, întrucât acesta nu poate fi imaginat ca având probleme menstruale. Menstruația a fost și motivul pentru care femeilor li s-a interzis intrarea în Biserică. Papa Grigore cel Mare s-a împotrivit acestor concepții, şi până la urmă ele au fost excluse din Biserica occidentală, dar au rămas până astăzi în tradiţia Bisericii ortodoxe, ca şi ideea de impuritate a lăuzei.

Imaginea femeii în raport cu bărbatul este determinată de viziunea călugărului dominican Toma din Aquino, care consideră că femeia este nu doar o fiinţă inferioară din punct de vedere fizic, perfecţiunea fiind una masculină, dar şi din punct de vedere spiritual. Chiar dacă este înzestrată cu suflet, ca și bărbatul, femeia rămâne, pentru clericii medievali, o fiinţă iraţională, care nu-şi poate controla limbuţia. Drept explicație avem căderea femeii în păcat, deoarece a stat la discuţii cu şarpele ispititor.

În perioada medievală, sunt voci care au pus sub semnul întrebării însăși existența sufletului femeii. Teologi precum Grigore din Tours, cunoscut pentru redactarea unei Istorii a francilor, menționa că la conciliul din Mâcon, un episcop a spus că femeia „mulier” nu poate fi numită om „homo”. Explicația e de natură filologică: în latină, ca şi în multe din limbile europene actuale, prin termenul „homo” se înțelege atât bărbatul, cât şi fiinţa umană în general.

Este posibil ca imaginea femeii să fie condiționată de faptul că în Occident Biserica încearcă să impună celibatul clerical. Acest luru duce la o diabolizare a femeii pentru cu scopul de a-i convinge pe preoţi şi călugări să stea departe de păcatul ispitei. Frumuseţea femeii, de multe ori întreţinută prin fardurile şi podoabele împotriva cărora au protestat Părinţii Bisericii, e o capcană prin care bărbatul este atras în păcatul destrăbălării.

Superficialitatea acestei frumuseți artificiale este descrisă de abatele Odon de Cluny, care care critică adevărata natură a femeii prin compararea acesteia cu un “sac de scârnă”. Mai târziu, abatele cistercian Bernard de Clairvaux scria texte de laudă la adresa Fecioarei Maria, iar pe de altă parte, susținea că femeile obişnuite nu sunt altceva decât „saci de gunoi”. Tot atunci, Marbode de Rennes considera femeia ca fiind „cea mai rea dintre capcanele întinse de diavol”, un adevărat „vlăstar al tuturor viciilor.”

Fizicul slăbit și incapacitatea intelectuală sunt două trăsături atribuite femeii de către clericii medievali, care o percep pe aceasta ca fiind un magnet al tuturor viciilor. Pe de o parte, vehemența acestor opinii vine din lipsa unei cunoașteri amănunțite a femeii, întrucât clericii sunt celibatari, care teoretic trăiesc în medii masculine izolate de femei.

Spre sfârșitul Evului mediu, se constată o criză în domeniul meşteşugurilor. Această criză limitează atât femeilor cât și bărbaţilor accesul la statutul de patron, şi înrăutăţeşte situaţia calfelor şi ucenicilor. Asfel, bărbaţii reuşesc să lupte împotriva concurenţei reprezentată de munca feminină, care era mai prost plătită, deci mai atractivă pentru patroni, şi femeia e din nou eliminată pentru câteva secole de pe piaţa muncii.

Concepțiile teologice despre femeie au modificat și situația acesteia în viața publică. Din slăbiciunea ei fizică şi intelectuală rezultă incapacitatea juridică a acesteia de a dobândi dreptul la apărare. Îndepărtarea femeii de viața publică şi menţinerea ei în cadrele stricte ale domeniului privat este justificată și de o repartiţie pe sexe a competenţelor, care nu funcționează însă în sensul unei complementarităţi, ci în cel al ierarhiei.

În plan juridic, legislația Imperiului Roman creștin justifică interdicţia femeii de a-și apăra interesele în justiţie sau realizarea unor acte cu valoare juridică: vânzări, cumpărări, donaţii, testament. Această lege a fost construită după concepția potrivit căreia femeia este nepricepută în domeniul juridic și are nevoie de protecția unui bărbat. Un aspect pozitiv al unor astfel de măsuri legislative este că femeia, obligată să stea departe de viața publică, poate fi într-adevăr protejată dacă este reprezentată de un bărbat.

Această situație reglementează dependența juridică a femeii față de bărbat. Rareori o femeie îşi poate lua destinul în propriile mâini, cum este cazul văduvelor care au o autonomie mai largă. Ce-i drept, în documente avem există cazuri de femei care iau parte la procese sau care semnează în nume propriu sau al copiilor lor diferite tranzacţii.

De altfel, dreptul femeii de a face donaţii sau a lăsa bunuri moştenire prin testament, exista încă din primele secole ale creștinismului. Această situație are la bază pe de o parte mesajul egalitar al creştinismului, iar pe de alta apropierea femeilor de Biserică și posibilitatea de a lăsa moştenire o serie de bunuri care altfel ar fi revenit în mod automat familiei.

De cealaltă parte, funcţii atribuite bărbatului precum agricultura sau procurarea hranei sunt considerate superioare celor feminine care se rezumă la întreţinerea gospodăriei, prelucrarea hranei și fabricarea veşmintelor. Aceste funcții justifică, dincolo de explicaţiile ideologice rezultate din sfera religioasă, inferioritatea femeii în interiorul familiei.

În cadrul familiei, femeia este veșnic dependentă, cu excepţia situaţiei în care rămâne văduvă şi refuză să se recăsătorească. Femeia este supusă autorităţii tatălui său, care îi decide căsătoria. Deși vârsta legală acceptată de Biserica era de 12 ani pentru fete, uneori, acestea se căsătoreau și la 10 ani sau chiar mai devreme. Consimţământul femeii, deşi acceptat de dreptul civil şi canonic, are un rol formal în încheierea căsătoriei. Autoritatea tatălui este atât de largă întrucât el poate, conform legislaţiei romane şi bizantine, să-şi oblige fiica să divorţeze.

În cadrul cuplului, egalitatea între bărbat și femeie este prevăzută numai de canoanele Bisericii și anume drepturile conjugale, în sensul că nici bărbatul nici femeia nu pot refuza raportul conjugal pretins de partener. In celelalte privinţe, femeia este nevoită să fie supusă barbatului, care are dreptul legal de a o pedepsi prin violență şi chiar de a o ucide în urma unui adulter, cu condiţia totuşi de a-l ucide în acelaşi timp şi pe amant.

În sens juridic, adulterul este definit doar ca o lezare a drepturilor soţului, nu şi ale soţiei. Ioan Chrysostomul afirmă că şi bărbatul poate comite adulter, dar în această situație, femeilor le este interzis să divorțeze în cazul în care soţul le înşeală. În Occident, Biserica a şi reuşit să facă divorţul cvasi-imposibil pentru ambii parteneri, iar în Orient să-l reducă cazuri foarte rare.

În primele secole ale Creștinismului, legislaţia imperială acceptă câteva motive legitime pentru divorţul femeii. De cealaltă parte, Biserica îl refuză divorțul, pe motiv că femeia trebuie să suporte totul din partea soţului, infidelităţile, risipirea averii, maltratarea. Unul dintre Părinții Bisericii, Vasile din Cezareea, susținea că femeia, dacă a fost abandonată de soţ, chiar dacă e nevinovată, nu are dreptul să se recăsătorească.

Tot în cadrul familiei, femeia nu are dreptul să ia decizii, cu privire la copii săi, ci doar să ofere anumite sfaturi, în timpul vieţii soţului său. Acesta poate să-și consulte soția cu privire la viitorul copiilor sau la căsătoria acestora, dar nu este obligat să ţină seama de părerea ei. În cazul văduvelor, femeia are un anumit control asupra averii şi a copiilor, cu condiţia de a nu se recăsători.

În cadrul familiei nobiliare occidentale, femeia se poate ocupa numait de educaţia fiicelor, băieţii fiind sustraşi mamelor foarte devreme, pe la 7-8 ani, când încep pregătirea pentru a deveni cavaleri. În Bizanţ, cel puţin în primele secole, băieții pot fi trimişi la o şcoală, pentru a se pregăti pentru o carieră publică.

Limitarea femeilor la viața privată impune și limite ale apariţiilor în public şi ale deplasărilor acestora. În rândul nobilimii, femeile duc o existenţă retrasă, în camere separate de restul casei. Cunoscutelor odăi ale femeilor din castelul occidental li se suprapune gineceul bizantin. În concepția clericilor, femeile nu pot părăsi casa neînsoţite, şi deplasările lor ar trebui să se limiteze la mersul la Biserică, la unele vizite făcute altor femei sau alte vizite în scopuri filantropice.

Solitudinea femeilor se aplică şi celor care locuiesc în mănăstiri. Spre deosebire de mănăstirile de călugări, care aveau un regim mai puțin strict, mănăstirile de călugărițe erau înconjurate cu ziduri înalte. In Occident, claustrarea călugăriţelor devine regulă absolută începând cu papa Benedict al VIII-lea. Acest statut le ţine pentru multă vreme departe de activităţile de asistenţă socială, la care multe dintre ele doreau să adere.

Domeniile în care femeile pot presta o activitate intelectuală sunt relative reduse greu accesibile. La bază stă interdicţia neo-testamentară privind incapacitatea femeilor de a oferi învățături altor oameni. Această interdicție le-a exclus treptat şi de la dreptul de a se instrui ele însele.

Creștinarea Imperiului Roman a însemnat și dispariţia şcolilor publice romane, în care oricum erau primiți mai degrabă bărbații. Astfel, singura posibilitate de educație pentru o femeie o reprezintă intrarea în mănăstire. În perioada carolingiană, sistemul de învățământ este organizat în scopul formării viitorilor clerici. Şcolile episcopale, care din vremea lui Ludovic cel Pios exclud prin definiţie femeile, şi tradiţia este păstrată de universităţile fondate mai târziu.

Puținele femei educate, cunoscute prin scrierile lor, provin din elita imperială sau din mediul mănăstirilor. În Bizant, cel mai elocvent exemplu este Anna Comnena, iar în vest, călugăița saxonă Hrosvita sau stareța benedictină germană Hildegard de Bingen, prima femeie autoare de opere teologice.

Și în secolele următoare avem cazuri de femei erudite, autoare ale unor opera literare remarcabile. Cele mai interesante cazuri provin din Occitania și sunt cele ale femeilor trubadur sau truver, care s-au afirmat în lirica de curte ce-şi află apogeul. Printre cele mai de seamă femei trubadur o amintim pe Contesa de Die. În cazul liricii de curte, cel mai elocvent exemplu este Marie de France.

Un caz asemănător este și cel al Helossei, soţia lui Abelard. Ea este nepoata canonicului Fulbert, cunoscută pentru cultura și rafinamentul ei. Fulbert i-o încredințează pe Heloise, nepoata sa, pentru ca Abelard să o inițieze în tainele dialecticii. Abelard acceptă, iar relația prinde contur, apoi devine o seducție intelectuală și evoluează oarecum firesc în admirație. Ulterior, relația dintre cei doi devine carnală, motiv pentru care Abelard este castral la ordinul lui Fulbert, iar Heloise este trimisă în mănăstire. Cei dor vor întreținie o corespondență pe tot parcursul vieții.

În pofida acestor exemple, statul femeii medievale nu s-a modificat considerabil în raport cu bărbatul. Spre deosebire de Renaștere, statutul femeii în ultimele secole ale Evului mediu a fost mai bun. Renașterea, care promova întoarcerea la valorile şi normele antichităţii, a limitat rolul femeii strict la spațiul privat. Astfel, femeia trebuia să fie o soţie şi de mamă remarcabilă, fiindu-i excluse orice activități economice independente. Participarea femeilor la creaţia literară şi artistică era de asemenea limitată.

Spre sfârșitul Evului mediu avem cazul primei femei scriitor, Christine de Pisan, care prin lucrările ei apără capacitatea creatoare a femeilor față de concepția generală, şi mai ales clericală a epocii în ceea ce privește statutul de inferioritate al femeii.