Viața religioasă în Evul Mediu
autor Cătălina Tatiana Covaciu, decembrie 2016
După o lungă perioadă în care creștinii au fost persecutați întrucât se opuneau cultului imperial, religia creștină a fost legalizată de împăratul roman Constantin cel Mare. Următorul pas în promovarea noii religii a fost făcut de către împăratul Teodosie, care a declarat creștinismul singura religie acceptată în imperiu. În secolele următoare, s-au definitivat dogmele și ritualul, iar creștinismul s-a răspândit și în afara teritoriilor înglobate în Imperiul roman.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Autorii romantici au lansat o idee care persistă până în zilele noastre: Evul Mediu a fost o epocă profund religioasă. Cât de întemeiată este această aserțiune? Care sunt argumentele și, eventual limitele, unei astfel de judecăți privind epoca medievală? Cultura înaltă, mecanismele legitimării și retribuirii au devenit apanaje ecleziastice, iar religia creștină a ajuns să interfereze cu fiecare domeniu al existenței. Cu toate acestea, o epocă istorică nu este un monolit, iar zugrăvirea ei într-o singură nuanță este totuși o întreprindere hazardată.

Într-adevăr, principalul sistem de referință în Evul Mediu era oferit de religia creștină. Înainte de generalizarea stilului de viață modern și a valorilor seculare, religia nu se rezuma la o practică duminicală. Preceptele creștine constituiau reperul pentru conduita individuală, în relațiile sociale, precum și în materie de justiție și guvernare. Biserica asigura totodată asistența spirituală și ajutorul material tuturor celor ce-l solicitau.

După prăbușirea Imperiului Roman de Apus și „barbarizarea” treptată a tuturor domeniilor vieții, nivelul de alfabetizare a societății a scăzut dramatic. Oamenii Bisericii au vegheat la păstrarea moștenirii culturale a antichității, dar au supus-o unei selecții și au reinterpretat-o în sens creștin. Din această poziție, clericii au activat ca funcționari și consilieri ai conducătorilor politici.

Cultura a devenit un monopol al Bisericii și s-a menținut astfel până spre sfârșitul Evului Mediu. În Occident, printre cei mai importanți autori creștini îi amintim pe sfântul Augustin, sfântul Grigore cel Mare sau sfântul Toma din Aquino. În Răsărit, de o influență deosebită s-au bucurat sfinții Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Ioan Gură de Aur ori Grigore Palama.

Chiar și la nivelul comunităților locale, personajul cel mai influent era preotul. Nu numai că oficia slujbele religioase și administra sacramentele, dar îi consilia și îi îndruma pe enoriași în probleme dintre cele mai diverse.

Orice societate, orice epocă se caracterizează prin diversitate, unanimitatea părerilor și a convingerilor nu poate fi niciodată atinsă. De asemenea, de-a lungul unei perioade de 1000 de ani, lumea medievală a trecut prin schimbări, inclusiv în domeniul religiei. De aceea, trebuie avut în vedere, atunci când ne referim la religiozitatea medievală, multitudinea de preocupări și de atracții ale vieții, dar și pluralitatea practicilor pioase.

După o lungă perioadă în care creștinii au fost persecutați întrucât se opuneau cultului imperial, religia creștină a fost legalizată de împăratul roman Constantin cel Mare. Următorul pas în promovarea noii religii a fost făcut de către împăratul Teodosie, care a declarat creștinismul singura religie acceptată în imperiu. În secolele următoare, s-au definitivat dogmele și ritualul, iar creștinismul s-a răspândit și în afara teritoriilor înglobate în Imperiul roman.

Dogma creștină, întemeiată pe mesajul biblic, a fost definitivată pe parcursul celor șapte sinoade ecumenice. Acestea s-au întrunit pentru a oferi replici punctuale unor învățături considerate eronate, numite din această cauză erezii. Astfel, s-a stabilit că Dumnezeu este întreit, că Iisus Hristos a fost om și Dumnezeu în același timp, sau că icoanele se cuvine să fie cinstite.

Creștinul trebuia să respecte cele 10 porunci, moștenite din Vechiul Testament. De asemenea, el avea credință în învierea lui Iisus Hristos și în puterea mediatoare a Bisericii. Aceasta se materializa prin intermediul celor șapte sacramente sau taine: botezul, spovedania, împărtășania, preoția, căsătoria, mirungerea și maslul.

Cu timpul, unele centre bisericești vor dobândi o importanță deosebită. În Apus, Roma va fi sediul episcopal prin excelență, în vreme ce în Răsărit Constantinopolul își va afirma poziția prioritară.

În Occidentul Europei, creștinismul se răspândește în rândul popoarelor germanice, iar în Răsărit, în rândul celor slave. Este vorba despre o creștinare de sus în jos, primul pas fiind făcut de conducătorii politici. Tonul a fost dat de Clovis, regele francilor, în vreme ce ultimul popor trecut la creștinism au fost lituanienii.

În Evul Mediu timpuriu, în afara mediilor specializate, creștinismul era mai degrabă superficial și formal. Spovedania era colectivă și publică, iar în contul păcatelor erau prevăzute tarife de răscumpărare. Pentru marea majoritate a oamenilor, a fi creștin însemna să participi la o liturghie neînțeleasă, să iei parte la ritualuri și ceremonii și să receptezi pasiv, dar cotidian, mesajul și reprezentările transmise de Biserică.

În această perioadă, Biserica se raporta mai ales la Dumnezeu Tatăl. Acesta era perceput ca un judecător atotputernic și necruțător. În Occident, arta romanică exprimă cel mai bine această ipostază a majestății divine.

Un eveniment cu consecințe dramatice a fost Marea Schismă, în urma căreia se vor separa cele două Biserici creștine tradiționale: cea ortodoxă în Răsărit, respectiv cea catolică în Apus. Între ele se acumulaseră câteva diferențe doctrinare. Apusenii recunoșteau primatul papei de la Roma și spuneau că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul. Tot ei susțineau că împărtășania trebuie să se facă cu pâine nedospită.

Din dorința de a-L sluji cât mai bine pe Dumnezeu, dar și datorită convingerii că lumea este coruptă, unii creștini au ales să se retragă din societate. Astfel se pun bazele monahismului, adică a vieții solitare consacrate divinității. Monahii adoptă fie modelul anahoretic, al sihăstriei, fie cel cenobitic, al vieții în comun, într-o mănăstire. Noua formă de viață religioasă apare în Răsărit, dar va înflori în întreaga Europă.

Prima regulă monastică se datorează lui Pahomie și este una extrem de aspră, impunând viața în sărăcie, postul și privegherea. O altă regulă îi aparține lui Antonie și presupune mortificarea trupului, rugăciunea și munca individuale, monahii reunindu-se doar cu prilejul liturghiei. Cea mai răspândită formă de organizare monastică rămâne însă cea propusă de sfântul Vasile cel Mare.

Anumite texte referitoare la viața și învățăturile monahilor răsăriteni s-au răspândit și în Europa apuseană, împreună cu implsul de a le urma exemplul. Cele mai notabile inițiative s-au datorat sfântului Martin de Tours, care organizează prima comunitate de pustnici din Occident, sau lui Ioan Cassian.

Regula care cunoaște cea mai largă răspândire a fost elaborată de sfântul Benedict de Norcia. Aceasta se poate rezuma prin formula „ora et labora”, în traducere „roagă-te și muncește”. Programul monahilor cuprindea un împărțirea timpului între rugăciune, muncă fizică și activitate intelectuală. Ordinul benedictin se adresează atât bărbaților, cât și femeilor, însă cele două sexe nu pot coabita în cadrul aceleași obști.

Monahul, fie că este răsăritean sau apusean, pustnic sau trăitor într-o comunitate, se distinge prin depunerea celor trei voturi sau jurăminte: sărăcia, castitatea și ascultarea. Monahii se remarcă de asemenea prin respectarea postului, păstrarea tăcerii și cultivarea umilinței.

În Europa nordică, monahismul se caracteriza printr-un grad mai mare de asprime, precum și prin asumarea misiunii de evanghelizare. Din această categorie face parte sfântul Colomban, dar și reprezentanții monahismului anglo-saxon, precum sfântul Bonifaciu.

În secolele IX-XI, numărul mănăstirilor a crescut vertiginos, multiplicându-se și ordinele călugărești. Ordinul de la Cluny, care a îmbrățișat regula benedictină, s-a constituit într-o adevărată rețea și s-a implicat în afacerile politice ale vremii. Din rândul acestuia au provenit papi care au reformat creștinătatea și au sporit autoritatea Sfântului Scaun.

Într-o lume în care miza supremă era mântuirea, orice sprijin în această direcție era binevenit. Sfinții se remarcă mai întâi în circumstanțe excepționale, ca apropiați ai lui Dumnezeu, capabili să intervină în favoarea semenilor lor, ulterior înmulțindu-se modelele de sanctitate. Ei constituie dovada că mântuirea se poate obține și oferă garanția că Dumnezeu veghează în continuare asupra credincioșilor.

Primul model de sanctitate creștină este reprezentat de martiri. În vremea persecuțiilor, aceștia au plătit cu prețul vieții refuzul de a-și lepăda credința. Mormintele lor au devenit locuri de adunare și în jurul lor s-a sudat solidaritatea primelor comunități creștine. Ulterior, cultul a fost organizat de episcopi, sfântul fiind văzut ca un patron spiritual.

Întrucât legalizarea creștinismului a pus capăt martirizării adepților săi, personalitățile excepționale se vor afirma prin alte mijloace. Ia naștere acum cultul sfinților mărturisitori ai credinței, care se remarcaseră prin austeritatea vieții, prin clarificări doctrinare, ori grație eforturilor misionare.

O categorie aparte este reprezentată de sanctitatea dinastică. Capetele încoronate și membrii familiei regale au fost venerați pentru buna lor guvernare și pentru exemplele de pietate pe care le ofereau. Sfântul Wenceslau, ducele Boemiei, sau regele Ștefan cel Sfânt al Ungariei exemplifică această paradigmă.

Deosebit de apreciate și râvnite erau rămășițele materiale ale existenței sfinților, așa-numitele relicve sau moște. Ele reprezentau fie trupul sau fragmente din trupul sfântului, fie obiecte cu care acesta a intrat în contact. Despre acestea se credea că dețin puteri supranaturale, oferind protecție indivizilor sau comunităților și vindecând boli trupești sau probleme spirituale.

O practică specifică generată de cultul sfinților este pelerinajul. Acesta presupune deplasarea credincioșilor spre sanctuarul sfântului, care de obicei îi adăpostea moaștele. Cele mai importante locuri de pelerinaj pentru creștinul medieval au fost Roma, Santiago de Compostella, respectiv Țara Sfântă.

Cu predilecție în Răsăritul Europei, în special în Imperiul bizantin, se dezvoltă cultul icoanelor. Aceste reprezentări grafice ale lui Hristos, ale Fecioarei și ale sfinților, erau considerate a fi pline de har. Din acest motiv, se credea că pot face minuni.

Anul 1000 constituie un moment de cotitură: amânarea sfârșitului lumii preconizată la această dată a fost interpretată ca o nouă șansă pe care Dumnezeu o oferă oamenilor. Astfel, sentimentul religios a cunoscut o revigorare fără precedent. Aceasta s-a manifestat atât la nivel devoțional, cât și prin sprijinirea morală și materială a proiectelor Bisericii. Pe de altă parte, noile tendințe nu au fost lipsite de ambiguitate și riscuri.

Una dintre consecințele stării de spirit ce a cuprins creștinătatea apuseană după anul 1000 au fost cruciadele. Descoperirea locurilor în care a trăit și a murit Mântuitorul, precum și a numeroase obiecte care ar fi intrat în contact cu El a declanșat o revoluție în spiritualitatea occidentală. Hristos se revelează ca om, al cărui exemplu poate fi și trebuie urmat.

Unii creștini contestau însă ierarhia bisericească până în punctul în care se dispensau de medierea ei. Aceștia predicau fraternitatea, austeritatea, cultivarea voluntară a sărăciei și deschiderea spre laicat. Biserica i-a numit eretici și a luptat împotriva lor. Cei mai periculoși au fost considerați catarii, care promovau o concepție dualistă, potrivit căreia lumea vizibilă și materială este creația unui demiurg rău.

Principalul instrument de luptă al Bisericii împotriva ereziei a fost oferit de ordinele mendicante, cum ar fi Ordinul franciscan și cel dominican. Acestea au recunoscut autoritatea Bisericii, însă, asemenea sectelor eretice, acordau atenție nevoilor laicilor în materie de pietate. Frații mendicanți erau bine instruiți și cultivau în același timp sărăcia și simplitatea.

Imitarea lui Hristos și a apostolilor a însemnat întoarcerea la o viață simplă, redescoperirea iubirii față de semeni și repudierea avuției lumești. Un nou ordin monastic, Ordinul cisterician, s-a constituit ca un protest față de bogăția și luxul clerului și monahismului tradițional.

Deschiderea spre societate a ordinelor mendicante a furnizat comunităților exemple concrete, imediate de pietate. Sfinți precum fondatorii ordinelor, Francisc sau Dominic, ori Anton de Padova sau Clara de Assisi sunt venerați încă din timpul vieții. Credincioșii încep să aprecieze virtuțile sfinților, personalitățile lor excepționale și nu numai puterea rămășițelor lor de a înfăptui miracole.

În Evul Mediu târziu își face loc un nou tip de spiritualitate, care se adresa unui număr tot mai mare de laici, atestând creștinarea lor din ce în ce mai temeinică. Aceasta presupunea construirea unei relații personale cu Dumnezeu, examenul periodic al conștiinței, dar și practicarea carității.

În epocă proliferează misticismul, ca exemplu de legătură nemijlocită între om și Dumnezeu. În experiența mistică, creatura se poate ridica prin har la contemplarea Creatorului. Această revelație este de natură să pecetluiască uniunea spirituală cu divinitatea, ca și biruirea slăbiciunilor biologice, precum foamea sau oboseala. Mari mistici precum Meister Eckhart sau Ecaterina de Siena au fost deopotrivă admirați și contestați.

Chiar în cadrele formale ale ortodoxiei, religiozitatea populară se manifestă într-o bogăție de formule care o face adesea greu de înțeles și greu de controlat de către cler. Se constată la nivelul comunităților locale o adevărată afluență de noi practici devoționale, caracterizate printr-un profund impact afectiv, dar și printr-o naivitate adesea vecină cu blasfemia. Cu toate acestea, unele dintre ele vor fi adoptate de către Biserică și oferite spre venerare întregii creștinătăți.

Omului medieval, cu atât mai mult omul de rând, i-a fost atribuită o emotivitate sporită, precum și tendința de a reacționa frenetic la mesajele lumii înconjurătoare. Astfel, acesta a fost dornic să-și asume practici pioase capabile să stârnească sentimente puternice, precum cultul relicvelor și abundența decorativă, și să le imprime o dinamică proprie.

Spre sfârșitul Evului Mediu presiunea dinspre comunitățile locale determină Biserica să ia în considerare noi achiziții în materie de practici devoționale. Au prins contur noi culte, au fost instituite noi sărbători, s-au încetățenit noi rugăciuni. Sfinții comunitari erau propuși spre canonizare Sfântului Scaun, localnicii depunând mărturii în favoarea sanctității lor.

Pietatea populară rămâne în bună măsură paralelă față de concepția savantă și oficială a Bisericii. Următorul exemplu este concludent: într-un sat din Franța un inchizitor dominican a descoperit cultul dedicat ogarului Guinefort, dezaprobându-l cu severitate. Acesta fusese martirizat de stăpânul său convins că îi atacase copilul, pe când animalul îi salvase de fapt viața, confruntându-se cu adevăratul agresor.

O linie de demarcație prea clară între religia populară și cea oficială ar trebui totuși evitată. La nivele diferite de înțelegere cele două realități se prezintă deseori ca fețe ale aceleași monede. De pildă, monahismul ori cultul relicvelor au debutat ca practici populare, canonizate ulterior de Biserică.

După ce de-a lungul Evului Mediu Biserica catolică reușise să stăvilească mai multe mișcări contestatare, criticile lansate de Martin Luther au generat o ruptură ireversibilă. Au luat astfel naștere bisericile protestante, care vor imprima un nou curs religiozității europene. Revizuind doctrina și simplificând cultul, crezul lor este cuprins în sloganul „sola fide, sola gratia, sola Scriptura”. Potrivit acestuia, mântuirea se obține numai prin credință și prin har divin, respectiv prin respectarea cuvântului lui Dumnezeu, prezent doar în Sfânta Scriptură. Pe de altă parte, reacția Bisericii catolice confirmă poziția sa de păstrătoare a tradiției.

Principala luare de poziție din punct de vedere doctrinar a protestantismului este dogma justificării prin credință. Cu alte cuvinte, Luther susținea că mântuirea se obține prin credință, care este un dar divin, faptele bune fiind insuficiente pentru a-l răscumpăra pe om.

Protestantismul reduce numărul sacramentelor: preoția, spovedania sau căsătoria nu mai sunt considerate taine. Pastorilor comunităților protestante nu li se mai impune celibatul.

Cultul sfinților și al relicvelor a fost denunțat ca superstiție și abandonat. De asemenea, reprezentările sacre au fost declarate idolatre și eliminate din biserici. Calendarul a fost și el revăzut, renunțându-se la numeroase sărbători. În biserică au fost introduse limbile național

Poziția Bisericii catolice s-a afirmat prin conciliul de la Trento. Au fost reconfirmate cele șapte sacramente, iar latina a fost menținută ca limbă de cult. Toate formele tradiționale de pietate au rămas în funcțiune: cultul sfinților și al relicvelor, pelerinajele etc. În schimb, la unison cu liderii bisericilor protestante, conducătorii Bisericii catolice au hotărât să investească în buna educație a preoților și în instrucția doctrinară a enoriașilor.

Reforma a avut succes și datorită unui mijloc de propagare în masă a informației de care mișcările contestatare anterioare nu beneficiaseră: cartea tipărită. Aceasta oferă avantajul multiplicării rapide și cu costuri sensibil scăzute, devenind astfel accesibilă chiar și unor profani. Pe acest fond, morarul italian Menocchio a interpretat pe cont propriu articolele de credință, intrând în vizorul inchiziției.