Guvernul Petru Groza
Primul guvern comunist
autor Cristina Pop, august 2016
După înlăturarea lui Ion Antonescu de la conducerea statului, Petru Groza s-a afirmat pe scena politică. Acesta era susținut de liderii de la Moscova și de comuniștii autohtoni.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Petru Groza s-a născut în judeţul Hunedoara. A fost jurist, deputat, ministru, preşedinte al Consiliului de Miniştri, preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale. A reuşit să-şi fondeze propriul partid, Frontul Plugarilor, cu care a intrat imediat sub „aripa protectoare” a Partidului Comunist.

Petru Groza a studiat la Facultatea de Drept şi de Studii Economice din Budapesta. Petru şi-a continuat studiile la Berlin, iar apoi la Facultatea de Drept Comercial şi Economie Politică din Leipzig. A obţinut titlul de doctor în ştiinţe juridice, cu distincţia „Magna cum Laude”. La întoarcerea în ţară, dr. Petru Groza a practicat avocatura la Lugoj, apoi la Deva.

Petru Groza a fost fondatorul unei formațiuni politice minore, de stânga, numită Frontul Plugarilor. Imediat după înființare, acest partid a intrat sub aripa protectoare Partidului Comnunist, care se afla în ilegalitate în acele vremuri.

Petru Groza a intrat în Partidul Național Liberal. A fost atras de idealurile pentru care luptau liderii mişcării naţionale din Ardeal: Ghe. Pop de Băsești, Ștefan Cicio Pop, Al. Vaida Voievod, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș ș.a. Petru Groza a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde s-a hotarât Unirea Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului și Banatului cu România.

MADOSZ - Uniunea Oamenilor Maghiari din România și Frontul Plugarilor au înființat Frontul Popular Antifascist. Această grupare s-a aflat tot în subordinea Partidului Comunist. Împreună cu Blocul Democratic și Partidul Socialist s-au întrunit la Țebea. Aici, sub gorunul lui Avram Iancu, au hotarât să lupte împreună împotriva pericolului fascist.

După Marea Unire, Petru Groza a fost ales deputat al Partidului Național Român. Ulterior, acesta s-a înscris în Partidul Poporului. Pe perioada de guvernare a acestui partid, Petru Groza a deținut funcțiile de ministru, ministru secretar de stat, respectiv deputat în Parlamentul României.

Frontul Plugarilor a contribuit la crearea Frontului Patriotic Antihitlerist. A susținut apoi formarea coaliției între PNȚ, PNL, PSD și P.C.R. - Blocul Național Democrat.

Generalul Gheorghe Avramescu a comandat Armata a 4-a, când aceasta a eliberat Ardealul de ocupanții hitleriști și hortyști. Gheorghe Avramescu a devenit popular și iubit de soldați, motiv pentru care regele Mihai l-a considerat oponentul perfect al lui Petru Groza.

Înaintea momentului instaurării guvernului Petru Groza, numele generalului Avramescu a fost vehiculat pentru postul de premier, atât în presă, cât și în rapoartele secrete sovietice.

Regele Mihai l-a înștiințat pe Gheorghe Avramescu că intenționează să-l aducă la București pentru a conduce noul guvern. Trebuia, însă, așteptat momentul oportun, după căderea guvernului Rădescu. Din mărturia locotenentului Alexandru Doroftei, comandantul gărzii personale a generalului, se înţelege că Avramescu a acceptat propunerea regelui, din dorința de a menține un regim democratic și umanitar în țară.

Atât URSS, cât și membri Partidului Comunist din România au fost conștienți că, în mod democratic, generalul Avramescu ar fi fost foarte greu de învins. Acesta din urmă se bucura de imaginea de erou eliberator al patriei. Din acest motiv, generalul a fost arestat în secret de către NKVD în timp ce regele Mihai îl aştepta la Bucureşti pentru a forma guvernul.

Vîșinki nu l-a dorit pe Avramescu, astfel că a ordonat serviciilor sovietice să găsească informații compromițătoare pentru general. NKVD a fost expert în eliminarea presupușilor adversari. Conform documentelor oficiale, generalul Avramescu a fost ucis în urma unui atac aerian german.

Regele Mihai a cedat presiunilor sovietice și l-a acceptat pe Petru Groza ca prim-ministru. Generalul Avramescu a dispărut, astfel România ajunge sub conducerea regimului totalitar comunist. Rămâne sub această autoritate încă o jumătate de secol.

După înlăturarea lui Ion Antonescu de la conducerea statului, Petru Groza s-a afirmat pe scena politică. Acesta era susținut de liderii de la Moscova și de comuniștii autohtoni, care au considerat că personalitatea și carisma lui ar putea asigura legitimitatea în fața lumii occidentale. După ce regele Mihai a cedat presiunilor sovietice, exercitate prin adjunctul ministrului de Externe sovietic, Vîșinski, Petru Groza a devenit prim-ministru. Ulterior, a fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale.

Comisia de Control al Armistițiului a dezarmat în totalitate trupele rămase în țară. Astfel, guvernarea lui Petru Groza a reprezentat instaurarea regimului comnunist în România și acapararea întregii puteri în stat. Orice formă de opoziție democratică, orice drept și orice libertate au fost eliminate.

Vîșinski i-a cerut regelui, printr- un ultimatum, să anunțe demisia lui Rădescu și să desemneze un nou prim-ministru. Generalul Rădescu a demisionat și s-a refugiat în Turcia. După o vreme a plecat în Marea Britanie, unde a primit azil politic.

Vîșinski vine din nou în fața regelui și îl anunță pe acesta că noul prim-ministru va fi Petru Groza. Vîșinski a afirmat: „Trebuie să comunic Majestății Voastre că am însărcinarea, din partea guvernului meu, să vă declar că omul care ne inspiră încredere este Petru Groza, ca Președinte al Consiliului. Bineînțeles, acesta este un lucru confidențial, pe care vi-l spun numai Majestății Voastre”.

Vîșinski a promis lui Petru Groza că dacă va accepta funcția de prim-ministru, România va primi Ardealul de Nord. Petru Groza s-a consultat cu Iuliu Maniu și i-a cerut sprijinul, promițându-i patru posturi de miniștri. Acesta din urmă a refuzat, afirmând că el nu colaborează cu comuniștii.

Iuliu Maniu a încercat timp îndelungat să-l convingă pe Petru Groza să nu accepte numirea de prim-ministru, „să nu se bage (...), căci și copiii mei se vor jena de numele meu”. Petru Groza a dat cu pumnul în masă și a răspuns: „Dacă pot să-mi salvez țara, să reprimim Ardealul, prefer să mă compromit. Iar dacă copiiilor mei le va fi rușine de mine, n-au decât să-și schimbe numele”.

Instaurarea guvernului comunist condus de Petru Groza a fost favorizată și de Acordul de procentaj. Cunoscut sub numele de „Documentul obraznic”, acest acord se referă la înțelegerea dintre Stalin și prim-ministrul britanic, Winston Churchill. Astfel, România s-a aflat nouăzeci la sută sub influența regimului comunist sovietic și zece la sută sub influență engleză. Practic, instaurarea comunismului a fost un lucru deja hotărât prin Acordul de procentaj.

După două zile de la instalarea guvernului lui Petru Groza, W. Churchill i-a comunicat președintelui american, Franklin Delano Roosevelt: „Sunt sigur că D-ta ca și mine ești tot atât de contrariat de evenimentele din România. Rușii au reușit să instaleze prin forță și înșelătorie un guvern comunist minoritar. În ce ne privește, noi am fost împiedicați să protestăm contra acestor evenimente de faptul că, pentru a avea libertatea de a salva Grecia, Eden și cu mine, în octombrie la Moscova, am recunoscut că Rusia trebuie să aibă o voce preponderentă în România și Bulgaria, pe când noi să o avem în Grecia”.

Guvernul Petru Groza era format din comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi ai Uniunii Populare Maghiare. Din guvern mai făceau parte și disidenţi ai partidelor istorice, aripa lui Gh. Tătărescu şi Anton Alexandrescu. Astfel, a fost dată impresia colaborării tuturor forţelor politice din România.

Petru Groza a afirmat: „Dacă eu stăteam deoparte, dacă renunţam, nu exista azi administraţie românească în Ardealul de Nord. E drept, am avut noroc cu Stalin. Sîntem siliţi să ne batem şi să acceptăm compromisuri”. Vîşinski a continuat să exercite puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă. La una din întâlniri, izbind cu pumnul în masă, trântind uşa, a declarat: „Yalta sînt eu!”.

Guvernul impus de Vîşinski regelui se autointitula ca fiind de largă concentrare democratică. În realitate, el era întruchiparea unei tipice coaliţii fictive, întrucât, sub conducerea comuniştilor, cabinetul nu cuprindea decât partide şi organizaţii ale P.C.R. Unul dintre susținătorii în secret ai P.C.R. și care făcea parte din guvern era Gheorghe Tătărescu.

Gruvernul Petru Groza era alcătuit din treizeci și una de persoane, din care șaptesprezece titulari, treisprezece subsecretari de stat şi prim-ministrul. Noul guvern, în realitate, se afla sub controlul Partidului Comunist, deoarece nouăzeci la sută erau membri P.C.R. Ministerul Apărării era preluat de un membru PCR.

Guvernul Petru Groza nu a fost bine privit de către diplomaţii şi ziariştii occidentali. Aceștia au considerat că, în contextul în care comuniștii au etichetat drept fasciști pe Rădescu și Maniu, din guvern făceau parte numeroase persoane oportuniste şi compromise moral, în timp ce poporul român aşteapta protecţia occidentalilor.

Sub presiunea lui Vîşinski, regele l-a numit ca prim-ministru pe dr. Petru Groza, care și-a format un nou guvern. Astfel, patru miniștri reprezentau P.C.R., trei - P.S.D., trei - Frontul Plugarilor, trei - P.N.L., unul - P.N.Ţ., unul - Uniunea Patrioţilor, unul - Confederaţia Generală a Muncii, unul - Uniunea Preoţilor Democraţi, afiliată Uniunii Patriotice. P.N.Ţ. şi P.N.L. – Brătianu au refuzat să participe la guvernare.

Guvernul Petru Groza a început etapa de tranziţie spre regimul „democrat-popular”, de fapt comunist, care se încheie cu abdicarea silită a regelui Mihai. Acest guvern s-a concentrat pe: consolidarea poziţiilor ocupate de PCR şi afiliaţii săi la nivelul întregii ţări, organizarea alegerilor parlamentare care au favorizat, prin fraudă, legimitatea regimului comunist şi a guvernului impus prin presiunea sovietică, desfiinţarea pluralismului politic, a partidelor politice istorice, lichidarea opoziţiei şi abdicarea regelui.

Petru Groza a reuşit să aducă în viaţa politică românească primul guvern comunist, acest fapt fiind posibil datorită presiunii Moscovei prin prezenţa lui Vîșinski. Acesta din urmă l-a ameninţat pe regele Mihai că refuzul de a-l accepta pe Petru Groza ca prim-ministru, poate duce chiar la lichidarea României ca stat independent.

Guvernul Petru Groza a fost învăluit în jurul multor controverse şi critici. Instaurarea lui a semnificat pentru România deschiderea drumului comuniştilor spre acapararea puterii depline. Comuniştii au protejat acest guvern deoarece, prin intermediul lui, netezeau transformarea României într-un stat totalitar, comunist.

După instalarea guvernului, Churchill i-a telegrafiat lui Roosevelt, spunându-i: „Sunt sigur că D-ta ca şi mine eşti tot atât de contrariat de evenimentele din România. Ruşii au reuşit să instaleze prin forţă şi înşelătorie un guvern comunist minoritar. În ce ne priveşte, noi am fost împiedicaţi să protestăm contra acestor evenimente de faptul că, pentru a avea libertatea de a salva Grecia, Eden şi cu mine, în octombrie la Moscova, am recunoscut că Rusia trebuie să aibă o voce preponderentă în România şi Bulgaria, pe când noi să o avem în Grecia”.

Într-o declaraţie făcută presei străine, liderul PNŢ Iuliu Maniu a declarat: „Guvernul Groza, un guvern odios cum nu a mai fost altul în România. Pe un sâmbure comunist s-au grefat ambuscaţii şi rataţii vieţii publice româneşti de sub cele trei dictaturi precedente, care, compromişi şi odioşi opiniei publice, s-au oferit să camufleze pe comunişti, pentru ca, scăpând de acuzaţia de criminali de război, să poată exercita o nouă teroare de pe banca ministerială a aşa-zisului guvern democratic”.

Într-o declaraţie făcută presei străine, liderul PNL Dinu Brătianu a afirmat: „Guvernul Groza, ce reprezintă toate stigmatele dictaturii, constituie un real pericol pentru România, atât în ordinea internă, cât şi pentru poziţia sa internaţională”.

Istoricul Adrian Cioroianu precizează: „Petru Groza este unul dintre cameleonii politicii româneşti. Guvernul său - primul pro-comunist din România - a marcat imixtiunea brutală a Uniunii Sovietice în viaţa politică de la Bucureşti”. Referitor la guvernul Groza, Cioroian mai afirma că „impunerea lui ca prim-ministru dorea să semnifice că de fapt că nu vin comuniştii la putere la Bucureşti, când în realitate sovieticii deja împânziseră România”.

Pierderile teritoriale au determinat România să intre în cel de-al doilea război mondial. După acceptarea guvernului condus de Petru Groza, România a recâştigat partea de Nord-Vest a Transilvaniei. Totul s-a făcut în urma unui schimb de telegrame între Petru Groza şi Stalin. Astfel, România a reintrat în posesia teritoriului său naţional, având administraţie românească.

Petru Groza şi Gheorghe Tătărăscu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de externe, au trimis lui Stalin telegramă prin care solicitau, în termeni diplomatici, dar fermi, retrocedarea Transilvaniei de nord-est României.

Fapt fără precedent, Stalin a răspuns în 24 de ore: „Guvernul sovietic a hotărît să satisfacă cererea guvernului român şi, în conformitate cu Convenţia de Armistiţiu, din 12 septembrie 1944, să consimtă pentru instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului român”. Unirea Transilvaniei de nord-est nu s-ar fi putut realiza fără acordul expres al lui Stalin, în condiţiile în care România avea regim de ţară învinsă şi ocupată.

Una dintre raţiunile care l-a determinat pe rege să cedeze în faţa ameninţărilor lui Vîşinski a fost promisiunea din partea Rusiei de a restitui Transilvania de Nord. De asemenea, regele Mihai a crezut că, prin intermediul guvernul Petru Groza, susţinut puternic de către ruşi, se vor atenua rigorilor materiale ale aplicării armistiţiului.

Tratatul de Pace de la Paris a confirmat restituirea nord-vestului Transilvaniei României. La scurt timp după intrarea în vigoare a acestui tratat, URSS a fost de acord să-şi retragă armata din România, cu excepţia unor unităţi care erau necesare pentru menţinerea comunicaţiilor cu forţele de ocupaţie din Austria.

Reforma agrară a fost un act formal, deoarece nu se ştia câţi luptători şi prizonieri se vor mai întoarce vii în ţară, iar pământul luat de la proprietari, și dat ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin, avea să intre în câțiva ani în posesia gospodăriilor de stat şi a gospodăriilor agricole colective. Această lege a fost formulată în Proiectul de platformă a Frontului Naţional-Democrat.

În jurnalul profesorului Constantin Rădulescu-Motru se preciza: „Astă seară la orele 22 s-a citit la Radio Bucureşti textul legii de Reformă Agrară. Aşa după cum se aştepta, toate terenurile arabile, păşune şi izlaz – cu exceptarea viilor şi a pădurilor, pentru care va veni o altă lege – terenuri care depăşesc întinderea de 50 hectare pentru un proprietar, sunt confiscate în folosul statului. Statul va împroprietări pe ele pe cei fără pământ.”

Constantin Rădulescu-Motru a specificat în jurnalul său: „Statul va mai înfiinţa, în afară de ce va da la cei fără pământ: grădini de zarzavat în apropierea oraşelor, şcoli agricole şi ferme experimentale în vederea ridicării producţiei agricole şi a creşterii vitelor etc. etc., cu un cuvânt, statul va lua asupra sa procesul agricol pe care nu l-au putut aduce moşierii. Deocamdată statul nu are pregătire pentru aceste înfiinţări, neavând nici un inventar agricol şi nici oameni speciali. Inventarul îl va lua gratuit tot de la moşierii expropriaţi.”

Prin reforma agrară, s-a urmărit distrugerea definitivă a moşierimii ca pătură socială. Acest fapt a atras după sine noi confiscări de pământ. Pământul expropriat de la moțieri era împărțit mai multor familii. Practic, comuniştii au reuşit să distrugă marile proprietăţi agrare. Pământul rămas în proprietatea unor moşieri a fost confiscat mai târziu de către comunişti.

Guvernul Petru Groza a adoptat această reformă agrară, deoarece comuniştii au instigat masele de ţărani la ură împotriva ţăranilor înstăriţi, încurajând lichidarea marilor proprietăţi agrare. Petru Groza nu a întreprins acţiuni în vederea stopării acestui proces, deşi era convins că nu poate avea bază legală. În anumite zone, ţăranii au acaparat şi pământurile statului.

Prim-ministrul Groza a dat dovadă de mare toleranţă faţă de actele de deposedare înfăptuite înainte de aplicarea reformei agrare. Acest fapt a favorizat abuzurile faţă de marii proprietari de pământ.

Instituţiile ce reprezentau interesele marilor proprietari de pământ au fost vizate de comunişti spre a fi eliminate. A doua zi după promulgarea Legii Agrare, Uniunea Centrală a Sindicatelor Agricole a fost dizolvată, iar bunurile ei au fost preluate de stat. Au urmat desființarea și deposedarea de avere a altor instituţii ce aveau legături cu moşierimea.

Prin această reformă agrară scopul comuniştilor a fost atins: acela de a pregăti condiţiile viitoarei regrupări a micilor gospodării în noi şi mari unităţi de producţie, ce puteau fi dirijate şi controlate de către stat. Astfel, a fost susținită exploatarea în comun a pământului. Dizolvarea marilor proprietăţi nu a soluţionat problemele ţărănimii mici şi mijlocii, ci s-a încercat demonstrarea că proprietatea privată nu este eficientă. Împroprietărirea a făcut noul regim să câştige simpatiile ţărănimii, însă adevăratele intenţii aveau să fie dezvăluite patru ani mai târziu, când va fi lansată colectivizarea agriculturii.

Autoproclamat „apărător al democraţiei şi cuceririlor revoluţionare ale poporului”, guvernul Petru Groza a anulat treptat libertatea presei, a impus epurări în aparatul de stat, a creat tribunalele populare şi a organizat lagărele de deţinuţi politici.

S-au pus bazele primelor sovromuri, societăţi mixte româno-sovietice, instrumente de exploatare şi control economic asupra României şi asupra resurselor sale naturale de către Uniunea Sovietică.

După recunoaşterea de către guvernele occidentale, guvernul Groza şi-a lansat o puternică campanie împotriva opoziţiei. Au urmat procese politice, în urma cărora comuniştii au reuşit să înlăture partidele politice şi să distrugă elita politică şi intelectuală a României.

Tinerii care și-au manifestat solidaritatea față de poporul român și, alături de regele Mihai I, au fost nemulțumiți de guvernul impus de sovietici, au fost numiţi în presa comunistă „fascişti, asasini, reacţionari”. Mai târziu, s-a ajuns la dizolvarea partidelor opoziţiei şi arestarea conducătorilor lor. Aceste evenimente au marcat începutul instaurării cenzurii la toate nivelele şi a transformării României într-o ţară totalitară.

Ţinta comuniştilor a fost exterminarea adversarilor politici, astfel că s-a ajuns să aibă loc o prigoană comunistă faţă de toţi aceia ce erau percepuţi ca fiind neloiali regimului. Mulţi dintre condamnaţi erau etichetaţi drept „criminali de război”, fiind judecaţi de aşa-numitele Tribunale ale poporului.

Fiind considerat „un organ reacţionar”, Senatul a fost desființat de către comunişti. Parlamentul a fost reorganizat într-un singur corp legislativ, Adunarea Deputaţilor. Mai târziu, prin Constituţia din 1948, instituţia parlamentară a fost transformată în Marea Adunare Naţională, subordonată total puterii comuniste.

Guvernul Petru Groza a adoptat o nouă lege electorală pe baza căreia s-au desfăşurat alegerile, câştigate ilegal de către Blocul Partidelor Democratice. Acest Bloc reunea PCR, PSD, PNL- Gheorghe Tătărescu, PNŢ- Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor și Partidul Naţional Popular.

Alegerile parlamentare, deşi fraudate de către autorităţile comuniste, au fost recunoscute de Marea Britanie şi SUA. Întreaga campanie electorală a constituit ocazia comuniştilor de a folosi violenţa, fiind înregistrate agresiuni, bătăi şi chiar crime.

Mii de oameni s-au adunat în faţa Palatului Regal din Bucureşti. Autorităţile comuniste au intervenit în forţă, cu aşa-zisele „trupe de şoc”, pentru a pune capăt manifestării de susţinere a regelui Mihai, aflat în grevă pentru a obţine demisia guvernului Petru Groza. Comuniştii au fost înarmaţi cu obiecte contondente, răngi, măciuci. Au fost oameni uciși, răniți și arestaţi. Cei arestaţi au fost bătuţi, unii dintre ei au petrecut mulţi ani de închisoare.

Generalul rus I. Z. Susaicov a transmis prin fir direct o telefonogramă către URSS, care a fost distribuită lui Stalin, lui Molotov şi altora, prin care relata că: „Demonstraţii, partizani ai lui Maniu si Brătianu s-au repezit asupra camioanelor, i-au bătut pe muncitori si au dat foc camioanelor. Provocatorii înarmaţi cu revolvere, pietre si răngi s-au repezit asupra poliţiştilor. Din partea atacatorilor nu sunt victime, deoarece poliţiştii au tras în aer. Dezordi­nile sunt opera lui Maniu şi Brătianu. Ziariştii englezi şi străini s-au aflat în locurile de concentrare a demonstranţilor. De la balcoanele hotelului, englezii şi americanii salutau pe demonstranţi. Guvernul a tinut o consfătuire

Fostul prim-ministru, Constantin Sănătescu, a menţionat: „pentru a împiedica această manifestaţie de simpatie, comuniştii au apărut în câteva camioane ca să împrăştie lumea. S-au produs ciocniri, s-au schimbat focuri de armă. Ofiţerii anglo-americani au fost martori la această sce­nă si au declarat că toată dezordinea a fost provocată de comunişti. Iar pe 12 Nov. menţionează înmormântarea a doi comunişti omorâţi pe 8 Nov. Guvernul le-a fă­cut funeralii naţionale, discursuri transmise la radio, în care se atacă par­tidele lui Maniu şi Brătianu, responsabile de dezordinile de la 8 Nov., zic comu­niştii. Mare falsificare a adevărului! Spre seară apar pe ziduri si tramvaie afi­şe mari, prin care

Schuyler, reprezentantul american în Comisia Aliată de Control din România, relata: „...Observatorii mei au estimat că, în ju­rul orei 11 a.m., se adunaseră aproximativ 15000 de oameni. Mulţimea a păstrat ordinea, scandând pentru „Rege şi Ţara” şi agitând pancartele, cam până la prânz. Tot atunci un număr de camioane, pline cu poliţişti si civili înarmaţi cu pistoa­le si bâte, au pătruns în piaţă şi au început să încercuiască oamenii. Atitudinea oamenilor s-a schimbat imediat. S-au ridicat pumni şi au fost schimbate insulte. Atunci, poliţiştii şi civilii au coborât din camioane şi au început să facă ares­tări. Au izbucnit bătăi, s-au tras focuri de armă. Mai multe camioane au fost răsturnate

În cadrul Consiliului Frontului Naţional Democrat, Vasile Luca a afirmat „Reacţiunea, în frunte cu Maniu şi Brătianu, a ales ziua Regelui ca să arun­ce toate forţele lor într-o demonstraţie uriaşă, folosind sentimentul monarhic al poporului. Acţiunea a fost pregătită în toată ţara, ca un fel de rebeliune. E clar că totul a fost mobilizat si sprijinit de americani si englezi şi demon­straţia a fost făcută si în vederea sosirii în tară a lui Ethrige, trimisul S.U.A”.

Vasile Luca a subliniat că „De la cei arestaţi reiese că erau pregătiţi, că au fost înarmaţi, plătiţi pentru acţiuni antisovietice de partidele „istorice” pe care nu le putem socoti ca partide de ordine. Si noi socotim că pe aceste fapte să se facă un mare proces politic, pe baza legilor existente pentru rebeliune, ceată înarmată cu săvârşirea de omor si trebuie să fie condamnaţi. …. Separat să cerem dizolvarea acestor două partide. Guvernul trebuie să facă un protest împotriva amestecului reprezentanţilor anglo-americani în demonstraţia antiguvernamentală”.

Partidul Naţional Ţărănesc a dat un comunicat prin care acuza guvernul pentru incidentele petrecute, afirmând: „agenţi comunişti şi organe ale poliţiei atacau, loveau şi arestau oamenii care strigau „Trăiască Regele” pe care-i duceau în curtea MAI. Un agent cu capul descoperit a ieşit din curtea Ministerului de Interne şi, urcându-se pe scara unui autocamion, a făcut semn celorlalte să-l urmeze. Coloana de maşini a pornit peste manifestanţi, călcând pe unii, iar muncitorii izbeau publicul cu răngi de fier”.

În urma celor petrecute, s-a deschis o anchetă coordonată de către guvern, nu de Comisia Aliată de Control, precum ceruse PNŢ-ul şi reprezentanţii Angliei şi SUA. Conducerea PNŢ a întocmit un memoriu semnat de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Minai Popovici, dr. Nicolae Lupu şi Ştefan Mihăiescu, prin care se preciza: „Nu s-a găsit la vreun membru al partidului nostru arme sau orice alte instrumente cu care să fi putut săvârşi o agresiune. Nu se va putea dovedi vreodată că noi am ordonat, am tolerat ori am cunoscut vreo intenţie agresivă din partea unui partizan – oricât de obscur – îndreptată contra autorităţilor, a unei puteri străine sau a unei rase”.

În timpul guvernului Groza s-a semnat Tratatul de pace de la Paris, ratificat de cele trei Mari Puteri: Marea Britanie, SUA și URSS. În această perioadă, guvernul împreună cu comuniştii români au avut un singur scop: preluarea întregii puteri politice și lichidarea opoziției democratice.

A fost adoptată Legea pentru organizarea Ministerului Industriei şi Comerţului, a oficiilor industriale. Astfel, statul prelua controlul asupra producţiei industriale, de la procurarea materiilor prime până la desfacerea produselor.

Petru Groza a anunțat că „fasciştii” din viaţa publică și ofițerii de poliție, care au participat la război de partea Germanie, urmau să fie arestați. Ei se făceau „vinovaţi de dezastrul care s-a abătut asupra ţării”. Arestările s-au făcut de către agenţi sovietici de origine basarabeană, recrutaţi de curând în poliţie. În acest mod sovieticii controlau forţele de re­presiune.

Legea pentru reforma monetară a confiscat aproape în totalitate circulaţia bănească sub pretextul stopării inflaţiei galopante. Această reformă a atras după sine sărăcirea bruscă a întregii populaţii deţinătoare de anumite sume de bani. Cu un an înainte se realizase etatizarea Băncii Naţionale.

Lichidarea opoziţiei a constituit o prioritate pentru comuniştii români, astfel că, printr-o înscenare, lideri importanți ai PNȚ au fost lichidați iar acest partid istoric a fost dizolvat. Ţărăniştii au fost acuzaţi că au vrut să plece ilegal în străinătate, fapt ce a dus la arestarea liderilor săi şi condamnarea la ani grei de închisoare. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache și-au pierdut viaţa în temniţă.

Prin dizolvare sau autodizolvare, în cazul PNL, a fost înlăturat sistemul politic bazat pe existenţa mai multor partide politice, pluripartidism.

Guvernul a redactat actul de abdicare a regelui Mihai, care, ameninţat şi şantajat, a acceptat să renunţe la tron. Odată cu plecarea regelui, Monarhia, ca formă de guvernământ, a încetat să mai existe. România a fost transformată în Republica Populară Română.

Aproximativ jumătate dintre angajații Ministerului de Interne, existenţi înaintea instaurării guvernului, au fost fie trecuți în rezervă sau concediați. În locul lor au fost aduse „elemente cin­stite, democratice şi capabile”. Poliţia, Siguranţa, Jandarmeria şi Corpul Detec­tivilor au fost reorganizate. Acesta din urmă a primit misiunea specială de a identifica membri încă activi ai Gărzii de Fier şi de a-i aresta.

La îndemnul partidelor istorice şi cu asentimentul SUA, Regele Mihai I a cerut demisia guvernului Petru Groza. Acesta din urmă, contrar prevederilor constituţionale, nu s-a conformat. Regele a declanşat „greva regală”, refuzând să mai semneze decrete, legi şi alte documente oficiale. Guvernul, în mod abuziv, a continuat să rămână la putere ignorând prerogativele regelui şi convenienţele politice. Prin această grevă se urmărea demisia guvernului Groza şi formarea unuia nou, care să includă toate partidele.

Deoarece guvernul Petru Groza nu a fost recunoscut, nici pe plan intern, nici pe plan extern, regele Mihai a refuzat să mai ia parte, alături de membri executivului, la parada şi la festivităţile din 23 august. Regele a trimis o notă de informare Comisiei Aliate de Control cu privire la decizia lui. Ulterior, a încetat să mai ratifice decretele guvernului, fapt cunoscut în istorie drept „greva regală”.

Manifestările din noiembrie s-au soldat cu victime, deoarece grupuri de provocatori comunişti s-au amestecat între demonstranţi. Camioanele Poliţiei şi detaşamente înarmate ale comuniştilor au atacat mulţimea provocând victime. Au fost arestate peste o mie de persoane.

Prin „greva regală”, regele Mihai dorea să provoace demisia guvernului Groza. Acesta nu era acceptat de Marea Britanie şi SUA. Totuşi, guvernul Groza se bucura de sprijinul URSS, motiv pentru care nu a luat în discuţie posibilitatea demisionării.

Situaţia din România a fost luată în discuţie la reuniunile miniştrilor de externe ai SUA, URSS și Marii Britanii. Aceștia au cerut Bucureştiului să includă în guvern şi reprezentanţi ai PNL şi PNŢ şi să organizeze alegeri libere. Astfel, Occidentul a început să schițeze gesturi de protest faţă de acţiunile comuniştilor. Pentru România a fost, însă, târziu, influenţa sovietică era de neclintit.

La Bucureşti a avut loc vizita unei delegaţii formată din: Andrei Ianuarievici Vîşinski, din partea URSS, Averell Harimann, din partea SUA şi Archibald Clark-Kerr, din partea Marea Britaniei. În urma acestei delegaţii, prin decret regal, au fost introduşi în guvernul Petru Groza Mihail Romniceanu, din partea PNL, şi Emil Haţieganu, din partea PNŢ.

Cu prilejul zilei onomastice a regelui, a avut loc la Bucureşti prima demonstraţie anticomunistă. A participat tineretul liberal şi ţărănist. Această manifestare a fost o acţiune de solidaritate faţă de atitudinea regelui, aflat în exil la Sinaia, scandând „Regele şi patria” şi o critică la adresa politicii guvernului Groza, care a răspuns cu violenţă la manifestări.

După numirea celor doi reprezentanţi din partea PNL şi PNŢ, greva regală a luat sfârşit. La puţin timp, guvernul Petru Groza a fost recunoscut de către Occident. Regele Mihai I încetează greva şi se întoarce în Bucureşti.

Petru Groza i-a povestit prietenului său din perioada interbelică, Adrian Brudariu, o serie de împrejurări tragice din politică. Se pare că el l-a sfătuit pe Gheorghe Tătărăscu, vicepreşedinte şi ministru de externe, să fie prudent cu privire la tot ce spune şi face, deoarece acţiunile lui sînt urmărite de sovietici şi sancţionate cu lichidarea de către iscoadele din ţară.

Petru Groza a mărturisit că l-a sfătuit pe Lucreţiu Pătrăşcanu să nu se ducă la Cluj, doarece i se pregăteşte o cursă, că i se va răstălmăci fiecare cuvânt, frază sau gest. I-a amintit acestuia că ruşii nu tolerează naţionalismul altor popoare, dorind să-l promoveze numai pe al lor.

Petru Groza a povestit că „Şi pe Dej l-am sfătuit să nu-l mai critice atît pe Tito, căci ar putea să regrete. Cu Bodnăraş mă înţeleg cel mai bine. Are o experienţă bogată căci cunoaşte stările din Rusia. Acolo se face imperialism pentru înghiţirea tuturor popoarelor, ba chiar a Europei, dacă vor putea”.

La finalul discuţiei cu Brudariu, Groza a făcut o mărturisire înspăimîntătoare: „Acum cînd Stalin nu mai este, pot să-ţi confirm că ni s-au cerut mii de intelectuali ca să-i ducă în Siberia. A fost o luptă dramatică. Cu greu i-am îmblînzit pe stăpînitori, ca să evităm ceea ce au făcut bulgarii cu intelectualii lor”. Brudariu a relatat că prietenul său îi spunea: „Lămuriţi pe cei ce nu au înţeles. Scrieţi întreg adevărul despre mine. Istoria mă va judeca drept”.

Groza răspundea criticilor privind relaţia cu Uniunea Sovietică şi prezenţei armatei sovietice în România astfel: „Armata sovietică este aici, dar noi am adus-o? Noi am făcut războiul? Noi, cei care am fost împotriva acestui război, chiar înainte de a se fi declarat şi în timpul lui, noi sîntem vinovaţi?”.

O altă mărturisire a lui Petru Groza: „Războiul acesta nu l-am făcut noi şi nu l-am pierdut noi. Armistiţiul nu l-am încheiat noi, ci l-au încheiat partidele istorice. Noi am dus numai sarcinile acestui Armistiţiu. Noi nu ţinem nicio zi mai mult armata sovietică decît trebuie ea să mai rămână, din considerente care privesc Rusia sovietică”.

Referitor la relaţia sa cu Stalin, Petru Groza a mărturisit: „M-am apropiat de el. Acesta stătea pe un soi de cotineaţă, ceva mai înaltă ca podeaua. M-am aruncat în genunchi, i-am sărutat picioarele şi i-am spus: În sfârşit mi-am atins idealul de mic copil. Ziua asta va fi cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Stalin, vădit impresionat, m-a luat de braţ, m-a ridicat, m-a îmbrăţişat. Îi făcuse o impresie deosebită circul meu şi pe urmă l-am câştigat. Eram un teatralist fără pereche!”.

Recuperarea Transilvaniei de către guvernul Petru Groza a constituit cel mai important câştig teritorial al României.

Vizita de două luni a lui Petru Groza în China a deschis un întreg capitol în politica externă. Aşa cum a apreciat liderul sovietic Hruşciov, ea a marcat o nouă politică românească, una care îşi adăposteşte sub „umbrela chinezească” impulsurile naţionaliste şi izolaţioniste faţă de Moscova.

Vizita lui Petru Groza în China a constituit un imbold pentru liderii comunişti români. Dej, prim secretar al P.M.R., va merge la Beijing, la cel de-al VIII-lea Congres al P.C. Chinez, iar Chivu Stoica, preşedintele Consiliului de Miniştri, va conduce o delegaţie oficială română la Beijing.