Lichidarea partidelor politice istorice
Distrugerea opozanților și a partidelor politice
autor Cristina Pop, noiembrie 2016
Guvernul condus de Petru Groza a început prigoana asupra membrilor partidelor istorice, PNŢ şi PNL, sub acuzaţia de „criminal de război”, participanți sau membri ai unor „organizaţii de tip fascist”. Naţional-ţărăniştii şi naţional-liberalii erau vânaţi. Se încerca asocierea lor cu criminali de război sau cu fasciştii.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Guvernul condus de Petru Groza a început prigoana asupra membrilor partidelor istorice, PNŢ şi PNL, sub acuzaţia de „criminal de război”, participanți sau membri ai unor „organizaţii de tip fascist”. Naţional-ţărăniştii şi naţional-liberalii erau vânaţi. Se încerca asocierea lor cu criminali de război sau cu fasciştii.

Prin lichidarea opozanţilor, comuniștii aplicau caracteristicile esenţiale ale regimului politic totalitar pe care îl reprezentau: eliminarea opozanţilor şi desfiinţarea pluralismului politic, existenţa unui singur partid. Dizolvarea şi înlăturarea oricărei forme de opoziţie constituiau paşi normali în lupta pentru preluarea puterii de către comuniştii.

În închisoarea de la Gherla au ajuns aproximativ 600 de oameni, din toate categoriile sociale: ţărani, preoţi, medici, profesori. Mulţi dintre aceştia au căzut victime regimului, deoarece în campania electorală au susţinut partidele istorice. Au fost arestaţi fără să cunoască adevăratele motive ale reţinerii lor.

Autorităţile au organizat arestări a mai multor membri ai partidelor de opoziţie. Câteva sute de persoane au fost reţinute fără nici o bază legală. Unele arestări erau făcute printr-un ordin ultrasecret al Ministerului de Interne. Cei mai mulţi membri ai partidelor istorice au ajuns în închisorile din Gherla, Craiova, Miercurea Ciuc, Piteşti.

Comuniştii urmăreau ca prin arestările în număr mare să creeze panică şi să intimideze cea mai mare parte a populaţiei. Adevăratul scop al autorităţilor era să pregătească populaţia pentru eliminarea partidelor de opoziţie şi a liderilor acestora.

În România se instalase o stare de panică. Acest fapt l-a determinat pe viceprim-ministrul Gheorghe Tătărescu să trimită un memorandum guvernului. Prin acest document susţinea şi solicita că „arestările preventive trebuie să înceteze, astfel încât să poată fi risipită atmosfera de insecuritate. Siguranţa trebuie să fie în alertă continuă, dar trebuie să acţioneze doar împotriva infractorilor. Persoanele vinovate trebuie să fie pedepsite fără milă, dar numai în litera legii. Toţi cei deţinuţi ilegal să fie eliberaţi.”

Memorandumul viceprim-ministrului Gheorghe Tătărescu către guvern, prin care solicita încetarea arestărilor ilegale şi eliberarea celor arestaţi pe nedrept, a fost inutil, fără rezultat. Lichidarea opoziţiei reprezentată de partidele istorice era coordonată de adjunctul ministrului de externe sovietic, Andrei Ianuarevici Vîșinski. Acţiunea se bucura de aprobarea lui Stalin, era pe placul său. Acesta ştia cel mai bine cum se rezolvă această problemă a lichidării opozanţilor politici. O făcuse şi el şi îi ieşise chiar foarte bine.

Lichidarea partidelor de opoziţie constituia o lovitură puternică dată democraţiei. România era tot mai aproape de instaurarea dictaturii comuniste şi la fel de aproape de a-şi pierde unele dintre cele mai mari personalităţi politice şi culturale ale ţării. Aceștia îşi vor găsi sfârşitul tragic în închisori comuniste.

Într-o scrisoare de dinaintea alegrilor, Iuliu Maniu se arăta încrezător în soarta României şi mulţumea lui Stalin pentru faptul că a ajutat România să rămână independentă: „PNŢ profită de acest prilej pentru a exprima popoarelor prietene și aliate ale Uniunii Sovietice și personal Dumneavoastră, Excelenţei Voastre, Marelui Conducător, întreaga sa recunoştinţă pentru rolul hotărâtor al Glorioasei Armate Sovietice în cauza nimicirii hitlerismului, a eliberării şi integrării teritoriului Ardealului românesc în graniţele Ţării... Naţiunea română este recunoscătoare Uniunii Republicilor Sovietice şi Naţiunilor Aliate pentru că i-au asigurat independenţa şi restaurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti”.

În contextul arestărilor ilegale, guvernele S.U.A. şi Marii Britanii au trimis note către guvernul român, exprimându-și îngrijorarea faţă de acest aspect. Afirmau că „arestarea arbitrară fără mandat de arestare sau acuzare a sute de membri ai opoziţiei, cât şi a altora care nu fac parte din partidele opoziţioniste” contravenea obligaţiilor asumate de România prin tratatul de pace. Guvernul român a respins categoric notele.

Notele trimise de guvernele SUA şi Marii Britanii, prin care se arătau îngrijoraţi de situaţia din ţară, au format obiectul unei şedinţe a Consiliului de Miniştri. Ministrul de externe, Gheorghe Tătărescu, a făcut următoarea declaraţie: „Noi nu putem primi nici de la guvernul Statelor Unite, nici de la Guvernul Marii Britanii note atingătoare ale independenţei şi suveranităţii noastre de stat liber şi de sine stătător. Noi nu putem accepta un drept de imixtiune în treburile noastre interne”.

După falsificarea alegerilor, liderii PNŢ au luat în discuţie o posibilă emigrare în străinătate. Erau conştienţi de faptul că singura şansă a lor o poate reprezenta Occidentul, care ar putea schimba soarta României. Modul în care s-au organizat şi desfăşurat alegerile, i-a determinat pe ţărănişti să tragă un semnal de alarmă faţă de evenimentele din ţară.

După alegeri, ţărăniştii au pierdut la nivel oficial. Atunci, Iuliu Maniu a luat în considerare ideea plecării din ţară, idee susţinută şi de către unii colegi de partid. S-a stabilit ca destinaţie finală Marea Britanie. Scopul îl constituia informarea oficialilor din statele occidentale despre evenimentele nefireşti care se petreceau cu adevărat în România.

Prin falsificarea alegerilor, comuniștii au obţinut o victorie răsunătoare împotriva opoziţiei. Realitatea a fost alta. Țărăniştii şi liberalii erau cei care au obţinut victoria în alegeri, însă fără să se poată bucura de acest lucru. Calea României fusese hotărâtă. Trebuia să meargă cu paşi repezi spre comunism, spre eliminarea oricărei forme de democraţie.

Influenţat de arestările masive şi ilegale făcute de comunişti printre membri partidelor de opoziţie, Iuliu Maniu, liderul PNŢ, alături de alţi colegi de partid, a hotărât să găsească o soluţie pentru a trimite o delegaţie ţărănistă spre străinătate. Se simţea pericolul comunist asupra democraţiei și asupra opoziţiei.

Semnarea Tratatului de Pace cu România și falsificarea alegerilor au alarmat clasa politică de opoziţie română. Se considera că situaţia din ţară nu era cunoscută în Occident, că exista o dezinformare gestionată de către comunişti. Plecarea unei delegaţii ţărăniste ar fi oferit prilejul României să îşi facă cunoscută starea, să transmită adevărul privind modul în care comuniştii aplică legea.

Înscenarea de la Tămădău, lângă Fundeni, a reprezentat pentru România pretextul lichidării opoziţiei, a tuturor partidelor politice. Se instaura un nou regim, identificat prin existenţa unui singur partid, acel partid unic ce avea să devină PCR. A urmat instaurarea aşa numitei „democraţii populare”, în fapt un regim totalitar bazat pe teroare şi represiune.

Preşedintele PNŢ, Iuliu Maniu, s-a întâlnit cu Ion Mihalache şi Nicolae Carandino în locuinţa sa, pentru a le prezenta ultimele detalii privind plecarea delegaţiei. Aceasta urma să se îndrepte spre Turcia, apoi spre Elvetia, Franţa, ultima destinaţie fiind Marea Britanie.

Liderii PNŢ voiau să se îmbarce în două avioane I.A.R.-39, cu scopul de a fugi din ţară. Grupul era format din: vicepreşedintele PNŢ Ion Mihalache şi soţia, secretarul general PNŢ Nicolae Penescu şi soţia, directorul ziarului Dreptatea Nicolae Carandino şi soţia, Ilie Lazăr, doctorul Constantin Gafenco, inginerul Gheorghe Popescu, Dumitru şi Eugen Borcea. Scopul ieşirii din ţară era de a informa ţările din Occident despre situaţia reală a României.

Pintilie Bodnarenko, ofiţer superior NKVD, a fost trimis la Bucureşti să supravegheze Siguranţa, pentru a-i compromite pe liderii PNŢ. În demersul său, s-a folosit de anumiţi agenţi provocatori, care aveau misiunea de a-i convinge pe liderii Partidului Naţional Ţărănesc să fugă din ţară, cu ajutorul unui avion pus la dispoziţie chiar de către ei.

Cea mai imporantă persoană a PNŢ, Iuliu Maniu, a refuzat să părăsească ţara, deoarece se considera „prea bătrân”. Considera însă acţiunea celorlalţi ţărănişti ca fiind legitimă, „o datorie morală” faţă de ţară. Maniu le-a spus celor ce voiau să plece în străinătate că „trebuie să rămână cineva şi aici”. Grupul de ţărănişti urma să fie sprijinit de aviatorii Lustig Romulus şi Gheorghe Preda şi de şoferii Aurel Popa şi Petre Rusu.

Planul ţărăniştilor a fost desconspirat, deoarece comuniştii au infiltrat agenți ai Siguranţei în interiorul PNŢ. Aceștia au furnizat informaţii Ministerului de Interne despre proiectul plecării ţărăniştilor în Occident. Din ordinul comuniştilor, delegaţia țărănistă urma să fie arestată de către agenți ai Siguranței, chiar în momentul în care se pregătea să decoleze. Aveau astfel „justificarea legală” pentru a desfiinţa PNŢ. Cei arestaţi au fost duşi într-o carceră a Ministerului de Interne.

Pe aerodromul Tămădău, o localitate situată la 46 de km de Bucureşti, Ion Mihalache şi alţi membri importanţi al PNŢ au fost arestaţi. Aceștia încercau să fugă în Turcia, de acolo să ajungă în Elveţia, apoi în Franţa şi în final, în Marea Britanie.

În înscenarea de la Tămădău a fost implicată şi Securitatea, fiind o cursă întinsă de poliţia secretă a lui Teohari Georgescu. Se pare că unul dintre aviatori a fost membru al Securităţii. Acest episod avea să constituie represiunea finală împotriva opoziţiei de către comunişti. Iuliu Maniu era cel mai dorit de comunişti. Deşi acesta nu a participat la acţiunea de la Tămădău, Securitatea pregătise dinainte arestarea sa.

Cu ocazia găsirii de către autorităţi a arhivei secrete a lui Victor Rădulescu-Pogoneanu, ascunsă în comuna Potigrafu, judeţul Prahova, a ieşit la iveală că Grigore Niculescu-Buzeşti şi Rădulescu-Pogoneanu au încheiat un proces-verbal de colaborare cu doi ofiţeri americani, maiorul Hall şi locotenentul Hamilton, trimişi ai FBI-ului. Acest document a constituit unul dintre cele mai importante acte folosite de comunişti pentru a-i acuza pe naţional-ţărănişti, fiind expresia trădării naţionale.

Directorul Serviciilor Centrale de Informaţii Americane, generalul Hoyt Vandenberg, era interesat de modul în care sovieticii îşi manifestau inflenţa în România. Biroul pentru Operaţiuni Speciale al lui Vandeberg şi-a propus formarea unei puternice forţe de rezistenţă în România.

Vandeberg a stabilit ca locotenentul Ira C. Hamilton şi maiorul Thomas R. Hall să pună la punct, în România, o rezistenţă îndreptată împotriva ruşilor. Aceştia au fost detaşaţi la misiunea americană din Bucureşti, pentru a-i organiza pe ţărănişti într-o adevarată forţă de rezistenţă anticomunistă.

Locotenentul Hamilton şi maiorul Hall, împreună cu noul birou al Serviciilor de Informaţii Americane de la Viena, pentru a-i organiza pe ţărănişti într-o formă de rezistenţă anticomunistă, au scos din ţară pe fostul ministru de externe al ţării, Grigore Niculescu-Buzeşti şi alţi cinci membri ţărănişti. Grigore Niculescu-Buzeşti era desemnat de liderii PNŢ să reprezinte în străinătate opoziţia din România. Pentru a putea să-i scoată din ţară, i-au sedat şi i-au pus în saci de poştă, fiind duşi la Viena, iar de acolo în Elveţia.

Serviciile de informaţii sovietice şi române au descoperit reţeaua de spioni americani. Locotenentul Hamilton şi maiorul Hall, împreună cu ghidul lor român, Teodor Manicatide, fost sergent în cadrul corpului de informaţii al armatei române, au fugit rapid din România pentru a-şi salva viaţa. Liderii PNŢ au trebuit să suporte însă severa prigoană a autorităţilor comuniste române şi sovietice. Agenţii americani au fost judecaţi şi condamnaţi în absenţă într-un proces public.

Tribunalul Militar al Regiunii a II-a din Bucureşti l-a condamnat în contumacie pe Grigore Niculescu-Buzeşti la muncă silnică pe viaţă, cinci ani de degradare civică, confiscarea averii și plata a 50.000 de lei cheltuieli de judecată.

Momentul de la Tămădău semnifică începutul calvarului liderilor partidelor politice de opoziţie din România. În ziua arestării delegaţiei liderilor ţărănişti, Agenţii Siguranţei s-au deplasat la sediul PNŢ, de unde au confiscat întreaga arhivă a ţărăniştilor, în prezenţa secretarului general adjunct al partidului, Corneliu Coposu. Comuniştii şi-au continuat opera ilegală, făcând alte confiscări. Printre acestea, au confiscat arhiva secretă a lui Victor Radulescu-Pogoneanu, membru al PNŢ, pe care o avea ascunsă în comuna prahoveană Potigrafu.

Autorităţile i-au arestat pe ţărăniştii de la Tămădău în momentul în care îşi urcau bagajele în avioane. Şi-au făcut apariţia agenţi ai Ministerului de Interne, care au tras mai multe focuri de armă în aer, pentru a-i determina pe fruntaşii PNŢ să se predea. Agenţii aveau asupra lor aparate de fotografiat, pentru a-i manipula pe români. I-au prezentat pe ţărănişti ca pe nişte fugari care urmăreau să părăsească clandestin ţara, însă au fost prinşi în flagrant.

Dizolvarea PNŢ a fost hotărâtă de către Consiliul de Miniştri al Blocului Partidelor Democratice, în unanimitate. Pe baza acestui act, Teohari Georgescu, ministrul de interne, a prezentat în şedinţa Consiliului de Miniştri, Jurnalul în care se afirma că „grupul de conspiratori urma să realizeze în străinătate hotărârile şi directivele conducerii Partidului Naţional-Ţărănesc în frunte cu Iuliu Maniu, care constau în organizarea de acţiuni menite să ştirbească suveranitatea naţională, să primească pacea şi să declanşeze războiul civil”.

Iuliu Maniu a fost arestat de către organele Ministerului de Interne din sanatoriul doctorului Ion Jovin, din Bulevardul Dacia din Bucuresti, unde se refugiase. A fost dus în secret direct la închisoarea Malmaison din Capitală, din Calea Plevnei. Ion Jovin a fost arestat sub acuzaţia că a fost medicul lui Iuliu Maniu. Pentru a-i putea aresta pe fruntaşii naţional-ţărănişti, Adunarea Deputaţilor a ridicat imunitatea parlamentară a acestora. Ziarul oficial al PNŢ, Dreptatea, a fost interzis. Partidului Naţional Ţărănesc a fost dizolvat printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri.

Jurnalul propus de Teohari Georgescu şi aprobat de către Consiliul de Miniştri mai stabilea: „Partidul Naţional-Ţărănesc de sub preşedinţia domnului Iuliu Maniu este şi rămâne dizolvat pe data publicării în «Monitorul oficial» a prezentului Jurnal. Aceeaşi decizie de dizolvare include şi toate organizaţiile judeţene, de plasă şi comunale ale sus menţionatului partid, organizaţiile militare, de tineret, de femei şi orice alte organizaţii sau asociaţii conduse de acest partid”. Pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, a fost convocată Adunarea Deputaţilor. Aceasta a aprobat lichidarea PNŢ, cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă.

Într-un articol din Scânteia, Silviu Brucan afirma: „Liderii naţional-ţarănişti apar acum deschis în faţa opiniei publice … ce nu au şi n-au avut nimic comun cu poporul român, căruia i-au întors spatele, luând calea străinătăţii pentru a se pune acolo direct în subordinea cercurilor imperialiste internaţionale şi a continua uneltirile lor mârşave împotriva păcii”.

În contextul denigrării în presa comunistă, în Scânteia şi în România liberă, a PNŢ şi a lui Iuliu Maniu, într-o discuţie purtată cu Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu a afirmat: „Asta-i falsificarea istoriei”. A subliniat importanţa PNŢ de-a lungul istoriei şi anume că „jucase un rol primordial în crearea României Mari în 1918, şi ca atare ar fi fost în detrimentul ţării ca el să fie prezentat acum drept o oficină de spionaj”.

Iuliu Maniu s-a născut la Şimleul Silvaniei, în localitatea Bădăcin din judeţul Sălaj. A fost un important om politic din istoria României, membru de onoare al Academiei Române, un apărător al democraţiei. A avut un rol important în realizarea idealului naţional, Marea Unire de la 1 decembrie 1918. A deţinut funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent. A reuşit integrarea rapidă a administraţiei din Transilvania în cea a României reîntregite. Iuliu Maniu şi-a desfăşurat întreaga activitate politică sub credinţa în ideea: „Nici o jertfă nu e prea mare când este pentru neam şi adevăr”.

Iuliu Maniu a urmat cursurile Liceului Reformat din Zalău, după care a studiat dreptul la Cluj, Budapesta și Viena, obţinând titlul de doctor în drept. În timpul studenţiei, s-a regăsit pe lista membrilor fondatori ai Societăţii Academice „Petru Maior” şi ai Societăţii Studenţilor Români, Sârbi şi Slovaci. A deţinut și funcţia de jurisconsult al Mitropoliei Române Unite din Blaj.

În contextul Marii Uniri, Iuliu Maniu a fost ales președinte al Consiliului Dirigent. În această funcţie, s-a preocupat de stabilizarea situaţiei, de înlocuirea funcţionarilor maghiari care refuzau să presteze jurământul de credinţă faţă de noua autoritate şi de sprijinirea morală a acţiunilor armatei române împotriva Republicii Sfaturilor, condusă de Bela Kuhn. Iuliu Maniu a fost ales deputat în Parlamentul României Mari.

După renunţarea lui Carol al II-lea la tronul României, Iuliu Maniu a fost numit de către Regenţă preşedinte al Consiliului de Miniştri. Cu ocazia alegerilor din 1928, PNŢ a obţinut 77,76% din totalul voturilor, cel mai mare rezultat al unui partid din perioada României democratice. Maniu a demisionat din funcţia de preşedinte al PNŢ pentru o perioadă de câţiva ani, declanşând o campanie negativă împotriva camarilei regale şi a amantei Regelui Carol al II-lea.

Iuliu Maniu s-a înscris în Partidul Naţional Român. La numai 24 de ani a devenit unul dintre principalii lideri ai acestei formaţiuni politice. În contextul dezorganizării Imperiului Austro-Ungar, Iuliu Maniu a avut inițiativa de a organiza regimente românești în Transilvania. După moartea lui Gheorghe Pop de Băsești, va obţine funcția de președinte al PNR.

Maniu a fost ales deputat în Parlamentul de la Budapesta. A susținut drepturile tuturor minorităților din Imperiul Austro-Ungar. În Primul Război Mondial a luptat în armata austro-ungară.

În timpul guvernării lui Maniu, s-a reîntors în România fostul Principe Carol, care a fost proclamat Rege. Venirea lui Carol, cunoscută în istorie ca „Restauraţia Carlistă”, a însemnat şi pierderea influenţei pe care Iuliu Maniu o căştigase după moartea liderului PNL, Ionel Brătianu, în politica românească. Regele Carol al II-lea pregătea terenul instaurării unei domnii autoritare.

În timpul procesului întocmit de autorităţile comuniste împotriva mareşalului Ion Antonescu, Iuliu Maniu i-a luat apărarea în faţa completului de judecată. Datorită acestui motiv, s-a insinuat că ar fi susţinător al politicii dictatoriale a mareşalului. Iuliu Maniu a dat o replică memorabilă: „Oamenii politici sunt adversari, iar nu canibali”, replică prin care se înţelegea atât calitatea umană, cât şi cea de om politic. La Iuliu Maniu, totul avea limită.

Ion Mihalache a fost fondatorul Partidului Ţărănesc. S-a născut în localitatea Topoloveni, la Goleştii-Badii. Acesta a luptat în Primul Război Mondial, remarcându-se în bătăliile de pe Valea Dâmboviţei şi în luptele de la Oituz şi Mărăşeşti. A fost decorat pentru faptele de eroism cu Ordinul „Mihai Viteazul”.

Ion Mihalache a urmat cursurile Școlii Normale „Carol I” din Câmpulung. A predat ca învățător, fiind activ în Asociaţia Învăţătorilor. A înfiinţat Cercul Ţărănesc, o formă incipientă de activism politic. A fost susţinător al intrării României în Primul Război Mondial alături de Antanta. A participat la luptele de pe front.

Ion Mihalache a fost adeptul sistemului politic democratic, pluralist şi al monarhiei constituţionale: „Ne asociem omagiului adus Regelui nostru, fiindcă suntem un partid monarhic din convingere, încredinţaţi fiind că cea mai înaltă democraţie rurală încape în cadrele unui regim monarhic. Ne închinăm regelui nostru, fiindcă a fost un factor hotărâtor în darea celor două mari reforme, a expropierii şi a votului universal. Fiindcă avem convingerea că El va inaugura o nouă eră, bazată pe altă deviză decât aceea care era altă dată: Regele şi dorobanţul, sau Regele şi jandarmul, deviza nouă, care de aici înainte va fi Regele şi ţăranul”.

Partidul Ţărănesc a lui Ion Mihalache a fuzionat cu Partidul Naţional Român a lui Iuliu Maniu. A luat astfel naştere Partidul Naţional Tărănesc. Ion Mihalache a ocupat, în cadrul PNŢ, mai multe funcţii: de vicepreşedinte şi preşedinte al partidului, precum şi portofolii ministeriale.

Ion Mihalache a deţinut mandatul de la Agricultură, timp în care s-au adoptat legile pentru crearea de silozuri. S-a reorganizat Casa Rurală şi s-a îmbunătăţit învăţământul agricol. S-a înfiinţat Academia de Înalte Studii Agronomice. A semnat decretul de dizolvare a Gărzii de Fier, grupare politică de extremă dreaptă.

Ion Mihalache a fost ales şi preşedinte al PNŢ, moment în care a adoptat tactica menajării Regelui Carol şi a camarilei acestuia. Spera că va ajunge la guvernare, ceea ce nu s-a întâmplat. S-a declarat împotriva cedărilor teritoriale ale României din vara anului 1940.

În al Doilea Război Mondial, Ion Mihalache a plecat voluntar pe frontul de Răsărit. Acolo a participat la luptele pentru eliberarea Basarabiei. A fost demobilizat la ordinul lui Ion Antonescu. În contextul instaurării comunismului și a guvernului Petru Groza, Ion Mihalache, alături de Maniu și de alți lideri democrați, s-a angajat în lupta împotriva totalitarismului și a lichidării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Pentru Ion Mihalache, Partidul Ţărănesc era un partid de clasă, care îi reprezenta pe ţărani. Într-un discurs rostit în Camera Deputaţilor, Mihalache trasa caracteristicile importante ale doctrinei ţărăniste: „D-lor, pentru o vreme oarecare partidul ţărănesc are o atitudine, să zicem de clasa faţă de unele dintre clasele noastre sociale, dar nu în sensul definiţiunii socialiste, care recunoaşte doar două clase, a capitaliştilor exploatatori şi a proletarilor exploataţi. Nici un proletar ţăran nu are ca ideal să fie copărtaş la o proprietate în comun a pământului. În toată lumea, ţăranii proletari au avut ca ideal să fie proprietari pe o bucată de pământ, dar proletari individuali.”

În urma înscenării de la Tămădău, a urmat aşa-zisul „proces” al lui Iuliu Maniu şi a altor membri marcanţi ai PNŢ, precum Ion Mihalache. Aceştia au fost acuzaţi de activitate „trădătoare şi conspirativă”, fiind sprijiniţi de „cercurile imperialiste din Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie”. Scopul acţiunii ţărăniştilor a fost prezentat în cadrul procesului ca fiind „răsturnarea prin violenţă a Guvernului democratic instaurat legal”. Pentru trecerea frauduloasă a frontierei, Codul Penal din acea vreme prevedea o pedeapsă de maximum 6 luni. Totuşi, comuniştii au decis că a sosit vremea eliminării PNŢ şi mai ales a lui Iuliu Maniu.

În actul de acuzare, se mai susţinea că Partidul National Ţărănesc „poartă răspunderea directă pentru instaurarea dictaturii fasciste a lui Ion Antonescu şi pentru intrarea în războiul criminal hitlerist”, precum şi pentru orice formă de manifestare împotriva comuniştilor. Acuzarea se găsea în sintagma: „răsturnarea puterii de stat legale”.

Arestarea şi condamnarea liderilor PNŢ a reprezentat începutul lichidării clasei politice democratice din România. „Procesul” ţărăniştilor poate fi considerat o victorie a comuniştilor împotriva pluripartidismului și a democraţiei. Scopul lichidării opoziţiei era atins. Aceasta începea să fie distrusă şi eliminată din viaţa politică a ţării. Se urmărea lichidarea clasei politice, nu doar juridic, ci şi fizic.

Ţărăniştii arestaţi au fost prezentaţi în propaganda comunistă ca fiind plini de bogăţii. Scopul era instigarea la ură. Într-un articol din Scânteia, se afirma despre cei arestaţi: „s-au găsit blănuri, bijuterii, devize şi valori străine. Numai asupra lui Ion Mihalache s-au găsit 1.160 de dolari şi 100 de napoleoni de aur. Un amănunt pitoresc îl constituie faptul că îşi pregătise în bagaj hainele de gală şi jobenul. De asemenea, s-au găsit asupra lor două puşti-mitralieră”.

Ion Mihalache a fost condamnat de Secţia I a Tribunalului Militar Bucureşti la temniţă grea pe viaţă. Conform sentinţei, Mihalache era vinovat de următoarele infracţiuni: „crimă de complot”, „tentativă la surparea ordinei constituţionale şi răzvrătire”, „încercare de trecere frauduloasă a frontierei”, „insurecţie armată”, „complot prin trădare şi insurecţie”. Sentinţa a fost dată de colonelul magistrat Alexandru Petrescu.

Autorităţile au încercat să demonstreze că ţărăniştii urmăreau să realizeze o lovitură de stat. După arestare, liderii PNŢ au fost supuşi unor interogatorii lungi, până la 12 ore pe zi. De exemplu, Ion Mihalache a dat peste 20 de declaraţii.

Ziarul de propagandă comunistă, Scânteia, a continuat denigrarea ţărăniştilor. În cadrul unor articole din acelaşi ziar, se menţiona că muncitorii s-au adunat în grupuri şi au cerut „să continue demascarea duşmanilor poporului”. Comuniştii s-au folosit de momentul de la Tămădău pentru a instiga la ură poporul, în general pe muncitori, împotriva partidelor istorice.

În timpul procesului, cei acuzaţi au apărut fără cravată şi fără şireturi la pantofi, cu excepţia lui Iuliu Maniu. Acesta a mărturisit: „Au vrut să mă aducă şi pe mine la proces fără guler şi fără cravată. Dar am refuzat. Le-am explicat că în toată viaţa mea am fost îmbrăcat decent. Mi s-au adus lucruri care nu mi se potriveau, care nu erau ale mele. Am declarat din nou că în asemenea condiţiuni refuz să apar în instanţă. Până la urmă, «domnii» s-au convins şi mi-au adus cămăşile mele de acasă, gulerele şi cravatele cu care eram obişnuit”.

Iuliu Maniu a dat dovadă de demnitate. Nu s-a lăsat intimidat de presiunea la care era supus în timpul anchetelor. Se încerca, prin orice mijloace, să se obţină dovezi că acesta ar fi complotat împotriva statului român. În declaraţiile date, Iuliu Maniu a fost nevoit să clarifice problemele privind legăturile sale cu diplomaţii englezi şi americani, dar şi cu grupul de diplomaţi români prezenţi în străinătate, precum Grigore Gafencu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Cornel Bianu, Alexandru Cretzianu, Constantin Vişoianu, V. V. Tilea, afirmând: „erau de natură informativă şi de protest pentru nerespectarea convenţiunilor internaţionale şi a înţelegerilor făcute cu partidul nostru, că se vor respecta viaţa constituţională şi libertăţile politice şi cetăţeneşti care erau mereu călcate”.

Pe tot parcursul procesului, Iuliu Maniu a respins categoric orice acuzaţie privind implicarea lui într-o acţiune de înlăturare a guvernului Petru Groza prin forţă armată. Se înţelegea astfel că violenţa nu era calea promovată de către partidul reprezentat de el.

Iuliu Maniu a fost acuzat că ar fi adus în rândurile PNŢ mai mulţi legionari, acuzație la care a răspuns: „Nu am promovat nici un legionar în conducerea partidului, asemenea elemente se găsesc în Partidul Comunist”. La acuzaţia că ar fi încercat să răstoarne prin forţă guvernul Petru Groza, constituind o organizaţie militară în acest scop, a răspuns: „Nu a fost o organizaţie militară, cu un cerc profesional al Partidului Naţional-Ţărănesc, de 20 de ani. I-am dat d-lui general Negrei delegaţie de conducere, a fost ales preşedinte şi eu am aprobat”.

Iuliu Maniu a dat mai multe declaraţii privind oamenii politici cu care a colaborat de-a lungul timpului. A afirmat despre Ghiţă Pop că „este un om de o erudiţie excepţională, de profundă judecată şi un temperament calm ... un om de o încredere desăvârşită pe al cărui cuvânt eu puneam multă bază”. Despre Vasile Serdici spunea că „este un om deştept şi corect şi se bucură de încrederea mea”. Despre Ilie Lazăr afirma că este „un bun român şi luptător dezinteresat, deschis şi hotărât … se bucură de încrederea mea”. Despre Grigore Niculescu-Buzeşti spunea că „este omul nostru de încredere şi reprezintă politica noastră”, iar despre activitatea sa preciza că „a fost potrivită intereselor ţării şi ale partidului”. Despre Nicolae Carandino menționa: „l-am apreciat foarte mult ca scriitor şi ca om de luptă politică”. Despre Nicolae Penescu spunea: „Am cea mai bună părere despre el. Este un om bine pregătit, un om de caracter, un om de o putere de muncă excepţională”.

Liderul PNŢ, Iuliu Maniu, a căzut victimă comuniştilor, care încercau să îi aducă cât mai multe acuzații în cadrul procesului, precum: „colaborator” în timpul dominaţiei Austro-Ungare asupra Transilvaniei, participând la politica de supunere a românilor; a încercat să împiedice Marea Unire din 1918 prin punerea mai multor condiţii; a fost „reacţionar şi un sprijinitor al fascimului” în perioada interbelică şi a celui de al Doilea Război Mondial; a fost „un susţinător” al lui Antonescu şi al războiului îndreptat împotriva URSS; a adunat în jurul său pe toţi „fasciştii şi reacţionarii”, pe „trădătorii de ţară” şi „agenţii imperialismului”.

În perioada detenţiei, Iuliu Maniu a continuat să rămână demn şi responsabil, asumându-şi răspunderea pentru actele sale politice şi respingând categoric acuzaţiile false. Avea vârsta de 75 de ani. În ciuda vârstei înaintate, nu și-a pierdut luciditatea, inteligenţa şi experienţa politică. Avea replici şi răspunsuri la întrebările şi acuzațiile care i-au fost aduse.

În cadrul procesului, Iuliu Maniu a declarat: „Noi acuzăm guvernul de a fi instaurat teroarea, dictatura şi reacţiunea, de călcarea în picioare a legilor naţiunii, libertatea poporului român, drepturile sale individuale şi colective. Închisorile, tortura, persecuţiile, înscenările cele mai infame, arestările, asasinatele, tot arsenalul infernal inventat de fascism şi de Hitler a fost perfecţionat, dezvoltat şi aplicat cu o cruzime fără de egal. Noi acuzăm că bandele sale terorizează populaţia care se opune dictaturii. Naţiunea şi partidul nu vor uita niciodată şi vor binecuvânta pe cei care au căzut şi cad în această luptă. Martiriul lor asigură continuitatea existenţei poporului român. Noi ne înclinăm în faţa celor care au căzut eroic pentru apărarea drepturilor sacre ale Naţiunii”.

Iuliu Maniu era cel mai vizat de către comunişti, fiind conducătorul PNŢ. A recunoscut public că îi aparţine ideea trimiterii peste graniţă a unui grup de fruntaşi din rândul PNŢ, afirmând: „Scopul desemnat de mine era ca, mergând în străinătate, să informeze străinătatea despre situaţia din România, aşa cum am făcut întotdeauna şi cum trebuie să facă orice şef de partid. Nu era vorba de formarea unui guvern în străinătate, nu am discutat cu ei aceasta şi nu admit formarea de guvernare în străinătate”.

În cadrul procesului, Iuliu Maniu a încercat să clarifice şi problema privind legătura lui „cu membrii misiunilor anglo-americane” despre care spunea: „eu am discutat numai cu şefii misiunilor diplomatice …. Nu recunosc să fi organizat o acţiune subversivă în scopul de a răsturna prin voinţă guvernul de la putere, aceasta este o calomnie (…) am căutat ca pe cale politică să dobor guvernul, nu prin voinţă (…) Recunosc că în cadrul convorbirilor cu dl. Berry i-am spus că oricând aş fi putut forma un guvern de rezistenţă, dar n-am vrut să-l fac şi i-am pus întrebarea dacă l-aş face în acel timp, ce atitudine ar lua guvernul american, la care dl. Berry a spus că va cere relaţii de la guvernul său”.

Procesul fruntaşilor ţărănişti avea sentinţa stabilită dinainte. La fel era şi în cazul procesului mareşalului Ion Antonescu. Procesul ţărăniştilor se baza pe acuzaţii fără acoperire, fără probe. Se desfăşura la indicaţiile politice impuse de către Moscova. Rechizitoriul procurorului militar începea astfel: „Acţiunea trădătoare şi criminală a acuzatului Maniu, a acuzatului Mihalache şi a celorlalţi acuzaţi, nu este decât o încoronare a trădării naţionale, care caracterizează întreaga activitate politică a Partidului Naţional-Ţărănesc”.

Regele Mihai nu a intervenit în favoarea ţărăniştilor, nici măcar în favoarea lui Iuliu Maniu. Prin urmare, liderii PNŢ au fost condamnaţi la ani grei de temniţă, deşi regele avea dreptul „de a ierta sau micşora pedepsele în materii criminale”, conform art. 88 al Constituţiei. Regele s-a resemnat condamnării acestor personalităţi ale vieţii politice româneşti, deoarece a considerat că orice acţiune a sa ar fi fost contestată imediat de către autorităţi. Prin intervenţia sa în favoarea celor condamnaţi la pedepse grele, ar fi grăbit sfârşitul Monarhiei în România, fapt ce s-a şi întâmplat la scurt timp.

Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viaţă, deoarece s-a făcut vinovat, conform „justiţiei comuniste” de: trădare naţională, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la trădare prin necredinţă, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei.

Cel mai probabil, regele Mihai nu ar fi reuşit să schimbe soarta politicienilor români, a fruntaşilor ţărănişti, a vieţii politice româneşti. Poate ar fi meritat să încerce, de dragul istoriei, al dreptăţii, al respectului pentru acei oameni nevinovaţi care au reprezentat ceva pentru România. Monarhia a fost înlăturată, iar regele Mihai nu a putut să salveze nici instituţia pe care o reprezenta. Dar nu a încercat să se opună nedreptăţilor făcute ţărăniştilor, nedreptăţi învăluite într-un act de justiţie.

Avocatul lui Iuliu Maniu, Paraschivescu-Bălăceanu, a încercat să găsească circumstanţe atenuante celui pe care îl apăra ca avocat din oficiu. Nu a avut însă curajul să-l declare nevinovat. Acesta a invocat cei 75 de ani ai lui Iuliu Maniu, faptul că era un om politic, fiind greu de stabilit „în ce măsură actele sale sunt politice şi nu penale”, că nu existau probe materiale privind acuzaţia că a acţionat în „înţelegere cu agenţii străini”. Nu s-a putut dovedi că Maniu ar fi sustras acte secrete pe care apoi să le fi divulgat sau că ar fi acţionat pentru surparea ordinii constituţionale.

Sentinţa de condamnare a ţărăniştilor începea cu formula obişnuită: „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Urma prezentarea pedepselor: Iuliu Maniu – temniţă grea pe viaţă; Ion Mihalache – temniţă grea pe viaţă; Nicolae Penescu – cinci ani temniţă grea; Nicolae Carandino – şase ani temniţă grea; Ilie Lazăr – 12 ani temniţă grea; Grigore Niculescu-Buzeşti – muncă silnică pe viaţă, în contumacie; Grigore Gafencu – 20 de ani muncă silnică, în contumacie; Constantin Vişoianu – 15 ani muncă silnică, în contumacie; Victor Rădulescu-Pogoreanu – 25 de ani temniţă grea; Vasile Serdici – 10 ani temniţă grea; Radu Niculescu-Buzeşti – 10 ani detenţie riguroasă; Ştefan Stoika – opt ani detenţie riguroasă.

În cadrul procesului înscenat de comunişti, Iuliu Maniu şi-a asumat răspunderea pentru faptele sale, declarând că este singurul responsabil de deciziile luate de conducerea partidului, încercând să-şi potejeze colegii. O atitudine demnă a avut-o şi Ion Mihalache şi Ilie Lazăr, care s-au solidarizat cu Maniu. Vasile Serdici şi Nicolae Penescu au cedat presiunilor comuniştilor, pericolului şi fricii de a face puşcărie, astfel că au dat declaraţii folositoare acuzării.

După condamnare, fruntaşii PNŢ au petrecut ani grei de teminiţă. Mulţi dintre ei nu s-au mai bucurat de libertate niciodată. Iuliu Maniu și Ion Mihalache şi-au găsit sfârşitul în aceste închisori. Membri şi lideri ai partidelor politice din România au căzut victime ale cruzimii comuniste. Odată cu ei a dispărut şi clasa politică românească, făcându-şi apariţia oportuniştii şi cei lipsiţi de moralitate.

După anunţarea sentinţelor, Iuliu Maniu a fost trimis la penitenciarul din Galaţi, unde a fost adus şi Ion Mihalache. De aici au fost transferaţi la Sighet, împreună cu alţi naţional-ţărănişti. Iuliu Maniu a murit în timpul detenţiei de la Sighet. Cadavrul său a fost aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet. Avea vârsta de 81 de ani.

Ion Mihalache a fost dus de la Sighet la Ministerul de Interne unde, timp de un an și jumătate, s-au exercitat presiuni asupra sa. I s-a cerut să semneze o declaraţie de negare a propriilor credinţe politice şi să accepte colaborarea cu regimul comunist. A fost foarte clar, refuzând orice legătură cu comuniştii. A fost trimis la penitenciarul Râmnicu Sărat în regim de exterminare.

În perioada detenţiei de la Râmnicu Sărat, Ion Mihalache a fost supus unui regim de detenţie inuman, extrem de dur, cu „bătăi sistematice”, izolat permanent, de cele mai multe ori înfometat, lipsit de prezenţa unei asistenţe medicale şi a medicamentelor, în condiţii de igienă precară, lipsit de sursă de căldură în perioada iernii. A protestat permanent faţă de regulamentul abuziv din închisoare. A fost pedepsit fără ezitare de fiecare dată.

Ion Mihalache a murit după bătăi crunte în închisoare. A fost deţinut într-o celulă izolată până la sfârşitul vieţii, în penitenciarul de la Râmnicu Sărat. A primit zeci de zile de carceră, ceea ce însemna că nu mai primea mâncare. Moartea liderului ţărănist a fost consemnată într-un raport sec. Doctorul Aurel Dumitrescu a constatat decesul lui Ion Mihalache, afirmând că a murit de „insuficienţă circulatorie cerebrală – edem cerebral”.

Comandantul penitenciarului de la Râmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu, a semnat o caracterizare prin care afirma că Ion Mihalache a fost pedepsit cu izolarea totală, un regim sever de izolare, pentru că a avut un comportament indisciplinat, că nu respecta programul şi că ar fi vrut să introducă în celulă obiecte nepermise: „Are manifestări duşmănoase faţă de regimul de detenţie şi faţă de Regimul de Democraţie Populară”.

Victor Rădulescu-Pogoneanu a fost condamnat la 25 de ani de temniţă grea pentru „complot şi trădare”, pentru „înscenarea de la Tămădău”. Acesta avea să-şi săvârşească pedeapsa până la moarte. A fost prezent în mai multe închisori comuniste: Malmaison, Galaţi, Sighet, Râmnicu Sărat şi Văcăreşti. Mihai Ralea îşi amintea că a avut o discuţie în detenţie cu Pogoneanu. Îi sugera acestuia să fie mai atent în relaţia cu administraţia închisorii, mai „suplu”. Acesta se pare că a răspuns: „Nici sănătatea, nici viața mea nu sunt de vânzare”.

Nicolae Penescu, ministru de Interne în guvernul Rădescu, a fost eliberat. A plecat în Franţa, permisiune ce i s-a acordat ca un gest de curtoazie faţă de generalul Charles de Gaulle, preşedintele Franţei.

Ţărăniştii au suferit pedepse şi torturi greu de suportat, inumane, o continuă degradare a fiinţei umane. Acest fapt reiese din rapoartele gardienilor. Este cazul lui Iuliu Maniu, Ion Diaconescu, Corneliu Coposu sau Ion Mihalache. Corneliu Coposu, închis opt ani la Râmnicu Sărat, a declarat privind viaţa deţinuţilor de acolo: „Dacă deţinuţii politici ar fi avut o Golgotă, aceea s-ar fi numit Râmnicu Sărat”.

Deţinuţii politici care au supravieţuit terorii de la Râmnicu Sărat au mărturisit că regimul de alimentaţie cuprindea: dimineaţa primeau terci din făină de porumb, la prânz, o fiertură de zarzavat cu câteva zgârciuri în ea, iar seara, o supă uşoară fără pâine sau mămăligă. Hrana lor zilnică nu depăşea 600 de calorii. Dacă se revoltau, erau bătuţi crunt sau trimişi la subsol, în celula neagră.

Andrei Muraru, președintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc, a afirmat despre penitenciarul de la Râmnicu Sărat: „Din punctul nostru de vedere, regimul de detenție de la Râmnicu Sărat poate fi calificat drept unul de exterminare, pentru că deținuții au fost ținuți în izolare extremă, fără posibilitatea de a da sens vieții în penitenciar, fără contact cu familia, fără contact între ei”. „Medicul consemnează starea de malnutriție în care se aflau mulți dintre ei, sancțiunile fizice crunte aplicate pentru abateri minore, frigul insuportabil din celule și inexistența unei asistențe medicale de specialitate. Toate acestea au cauzat moartea mai multor deținuți de la Râmnicu Sărat”.

Referitor la perioada de detenţie a lui Mihalache, există rapoarte care prezintă motivele pentru care era pedepsit. Pedepsele erau avizate de fiecare dată de comandantul penitenciarul de la Râmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu. Într-un raport se arată că a primit cinci zile de izolare pentru că într-o zi l-a chemat la uşa celulei pe ofiţerul de serviciu şi, când a deschis geamul celulei, Mihalache a strigat: „Sunt eu, Mihalache” de două ori. Pentru această faptă, Mihalache a fost pedepsit cu cinci zile de carceră.

Fostul deţinut politic, Valentin Cristea, a fost închis la Râmnicu Sărat. Acolo Vişinescu i-a aplicat pedepse dure, trăind momente de teroare. Referitor la pedeapsa cu „izolarea toatală”, îşi amintea: „Erau gratii şi nişte obloane înclinate în sus. Adică nu puteai vedea decât nişte dungi de cer aşa”. Intenţia torţionarilor era de a da senzaţia deţinuţilor, prin spaţiul strâmt din celulă, că nu au scăpare.

Deţinuţii politici era supuşi unei terori psihice, dar în acelaşi timp erau suprasolicitaţi fizic. Camelia Manuela Sava, profesor de limba română şi doctorand în detenţie politică, afirma referitor la programul de muncă de la Râmnicu Sărat: „Programul începea zilnic de la 5 dimineaţa, până la 22 seara, timp în care nu aveau voie să se aşeze”. Tot aceasta mai preciza: „Nu puteau sta decât în picioare, pe jos era apă uneori, iarna îngheţau, nu aveau pat, nu aveau niciun mobilier, erau între patru pereţi, lăsaţi şi înfometaţi sistematic, până cedau să spună totul în anchete”.

Fost ministru și președinte al Partidului Țărănesc, Ion Mihalache a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru „complot, trădare și insurecție armată”. Și-a pierdut viaţa în Penitenciarul Râmnicu Sărat. Mihalache a executat multe zile de izolare şi a trăit chinuri grele în anii de detenţie.

Un deţinut politic, Ion-Ovidiu Borcea, a povestit despre perioada de detenţie a lui Mihalache: „Ofițerul politic Lupu și comandatul Vișinescu l-au bătut în permanență, i-au creat condiții să se îmbolnăvească și nu i-au dat îngrijire medicală”.

Fostul deţinut politic, Ion-Ovidiu Borcea, afirma: „...Ion Mihalache a fost asasinat cu premeditare, deoarece continua să rămână un simbol al rezistenţei româneşti. În nenumărate rânduri a protestat făcând să răsune tot celularul. Ofiterul politic (Lupu) şi comandantul Vişinescu, l-au bătut în permanenţă, i-au creat condiţii să se îmbolnăvească şi nu i-au dat îngrijire medicală. Intrau şi arun­cau cu găleata cu apă pe el, în plină iarnă. Eu i-am supravegheat celula prin ce­le şase găuri pe care le făcusem cu o sârmă în uşă....Dacă n-aş fi fost de fa­ţă această mărturie n-ar exista. Acum când sunt în lumea liberă, am datoria să anunţ acest asasinat pe care l-a săvârşit comandantul Vişinescu. Strigătele «Fra­ţilor, aici este Ion Mihalache. Mă omoară!», au răsunat în tot celularul. Această crimă nu poate fi uitată.”

Valentin Cristea povestea despre Ion Mihalache că: „Uneori începea să ţipe, să urle în celulă şi atunci intrau peste el, îl băteau, îi puneau lanţuri la picioare. I-au pus şi căluş la un moment, că se auzea că nu mai putea să strige”. Violeta Vâlcu, fost membru PNȚCD, a afirmat despre sfârşitul lui Mihalache: „L-au bătut până la moarte. În momentul în care au vrut să îl arunce în groapă, Vişinescu i-a înfipt un cuţit în inimă, vrând să vadă că într-adevăr a murit acest mare opozant al regimului”.

Ajungând la închisoarea din Râmnicu Sărat împreună cu un lot de ţărănişti, Ion Diaconescu a afirmat că l-a auzit pe Ion Mihalache că striga din celulă: „Aici Ion Mihalache. Sunt terorizat că nu vreau să dau declaraţiile mincinoase ce mi se cer. Sunt bolnav şi mi se refuză medicamentele”.

Corneliu Coposu a relatat despre perioada de detenţie de la Râmnicu Sărat, cu privire la condiţiile în care a murit Mihalache: „Ion Mihalache a murit în anul 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde nu se acorda niciun fel de asistenţă medicală. Sigur, la starea lui a contribuit şi regimul de detenţie şi de alimentaţie. Încetul cu încetul, datorită inaniţiei şi brutalităţii inumane la care a fost supus, a murit. Ca şi ceilalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, aşa încât osemintele sale nu vor fi niciodată recuperate”.

Corneliu Coposu a precizat că l-a auzit pe Mihalache strigând la uşă: „Aici e Mihalache. A fost nenorocitul de patriarh Justinian Marina la mine, să mă convingă să mă desolidarizez de Maniu. L-am dat afară!". Coposu îşi amintea că: „A urmat deschiderea uşii, tăbărârea gardienilor asupra lui şi crunta bătaie”.

Comandantul Vişinescu a precizat în adeverinţa-caracterizare a lui Mihalache: „Deţinutul C.R. Ion Mihalache… a fost depus în acest penitenciar la data de 29-07-1955 şi de la această dată a fost pedepsit de 7 ori cu regim sever de izolare pentru cazuri de indisciplină, nerespectarea programului… Are manifestări duşmănoase față de regimul de deţinere si faţă de regimul de Demo­craţie Populară”.

Florin Constantiniu a afirmat că: „Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost întruchipări ale cinstei desăvârşite şi, într-o lume politică în care formula lui Balzac din Vautrin («Viaţa e ca o bucatărie; miroase urât şi, ca să mănânci bine, trebuie să te murdăreşti pe mâini», dar, din nefericire, la noi, şi pe manşete) era lege, cei doi au rămas ca două piscuri acoperite veşnic de albul imaculat al zăpezii”.

Un deţinut îşi aminteşte: „Într-o noapte m-au mutat în altă celulă unde se afla un bărbat foarte bătrân şi foarte bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe jumătate paralizat şi nu se mai putea ridica din pat. Nu-l torturaseră, dar fusese lăsat să moară încetul cu încetul, neacordându-i-se îngrijire medicală şi fiind subnutrit. L-am îngrijit, l-am spălat. L-am hrănit până a închis ochii pentru totdeauna”.

Iuliu Maniu i-a împărtăşit lui Nicolae Carandino, cel ce i-a vegheat sfârşitul în ultima clipă de viaţă, marele său secret: „Amintirea iubirii neîmplinite – îşi va aminti Carandino – l-a urmărit până în ultima clipă. Maniu mi-a povestit despre Clara, farmacista unguroaică din Şimleul Silvaniei, care a fost marea (probabil şi singura) iubire a lui”. „Am renunţat, bineînţeles. Nu puteam eu, nepotul lui Coroianu, destinat să fiu şeful Partidului Naţional din Ardeal, să iau drept soţie o unguroaică”, i-ar fi povestit, cu ultimele puteri, Maniu.

Despre ultima zi din viaţa lui Maniu, Nicolae Carandino a povestit: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă”.

Un deţinut de la Sighet îşi amintea despre Iuliu Maniu: „ Când a simţit că i se apropie sfârşitul, mi-a spus: «După ce te eliberezi, du-te la Roma şi spune-i Papei că am trăit ca unit, dar că doresc să mor ca romano-catolic». Apoi a spus: «Iartă-mi păcatele, Doamne!»”.

După moartea lui Iuliu Maniu, comandantul penitenciarului de la Sighet, Vasile Ciolpan, ar fi comunicat, conform arhivelor, la Bucureşti, doar atât: „În celula nr…s-a stins lumina”.

Carandino afirma: „Ultimele cuvinte pe care le-a rostit, le-am auzit distinct: «Ce frumoasă femeie era Clara». Retrăind anii tinereţii sale sacrificate, omul acesta de reflexie rece, dar de patimi mocnite, a făcut abstracţie chiar de propria lui statuie, pentru a trece dincolo cu imaginea farmacistei din Şimleu în inimă şi în privire .... Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier atunci când i-am închis pleoapele şi când, pentru întâia oară, a putut cineva să-l vadă cu capul plecat“.

Ultima dorință a lui Iuliu Maniu a fost de „a aștepta învierea morților alături de părinții săi, în Dealul Țarinei din Bădăcin”. Acest lucru nu s-a întâmplat nici astăzi. Osemintele lui sunt pierdute în groapa comună de la Sighet.

Starea lui Maniu se agravase. Comuniştii i-au permis fostului redactor-șef al ziarului PNȚ, Dreptatea, Nicolae Carandino, să îl ajute pe Iuliu Maniu. Era sigur că Iuliu Maniu îşi trăia ultimele clipe. Nicolae Carandino, având mare grijă de acesta, i-a șters fruntea cu o batistă, pe care se pare că a păstrat-o din admiraţie şi respect pentru marele om politic.

După eliberare, Nicolae Carandino i-a dăruit această batistă lui Ionel Pop, fost membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, fost președinte al Camerei Deputaților, strănepot al lui Simion Bărnuțiu și nepot al lui Iuliu Maniu. O mărturie a ultimelor clipe din viaţa marelui om politic.

Batista cu care a fost şters Iuliu Maniu a fost dăruită apoi unui alt nepot al său prin alianță, marele om politic Ion Rațiu. Acesta a fost candidat al PNȚCD la Președinția României, după prăbuşirea comunismului în România.

Nicolae Rațiu, fiul lui Ion Rațiu a afirmat: „Nu știu prin ce concurs de împrejurări această batistă a ajuns în posesia tatălui meu“. Este cert însă că această batistă a existat. În acelaşi timp este o confirmare a faptului că Iuliu Maniu a suferit în timpul detenţiei de la Sighet.

Astăzi, această batistă, împreună cu plicul de hârtie în care a fost păstrată de către Ionel Pop, a fost înrămată și este păstrată la Centrul Cultural Român din Londra. Batista este proprietatea Rațiu Family Foundation și poate fi văzută la sediul Centrului creat de familia Rațiu, în Manchester Square din capitala Marii Britanii.

Torţionarul Ioan Chertiţie a oferit informaţii despre teroarea din închisorile comuniste, în care a activat în tinereţe. A povestit despre sfârşitul liderului PNŢ, Iuliu Maniu: „În dimineaţa zilei în care a murit, a fost luat şi băgat în căruţa care îi transporta la cimitirul săracilor şi realmente a fost aruncat într-o groapă plină cu apă, ca un sac de cartofi”.

Iuliu Maniu a fost supus unui regim aspru şi dispreţuitor la Sighet. Era urât de regim şi torţionarii trebuiau să-i aplice cele mai severe pedepse. Torţionarul Ioan Chertiţie mărturisea: „Mă vedeam pe secţia de deţinere cum îl privesc dispreţuitor, cu un surâs ticălos în colţul buzelor. Apoi încep să îi aplic nenumărate lovituri de baston peste faţă, spate, mâini şi picioare. Cu sete şi cu ură. Cu nemărginită ură”.

Iuliu Maniu a fost înjosit, înfometat. Aceeași soartă au avut-o şi alţi deţinuţi ai închisorilor comuniste. Torţionarul Ioan Chertiţie a declarat că atunci „Când murea câte un preot, pe sicriul din camera în care erau puşi, jucau cărţi şi se distrau”.

Ioan Chertiţie și-a justificat comportamentul brutal pe care l-a avut faţă de nişte oameni pe care nici nu-i cunoştea, afirmând: „Noi, supraveghetorii, eram ca nişte câini dresaţi. Am fost învăţaţi să urâm din toată fiinţa noastră deţinutul, hoţul şi, nu de puţine ori, cu acest baston de cauciuc, „negrocalminul”, cum îl numeam noi, supraveghetorii, am bătut de nenumărate ori deţinuţii de pe această secţie. Eram la un moment dat ca un morfinoman care îşi caută drogul. Aşa îmi căutam eu victimele”.

Torţionarul Ioan Chertiţie, prin mânile căruia a trecut şi Iuliu Maniu, a făcut declaraţii despre ceea ce simţea în momentul în care îi pedepsea pe deţinuţii politici: „Ne-am crezut Dumnezei. Noi am fost Dumnezeii. Mă simţeam stăpân peste timp. Pe această secţie păşeam ţanţoş, cu o oarecare satisfacţie, pentru că ştiam că deţinuţii se tem de mine. Şi asta era o satisfacţie extraordinară. Mă bucuram că mă urăsc, asta o simţeam din privirile lor când mergeau la muncă. Eram o adevărată teroare.”

La Sighet, se poate vedea încă celula de suferinţă a lui Iuliu Maniu. E situată la parterul clădirii. Aceasta cuprindea un pat de fier, cu o saltea învechită. Nu s-a bcurat de un alt regim, a îndurat frigul şi lipsa alimentelor. Cu ajutorul unui paznic bihorean, Pascu Florian, numit de deţinuţi Picolo, Iuliu Maniu s-a spovedit în prezenţa unui preot. Era deja foarte slăbit.

Preotul Alexandru Raţiu îşi aminteşte că: „Maniu tremura de frig, avea numai o pătură cazonă, de închisoare, dar a fost foarte fericit că a putut să se spovedească. Aflând vestea că va fi spovedit, se sculase de dimineaţă, şi-a spus rugăciunile şi a aşteptat cu nerăbdare preotul. Iar după spovedanie, a rostit împăcat: Acum pot să mor”.

Înaltul prelat greco-catolic, Alexandru Todea, afirma: „În 1953, prin luna ianuarie, Carandino îmi spunea că Maniu e foarte grav bolnav şi că el crede că e vorba de sfârşit şi vrea să se mărturisească. Profitând de un gardian bun, după ce Maniu s-a pregătit, în prealabil, spunându‑şi rugăciunea, am ridicat năframa cu mătura în mâna stângă şi am ţinut-o în loc de toiag arhi­e­resc şi am spus cuvintele: «Dom­nul Dumnezeul şi Mân­tui­torul nostru, Isus Cristos, cu darul şi îndurările iubirii, să vă ierte, Domnule Maniu, de păcatele dumneavostră, iar eu, ne­­vred­­nicul preot, prin puterea care mi s-a dat, vă iert de toate pă­­catele. În numele Tatălui, al Fiu­­lui, al Sfântului Spirit, Amin!»”.

Lichidarea opoziţiei a reprezentat o mare pierdere pentru viaţa politică a României. Începea o nouă etapă a istoriei, drumul spre instaurarea comunismului. Totalitasmul îşi făcea apariţia. România a devenit un stat totalitar de extremă stângă. Mari personalităţi ale vieţii politice şi culturale şi-au pierdut viaţa în închisori sau lagăre de muncă comuniste. Era începutul calvarului poporului român. Crimele comuniştilor s-au abătut asupra tuturor categoriilor sociale.

Regele Mihai I a transmis un mesaj ţării, la aflarea acestei veşti triste: „Regimul de tiranie impus ţării noastre de Rusia Sovietică anunţă că marii patrioţi Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au murit, acum câţiva ani, în închisorile comu­niste, în felul acesta, comuniştii au reuşit să distrugă aceşti doi oameni care îşi iubeau cu căldură naţia şi patria şi care, deşi întemniţaţi, continuau să stea în calea opresorului. Pretutindeni, în conştiinţa ei dreaptă şi umană, lumea civilizată va judeca şi va condamna încă o dată tirania comunistă. Sacrificiul lui Maniu şi Brătianu face parte din lupta poporului român pentru independenţa şi rezistenţa lui contra tiraniei. Martiriul lor va fi simbolul dragostei pentru naţiune şi pentru ţară. Am găsit totdeauna un sprijin nepreţuit în înţelepciunea lui Iuliu Maniu şi a lui Dinu Brătianu, în dragostea lor de ţară, în credinţa lor faţă de instituţiile tradiţionale ale ţării…”.

Fostul prim-ministru francez, Georges Bidault, a făcut referiri la Maniu afirmând: „...În aceste vremi, în care libertatea oamenilor şi independenţa popoarelor au dispărut de pe o jumătate a lumii, figura lui Maniu se înalţă ca una dintre cele mai mari, printre rezistenţii din Europa. El a fost dintre creatorii naţiunii române. El a luptat toată viaţa pentru dreptul popoarelor. El a dispărut odată cu sugrumarea libertăţilor”.

Fostul prim-ministru francez, Georges Bidault, şi-a manifestat regretul faţă de pierderea marelui om politic al României, Iuliu Maniu: „El a avut onoarea de a muri într-o temniţă comunistă. Numele lui Maniu a păstrat o rezonanţă atât de mare printre patrioţii români, încât duşmanii lui au aşteptat trei ani înainte de a îndrăzni să-i destăinuie dispariţia. Aşa se face că cel mai frumos omagiu al acestei mari figuri istorice urcă - indirect - tocmai din rândurile călăilor săi. Francezii nu-i vor păstra lui Iuliu Maniu o amintire mai mică decât i-o păstrează românii”.

Fostul ministru de Externe, Constantin Vişoianu, l-a prezenta pe Maniu ca pe un simbol al conştiinţei naţionale: „...în lupta sa pentru independenţă, în intransigenţa sa naţională, în dragostea sa ancestrală pentru pământul românesc, în respectul tradiţiilor istorice şi în sfânta forţă a credinţei sale în Dumnezeu, poporul român nu a avut o căpetenie mai puter­nică şi fidelă decât Iuliu Maniu. Amintirea lui va rămâne de acum înainte ca o imagine naţională... Nici teroarea comunistă, nici opresiunea sovietică, nici minciuna duşmanilor poporului nostru nu vor putea distruge în conştiinţa naţiunii române exemplul de patriotism al acestui mare român, Iuliu Maniu".

Georges Bidault a relatat despre pierderea marelui om politic Iuliu Maniu: „Iuliu Maniu a murit. Iuliu Maniu a murit în închisoare. Acest campion al reunificării pământului românesc, acest bărbat de stat fără teamă şi fără reproş îşi va fi sfârşit viaţa în nişte temniţe mult mai groaznice decât cele pe care le-a cunoscut la începutul acţiunii sale politice. Nu există nici un prieten al României, nu există nici om liber care să nu-i poarte doliu".

Gabriel Puaux, fost ambasador al Franţei la Bucureşti, referitor la Iuliu Maniu a afirmat: „...Temniţele comuniste ne-au dezvăluit secretul lor. Am aflat că martiriul lui Iuliu Maniu a luat sfârşit. A sosit ceasul de a saluta memoria acestui fiu al României Mari, credincios până la moarte religiei şi idealului său de libertate şi dreptate. ... Maniu era, până în măduva oaselor, un democrat ataşat ideal de libertate, nepunând nimic deasupra binelui public, al cărui simplu slujitor se socotea... La 11 noiembrie 1947, Maniu şi Mihalache sunt condamnaţi la închisoare pe viaţă. Îngenunchiat de un regim de teroare politică, poporul român nu poate reacţiona împotriva condamnării celor care întruchipau patriotismul, rezistenţa împotriva asupririi, respectul legalităţii, dragostea de libertate.”

E. Heddington-Behrens, preşedinte de onoare al Comisiei Europei Centrale şi de Răsărit, afirma despre liderii partidelor istorice: „Tocmai am aflat vestea tragică a morţii, în temniţele comuniste a lui Iuliu Maniu şi a lui Dinu Brătianu. E lesne de închipuit la ce tratament au fost supuşi de către autorităţile comuniste aceşti distinşi şi bătrâni oameni de stat. Prietenii Româ­niei şi întreaga lume occidentală trebuie să deplângă moartea lor, deoarece aceşti doi bărbaţi politici însemnau cel mai înalt exemplu al spiritului de independenţă şi de curaj. Brătianu, care era şeful Partidului Liberal, reprezenta într-o foarte mare măsură spiritul liberal în viaţa politică românească. Maniu era şeful Partidului Naţional-Ţărănesc şi o mare figură naţională, atât pentru masele din Transilvania, cât şi pentru cele din vechea Românie.”

Lia Lazar Gherasim, fiica lui Ilie Lazăr arestat la Tămădău, îşi aminteşte că după acest eveniment avea să fie numită „fiica trădătorului de la Tămădău”. Acest episod însemna pentru ea începutul calvarului familiei ei.

Fiica lui Ilie Lazăr scria: „Tatăl meu, ținut în lanțuri și bătăi, cu oase rupte, 12 ani de izolare, când a scăpat din închisoare ne-a tot povestit. Tata era ascuns la prietena mamei, Miluța Antal Dumitrescu, unde erau și chiriași de la Legația Britanică. În ziua de 13 iulie 1947 a venit la locuința noastră de pe strada Poștei, nr.2, Romul Boila, nepotul lui Maniu, să-i ceară mamei să pregatească un geamantan cu cele de cuviință pentru un drum lung, și să ne întrebe dacă nu vrem să-l însoțim și noi pe tata, așa cum doriseră doamnele Mihalache și Carandino. În ziua următoare, au venit două automobile care urmau să ne ducă la ascunzișul tatălui meu, ca să ne luăm rămas bun”.

Fiica lui Ilie Lazăr a povestit episoade din viaţa tatălui: „Când au desfăcut valiza ce stătuse atâția ani în magaziile puşcăriilor prin care trecuse, Râmnicu-Sărat, Galați, Sighet, Malmaison, au văzut zdrențe cu miros de putred și un tânăr machedon a spus celorlalți: «Uite, să nu-l lăsăm în zdrențe, să ne desfacem noi hainele, să facem din cuie andrele și să-i facem ca la noi, «cămașa mirelui». În câteva ceasuri l-au îmbrăcat din cap până în picioare. Distrofic și neputincios, tata a fost dus la infirmierie, unde avea să-l îngrijească cel care a fost soțul meu, Ioan Gherasim, și care l-a îngrijit și-n ultimele clipe ale vieții, până în 1976”.

Lia Lazăr menţiona: „După evenimentele din decembrie 1989, a apărut în presa clujeană o relatare elogioasă despre șoferii Şteanţă și Paleacu, care fuseseră şi ei «detinuți» și aveau cu ce să se laude. Tata ne-a povestit în 1964, că cei doi «șoferi» au fost primii lui anchetatori. Noi n-am știut nimic despre tatăl meu, dacă trăiește sau nu, deoarece nici fostul lui coleg de facultate, Petru Groza, nici Nicolski nu au vrut să ne spună nimic. Când după condamnarea de 12 ani, a mai primit și o condamnare administrativă de 5 ani, la Periprava, am aflat printr-o carte poștală că este în viață și are drept la pachet”.

„Mama rămăsese închisă în dormitor păzită de doi securiști, apoi arestată și ea. Eu am plecat la Copalnic-Mănăștur, la bunicii mei, și pe drum, în gara din Cluj, am aflat din ziarul Scânteia că în loc să ajungă în America, tata ajunsese în lanțuri. Așa s-a încheiat tinerețea mea. În martie 1949 aveam să fim alungați și din casa strămoșească. Dar, n-am pierdut nimic, nici credința, nici speranța, nici dragostea celor ce ne cunoșteau. Domnul fie lăudat”.

Referitor la viaţa tatălui ei, relata: „Până la Periprava, tata nu avusese cu cine vorbi, se ruga și cânta. Acolo a întâlnit deținuti mai tineri, care erau de mai demult la muncă. Și le-a povestit, și le-a tot povestit, ca să știe și tinerii istorie. Un tânăr l-a intrebat ironic: «Da’ de ce ați venit la pușcărie cu geamantanul asta elegant de piele?»; «Păi, pe mine Șeful m-a trimis peste ocean» a răspuns tata”.

„Verişoara mea, Anisia Brătescu, ai cărei nepoți mergeau să pescuiască în lacul de la Tămădău, cunoscuse în sat un batrân de peste 90 de ani care-și amintea cum o grămadă de securiști stătuseră în noaptea de 13 spre 14 iulie 1947, tupilați în păpușoi, asteptând să vină avionul ce trebuia să-i ducă pe fugari și cum i-au prins vitejeşte; dar avionul despre care Iuliu Maniu știa ca are 14 locuri, nu era decât un avion mic de 2 locuri. Tata nu dorea să vorbească despre Vlad Hațeganu, care făcuse legătura cu piloții”.

În perioada de detenţie de la Râmnicu Sărat, şi-au pierdut viaţa mai mulţi deţinuţi politici. În doar câţiva ani, s-au înregistrat 14 cazuri de deces. Printre aceştia s-au numărat: Ion Mihalache, Gheorghe Plăcinţeanu, Gheorghe Dobre, Victor Rădulescu–Pogoreanu sau Mihail Romniceanu.

Fostul lider țărănist, Ion Diaconescu, a descris condițiile de la Râmnicu Sărat. Acolo a fost închis cinci ani și a fost trimis la izolare de zece ori. „Regimul din această închisoare era, într-adevăr, de exterminare. Izolare totală și permanentă… Cei ce supraviețuiseră perioadelor de exterminare prin foamete și tortură, urmau să fie acum distruși psihic prin aceste nemaiîntâlnite măsuri de izolare”.

Corneliu Coposu afirma: „Fiecare deţinut, fiind singur în celulă, nu avea deloc lumi­nă naturală.. ...ferestruica celulei era în permanenţa oblonită pe dinafară ca să nu se poată vedea cerul. De altfel, geamul era și de neatins la înălţimea la care era situat...In afară de cele 8 ore destinate somnului, cu cine să vorbeşti...Râmnicul Sărat era nu numai cea mai dură puşcărie, dar și un fel de închisoare experimentală, liceu de aplicaţie pentru viitoarele cadre ... pentru menţinerea ordinii aplicau ca metodă de disciplină bătaia. Intrau în celu­lă cinci-şase gardieni, gealaţi înarmaţi cu bastoane şi băteau toţi deţinuţii pe rând, fără nici o justificare, până cădeau jos. Toţi deţinuţii, indiferent de vârstă, şi de starea sănătăţii, erau bătuţi metodic.”

Ion Ovidiu Borcea afirma: „Am purtat o pereche de bocanci timp de 6 ani, care nu mai aveau talpă. Am pus un tub de pastă de dinţi turtit ca să nu stau cu talpa direct pe ciment. Când le-am arătat cât de rupţi erau bocancii, m-au luat la bătaie zicând că am băgat tubul acolo ca să rup ghetele. În 1961 mi­-au degerat toate degetele de la picioare, s-au roşit, apoi s-au făcut vinete, au început să mă mănânce şi mi-a căzut pielea de pe ele … fiindcă era iarnă era raportat că nu aveam îmbrăcăminte decât ruptă şi un ofiţer mi-a dat un pumn în gură de m-a trântit pe pat şi mi-a rupt un dinte…”.

Ion Diaconescu: „Măsurile de izolare, neîntâlnite nici la securitate, depăşeau orice închipuire, deţinutul nu trebuia să mai vadă nici o altă fiinţă omenească, în afară de gardianul din tură care îşi îndeplinea serviciul matinal, fără să-ți adreseze nici un cuvânt. Cei care serveau mâncarea erau nişte plantoane de drept comun dar, în cinci ani și jumătate cât am stat acolo, n-am zărit pe nici unul, nici măcar o dată. Nimeni nu intra de unul singur în celulele noastre, ci întot­deauna însoţit măcar de gardianul de serviciu, ca să nu se creeze posibilitatea unor discuţii de la om la om...se pusese la punct un sistem draconic pentru a ne distruge toate resorturile sufleteşti. Adică cei ce supravieţuiseră perioadelor de exterminare prin foamete şi torturi, urmau să fie acum distruşi psihic prin aceste nemaiîntâlnite măsuri de izolare.”

Corneliu Coposu, fost președinte al PNȚ-CD şi fost secretar al lui Iuliu Maniu, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”. Coposu descria închisoarea de la Râmnicu Sărat: „Cred că închisoarea de la Râmnicu Sărat a atins apogeul, atât în ceea ce privește tentativa de exterminare a deținuților politici, izbutită în 90% din cazuri”.

Ion Ovidiu Borcea a spus: „Acolo se murea de foame, de frig, de terorizare și din lipsă de tratament medical. Ferestrele aveau obloane. Nu se vedea afară, iar ferestrele erau căscate de un deget...Seara eram obligaţi să ne culcăm cu mâinile afară din pătură, în cămașă și izmene, cu capul la geam și fața spre uşă, iar zăpada care intra pe fereastră în timpul nopţii o scuturam ziua de pe pătură. ...Frigul în aceste celule sinistre ţinea de la căderea primei ploi din luna Septembrie şi până la începutul verii. Cămaşa de pe mine, pe care o aveam de 4 ani, ajunsese ca o apărătoare de muşte şi, deşi protestam să nu mi-o mai ia la spălat că se rupe, mi-o luau în fiecare săp­tămână că trebuie să fim «igenici». . . îmi da un mosor de aţă să mi-o cos, fâşie de fâşie, dar pânza era atât de putredă că aţa o rupea şi mai rău.”

Gheorghe Brătianu a urmat cursurile şcolii de ofițeri de rezervă de artilerie, la Iași, fiind avansat la gradul de sublocotenent. S-a înrolat ca voluntar în Primul Război Mondial. A devenit unul dintre cei mai mari istorici ai României. În perioada comunistă, a fost înlăturat de la catedra universitară, dar şi de la conducerea institutului de istorie. A murit în perioada de detenţie, la Sighet. Trupul lui a fost îngropat iniţial în cimitirul de la Sighet. Mai târziu, familia a fost autorizată să-l reînhumeze în cavoul Brătienilor din judeţul Argeş.

Brătianu s-a afirmat atât ca istoric, profesor universitar şi membru al Academiei Române, cât şi ca om politic. S-a născut la Ruginoasa. Copilăria şi-a petrecut-o în Palatul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza. Era fiul lui Ionel I.C. Brătianu şi al prinţesei Maria-Moruzi Cuza.

Gheorghe I. Brătianu a fost exclus de comunişti din viaţa universitară, dar şi de la conducerea Institutului de Istorie. I s-a fixat domiciliu forţat. I s-a retras şi calitatea de academician, odată cu reorganizarea Academiei Române, transformată de comunişti în Academia Republicii Populare Române.

După încheierea Primului Război Mondial, a urmat cursurile Facultăţii de Drept de la Iaşi. Şi-a continuat studiile la Paris, unde a obţinut licenţa în litere. A devenit doctor în filosofie la Universitatea din Cernăuţi şi doctor în litere la Sorbona. A avut o carieră remarcabilă în domeniul istoriei, fiind profesor la catedra de istorie universală a Universităţii din Iaşi și profesor la Universitatea din Bucureşti. A fost membru titular al Academiei Române şi director al Institutului de Istorie Universală din Iaşi şi al Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga” din Bucureşti.

A fost arestat de comunişti ilegal, fără a fi judecat sau condamnat, la vârsta de 52 de ani, şi dus la Sighet. Acolo a sfârşit în condiţii misterioase. Autorităţile comuniste au susţinut că a murit în urma sinuciderii cu un laţ făcut dintr-un cearceaf, fiind găsit mort în celulă. În penitenciar, colegii de detenţie au suspectat că istoricul a fost bătut de un gardian şi că moartea ar fi fost provocată de loviturile acestuia. În mărturii ale supravieţuitorilor de la Sighet, martori la acest tragic eveniment au declarat că în celula istoricului s-ar fi găsit o cămaşă pătată de sânge.

Brătianu a intrat în contradictoriu cu comuniştii, deoarece susţinea vehement teza potrivit căreia Basarabia şi Bucovina aparţineau României. Ideea era contestată puternic de comuniştii români aflaţi sub inflenţa Moscovei. Lui Brătianu i s-a propus expatrierea, dar răspunsul academicianului a fost categoric: „Brătianu nu dezertează din România“.

Preşedintele PNL, Dinu Brătianu scria în al său testament politic: „Dintre toţi fruntaşii partidului, cred că acela care întruneşte mai bine multiplele calităţi ce se cer unui conducător este Gheorghe I. Brătianu, care este şi o victimă a urgiei vrăjmaşilor neamului. El a fost cel mai apropiat colaborator al meu în lupta ce am dus împotriva dictaturilor şi eforturile sale mi-au fost de mare folos. Patriotismul său luminat şi hotărârea cu care a luptat pentru marile idealuri ale neamului, au făcut pe lângă alte considerente, ca să fie considerat ca o nădejde pentru viitor. Va rămâne să dovedească că alegerea a fost bine făcută, arătându-se demn de tradiţia Brătienilor şi de a celorlalţi înaintaşi care l-au precedat în greaua sarcină de şefi ai partidului.”

Un coleg de detenţie a lui Brătianu, cardinalul Alexandru Todea, susţinea că marelui istoric, grav bolnav pe perioada detenţiei, i s-ar fi promis tratament, în schimbul retragerii afirmaţiilor potrivit cărora Basarabia şi Bucovina sunt pământ românesc: „Mi-a spus că a venit o comisie şi, după câte mi-aduc aminte, a fost expresia sa, o comisie de la Bucureşti care i-a promis tratament medical, cu singura condiţie, să renunţe la ce a scris referitor la faptul că Basarabia şi Bucovina sunt pământ românesc şi să susţină în altă ediţie că aparţin Rusiei”.

Cardinalul Alexandru Todea îşi amintea că istoricul a răspuns comisiei care îi cerea să renunţe la teza potrivit căreia Basarabia şi Bucovina sunt teritorii româneşti: „Gheorghe Brătianu mi-a spus că a răspuns: «Nu-mi voi trăda ţara; nu pot dezminţi un adevăr istoric şi nimic pe lume nu mă poate justifica să scriu neadevăruri despre istoria românească». Atunci acele persoane i-au zis: «N-ai să primeşti îngrijire, nici tratament, nici medicamente, aici ai să pieri». Gheorghe Brătianu le-a răspuns: «Şi dumneavoastră o să pieriţi într-o zi, dar nu-i totuna să pieri cu demnitate sau cu laşitate». L-au privit în ochi, n-au mai spus nimic şi au plecat. A rămas mai departe, singur, în celula 71 a închisorii Sighet”.

Profesorul Constantin C. Giurescu, închis şi el la Siget îşi amintea despre Brătianu: „În după amiaza zilei de 24 aprilie 1953, eram în camera noastră, nr. 17, când, pe la orele patru şi jumătate-cinci, am auzit afară în curtea cea mare, glasul lui Gheorghe I. Brătianu. Fusese scos la «plimbare» şi din ceea ce spunea rezulta că are o neînţelegere cu şeful de secţie care-l supraveghea, cu faimosul Pithencantrop. «Ce cauţi acolo?» răsună vocea acestuia din urmă, « – Unde ţi-am spus eu să te duci? – Aici mi-aţi spus!», răspunde Gheorghe I. Brătianu; se părea că umblă după o unealtă, vreo greblă sau vreo mătură pentru curăţatul curţii; nu vedeam ce se întâmplă afară, auzeam numai”.

Constantin Girescu îşi amintea referitor la sfârşitul lui Brătianu, când şeful de secţie ce îl supraveghea şi care i se adresează: „«– Aici, hai?» replică bestia şi, în momentul acela, auzim o lovitură surdă, de pumn.« – Paştele şi Dumnezeul mă-tii, lasă că am să-ţi arăt eu ţie. Mişcă sus!», spune tot Pithencantropul, după câteva secunde. Pe când era sus pe pasarela de la etajul întâi, am auzit încă o lovitură, se pare că de data asta o palmă şi apoi, uşa de la o celulă deschizându-se cu violenţă şi o nouă serie de înjurături şi calificative triviale. Asta a fost picătura care a făcut să se verse paharul; în cursul nopţii – noaptea de 24 spre 25 aprilie 1953 – Gheorghe Brătianu s-a sinucis, tăindu-şi venele gâtului“.

Preotul Alexandru Raţiu, aflat în detenţie la Sighet alături de Brătianu, i-a trimis o scrisoare fiicei lui Brătianu prin care îi povestea despre ultima zi de viaţă a istoricului: „Părea foarte obosit, abătut, deprimat. Avea chipul foarte slăbit şi de o mare tristeţe. Părea nenorocit, disperat. Gardianul continua să strige, să-l insulte, terorizîndu-l. A fost ultima oară cînd l-am văzut. Două zile mai tîrziu, pe 27 aprilie, am aflat de moartea lui prin alfabetul Morse pe care-l inventasem”.

În scrisoarea trimisă fiicei lui Brătianu, preotul Alexandru Raţiu povestea: „În timpul nopţii, trupul a fost transportat într-un camion militar şi îngropat în cimitirul evreiesc, cimitir abandonat, pe malurile râului Iza. [...] Mi s-a poruncit să curăţ celula nr. 73. Pe duşumea am văzut picături de sânge şi pe tinetă nişte blacheuri foarte ascuţite. Am bănuit că a avut loc o sinucidere, dar nu sunt sigur. Totul era posibil la Sighet”.

Partidul Naţional Liberal, primul partid al României, a dispărut de pe scena politică. A avut soarta celuilalt partid istoric, PNŢ. Acesta s-a autodizolvat, decizia aparţinând liderilor.

PNL s-a autodizolvat. Acest fapt nu i-a determinat pe comunişti să-i lase liberi pe liderii acestui partid. Aceştia au ajuns în închisori comuniste.

După dizolvarea PNŢ, şi în cadrul PNL au avut loc arestări, mai ales în rândul tinerilor. Aceștia erau cei mai activi în opoziţia lor faţă de transformarea comunistă a ţării. Comuniştii i-au şters de pe lista parlamentarilor pe deputaţii PNL. În faţa acestor evenimente, Dinu Brătianu a decis ca Partidul Naţional Liberal să-şi înceteze de facto activitatea. Însă acest lucru nu i-a ţinut departe pe liberali de teroarea comunistă.

Preşedintele PNL, Dinu Brătianu, moare la Sighet. Comuniştii l-au îngropat în cimitirul Săracilor de la marginea oraşului Sighet, într-un mormânt fără cruce şi fără nume. Pentru autorităţile comuniste, moartea acestor oameni de valoare pentru istoria României însemna calea uşoară de ascăpa de ei. O uşurare, o normalitate a perioadei în care se trăia.

După abdicarea silită a regelui Mihai şi proclamarea Republicii, liderului PNL, Dinu Brătianu, i s-a fixat domiciliul obligatoriu la reşedinţa sa din Bucureşti, pe Calea Dorobanţi. I s-a interzis să iasă din casă şi să primească vizite, cu excepţia familiei. Ulterior a fost arestat, alături de majoritatea elitei politice interbelice, şi închis la penitenciarul comunist din Sighet, de unde avea să nu se mai întoarcă. Constantin I. C. sau Dinu Brătianu a murit la vârsta de 84 de ani.

Cei mai însemnaţi membri ai PNL au ajuns în temniţe comunite: Dinu Brătianu la Sighet, Bebe Brătianu la Spitalul Colțea, după ce a fost externat din detenţie, Gheorghe Brătianu la Sighet, Alexandru Lapedatu la Sighet, Ion Costinescu la Sighet, C. C. Zamfirescu în penitenciarul Botoşani.