Viața religioasă în Evul Mediu
autor Cătălina Tatiana Covaciu, 2016
După o lungă perioadă în care creștinii au fost persecutați întrucât se opuneau cultului imperial, religia creștină a fost legalizată de împăratul roman Constantin cel Mare. Următorul pas în promovarea noii religii a fost făcut de către împăratul Teodosie, care a declarat creștinismul singura religie acceptată în imperiu. În secolele următoare, s-au definitivat dogmele și ritualul, iar creștinismul s-a răspândit și în afara teritoriilor înglobate în Imperiul roman.
Autorii romantici au lansat o idee care persistă până în zilele noastre: Evul Mediu a fost o epocă profund religioasă. Cât de întemeiată este această aserțiune? Care sunt argumentele și, eventual limitele, unei astfel de judecăți privind epoca medievală? Cultura înaltă, mecanismele legitimării și retribuirii au devenit apanaje ecleziastice, iar religia creștină a ajuns să interfereze cu fiecare domeniu al existenței. Cu toate acestea, o epocă istorică nu este un monolit, iar zugrăvirea ei într-o singură nuanță este totuși o întreprindere hazardată.
Text
1 din 5
Într-adevăr, principalul sistem de referință în Evul Mediu era oferit de religia creștină. Înainte de generalizarea stilului de viață modern și a valorilor seculare, religia nu se rezuma la o practică duminicală. Preceptele creștine constituiau reperul pentru conduita individuală, în relațiile sociale, precum și în materie de justiție și guvernare. Biserica asigura totodată asistența spirituală și ajutorul material tuturor celor ce-l solicitau.
Imagine
Text
2 din 5
După prăbușirea Imperiului Roman de Apus și „barbarizarea” treptată a tuturor domeniilor vieții, nivelul de alfabetizare a societății a scăzut dramatic. Oamenii Bisericii au vegheat la păstrarea moștenirii culturale a antichității, dar au supus-o unei selecții și au reinterpretat-o în sens creștin. Din această poziție, clericii au activat ca funcționari și consilieri ai conducătorilor politici.
Imagine
Text
3 din 5
Cultura a devenit un monopol al Bisericii și s-a menținut astfel până spre sfârșitul Evului Mediu. În Occident, printre cei mai importanți autori creștini îi amintim pe sfântul Augustin, sfântul Grigore cel Mare sau sfântul Toma din Aquino. În Răsărit, de o influență deosebită s-au bucurat sfinții Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Ioan Gură de Aur ori Grigore Palama.
Imagine
Text
4 din 5
Chiar și la nivelul comunităților locale, personajul cel mai influent era preotul. Nu numai că oficia slujbele religioase și administra sacramentele, dar îi consilia și îi îndruma pe enoriași în probleme dintre cele mai diverse.
Imagine
Text
5 din 5
Orice societate, orice epocă se caracterizează prin diversitate, unanimitatea părerilor și a convingerilor nu poate fi niciodată atinsă. De asemenea, de-a lungul unei perioade de 1000 de ani, lumea medievală a trecut prin schimbări, inclusiv în domeniul religiei. De aceea, trebuie avut în vedere, atunci când ne referim la religiozitatea medievală, multitudinea de preocupări și de atracții ale vieții, dar și pluralitatea practicilor pioase.
Imagine
După o lungă perioadă în care creștinii au fost persecutați întrucât se opuneau cultului imperial, religia creștină a fost legalizată de împăratul roman Constantin cel Mare. Următorul pas în promovarea noii religii a fost făcut de către împăratul Teodosie, care a declarat creștinismul singura religie acceptată în imperiu. În secolele următoare, s-au definitivat dogmele și ritualul, iar creștinismul s-a răspândit și în afara teritoriilor înglobate în Imperiul roman.
Text
1 din 7
Dogma creștină, întemeiată pe mesajul biblic, a fost definitivată pe parcursul celor șapte sinoade ecumenice. Acestea s-au întrunit pentru a oferi replici punctuale unor învățături considerate eronate, numite din această cauză erezii. Astfel, s-a stabilit că Dumnezeu este întreit, că Iisus Hristos a fost om și Dumnezeu în același timp, sau că icoanele se cuvine să fie cinstite.
Imagine
Text
2 din 7
Creștinul trebuia să respecte cele 10 porunci, moștenite din Vechiul Testament. De asemenea, el avea credință în învierea lui Iisus Hristos și în puterea mediatoare a Bisericii. Aceasta se materializa prin intermediul celor șapte sacramente sau taine: botezul, spovedania, împărtășania, preoția, căsătoria, mirungerea și maslul.
Imagine
Text
3 din 7
Cu timpul, unele centre bisericești vor dobândi o importanță deosebită. În Apus, Roma va fi sediul episcopal prin excelență, în vreme ce în Răsărit Constantinopolul își va afirma poziția prioritară.
Imagine
Text
4 din 7
În Occidentul Europei, creștinismul se răspândește în rândul popoarelor germanice, iar în Răsărit, în rândul celor slave. Este vorba despre o creștinare de sus în jos, primul pas fiind făcut de conducătorii politici. Tonul a fost dat de Clovis, regele francilor, în vreme ce ultimul popor trecut la creștinism au fost lituanienii.
Imagine
Text
5 din 7
În Evul Mediu timpuriu, în afara mediilor specializate, creștinismul era mai degrabă superficial și formal. Spovedania era colectivă și publică, iar în contul păcatelor erau prevăzute tarife de răscumpărare. Pentru marea majoritate a oamenilor, a fi creștin însemna să participi la o liturghie neînțeleasă, să iei parte la ritualuri și ceremonii și să receptezi pasiv, dar cotidian, mesajul și reprezentările transmise de Biserică.
Imagine
Text
6 din 7
În această perioadă, Biserica se raporta mai ales la Dumnezeu Tatăl. Acesta era perceput ca un judecător atotputernic și necruțător. În Occident, arta romanică exprimă cel mai bine această ipostază a majestății divine.
Imagine
Text
7 din 7
Un eveniment cu consecințe dramatice a fost Marea Schismă, în urma căreia se vor separa cele două Biserici creștine tradiționale: cea ortodoxă în Răsărit, respectiv cea catolică în Apus. Între ele se acumulaseră câteva diferențe doctrinare. Apusenii recunoșteau primatul papei de la Roma și spuneau că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul. Tot ei susțineau că împărtășania trebuie să se facă cu pâine nedospită.
Imagine
  • Peter Brown, Cultul sfinților: apariția și rolul său în creștinismul latin, Timișoara: Amarcord, 1996
  • Georges Duby, Anul 1000, Iași: Polirom, 1996
  • Philippe Gaudin (coord.), Marile religii, București: Orizonturi, 2007
  • Carlo Ginzburg, Brânza și viermii: universul unui morar din secolul al XVI-lea, București: Nemira, 1997
  • Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, București, Editura Meridiane, 1993
  • Ovidiu Mureșan, De la antichitatea târzie la amurgul Evului Mediu (secolele IV-XIII), Cluj-Napoca: Todesco, 2004
  • Alexandru-Florin Platon et al., O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târiu la marile descoperiri geografice, Iași: Polirom, 2010
  • Jean-Claude Schmitt, Le Saint Lévrier. Guinefort, guérisseur d’enfants depuis le XIIIe siècle, Paris: Flammarion, 1979
  • André Vauchez, Sainthood in the Later Middle Ages, trad. Jean Birrell, Cambridge, Cambridge University Press, 1997
  • Idem, Spiritualitatea Evului Mediu occidental. Secolele VIII-XII, București: Meridiane, 1994