Partidul Comunist Român
De la fondare la preluarea puterii
autor Cristina Pop, august 2016
Crearea PCR-ului s-a făcut cu acordul Moscovei. Comuniştii români au trimis în Rusia o delegaţie pentru a obține aprobarea fondării propriului partid.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Cominternul a fost înfiinţat de către bolşevici din dorinţa de a declanşa focare revoluţionare în lume. Prin Manifestul de constituire al acestuia s-a precizat că este partidul mişcărilor revoluţionare ale proletariatului internaţional. Astfel, toate partidele comuniste din Europa s-au constituit şi au evoluat sub directa coordonare a Cominternului. Constituirea Cominternului a influenţat mişcarea socialistă din România.

O parte a membrilor activi ai Partidului Social Democrat a dorit afilierea la Comitern. Ceilalți membri au dorit păstrarea liniei social-democrate. La unul dintre Congresele PSD s-a adoptat un program social-democratic. Acesta a prevăzut transferul tuturor mijloacelor de producţie din sectorul particular sub controlul statului. Au apărut disensiuni între cele două facţiuni, maximaliştii şi minimaliştii.

Între cele două facţiuni ce fărâmiţau PSD au apărut tot mai multe disensiuni. Maximaliştii au fost conduşi de către Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Boris Ştefanov și Alecu Constantinescu. Aceștia, prin linia pe care au promovat-o, s-au apropiat de bolşevici. Și-au dorit impunerea dictaturii proletariatului pe calea revoluţiei. Alţi membri ai acestui grup au fost Marcel şi Ana Pauker. Minimaliştii din PSD au fost adepţii promovării unei linii mai precaute. Ei au considerat că nu este nevoie de schimbări obţinute în urma unor acte de violenţă.

În cadrul PSD-ului a apărut o a treia facţiune, cea a centriştilor. Aceasta a sprijinit afilierea la Comintern. Condiţia a fost să nu afecteze independenţa şi integritatea României.

O delegaţie a PSD-ului, şase maximalişti şi minimalişti, a fost trimisă la Moscova pentru a discuta şi negocia o posibilă afiliere a partidului la Comintern. Buharin şi Zinoviev au criticat poziţia PSD-ului, a minimaliştilor care nu au susţinut adoptarea unui program revoluţionar al partidului lor. La rândul ei, această facţiune a PSD-ului s-a declarat nemulţumită de implicarea Cominternului în problemele partidului.

Sediul Cominternului a fost la Moscova. Influenţa sa asupra mişcării socialiste a fost în general dezastruoasă, deoarece a dus la marginalizarea partidelor la nivelul ţării. Linia promovată de URSS, mai ales cea cu privire la Basarabia, nu a fost agreată de opinia publică română.

Comuniştii români au fost afectaţi de politica dusă de Comintern. Acesta a trasat două idei fundamentale cu privire la România Mare: retrocedarea Basarabiei URSS-ului şi autodeterminarea minorităţilor din România.

Partidul Comunist din România - PCdR - a luat naştere prin ruperea din PSDR. S-a dezlipit din aripa de extremă stânga a acestui partid. A purtat mai întâi numele de Partidul Socialist-Comunist, redenumit apoi PCdR. Primul Secretar General al partidului a fost Gheorghe Cristescu, român de meserie plăpumar. Printre membrii fondatori ai PCdR-ului s-au numărat şi diverși intelectuali, precum Lucreţiu Pătrăşcanu sau istoricul Petre Constantinescu-Iaşi.

Fondarea PCdR-ului a dus la scindarea mişcării muncitoreşti din România. De asemenea, au apărut puternice disensiuni între cele două partide reprezentante ale muncitorimii: PSDR, moderat şi PCdR, revoluţionar. PCdR, după scindarea din PSDR, s-a afiliat la Internaţionala a III-a.

Delegaţia comuniştilor români a purtat discuţii îndelungate şi aprinse cu Zinoviev, Buharin şi chiar cu Lenin. În urma discuţiilor, Gheorghe Cristescu, Constantin Popovici, Alexandru Dobrogeanu-Gherea și Eugen Rozvani au acceptat cele 21 de condiţii. Acestea au fost necesare pentru afilierea la Comintern. Flueraş a fost trimis înapoi în ţară, deoarece nu a corespuns cerințelor ideologice. David Fabian se afla într-o vizită prin Rusia.

PCdR a fost interzis de guvernul liberal, fiind acuzat de „actiuni anti-româneşti”. PCdR, aflat în strânsă legătură cu URSS, a rămas în ilegalitate până în anul loviturii de stat. Atunci Antonescu a fost înlăturat de la putere.

Acceptarea afilierii la Comintern a dus la scindarea Partidului Social-Democrat. Astfel, a luat naştere Partidul Socialist Comunist, ca secţie română a Internaţionalei Comuniste. Primul Congres al Partidului a fost întrerupt de intervenţia poliţiei. Din acest motiv, lucrările sale au fost reluate la Ploieşti, un an mai târziu.

Crearea PCR-ului s-a făcut cu acordul Moscovei. Comuniştii români au trimis în Rusia o delegaţie alcătuită din Gheorghe Cristescu, Constantin Popovici, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvani, Ioan Flueraş şi David Fabian. Scopul acestei delegații a fost de a obține aprobarea fondării propriului partid.

Cu ocazia celui de-al doilea Congres al partidului a fost adoptat Statutul Partidului Comunist din România. Aceasta a fost noua denumire oficială a partidului. Numele acesta s-a menţinut o bună perioadă de timp.

Partidul Comunist din România a numărat cu certitudine aproximativ 2000 de membri, la un an după înfiinţare. Numărul membrilor a fost lipsit de relevanţă. Fiind un partid ilegal, PCR-ul nu a avut posibilitatea să constituie legal organizaţii de bază. A existat o reprimare continuă a comuniştilor din partea autorităţilor vremii.

După scoaterea în ilegalitate, numărul membrilor PCR a scăzut. În scurt timp, numărul acestora a ajuns la 300. Motivul a fost acela că opinia publică era informată despre poziţia comuniştilor faţă de problema Basarabiei. În anii următori, numărul membrilor de partid a început să crească lent. S-a ajuns la aproximativ 1700 de membri. Totuși, a fost un număr neînsemnat.

După scoaterea în ilegalitate, comuniștii au fost urmăriţi şi arestaţi pentru acţiuni politice clandestine. Instanţele judecătoreşti ale vremii au condamnat adolescenţi pentru difuzarea manifestelor comuniste. Autorul comunist Petre Constantinescu-Iaşi a vorbit de peste 400 de „deţinuti politici”.

Rezoluţiile adoptate de comuniştii români au promovat linia Moscovei. Moscova a susținut autodeterminarea popoarelor din România Mare, până la obţinerea libertății depline într-o Republică Socialistă Federativă a Sfaturilor din Balcani. Rusia a urmărit desprinderea tuturor minorităţilor din interiorul României, chiar destrămarea statului român.

În preajma zilei de 23 august, aproape toţi liderii comunişti, sau cel puţin cea mai mare parte a membrilor de partid, s-au aflat în închisorile regimului Antonescu. Însă, cu susţinerea URSS-ului, aceştia au obținut foarte repede întreaga putere în stat.

PCR s-a afiliat la Comintern. Acest lucru a însemnat subordonarea Partidului față de URSS. Apartenenţa la Comintern a comuniştilor români a constituit principalul factor care a stat la baza scoaterii în ilegalitate a partidului. Naşterea PCR-ului a stat sub semnul afilierii la „Partidul Comunist mondial“. Acesta a fost reprezentat de Internaţionala a III-a comunistă sau Comintern. Cominternul a stabilit că „orice partid care vrea să facă parte din Internaţionala Comunistă trebuie să poarte numele de Partidul Comunist”. Devenea partid al unei anumite ţări, însă secţiune a Internaţionalei.

Cu ocazia Congresului I, PCR-ul s-a afiliat la Comintern. Un an mai târziu, a avut loc al doilea Congres al PCR-ului, la Ploieşti. Atunci a fost adoptată titulatură oficială „Partidul Comunist din România, secţie a Internaţionalei Comuniste”. A fost ales președinte a partidului Secretarul General Gheorghe Cristescu. De asemenea, au fost alese și „organele de conducere”.

Statutul Partidului Comunist din România a fost adoptat la Ploieşti. Primul punct al Statutului menţiona: „Partidul Comunist din România este o secţiune a Internaţionalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaţionalei căreia îi aparţine”. La punctul al doilea se arăta că: „Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaţionalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toţi membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist”.

Afilierea PCR-ului la Comintern i-a oferit URSS-ului posibilitatea de a-şi crea un susţinător fidel în România. Totodată, mişcarea muncitorească a primit o puternică lovitură pe plan politic. Partidul Social-Democrat s-a destrămat în mai multe grupări şi nu a mai reuşit să joace un rol important în viaţa politică, pe măsura electoratului său.

Mai mulţi reprezentanţi ai Partidului Comunist din România au participat în mod constant la viaţa politică internă a Internationalei a III-a Comuniste. Această participare a presupus şi prezenţa la congresele şi plenarele lărgite ale Cominternului. Reprezentanții Partidului au avut obligaţia să răspundă oricărei convocări venite de la Moscova.

Unii dintre delegaţi au fost aleşi în Comitetul Executiv al Internaţionalei, organul de conducere al acesteia. Gheorghe Cristescu, care la acel moment nu mai era secretarul Partidului Comunist din România, nu a participat la lucrările congresului. Nu este cunoscut felul cum s-a ajuns la avansarea sa în structurile Cominternului. La Congresul al IV-lea al Comitetul Executiv al Internaţionale, Partidul Comunist din România a fost reprezentat de Lucreţiu Pătrăşcanu, Marcel Pauker, Elek Köblös, Ana Pauker şi Iosif Krebs.

La toate întrunirile Comitetul Executiv al Internaţionalei, comunismul din România a fost prezent prin intermediul unor persoane care au activat, din diferite motive, pe teritoriu sovietic. Exemple de astfel de persoane sunt: Cristian Racovski, Mihail Bujor şi Alexandru Nicolau. Alţii au emigrat din România după ce au ispășit condamnări pentru desfăşurare de activitate comunistă. Saul Ozias şi Leon Lichtblau şi-au găsit protecţie în Rusia Sovietică.

La al cincilea Congres al Comiternului a fost lansat apelul de „separare politică a popoarelor oprimate din Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Grecia”. S-a cerut ca Basarabia, Bucovina de Nord şi Ucraina de Vest să se unească cu URSS-ul. Comuniștii au dorit, de asemenea, ca Transilvania şi Dobrogea să fie declarate state independente.

Internaţionala a III-a Comunistă şi-a creat mai multe structuri la nivel regional, exemplu fiind Federaţia Comunistă Balcanică. Aceasta avea misiunea de a gestiona problemele din Europa de Sud-Est. Sofia, capitala Bulgariei, a devenit primul său centru. Motivul a fost poziţia dominantă a comuniştilor bulgari în cadrul Federaţiei şi în Comintern, în general. Ulterior, Federaţia şi-a mutat sediul la Viena.

Partidul Comunist din România a fost membru al Federaţiei Comuniste Balcanice. Liderii Federației au avut un cuvânt greu de spus în problemele care vizau activitatea comuniştilor români.

Comuniştii români au avut obligația de a participa la conferinţele Federaţiei şi la şedintele Comitetului Executiv. Problemele discutate la aceste întruniri erau importante pentru evoluţia şi situaţia partidelor comuniste.

La a VI-a Conferinţă a Federaţiei Comuniste Balcanice s-a adoptat „Rezoluţia asupra problemei naţionale din România“. Acest document a lansat pentru prima data lozinca autodeterminării. Aceasta a funcționat până la despărţirea de stat a acelor provincii care, în opinia URSS-ului, au fost anexate de România la sfârşitul Primului Război Mondial.

Congresul al V-lea al Cominternului a adoptat poziţia expusă de Federaţia Comunistă Balcanică cu privire la problema naţională în Balcani. Preluarea acestei teze de către comuniştii români a fost principalul motiv care a dus la excluderea PCdR-ului de pe scena politică a României interbelice.

Comuniştii trebuiau să asculte indicaţiile venite din partea URSS-ului. Astfel, PCR a promovat acei membri impuşi de Moscova, prin intermediul Cominternului. Acest fapt a atras după sine numirea în structurile de conducere a PCR a unor persoane de altă naţionalitate. Unii dintre ei au fost şcoliţi la Moscova.

Gheorghe Cristescu a fost înlocuit din funcţia de Secretar General de maghiarul Elek Köblös, cunoscut sub pseudonimul românesc Bădulescu.

Köblös a fost înlocuit în funcţia de secretar general al PCR-ului de către Vitali Holoştenko, fost membru al Partidului Comunist Ucrainean. Marcel Pauker, cunoscut sub numele său conspirativ Luximin, a pretins că el conduce partidul. S-a bucurat de sprijinul lui Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Boris Ştefanov şi Laslo Luka, cunoscut sub numele de Vasile Luca.

Au fost lideri comunişti ce au activat iniţial în România, dar care s-au stabilit în URSS. Alexandru Dobrogeanu-Gherea, unul dintre fondatorii Partidului Comunist din România, a emigrat în URSS. Alt fondator, David Finkelstein Fabian, a locuit la Moscova până la moartea sa, survenită în anii „Marii terori staliniste“.

La Congresul de la Moscova, Cominternul a impus ca secretar general pe Alexandr Danieluk-Ştefanski, numit Gorun. Acesta a fost membru al Partidului Comunist Polonez. Alţi lideri ai PCR-ului au fost bulgarul Boris Ştefanov și maghiarul Ştefan Foriş, numiți tot de Comitern.

Mulţi membri de partid, fiind de origine străină, şi-au atribuit nume româneşti. Astfel, au afișat o imagine mai autohtonă PCR-ului. Iosif Chişinevski s-a numit Iosif Roitman. Leonte Răutu a fost, de fapt, Lev Oigenstein, iar Valter Roman a fost Ernst Neulander. Alți membri au fost evrei.

Au fost membri ce şi-au păstrat numele. Evreii Ana şi Marcel Pauker, Bela Brainer şi Remus Kofler nu au renunțat la numele lor. Pe lângă evrei, s-au înregistrat în rândul Partidului şi persoane de altă naţionalitate: ungurii Elek Köblös şi Ştefan Foriş şi bulgarii Gheorghi Krosnev şi Dimităr Kolev, numit şi Dumitru Coliu.

Minorităţile au constituit un număr mare din componenţa PCR-ului. Câțiva ani mai târziu, într-o analiză, s-a menţionat că ungurii au reprezentat 26%, evreii 18%, ruşii şi ucrainieini 10%, bulgarii 10%. Românii, populaţia majoritară a ţării, au reprezentat 23% din totalul numărului membrilor PCR.

Guvernul român a considerat că PCR-ul este un partid „străin”, ce promovează un puternic caracter antiromânesc. L-a văzut, în acelaşi timp, ca pe o unealtă a Rusiei Sovietice. Astfel, guvernul a scos Partidul în afara legii. Această decizie a făcut, ca timp de 20 de ani, Partidul Comunist să fie ținut departe de viaţa politică a României. Activitatea comuniştilor români s-a redus la acţiuni clandestine. Acest lucru a adus multor membri de partid condamnări la ani de închisoare.

Rușii au refuzat categoric orice formulă prin care să fie recunoscută suveranitatea României asupra Basarabiei. Din această cauză negocierile cu privire la reluarea relaţiilor diplomatice dintre România şi URSS au eșuat. În contextul acestei eșuări în negocieri, guvernul român a interzis activitatea politică a PCR-ului.

PCR-ul a acceptat tezele Cominternului cu privire la dezmembrarea statului român și le-a susţinut public. Totodată, Partidul a luat parte la eşecul tratativelor româno-sovietice de la Viena. Aceste fapte au determinat statul român să scoată în ilegalitate partidul. URSS, ca răspuns la aceste acţiuni, a format dincolo de Nistru o Republică Sovietică Autonomă Moldovenească. A provocat, apoi, revolta de la Tatar-Bunar. Revolta s-a bucurat de sprijinul comuniştilor români, mai ales al celor din Basarabia.

La Congresul de la Viena, Köblös a fost instalat ca Secretar General. Prin instalarea sa, caracterul antiromânesc a Partidului s-a amplificat. S-a promovat dreptul minorităţilor de a se despărţi de România Mare, nou creată în urma Primului Război Mondial. Astfel, a fost acceptată desprinderea Basarabiei de România. În felul acesta, pretenţia Rusiei Sovietice asupra acestui teritoriu românesc a fost justificată.

Comuniştii români au afirmat că „muncitorii şi ţăranii din Basarabia nutresc speranţa că revoluţia lor naţională îi va uni cu URSS”. La această atitudine, Parlamentul României a reacţionat. A adoptat o lege prin care activitatea comunistă constituia o infracţiune de drept comun. Conform datelor oficiale ale Cominformului, opt sute de membri ai PCR-ului au fost arestaţi.

Revendicarea Basarabiei de către URSS a fost susținută și considerată de comuniștii români o pretenție legitimă a statului sovietic. Însă, în pofida acestei revendicări, Basarabia a continuat să fie provincie integrată statului român. A rămas parte a României Mari până în anul 1940. Atunci, acest teritoriu a fost răpit abuziv de ruși, în urma ultimatumului impus României.

În perioada de ilegalitate, PCR-ul şi-a ţinut congresele la timp, dar în secret şi în afara României. Au avut loc la Viena, Harkov și Moscova. PCR a adoptat poziţia Moscovei, promovând un caracter antiromânesc.

Comuniștii români au fost scoşi în afara legii. Afilierea la Comintern și politica agresivă a URSS-ului faţă de România au creat probleme comuniştilor români în strategia lor de creştere numerică. Directivele trasate de Moscova către PCR au constituit un atac la integritatea naţională a României. Acest fapt a atras după sine antipatie din partea românilor.

Trecut în ilegalitate, PCdR. şi-a conturat activitatea mai mult în exteriorul României. Astfel, următoarele sale congrese s-au desfăşurat în străinătate, la Viena, Harkov şi Moscova. Au fost eliminați toți cei care mai îndrăzneau să se opună indicaţiilor Cominternului. Printre aceștia s-a aflat şi Prim-Secretarul General al partidului, Gheorghe Cristescu. A fost înlăturat sub acuzaţia de naţionalism.

Gheorghe Cristescu a fost singurul român dintre secretarii generali pe care i-a avut Partidul Comunist până în anul 1944. Următorii secretari generali ai partidului au fost numai străini: Elek Köblös, maghiar, Vitali Holostenko, ucrainean, Alexandru Ştefanski -Gorun, polonez, Eugen Iacobovici, evreu, Boris Ştefanov, bulgar, Miklos Goldberger, evreu şi Ştefan Foriş, evreu ungur.

După scoaterea PCR-ului în ilegalitate, centrul de activitate clandestină s-a mutat în Transilvania. La Bucuresti, orice formă de acţiune politică a acestora a fost imposibilă. Comuniștii români au fost supravegheaţi cu mare atenţie, mulţi lideri fiind chiar arestaţi. Sediile PCR-ului au fost închise, iar ziarele de propgandă şi informare comunistă au fost suspendate.

Au existat disensiuni între gruparea transilvănenilor lui Elek Köblös şi grupul constituit în jurul lui Marcel Pauker. Elek Köblös s-a bucurat de mai multă susţinere. Deşi a fost plecat din România, acesta a reușit să conducă partidul de la Viena.

Au fost arestaţi Boris Ştefanov, Pavel Tcacenko şi Wilhelm Roth, lideri marcanti ai partidului. Primii doi au fost membri în Biroul Politic. Willi Roth a acceptat, în schimbul eliberării, să deconspire autorităţilor întreaga componenţă a Comitetului Central şi toate sediile conspirative ale partidului.

Elek Köblös, secretarul partidului, a avut inițiativa creării unei noi structuri de conducere, în afara ţării. Urmarea acestei idei a fost constituirea unei noi structuri a Partidul Comunist din România, „Birou Politic din străinătate“, de la Viena. La nivelul României, comuniştii au avut ca organism de conducere Comitetul Central al Partidului. Biroul Politic exterior şi-a mutat sediul la Harkov, în Ucraina.

„Blocul Muncitoresc-Ţărănesc” - BMŢ a reprezentat, în realitate, partidul legal al comuniştilor din România. Aceasta a avut loc după momentul scoaterii în ilegalitate a PCR-ului. BMȚ nu s-a bucurat de prea mulți ani de existență în viața politică românească, datorită liniei comuniste promovate.

Fiind un partid mic, BMȚ a avut dificultăţi electorale. Însă, cu ocazia alegerilor a reuşit să adune aproximativ 73.000 de voturi. Comuniştii au estimat un număr de 130.000 de voturi, adică peste 2,5% din totalul de voturi. În urma acestui rezultat, au trimis cinci deputaţi în parlament, printre care şi Lucreţiu Patrăşcanu.

BMȚ a reuşit să înscrie candidaţi în mai puţin de jumătate din judeţe. Politicienii vremii au fost surprinşi de rezultatul comuniştilor, obținut în urma alegerilor. Totuși, aceștia nu au permis accesul comuniștilor în viața politică. Au invocat motive de procedură și i-au respins pe cei cinci deputaţi comunişti. Social-democraţii s-au opus acestei decizii.

La alegerile organizate în anul 1931, social-democraţii au obţinut şi ei aproape 100.000 de voturi. Acest lucru a însemnat că partidele muncitoreşti au obţinut împreună aproximativ 6% din voturi. BMŢ a atras cele mai multe voturi din Transilvania şi Banat, zone puternic industrializate. Acolo au existat și numeroase minorităţi naţionale: maghiari și evrei, din rândul cărora au fost susținători și membri ai PCR-ului.

Grevele de la Griviţa au determinat guvernul României să dizolve BMŢ-ul, precum şi alte organizaţii paravan ale comuniştilor. Comuniştii au înfiinţat imediat „Liga Muncii”, o formaţiune politică cu viaţă scurtă. A fost interzisă după un singur an de existenţă. Comuniştii români s-au mulţumit cu anumite activităţi de propagandă, în cadrul unor organizaţii non-profit: Amicii URSS și Comitetul Național Antifascist.

Deşi s-a aflat în ilegalitate, PCR a organizat o serie de greve și acțiuni antidemocratice Multe dintre acestea s-au bucurat de sprijinul URSS-ului. În urma unor astfel de manifestări, s-au remarcat viitorii lideri ai PCR-ului, ce au condus România postbelică. Un astfel de lider a fost Gheorghe Gheorghiu Dej. Dej a fost membru al PCR-ului, un român provenit dintr-o familie de muncitori, tatăl fiind muncitor manual.

Gheorghe Gheorghiu Dej s-a născut la Bârlad, în Moldova. De la vârsta de 11 ani a fost trimis de părinţii săi, Ana şi Tănase, să lucreze ca hamal în portul de la Galaţi. A terminat patru clase primare şi trei industriale, obţinând calificarea de electrician.

De-a lungul timpului, a fost muncitor în Piatra Neamţ şi Moineşti, la o fabrică de cherestea, una de textile şi una de dogărie. A lucrat ca electrician la Câmpina, apoi s-a întors la Galaţi, unde a fost electrician la Atelierele CFR.

Gheorghiu Dej şi-a efectuat serviciul militar, fiind promovat la gradul de sergent. În viaţa persoanlă, s-a căsătorit cu Maria Alexe, o fată de negustor. Au avut împreună două fiice. Maria Alexe a divorţat şi s-a căsătorit cu un poliţist.

Dej a învăţat limba rusă de la un prieten de-al său, agent sovietic, Mişa Posteucă. Românul s-a bucurat de prietenia mai multor agenţi sovietici, printre care: Pintilie Bodnarenko, Vasile Bucikov, Petea Goncearuk, Serghei Nikonov. Gheorghe Gheorghiu Dej nu a fost şcolit la Moscova și nu a fost rezultatul Cominternului. Cu toate acestea, el a reușit să se plieze pe linia moscovită, promovând modelul stalinist.

Dej a respectat și a urmat, în cea mai mare parte a activității sale politice, linia impusă de Moscova. Modelul lui Stalin a devenit pentru el literă de lege. Cu toate acestea, mai mulți comuniști l-au prezentat pe Dej în fața lui Stalin ca pe un necunoscut. Motivul a fost că nu avea școala de partid a Moscovei. Liderul sovietic era prezentat ca un părinte al statelor comuniste, fiind celebră expresia de „Tătucu” Stalin. La începutul aniilor 60, Dej a început să se îndepărteze de URSS.

Gheorghe Gheorghiu a fost transferat de la Atelierele CFR Galaţi la Atelierele CFR Dej. El a fost acuzat de „agitaţie comunistă”. De aici i-a provenit porecla „Dej”. În ciuda faptului că ceferiştii, angajaţi ai statului, nu aveau dreptul la grevă, Dej a contribuit la sporirea nemulţumirilor salariaților. I-a determinat să facă grevă, devenind unul dintre principalii organizatori. El a participat la o adunare naţională a ceferiştilor, la Bucureşti, unde a fost ales în Comitetul Central de Acţiune.

Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti au organizat o grevă din cauza nemulţumirilor faţă de măsurile guvernului. Acesta din urmă nu a respectat înţelegerile anterioare privitoare la condiţiile de muncă. Încă de la începutul anului, la Atelierele CFR Griviţa câteva mii de muncitori au protestat. Autoritățile române au răspuns prin instaurarea stării de asediu. Această grevă a cuprins ceferişti şi din alte oraşe ale României, precum Cluj şi Iaşi.

Muncitorii au ocupat Atelierele Griviţa și s-au baricadat. Guvernul a implicat forțele de ordine, a trimis armată, cu ordinul de a trage. Unul dintre soldaţii regimentului 21, participant la evenimente, a relatat că la comanda: foc! militarii au tras în coşurile fabricilor şi nu în mulţimea de grevişti. Salvele lor au nimerit trenul regal staţionat în zonă. Se cunoaște că acest regiment a fost scos din zonă, fiind înlocuit de alți soldaţii care au tras în plin. Greva a luat sfârşit într-o baie de sânge, înregistrându-se morţi și răniţi. 2000 de muncitori au fost arestaţi.

Guvernul României a întreprins acţiuni de intimidare. A arestat un val de muncitori feroviari și lideri ai acestora de la Griviţa. Mişcarea grevistă a izbucnit din nou, cu mai mare forţă. Reprimarea mișcării greviste de către autorități a declanşat un puternic sentiment de solidaritate în rândul populaţiei. A determinat muncitorii să solidarizeze cu colegii de breaslă.

Dej a fost arestat alături de alţi membri ai Comitetului. Au avut loc ciocniri violente între muncitori şi poliţie, fiind ucişi şi câţiva muncitori. Dej a fost arestat, fiind acuzat că a fost unul dintre instigatori, alături de Constantin Doncea, Chivu Stoica, Dumitru Petrescu, Ilie Pintilie, Gheorghe Vasilichi. Acestora li s-a alăturat o listă de peste o sută de „agitatori”. O bună parte din cei arestaţi, participanţi şi organizatori, a fost eliberată, doar câteva sute au rămas în arest.

În urma acțiunii greviste, la București a avut loc un proces. Aici a participat un lot, restrâns numeric, de 64 de persoane. Au fost prezenți doar liderii sau organizatorii protestelor. Au urmat sentințe grele, fapt ce i-a determinat pe avocaţii comuniştilor să solicite recurs. Recursul a fost acceptat, astfel că procesul a fost mutat la Craiova. Aici au fost prezenți opt dintre organizatori, cei mai importanți fiind: Gheorghe Gheorghiu Dej, Constantin Doncea, Chivu Stoica, Gheorghe Vasilichi.

Sub îndrumarea Cominternului, comuniştii români au organizat campanii de susţinere a condamnaţilor. Au fost create comitete de sprijin și au fost strânse semnături. S-au tipărit cărţi poştale cu chipul celor arestaţi, printre care Gheorghiu Dej, Constantin Doncea şi alţii, ce au fost vândute unor muncitori. Banii obținuți au fost distribuiţi către familiile ceferiştilor.

La Craiova, pentru a-și susține nevinovăția, inculpaţii au negat orice legătură cu partidul. Au acuzat guvernul că ar fi fost principalul vinovat pentru situaţia grea a muncitorilor și pentru condiţiile de muncă de la CFR. Sentinţele au fost următoare: Doncea a fost condamnat la 15 ani de închisoare, fiind considerat principalul organizator şi instigator. Dej, Stoica și Vasilichi au fost condamnaţi la 12 ani de închisoare.

Procesul celor acuzaţi de organizare şi instigare a fost făcut cunoscut şi în străinătate prin intermediul URSS-ului. Au fost adresate invitaţii unor anumiţi muncitori şi intelectuali să semneze în favoarea celor judecaţi.

Dej a recunoscut, în cele din urmă, că prin acţiunea grevistă s-a încercat spargerea sindicatelor social-democrate şi s-a dorit constituirea unui sindicat comunist al Atelierelor CFR Griviţa.

Cei 12 ani de muncă silnică, Dej urma să-i facă la închisoarea Doftana, lângă Câmpina. Această închisoare a devenit locul unde mai mulţi comunişti au petrecut o perioada de timp. Autorităţile au hotărât să-i închidă pe toţi la un loc cu scopul de a-i supraveghea mai bine. Astfel, le-a oferit prilejul să se readune şi să-şi construiască noi demersuri de activitate politică ilegală, prin aşa-zisele „agitaţii comuniste”.

Nicolae Ceaușescu, viitor lider al PCR-ului, s-a născut în comuna Scornicești, plasa Potcoava, județul Olt, într-o familie de plugari. Părinţii săi au fost Andruță și Lixandra (Alexandra). El a trăit la sat, unde a absolvit patru clase. La 11 ani, a părăsit satul natal și a plecat la București.

Referitor la primii ani petrecuți la București și la primul său contact cu linia politică, Ceaușescu a afirmat: „La vîrsta de 11 ani am venit la București și am intrat ca ucenic la cizmărie. Ca ucenic am intrat în legătură cu tineretul sindical de pe lîngă sindicatul Ciocanul. În 1933 noiembrie, am devenit membru UTC”.

Prima arestare a lui Nicolae Ceaușescu a corespuns cu începutul ascensiunii lui în activitatea comunistă. A devenit membru în Uniunea Tineretului Comunist. A primit funcția de membru în Comitetul raional UTC din sectorul Negru al Capitalei. Acest fapt reiese din tabelele serviciului de Cadre.

La București, Nicolae Ceaușescu a lucrat ca cizmar. Acolo a aflat despre ideologia comunistă, activând în Sindicatele Unitare și în Ajutorul Roșu. Aceasta din urmă a fost o organizație clandestină ce îi ajuta pe deținuții politici.

Nicolae Ceauşescu a fost susţinător al greviştilor de la Griviţa. Acesta a fost arestat de mai multe ori, însă pentru intervale scurte de timp. Problemele lui Ceauşescu cu poliţia s-au agravat după ce a intrat în Comitetul Central al tineretului antifascist. Întreaga mişcare antifascistă din România a fost organizată după modelul impus de Comitern. Mișcarea a susţinut prin propaganda sovietică că „Fascismul şi militarismul german reprezintă adevăratul pericol în Europa”.

Nicolae Ceauşescu a fost şi el prezent la Doftana în detenţie. Despre această perioadă a afirmat: „La Doftana am fost încadrat în celula de partid şi am fost pus la diferite munci organizatorice”. Acesta a primit, pe timpul detenţiei, mai multe colete de la organizaţia comunistă „Ajutorul Roşu”. Scopul organizației a fost de a-i ajuta pe comuniştii închişi şi de a le susţine familiile.

Nicolae Ceaușescu s-a alăturat grevei organizate de lucătorii patronului D. Mihăilescu, cu atelier pe Calea Victoriei nr. 28. O parte din lucrători a fost arestată. Ceaușescu a fost arestat și el patru zile. Acest moment a constituit prima reţinere a sa de către forţele de ordine.

În timpul detenţiei la Doftana, Ceaușescu a putut păstra legătura cu partidul şi prin intermediul surorii sale, Niculina. Aceasta îl vizita însoţită de o persoană de la „Ajutorul Roşu”. Cei doi se întâlneau în Gara de Nord. De la Câmpina la Doftana, mergeau cu trenul de 8 dimineaţa, un tren care transporta muncitori. A fost singurul mijloc de transport pe această direcție.

Într-un raport al poliţiei din anii 30, s-a menţionat: „La Doftana, comuniştii, deşi izolaţi în celulele lor, duc o activitate politică ...., ţin zilnic conferinţe şi ... discută subiecte de agitaţie comunistă ... Deţinuţii sunt organizaţi într-un colectiv, care îi include pe toţi deţinuţii comunişti ... În plus, există un grup comunist ... care conduce colectivul”. La Doftana, dar și în alte închisori, comuniştii au protestat sub diferite forme, cea mai frecventă fiind greva foamei.

Dej a fost favorizat de perioada de detenţie petrecută la Doftana. Activitatea sa în cadrul organizării grevei de la Atelierele Griviţa şi cea cu privire la Lovitura de stat din 23 august l-au ajutat la preluarea puterii PCR-ului. Dej a stârnit admiraţia colegilor de breaslă. La Doftana a fost închis şi Nicolae Ceauşescu, tot pe motivul „agitaţiei comuniste”. Ceaușescu a fost conducătorul de mai târziu al PCR-ului şi viitorul preşedinte al României.

Dej mărturisea, din perioada detenției, că au existat zile în care deţinuţii îndurau foamete. Ei nu aveau de la cine să primească o bucată de pâine. Conform relatărilor liderului comunist, aceste lucruri s-au petrecut pe vremea în care director la Doftana a fost Savinescu. Tot atunci s-a stabilit interdicţia de a le acorda regim de deţinut politic comuniştilor. Dej a mărturisit că preotul închisorii a fost cel care i-a ajutat. Acesta din urmă s-a plâns Patriarhiei că a fost împiedicat de conducerea închisorii să împartă mâncare comuniştilor.

Directorul Savinescu a fost numit „Balaurul”, comuniştii fiind nemulţumiţi de modul în care au fost tratați. Deținuții au solicitat să li se acorde drept de muncă. Ulterior, în cadrul închisorii au activat patru ateliere de lucru. Emil Bodnăraş a fost însărcinat cu comercializarea produselor executate în închisoare. S-au confecţionat: rame sculptate de fotografii, piese sau jocuri de şah şi table, cutii, chitare, mandoline şi viori, vaze de flori, truse de birou.

La Doftana, o mare parte din terenul penitenciarului a fost transformat în grădină de legume şi zarzavaturi. S-au crescut şi păsări. În urma acestor activităţi, viaţa deţinuţilor s-a îmbunătăţit. Erau organizate dezbateri pe teme privind economia, geografia, istoria și alte domenii ale culturii şi ştiinţei. Deţinuţii puteau învăţa limbi străine: franceza sau rusa.

La Doftana, comuniştii s-au putut bucura de vizite. Le-a fost permis să primească pachete cu alimente, bani, ziare, reviste sau cărţi. Prin aceste mijloace s-au strecurat mesaje din afară şi puteau să comunice cu cei din exterior. Probabil că aceasta a fost modalitatea prin care Dej a ţinut legătura cu conducerea PCR-ului. Dej a fost cooptat în lipsă în Comitetul Central. Comuniştii fiind închişi, autorităţile române au reuşit parţial să-i ţină departe de activitatea efectivă a partidului şi de indicaţiile Cominternului.

În perioada detenţiei la Doftana, Dej a atras privirile comuniştilor mai tineri care îi acordau încredere şi vedeau în el un conducător. Lucrul acesta s-a datorat, în special, protestelor pe care acesta le-a organizat împotriva tratamentului aplicat deţinuţilor comunişti. Ceilalți i se adresau cu apelativul „Bătrântul”, datorită imaginii paterne pe care a afişat-o. Motivul, însă, nu a fost vârsta, deoarece doar ce trecuse de 30 de ani.

La Doftana au fost prezenţi, în perioada detenţiei lui Dej, şi: Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş. Gardianul-şef îi dădea lui Dej în fiecare zi ziarul „Dimineaţa”. Acesta l-a ajutat pe Dej să îşi procure și un aparat de radio fără carcasă, instalat la Bodnăraş în celulă.

Tatar-Bunar este o localitate din sudul Basarabiei. În prezent se află în componenţa Ucrainei. Primul incident al rebeliunii bolșevice a avut loc în localitatea Nicolaevca, din sudul Basarabiei. Un grup înarmat, condus de Ivan Bejanovici, alias Kolțov, a comis un atac banditesc. Acest atac a degenerat treptat în jafuri, tâlhării și omoruri. Au fost folosite arme, muniţii și materiale explozibile aduse din URSS. Acestea au fost trecute clandestin în România, mai ales noaptea, cu bărcile peste râul Nistru.

Acţiunea de la Tatar-Bunar a fost organizată de pe teritoriul URSS-ului. S-a conlucrat cu agenții comuniști infiltrați în provincie și membrii PCR-ului. Scopul a fost de a destabilizarea situația din România și de a declanșa o campanie de propagandă și dezinformare în spațiul occidental. În cazul unui succes al rebeliunii, s-a dorit chiar desprinderea Basarabiei de statul român prin intervenția Armatei Roșii.

La Viena au existat discuţii româno-sovietice, cu privire la situația Basarabiei. Aceste discuții au eșuat, datorită poziţiei URSS-ului. Delegaţia condusă de N.N. Krestinski a precizat „În niciun caz, Basarabia nu poate fi dată României”. M.M. Litvinov i-a scris lui Christian Racovski, la începutul anului scoaterii în ilegalitate a PCR-ului: „Noi ne aflăm acum, formal, în stare de război cu România. Noi considerăm că trupele române ocupă teritoriul nostru şi, formal, putem, în orice moment, să trecem Nistrul fără declaraţie de război”.

În timpul desfăşurării Conferinţei româno-sovietice de la Viena, agenţii sovietici din sudul Basarabiei au demarat o propagandă largă în favoarea organizării unui plebiscit în Basarabia. Astfel, populaţia locală trebuia să se exprime „pro” sau „contra” faţă de actul unirii Basarabiei cu România.

Într-un număr al ziarului „Universul”, a fost menționat că: „Bandiții au potrivit momentul să dea atacul când era târg în Nicolaevca"; „Primăria a ars cu totul. Cadavrul primarului Jancovski și al celuilalt sătean împușcat au fost carbonizate. Jandarmii Ion Costin și Gheorghe Chirvase au fost uciși cu grenade"; „Târgul a fost devastat, lumea fugind îngrozită în toate părțile”.

Publicația „Universul”, cu privire la incidentele de la Tatar-Bunar, a mai precizat: „După cât se știe, bandiții au voit să dea lovitura la Tuzla sau Jebrieni, unde chiar au apărut, dar au ales Nicolaevca, unde se afla măcar un jandarm, ca punctul cel mai favorabil”; „Bandiții au lăsat manifeste prin care își arătau ura contra românilor, îndemnând populația să nu mai dea niciun concurs autorităților. Manifestele erau semnate cu numele de Terente”. Acesta din urmă era un agent bolșevic.

Tatar-Bunar a fost victima unor noi operaţiuni militare, coordonate de liderul bolşevic, Andrei Kliușnikov, zis Nenin. La operațiuni au participat Iustin Batișcev, Nichita Lisovoi, Kolțov, numit Ivan Bejanovici, Leonte Ţurcan și Alexei Pavlenco. S-a conlucrat cu agenții comuniști infiltrați în provincie și cu membrii PCR.

Au fost ocupate principalele clădiri din Tatar-Bunar: oficiul poştal, percepţia, postul de jandarmi și primăria. A fost organizat jaful de la fabrica de postav. Bandele bolşevice au chemat populaţia să se adune în centrul localităţii. Acolo, Nenin a ţinut un discurs în care afirma că Basarabia s-a declarat Republică Moldovenească Sovietică şi că România nu mai are nicio legătură cu acestă provincie. După mai multe confruntări cu forţele de ordine, Nenin și Iustin Batișcev au fost arestaţi.

Ana Pauker, alături de soţul ei, Marcel Pauker, au participat la Congresul de constituire a PCR. Ulterior, Ana Pauker a devenit agent sovietic. Aceasta s-a năcut în satul Codăeşti din Moldova, într-o familie din clasa mijlocie, sub numele de Hanna Rabinsohn. Tatăl său a fost profesor de ebraică. Ana a fost învăţătoare la o şcoală primară evreiască din Bucureşti, unde s-a mutat cu familia ei.

Ana Pauker a luat contact cu mişcarea socialistă, ajutând la răspândirea literaturii publicate de PSD. Aceasta a părăsit cariera de cadru didactic şi a obţinut o slujbă de secretar adjunct la ziarul „Dimineaţa”. Acolo s-a ocupat de bibliotecă și l-a cunoscut pe Marcel Pauker, fiul unuia dintre acţionarii principali ai ziarului. Marcel Pauker a căzut victimă „Marii Terorii” a lui Stalin, alături de alţi membri marcanţi ai comunismului românesc: Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Ecaterina Arbore, Pavel Tcacenko, Elek Köblös şi David Fabian.

Ana Pauker a fost ataşată ca instructor pe lângă partidele comuniste din Cehoslovacia, Germania şi Franţa. A folosit numele conspirativ Marina. S-a reîntors în România. Aici a avut misiunea să reînvie activitatea ilegală a PCR, care a fost afectată de grevele de la Griviţa. Ana a fost arestată, fiind acuzată ca a fost membru de frunte al unei organizaţii ilegale. A fost condamnată la zece ani de închisoare.

Scoaterea în ilegalitate a Partidului a dus la interzicerea ziarului său, „Socialismul”. Din acel moment, Anei Pauker i s-a incredinţat misiunea de a publica materiale de propagandă ilegală a PCR. În consecință, Ana Pauker a devenit ţintă a Siguranţei, fiind arestată împreună cu alte patru activiste. A fost reţinută la închisoarea Văcăreşti.

Ana Pauker a fost închisă timp de câțiva ani în închisorile de la Dumbrăveni, Râmnicu-Sărat şi Caransebeş. A fost numită „Stalin cu fustă”, într-o coperta a revistei „Time”. De asemenea, i-a fost atribuit titlul de „cea mai nemiloasă femeie din lume”.

Instigate de Ana Pauker, cele patru activiste au intrat în greva foamei şi au fost bătute. Acest fapt a dus la eliberarea lor şi a Anei, până la data procesului. Ana a fost condamnată, dar a reuşit să fugă din ţară. S-a stabilit la Berlin, Paris, Praga. A plecat la Viena şi de acolo la Moscova. În Rusia, Ana a urmat cursurile Şcolii de cadre de conducere a Cominternului şi a devenit instructor.

Devotamentul Anei Pauker faţă de Moscova s-a demonstrat şi prin cuvântarea ţinută la adunarea festivă de la Ateneul Român: „Partidul Muncitoresc Român [...] va educa pe membrii săi şi pe toţi oamenii muncii în spiritul internaţionalismului proletar, în spiritul devotamentului neţărmuit faţă de Uniunea Sovietică, faţă de Partidul Bolşevic şi de genialul învăţător al oamenilor muncii din întreaga lume, tovarăşul Stalin. [...] Experienţa Partidului Bolşevic e temelia de nezdruncinat pe care se reazămă propria noastră experienţă“.

Ana Pauker a fost o puternică activistă în lupta clandestină a comuniştilor. În urma acţiunilor sale, a fost condamnată, în total, la 40 de ani de detenţie. Totuşi, aceasta a executat doar 4 ani. Ana a fost eliberată în urma unui schimb între guvernul român şi cel sovietic, pentru repatrierea unui fruntaş politic român din Bucovina, Ion Codreanu. Acesta a fost arestat de ruşi pentru „agitaţie antisovietică”, după anexarea Basarabiei de către URSS.

Aflaţi pentru o perioadă lungă de timp în ilegalitate, comuniştii români au desfăşurat acţiuni comuniste clandestine. Astfel, au ajuns în detenţie, cu pedepse pe care unii le-au executat, iar alţii au reuşit să fugă din ţară. Anii de detenţie i-au unit pe comunişti. Aceștia şi-au conturat planuri de execuţie pentru viitor. Închisoarea le-a dat ocazia ca, după preluarea puterii, să se prezinte ca victime sau eroi ai unui regim burghez ce i-a oprimat.

Închisorile au constituit o experienţă comună pentru activiştii de partid. În temniţă, aceştia au avut ocazia să-şi definească ideile, reuşind astfel să atragă mai mulţi adepţi. Partidul Comunist s-a putut defini drept o sectă, membrii fiind lipsiţi de orice control asupra convingerilor lor. Aceștia nu au avut dreptul să participe deschis la viaţa politică.

După participarea României la acţiunea militară a Germaniei Naziste împotriva URSS-ului, PCR a fost cuprins de disensiuni puternice. Mulţi dintre comuniştii aflaţi în detenţie la Caransebeş au fost transferaţi în lagărul de la Târgu Jiu. Acolo, Dej și-a conturat iniţiativa de a-l înlătura pe Foriş, pe care îl acuza că a colaborat cu Poliţia. Dej conducea „grupul din închisori”.

În timpul detenției de la Caransebeş, Gheorghe Gheorghiu Dej a reuşit să se facă plăcut în fața comandantului închisorii, Dobrian. A obţinut acordul să asculte radio. Astfel, viitorul lider al PCR-ului a avut prilejul să cunoască evoluţia celui de-al Doilea Război Mondial, cât şi alte evenimente ale vremii.

După intrarea României de partea Germaniei Naziste, evreii comunişti aflaţi la Târgu Jiu au fost deportaţi în Trasnistria. Acest teritoriu, aflat între Nistru şi Bug, s-a aflat sub administraţie românească. Acolo au fost prezente armate române şi germane.

Comuniştii rămaşi la Târgu Jiu au devenit constructori şi au fost trimişi în vecinătatea lagărului la lucrări de reparaţii. Comuniştii din detaşamentele de muncă au transmis şi au primit mesaje de la comuniştii aflaţi în libertate. Nicolae Ceauşescu, prezent în lagărul de la Târgu Jiu, s-a ocupat de reparaţii electrice în casele de lângă lagăr. Lagărul a fost construit la debutul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru refugiaţii polonezi.

În lagărul de la Târgu Jiu, comuniştii au avut statutul de „persoane internate”. Aceasta a fost încadrarea legală, nu cea de deţinut politic. Prin mituirea autorităţilor, comuniştii din lagăr au păstrat legătura cu alţi membri ai PCR-ului, aflați în libertate.

Bătălia de la Stalingrad și înfrângerea Germaniei au determinat România să caute noi soluţii cu privire la modul în care să trateze problema războiului. Prin înfrângerea Axei, Ion Antonescu a realizat că Hitler va pierde războiul. Au început tatonări în vederea încheierii păcii. Acestea au eşuat datorită pretenţiei Naţiunilor Unite de „capitulare necondiţionată” a României. Capitularea necondiţionată a fost propusă de Roosevelt, dar a fost acceptată şi de Churchill, la Conferinţa de la Casablanca.

Antonescu a fost conştient de presiunea categorică a URSS-ului, care înainta rapid spre teritoriile României. Acest aspect a stârnit îngrijorarea clasei politice românești, deaorece integritatea teritorială a ţării a devenit foarte fragilă. Prin armistiţiu, Mareşalul Ion Antonescu a sperat să poată garanta independenţa ţării. Ruşii, însă, nu încetau să înainteze pentru a forţa mâna autorităţilor române.

Regele Mihai, împreună cu liderii opoziţiei, au plănuit înlăturarea lui Antonescu şi scoaterea României din cel de-al Doilea Război Mondial de partea Germaniei, a Axei. Înlăturarea lui Antonescu a deschis României calea spre o nouă dictatură, de la una militară la una comunistă. Regele Mihai şi partidele democratice urmau ca, peste puţin timp, să fie excluse din viaţa politică.

Lovitura de stat a oferit prilejul comuniştilor să reapară pe scena politică a României. Practic, atunci a început procesul de instaurare a acestora. Scopul lui Stalin a fost transformarea României în stat-satelit al URSS-ului, unde întreaga putere să fie deţinută de comunişti.

Comuniştii au fost cuprinşi în Blocul Naţional Democrat, alături de PNŢ, PNL și PSD. Aceste grupări politice au încercat să pună capăt războiului dus de România în tabăra Germaniei, cât și dictaturii lui Antonescu. Comuniștii au avut obiective clare: încheierea imediată a Armistiţiului, înlăturarea lui Antonescu, instaurarea unui regim democratic, sprijinirea efortului de război al Naţiunilor Unite.

În seara Loviturii de stat, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost primul reprezentant al PCR-ului care a ajuns la Palatul Regal. Emil Bodnăraş şi „Gărzile sale Patriotice” au constituit miliţia care l-a preluat pe Antonescu.

Pierderile teritoriale ale României au determinat lichidarea PCR-ului. Multe zone în care comuniştii s-au bucurat de loialitate au intrat în componenţa altor ţări. Dintr-un document al Cominternului reiese că PCR a fost redus la aproximativ 1000 de membri, de la 4210.

Cominternul a avut ca principali conducători pe bulgarul Gheorghi Dimitrov şi pe Dimitri Manuilski. Cel din urmă a fost membru al Comitetului Central al PCUS. Dimitrov şi-a dorit să se asigure că PCR va continua să rămână la dispoziţia ordinelor venite din partea Cominternului.

Ştefan Foriş şi Teohari Georgescu au fost convocaţi pentru consultări cu oficialităţi din Comitern. Ambii au trecut ilegal graniţa în Basarabia pentru a primi noi instrucţiuni. Foriş a fost numit secretar general al PCR-ului, iar Georgescu succesorul său, în cazul în care lui Foriş i s-ar fi întâmplat ceva.

Cu ocazia intrării României în război de partea Germaniei împotriva Rusiei Sovietice, relaţiile dintre Foriş şi Comintern s-au întrerupt. Foriş a păstrat legătura cu Cominternul prin intermediul agenţilor sovietici de la Sofia, care călătoreau la Bucureşti.

Intrarea în război a României a îngreunat stabilirea relaţiilor cu Cominternul. Totuşi, mesajele Moscovei pentru Foriş au fost transmise prin intermediul lui Petre Gheorghe. De origine bulgară, Petre Gheorghe s-a aflat în funcţia de secretar al organizaţiei de partid din Bucureşti. Acesta a fost arestat de către agenţii români de contraspionaj, fiind acuzat de spionaj în favoarea URSS-ului. A fost condamnat la moarte în timpul regimului Antonescu. Foriş a fost ucis din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu Dej.

În timpul războiului, Stalin i-a mărturisit unui lider comunist iugoslav, Milovan Djilas, că „acest război este altfel decât cele anterioare. Cine ocupă un teritoriu, îşi impune prin urmare şi regimul său politic şi social”.

Prin Acordul de Procentaj, România a trecut, în cea mai mare parte, sub influenţa Rusiei Sovietice. Premierul britanic, W.Churchill, a relatat modul în care s-a luat în discuţie această problemă cu Stalin: „Momentul era propice pentru treburi, aşa că am spus: Hai să rezolvăm problemele noastre în legătură cu Balcanii. Avem acolo interese, misiuni, agenţi. Să nu ajungem la scopuri contrarii în chestiuni minore. Cât priveşte Britania, v-ar conveni să aveţi o predominare de nouăzeci la sută în România, noi să avem nouăzeci la sută de spus în Grecia şi să mergem cu cincizeci şi cincizeci în Iugoslavia?” Lui Stalin i-a plăcut propunerea, drept pentru care „a luat creionul lui albastru şi a făcut

Lovitura de Stat din 23 august 1944 l-a înlăturat pe Mareşalul Antonescu de la conducerea României. Totodată, aceasta a creat cadrul prielnic reafirmării pe scena politică a PCR-ului. Trecerea României de partea Naţiunilor Unite, împotriva Germaniei Naziste, a adus ţara tot mai aproape de URSS.

Întoarcerea armelor împotriva Germaniei și lupta pentru înfrângerea acesteia nu au schimbat soarta României. După încheierea războiului, comunizarea României a fost un fapt împlinit. România s-a transformat rapid într-o ţară comunistă, sub influenţa Uniunii Sovietice. Stalin a urmărit instalarea în Europa de Est a unor regimuri politice- satelit care să-i fie loiale. Acestea trebuiau conduse de comunişti devotaţi lui. Stalin a dorit o solidaritate necondiţionată faţă de URSS.

După Lovitura de stat, partidele istorice au perceput Partidul ca un posibil partener într-o coaliţie viitoare. Lucreţiu Pătrăşcanu a fost un lider comunist, recunoscut drept o figură politică de către politicienii vremii. După înlăturarea lui Ştefan Foriş, PCR a fost dominat de grupul format din Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş.

Prezenţa Armatei Sovietice în România a crescut influenţa PCR-ului pe scena politică a României. Unii lideri comunişti au ocupat poziţii ministeriale importante: Lucreţiu Pătrăşcanu, la Justiţie, Gheorghe Gheorghiu-Dej, la Transporturi. Comuniştii au urmărit lărgirea bazei lor populare, slăbind influenţa opoziţiei: PNŢ şi PNL. PCR a dorit obţinerea ministerelor-cheie, care să le permită ascensiunea la putere.

PCR a avut aproximativ 1000 de membri, în momentul intrării Armatei Roşii pe teritoriul României. În scurt timp, însă, rândurile Partidului au crescut semnificativ: peste 5000 de membri. La începutul anului 1945, numărul membrilor de partid în rândul comuniştilor a ajuns la 15 mii. Acest număr s-a triplat din nou, în doar câteva luni de zile.

În cele mai multe cazuri, noii membri s-au dovedit a fi oportunişti. Aceștia au urmărit să-și asigure o carieră politică sau birocratică sub noul regim. Unii dintre nou-veniții partidului au fost legionari, primiţi în PCR datorită experienţei lor antidemocratice şi totalitare. Legionarii s-au caracterizat și prin vulnerabilitate, în ceea ce privește procesul de denazificare, proclamat la Ialta de către puterile învingătoare.

Frontul Național Democrat a reprezentat o coaliţie politică promovată de PCR şi Frontul Plugarilor. În această coaliţiei au fost cuprinşi PCR și Frontul Plugarilor al lui Petru Groza. Acest Front a urmărit să atragă sprijinul tuturor organizaţiilor democratice şi al populației care nu îşi dorea să revină la sistemul social și politic din perioada interbelică.

Partidele istorice, PNL al lui Brătianu şi PNŢ al lui Maniu au fost invitate să se alăture Frontului. Acestea au refuzat categoric. Blocul Naţional Democrat a luat sfârşit. PCR şi PSD, Pătrăşcanu, respectiv Titel Petrescu, au anunţat că se retrag din coaliţia politică ce a pus capăt dictaturii lui Antonescu.

FND a contribuit la declanşarea crizei gruvernului Sănătescu. Comuniştii au considerat că acest guvern este un instrument al PNL-lui şi PNŢ-ului, respectiv al Regelui Mihai. Consiliul FND-ului a propus instaurarea unui guvern condus de Petru Groza. Liberalii şi ţărăniştii au respins această idee.

Guvernul Sănătescu a fost reorganizat: ţărăniştii şi liberalii au primit zece locuri, FND-ul, şapte. Petru Groza a devenit viceprim-ministru, Gheorghe Gheorghiu Dej, ministru al Comunicaţiilor şi Lucreţiu Pătrăşcanu, ministru al Justiţiei. Participarea FND-ului în Guvernul Sănătescu a demonstrat creşterea influenţei acestuia pe scena politică a României.

Membri din FND i-au ameninţat pe muncitorii de la principalele fabrici din Bucureşti şi din alte oraşe cu arestarea de către armata sovietică. Acest lucru se întâmpla dacă refuzau să desfiinţeze prin vot vechile comitete de uzină şi, obligatoriu, trebuiau să le înlocuiască cu reprezentanţi ai organizaţiei lor. Astfel, FND-ul a reuşit să acapareze cea mai mare parte a industriei. A făcut presiune asupra muncitorimii, ameninţând-o că taie raţiile la alimente dacă nu se supune ordinelor.

O parte a muncitorilor a fost înarmată. Muncitorii au fost grupaţi în Gărzile de Apărare Patriotică, ce aveau să-l preia şi pe Antonescu după arestare. Generalul Rădescu a cerut dizolvarea acestora, însă Teohari Georgescu şi Emil Bodnăraş nu au ţinut cont de acest fapt. Teohari Georgescu a transmis, printr-o telegramă, către prefecţi: „ Vă recomand cât se poate de categoric să nu îndepliniţi ordinele îndreptate împotriva poporului, ordine date de generalul Rădescu, care a dovedit prin acţuinea sa dictatorială a fi duşmanul poporului”.

Rusia a trimis adjunctul ministrului de externe sovietic, Andrei Vâşinski, la Bucureşti. Scopul a fost ca acesta să facă presiuni puternice asupra Regelui Mihai ca să înlocuiască guvernul lui Rădescu cu guvernul condus de Petru Groza. Petru Groza a ajuns prim-ministru al României, un pas important pentru preluarea puterii de către comunişti. Astfel, România s-a transformat într-o ţară comunistă, pentru aproape jumătate de secol.

FND s-a bucurat de sprijinul URSS-ului. Rusia a contestat şi s-a arătat nemulţumită de guvernarea Sănătescu. În cele din urmă, din cauza amestecului sovietic, Sănătescu a demisionat. A fost instalat un guvern condus de generalul Nicolae Rădescu. Noul guvern, asemenea guvernului Rădescu, nu a reuşit să facă faţă influenţei comuniştilor şi amestecului URSS-ului.

FND a organizat demonstraţii în Brăila, Craiova, Constanţa, Roman şi Târgu-Mureş împotriva guvernului Rădescu. Pe această cale, FND a cerut demisia lui Rădescu. S-a recurs la şantaj asupra manifestanţilor pentru a-i aduna şi a-i folosi împotriva guvernului.

O delegaţie condusă de liderul comunist Gheorghe Gheorghiu Dej şi Ana Pauker a ajuns la Moscova. Vizita a avut drept scop consultarea cu liderii sovietici cu privire la modul în care trebuia preluată puterea. Întorşi în România, comuniștii au desfăşurat o puternică campanie de înlăturare a guvernului Rădescu. FND-ul a dorit înlocuirea acestuia cu un guvern comunist.

În urma unei manifestaţii din Piaţa Palatului, s-au folosit focuri de arme, în urma cărora s-au înregistrat morţi. În acea zonă se afla cabinetul lui Rădescu. La ordinul lui Rădescu, trupele ce asigurau paza clădirii au tras focuri de arme pentru a înlătura mulţimea. Morţii înregistraţi nu au fost ucişi cu calibrul folosit de armata română. Acest fapt a fost dovedit mai târziu de medicii din comisia mixtă româno-rusă.

Regele Mihai s-a lăsat intimidat de presiunea sovietică. A acceptat înlăturarea guvernului Rădescu şi instaurarea guvernului comunist, condus de Petru Groza.

Rădescu a fost demis. S-a bucurat de protecţie britanică și a locuit în clădirea legaţiei timp de două săptămâni. Acesta a revenit acasă după ce guvernul sovietic i-a asigurat pe britanici că totul este în regulă. Rădescu, împreună cu secretarul său şi alte persoane, au decolat de pe aero­dromul Cotroceni și au fugit în Cipru. Apoi, s-a stabilit la New York, unde a participat la crearea Comitetului Naţional Român Anticomunist. Acest Comitet s-a aflat sub patronajul Regelui Mihai, obligat de comuniști să abdice.

Cele mai importante grupări politice extremiste de dreapta au fost: Liga Apărării Naţional-Creştine a profesorului de economie politică de la Universitatea din Iaşi, Alexandru C. Cuza şi Mişcarea Legionară sau Legiunea Arhanghelului Mihail. Aceasta din urmă a fost cunoscută sub numele de Garda de Fier și a fost condusă de Corneliu Zelea Codreanu, respectiv de Horia Sima.

Liga Apărării Naţional-Creştine şi-a stabilit drept scop principal expulzarea evreilor din toate domeniile vieţii economice şi culturale. A urmărit și educarea tineretului român în spiritul creştin şi naţionalist. Ziarul acestei grupări politice a fost „Apărarea Naţională”.

Liga Apărării Naţional-Creştine a promovat alianţa României cu Italia Fascistă a lui Mussolini. Gruparea s-a declarat împotriva partidelor democratice ale ţării. A cerut insistent reorganizarea Parlamentului. Liga a fuzionat cu Partidul Naţional Agrar al lui Octavian Goga, menţinându-şi orientarea de dreapta.

În cadrul Ligii Apărării Naţional-Creştine s-a conturat o grupare condusă de Corneliu Zelea Codreanu. Aceasta a fost o nouă organizaţie fascistă. Corneliu Zelea Codreanu a purtat numele de „căpitan” al Legiunii Arhanghelului Mihail, membrii săi fiind numiţi legionari.

Garda de Fier a promovat un caracter antidemocratic, antisemit. Această grupare a promovat o politică periculoasă, xenofobă. Ziarele Gărzii de Fier au fost „Buna Vestire”, „Cuvântul”, „Sfarmă Piatră”.

Garda de Fier a fost interzisă de prim-minstrul I. G. Duca, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri. În consecință, I.G. Duca a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia, de către trei legionari. Legionarii sunt asasinii mai multor personalităţi ale României: Nicolae Iorga, Virgil Madgearu și ai unui număr de 65 de foşti deminitari.

Garda de Fier a reapărut sub denumirea de Partidul Totul pentru Ţară, condus de către Gheorghe Cantacuzino-Grăniceru. Gruparea legionară s-a autodizolvat după instaurarea domniei autoritare a regelui Carol al II-lea. Corneliu Zelea Codreanu a fost închis şi ucis, alături de alţi 12 legionari, din ordinul lui Carol al II-lea. Legionarii l-au ucis pe preşedintele Consiliului de Miniştri, Armand Călinescu.

Carol al II-lea a fost nevoit să ajungă la o reconciliere cu legionarii, sub presiunea Germaniei Naziste. În timpul regimului Antonescu, legionarii au fost aduşi la guvernarea ţării, însă pentru scurt timp.