Orașe și orășeni în Evul Mediu
autor Cătălina Tatiana Covaciu, martie 2017
Așezările urbane erau foarte aglomerate. Din acest motiv, erau mai insalubre decât satele, având și o rată a îmbolnăvirilor și a mortalității mai mare. Pierderile de populație erau însă compensate prin fenomenul imigrației de la sat la oraș. Pe de altă parte, noii veniți erau de cele mai multe ori necalificați și puteau cauza probleme și turbulențe. Șomajul, consumul de alcool, portul de arme, vendetele frecvente sunt tot atâția factori care explică de ce orașul medieval era un mediu deosebit de violent.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
De la începutul mileniului al II-lea, Occidentul Europei traversează un proces de renaștere urbană. Această evoluție s-a produs într-o conjunctură favorabilă, caracterizată de întâlnirea dintre progresele în agricultură, relansarea comerțului și restabilirea păcii. Orașul medieval ia naștere și se dezvoltă în baza unor privilegii, acordate de autoritatea politică a locului. Pe acest fond, centrele urbane vor exercita funcții economice, politice și nu în ultimul rând culturale. De altfel, populația urbană, activă și dinamică, va revoluționa civilizația europeană.

Orașul este o invenție a civilizației antice, în cadrul căreia funcționa ca un centru de sine stătător, din punct de vedere administrativ, economic, dar și politic. În Antichitatea târzie însă, orașele au cunoscut un proces de degradare continuă, ca urmare a repetatelor invazii ale popoarelor migratoare. Barbarii atacau în special orașele datorită bogățiilor pe care le adăposteau. Pe de altă parte, acestea erau localizate în zone accesibile, ceea ce le făcea deosebit de vulnerabile. În acest context, epoca medievală debutează sub semnul ruralizării.

Renașterea urbană a fost posibilă în primul rând datorită încetării invaziilor. Relativa pace și stabilitate a prilejuit consolidarea autorității monarhice, capetele încoronate sprijinind dezvoltarea orașelor ca o contrapondere la puterea discreționară a seniorilor locali. În agricultură, introducerea plugului greu cu brăzdar de fier ori folosirea tehnicii asolamentului au condus la creșterea producției, ceea ce a determinat îmbunătățirea condițiilor de trai. În consecință, s-a înregistrat o ușoară creștere demografică și totodată o anumită suprapopulare din care se vor alimenta noile localități urbane.

Privilegiile, consemnate în carte, acordau noilor localități libertăți economice și juridice, drepturi politice, precum și diverse imunități. Orășenii puteau să-și aleagă conducătorii, să se autoguverneze ori să își administreze singuri justiția. De asemenea, ei beneficiau de scutiri de taxe pentru anumite activități economice, fapt ce explică prosperitatea comunităților urbane.

Din punct de vedere topografic, orașele se dezvoltă de cele mai multe ori în manieră spontană, fără a ține cont de un plan anume. Cea mai importantă zonă era piața centrală care avea o funcție dublă, de locație comercială și de spațiu al reuniunilor cu caracter politic. Aceasta era dominată de două construcții cu caracter simbolic: primăria, mărturie a autoguvernării, respectiv catedrala ori biserica parohială, marcă a pietății urbane, dar și a prestigiului comunității. La rândul lor, zidurile indicau delimitarea pragmatică, dar și simbolică a orașului, având rol de apărare și de autoreprezentare.

Din punct de vedere demografic, orașele au un număr mai mare de locuitori decât satele, iar lumea medievală nu făcea excepție e la această regulă. Populația urbană se compunea din patriciat și plebe, principalul criteriu de difențiere fiind averea. Conducătorii politici se recrutau desigur din rândul locuitorilor celor mai înstăriți și mai influenți. Prosperitatea urbană atrăgea constant un aflux de nou-veniți. În multe dintre cazuri însă, aceștia îngroșau rândurile plebei, în orașe luând amploare fenomenul marginalității.

Lumea urbană generează noi principii și valori, legate de preocupările și activitățile specifice desfășurate în interiorul zidurilor. În primul rând, populația urbană se caracterizează prin dinamism și spirit întreprinzător. Munca este reevaluată, încetând să mai fie privită ca o pedeapsă, pentru a fi considerată onorabilă și meritorie. Dorința de a obține profit va beneficia de circumstanțe atentuante, nemaifiind etichetată automat drept un păcat de necompensat. De asemenea, orașele vor deveni focare ale unei culturi laice și ale educației de concepție pragmatică.

Istoricul francez Henri Pirenne condiționează caracterul urban de activitatea comercială și industrială. Teoria sa, veche de aproape un secol, dar încă influentă în rândul istoricilor, sugerează că renașterea orașelor este legată de relansarea comerțului european în Marea Mediterană. În consecință, în interiorul noilor orașe, ca și în cadrul relațiilor dintre ele, se dezvoltă o rețea tot mai complexă de schimburi și servicii financiare.

În Europa medievală se constituie două principale trasee comerciale. Unul lega nordul flamand de sudul mediteranean, incluzând orașele septentrionale Gand, Bruges, Ypres, Lille, Tournai și pe cele din nordul și centrul Italiei. Comerțul continental antrena o mare varietate de mărfuri, de la cereale, vin și sare, la postavuri, metale prețioase și chiar mirodenii. Legăturile comerciale erau întreținute prin intermediul târgurilor periodice din regiunea Champagne. Respectiva rețea comercială întreținea legături inclusiv cu regiunile baltice, insulele britanice și Islanda.

Legătura cu Orientul era stabilită atât pe calea maritimă, cât și prin drumurile de uscat. Prima lega Italia de Oceanul Indian prin Marea Mediterană și Marea Roșie. Cea de-a doua a luat amploare ca urmare a pelerinajelor și a cruciadelor, dar și datorită cuceririi mongole și păcii care i-a urmat. Existau două drumuri principale: unul care se întindea de la Mangop la Beijing și care era controlat de Hoarda de Aur, respectiv un altul, controlat de statul mongol din Persia, care făcea legătura între Mangop și Bukhara. Indiferent de traseu, călătoria din Europa în Orient dura cel puțin un an de zile.

Franța constituia cel mai important nod comercial. De asemenea, orașele din nordul Italiei, în special cele cu ieșire la mare, au fost principalele beneficiare ale renașterii comerciale. În al doilea rând, pot fi amintite orașele hanseatice, numite astfel după Liga Hanseatică, o confederație a orașelor comerciale riverane Mării Baltice. Cele mai influente orașe hanseatice au fost Lübeck, Hamburg, Köln, Lünenburg. Acestea au monopolizat circuitul care lega Marea Nordului, Anglia, Țările de Jos, Peninsula Scandinavă și Europa centrală și de est.

Comerțul a stimulat apariția și perfecționarea unor instrumente financiare care vor avea un impact decisiv în ceea ce privește progresul civilizației europene. Apare în acest context creditul comercial, proiectat să sponsorizeze inițiativele costisitoare. Se dezvoltă sistemul bancar, cele mai celebre bănci medievale fiind cele italiene. Sunt perfectate asociații comerciale, ceea ce presupune punerea în comun a capitalurilor ca o formă suplimentară de prevedere împotriva nenumăratelor pericole. Cu același scop, apar pentru prima dată societățile de asigurări.

Circulația monetară în spațiul european atinge un nivel nemaiîntâlnit din Antichitate. Monetizarea economiei stimula comerțul, dar și reciproca este valabilă, activitatea comercială punând pe piață o cantitate tot mai mare de monedă. Noua situație a modificat conceptul de bogăție, banii devenind mai valoroși decât pământul. Monarhiile pe cale de consolidare, tot mai interesate de chestiunile financiare, încurajau la rândul lor comerțul, din dorința de a avea o sursă constată de venituri.

Reacția Bisericii față de avântul comerțului a fost vehementă, mai ales la început. Goana după profit a fost condamnată aspru. Ulterior însă, mai ales după instituirea doctrinei Purgatoriului ca poziție intermediară între rai și iad, păcătoșii au dobândit o nouă șansă la mântuire. Ocupația negustorească a fost treptat reabilitată, cu atât mai mult cu cât comercianții bogați, preocupați de salvarea sufletului lor, ofereau donații substanțiale Bisericii.

Din punct de vedere politic, principala trăsătură a orașelor medievale este reprezentată de dreptul la autoguvernare. Orășenii își alegeau proprii conductori, care rezidau în funcții pentru perioade limitate de timp. Din punct de vedere juridic, orășenii erau oameni liberi, exceptați de la servituțile feudale. Din acest motiv, țăranii aserviți care se ascundeau între zidurile orașului pentru un anumit interval de timp erau eliberați la rândul lor de obligațiile față de senior.

Treptat, ia naștere o elită urbană, iar deținerea unei funcții de conducere va fi condiționată de apartenența la această categorie socială, definită de statut și mai ales de avere. S-au înregistrat destule situații în care această oligarhie și-a urmat propriile interese, uneori chiar în detrimentul interesului public. De cele mai multe ori, însă, prejudiciate erau păturile sărace. De pildă, într-un important centru comercial precum Antwerpul, privilegiile acordate negustorilor străini îi nu țineau cont de dezavantajarea micilor meșteșugari locali.

Cea mai importantă instituție era Consiliul orășenesc, alcătuit dintr-un oarecare număr de jurați, coordonați de un jude sau „magister civium”. Acesta din urmă avea atribuții administrative, juridice, militare și legislative. De asemenea, în chip emblematic pentru imunitatea urbană, pricinile interne puteau fi judecate în cadrul comunității, iar executarea sentinței se putea împlini tot pe plan local. Pentru multe orașe, spânzurătoare a devenit simbolul libertății.

Autonomia urbană se exprimă prin dreptul orașelor de a fi conduse de reprezentanți aleși. Dincolo de particularitățile locale, guvernarea de tip reprezentativ era o constantă în centrele urbane ale Europei medievale. Reprezentanții erau aleși anual, iar conducerea era întotdeauna colectivă.

Un caz aparte se întâlnește în nordul și centrul Italiei, acolo unde funcționau orașe-stat, precum Milano, Veneția, Florența, Siena, Pisa și altele. Inițial republici, multe dintre ele au evoluat înspre un sistem de guvernare princiar. Această situație este consecința întăririi autorității unor familii patriciene, care ajung să monopolizeze puterea, cum ar fi Visconti și Sforza la Milano. Dar cel mai celebru exemplu este cel al familiei florentine Medici, chiar dacă instituțiile republicane nu au fost niciodată desființate în urbea toscană.

În ceea ce privește stilul de viață, populația urbană nu se diferențiază categoric de locuitorii din mediul rural. Desigur, meșteșugurile și comerțul erau predominante ca activități de subzistență, însă acestea nu lipseau cu desăvârșire din sate. Mai mult decât atât, orășenii, la fel ca sătenii, practicau agricultura în apropierea zidurilor. De asemenea, în orașe apar numeroase rețele de solidaritate, menite să suplinească și să imite totodată structurile familiale, atât de importante și de active în lumea rurală.

În orașele medievale, casa fiecărei familii era însoțită de o grădină în care erau cultivate legume, respectiv de anexe pentru animale: cai de călărie și de povară, vaci, oi, păsări. Uneori afacerile între orășeni erau încheiate pe baza plății în produse.

Așezările urbane erau foarte aglomerate. Din acest motiv, erau mai insalubre decât satele, având și o rată a îmbolnăvirilor și a mortalității mai mare. Pierderile de populație erau însă compensate prin fenomenul imigrației de la sat la oraș. Pe de altă parte, noii veniți erau de cele mai multe ori necalificați și puteau cauza probleme și turbulențe. Șomajul, consumul de alcool, portul de arme, vendetele frecvente sunt tot atâția factori care explică de ce orașul medieval era un mediu deosebit de violent.

În orașe, pe lângă comercianți, își desfășurau activitatea numeroși meseriași: măcelari, brutari, pietrari, zidari, dulgheri, țesători, vopsitori, croitori, pielari, armurieri, iar lista poate continua. Existau mai multe trepte de specializare, de la ucenici și calfe, la meșteri. Pentru a-și proteja interesele, aceștia se organizau în bresle ce grupau persoane de aceeași profesie. Breslele reglementau prețurile, dar și calitatea produselor confecționate de meșteșugarii de profil și certificau noii meșteri.

Breslele erau asociații profesionale, dar aveau și o pronunțată componentă socială și de convivialitate. Astfel, în interiorul lor se stabileau normele de comportament adecvate și erau penalizate cele considerate reprobabile. Adulterul, purtatea scandaloasă erau aspru pedepsite, atât prin amenzi, cât și prin concedierea din asociație, temporară sau chiar permanentă. De asemenea, breslele ofereau sprijin material și moral meseriașilor bolnavi ori familiei celor decedați. Membrii breslelor împărtășeau și practici devoționale, organizând sărbători și alegându-și sfinți patroni.

Și în ceea ce privește viața religioasă mediul urban este cel mai activ, întrucât în orașe circulau cu mai mare ușurință și rapiditate nu doar bunurile, ci și ideile. Mișcări eretice precum cea a valdensilor sau a catarilor au găsit numeroși adepți în orașe. În consecință, noi ordine religioase, ca Franciscanii și Dominicanii, sunt încurajate de papalitate să desfășoare misiuni în orașe, pentru a restabili corectitudinea doctrinară. Foarte preocupați de mântuire, orășenii erau fascinați de carismaticii predicatori itineranți și puteau recurge uneori la practici extreme, de pildă procesiunile de autoflagelare.

Dezvoltarea orașelor dinamitează împărțirea clasică a societății medievale între cei care se roagă (oratores), cei care se luptă (bellatores) și cei care muncesc pământul (laboratores). Desigur, locuitorii orașelor nu ocolesc munca fizică, însă prosperitatea lor se întemeiază pe spiritul întreprinzător, respectiv pe folosirea a două instrumente de lucru inedite: banul și intelectul. Prin natura ocupației lor însă, negustorii, bancherii ori intelectualii se situau în vecinătatea periculoasă a unor tabu-uri perpetuate de creștinism ori a unor păcate grele, drept pentru care Biserica îi întâmpină cu o doză de suspiciune.

Spre sfârșitul Evului Mediu, negustorii și bancherii dominau peisajul urban, surclasându-i pe nobili atât în privința averii, cât și în privința autorității. În teorie, Biserica condamna aceste profesii pornind de la două premise principale. Mânați de dorința de a agonisi, reprezentanții lor comit păcatul avariției. În al doilea rând, practicând camăta, ei vând timpul, care aparține lui Dumnezeu. În practică însă, Biserica i-a ocrotit pe comercianți, introducând o serie de derogări de la discursul inițial, susținând în cele din urmă că respectivele activități sunt utile societății.

În legătură cu renașterea urbană apare în Occidentul medieval și intelectualul de profesie. Intelectualul medieval a fost puternic influențat de cultura antică redescoperită prin filiera arabă, în epoca cruciadelor. Acesta se definea în primul rând ca slujitor al Bisericii și al statului. Totuși, prin prisma faptului că vindea știința, a fost adesea privit cu neîncredere de Biserică. De altfel, un grup de intelectuali parizieni numiți goliarzi criticau modelul de conduită ascetică promovat de cler, precum și ierarhia ecleziastică.

O altă inovație pe care patrimoniul culturii universale o moștenește de la orașul medieval este universitatea. Prima instituție de acest tip din Europa a luat naștere la Bologna, urmată de cea de la Paris, Oxford, Cambridge, Salamanca, Padova etc. Studiile se bazau pe cele șapte arte liberale: trivium (gramatica, dialectica și retorica), respectiv quadrivium (aritmetica, geometria, astronomia și muzica). În ciclurile superioare se studiau medicina, dreptul și teologia. Metoda de lucru care se impune în universități este scolastica, ilustrată de operele lui Anselm de Canterbury sau Toma de Aquino.

Orășenii bogați, în special elita comercială, obișnuia să investească în artă și cultură, atât din rațiuni religioase, cât și în virtutea patriotismului local. Astfel, aceștia au contribuit decisiv la împodobirea orașelor cu edificii cu caracter economic sau politic, cum sunt piețele sau primăriile, precum și cu lăcașe de cult. Mai mult decât atât, comandau ori își achiziționau diverse obiecte de artă sau manuscrise miniate pentru uz personal.

Ca pol de atracție caracterizat de promisiunea unei vieți mai bune, orașul medieval se confruntă constant cu un aflux de imigranți, care nu reușesc întotdeauna să se integreze cu succes. Pe de altă parte, anumite meserii, anumite etnii și, nu în ultimul rând, femeile, aveau un statut social precar.

În epoca medievală au fost discreditate numeroase meserii, majoritatea practicate cu predilecție în mediul urban. Asupra unora planau vechi tabu-uri, precum cel al sângelui sau al impurității, asociate cu măcelarii ori cu vopsitorii. Văzute din perspectivă creștină, unele ocupații erau văzute ca întruchipări ale unor păcate capitale. Se considera că hangiii, cârciumarii ori jongleurii se fac responsabili de desfrâu, negustorii de avariție, bucătarii de lăcomie. Spre sfârșitul Evului Mediu, unele dintre aceste meserii au fost deculpabilizate parțial sau total.

În Evul Mediu timpuriu, într-un context dominat de economia agrară, evreii erau cei care practicau negoțul, o activitate cu totul periferică la acea dată. De fapt, lor le-au fost interzise activitățile productive, astfel că puteau să se îndeletnicească fie cu profesii liberale, fie cu operațiuni financiare. Pentru acestea din urmă, Biserica nu-i putea condamna, întrucât nu erau creștini. Spre sfârșitul Evului Mediu antisemitismul era în plină ascensiune, evreii fiind acuzați de crime ritualice sau de profanarea euharistiei.

Într-o lume patriarhală, activitatea femeilor a fost strict încadrată în mediul casnic, iar acestea erau întotdeauna dependente de o rudă de sex masculin. Cu excepția situației în care soția era împuternicită de soț să îl reprezinte în afaceri, femeile medievale din mediul urban nu se bucurau de influență publică. Mai mult decât atât, în Evul Mediu târziu, fiicele Evei au fost privite drept păcătoase iremediabile și ispititoare, ba chiar au fost acuzate că ar acționa ca agenți ai lui Satan.

Chiar și membrii obișnuiți ai comunităților puteau fi marginalizați în anumite situații, temporar sau permanent. Marginalizarea era efectul unor comportamente scandaloase, neconforme sau care trezeau suspiciuni. Călătorii rătăcitori, exilații, străinii, cei excomunicați, delicvenții de drept comun, până și bastarzii erau respinși la periferia societății. În mod similar, leproșii erau izolați de restul cetățenilor, considerându-se că reprezintă un pericol pentru aceștia, dar și în virtutea faptului că erau socotiți impuri.