Lovitura de stat de la 23 august 1944
România în drum spre influența URSS
autor Cristina Pop, iulie 2016
Prin lovitura de stat de la 23 august 1944 România a întoars armele împotriva fostului aliat, Germania, şi s-a aliat cu Naţiunile Unite.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Regele Mihai, suveranul României, a avut de luat o decizie grea privind situaţia României faţă de participarea la cel de-al Doilea Război Mondial. Regele a înlăturat pericolul transformării României într-un teatru de război. Astfel, a decis să întoarcă armele împotriva fostului aliat, Germania, şi să se alieze cu Naţiunile Unite.

Prin declaraţia lui Molotov, s-a precizat că URSS nu intenţionează să se amestece în viaţa politică internă a României. Din partea Rusiei Sovietice s-a propus o măsură de rezervă, în cazul neacceptării de către Antonescu a negocierilor pentru armistiţiu. Măsura a constat în formarea unui guvern de către opoziţie, cu sediul la Iaşi sau la Galaţi, însă, sub protecţia Armatei Roşii. Soarta României a fost decisă în pofida afirmaţiilor URSS- ului. Rusia a urmărit transformarea României într-un stat comunist sub influenţă sovietică.

Poziţia internaţională a României a fost nesigură, deoarece chiar la Stockholm s-au desfăşurat negocieri germano-sovietice. România risca să devină ţara cu statut de monedă de schimb între cele două puteri totalitare. Aceste tratative germano-sovietice au fost percepute ca o tentativă a Germaniei de a forţa mâna Marii Britanii şi a Statelor Unite pentru a încheia un tratat îndreptat împotriva Uniunii Sovietice. URSS era deja apreciată de către puterile occidentale ca un potenţial adversar.

Diplomatul român Frederic Nanu a fost chestionat de către ministrul de externe Mihai Antonescu asupra încheierii armistiţiului, în cazul retragerii cabinetului mareşalului Antonescu. Acesta a răspuns că ruşii sunt dispuşi să negocieze şi cu guvernul aflat în exerciţiu.

Armata Roşie a început o puternică ofensivă asupra Moldovei, trupele române din „Poarta Iaşiului” s-au retras. Trupele sovietice au intrat în Iaşi, depăşind trupele Armatei a 4-a, aflate în retragere dezordonată. Mareşalul Antonescu a făcut o scurtă inspecţie pe front în această perioadă şi a constatat spargerea frontului şi retragerea haotică.

Pătrunderea Armatei Roşii în Moldova a influenţat situaţia politică a României. Astfel, tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, iniţiate încă de la sfârşitul anului 1943, au fost în zadar. URSS a fost atât de aproape, încât a obţinut puterea deplină să hotărască soarta României.

Gheorghe Brătianu a făcut un nou demers pe lângă mareşal, în vederea urgentării încheierii armistiţiului. Mareşalul Ion Antonescu a fost în audienţă la regele Mihai I. Antonescu a declarat că este dispus să semneze armistiţiul, după stabilizarea frontului şi obţinerea acordului lui Hitler. În aceste condiţii, regele Mihai I a ordonat demiterea şi arestarea mareşalului Ion Antonescu, conducătorul statului, şi a principalului său colaborator, Mihai Antonescu, viceprim-ministru.

Răspunsul lui Molotov, în contextul încheierii Convenţiei de Armistiţiu la Moscova, relevă faptul că mareşalul Antonescu s-a bucurat de prestigiu la Moscova. Lucreţiu Pătrăşcanu a întrebat: „De ce condiţiile de armistiţiu impuse de către URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu?”. Molotov a răspuns: „Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentaţi pe nimeni”. Pătrăşcanu s-a aflat la Moscova împreună cu delegația română pentru semnarea armistiţiului. Acest armistițiu avea să instaureze controlul sever al URSS- ului asupra României.

Ion Antonescu a avut o evoluţie rapidă în ierarhia militară. A fost general, mareşal al Armatei Române, preşedinte al Consiliului de miniştri, „conducător” al statului. Acesta a îndeplinit şi funcţii precum: şef al Statului Major General, apoi ministru al Apărării Naţionale.

Ion Antonescu s-a născut la Piteşti, într-o familie de militari. A urmat mai multe şcoli cu profil militar, a absolvit inclusiv Şcoala Superioară de Război. În 1907, în timpul răscoalei ţărăneşti, s-a distins în fruntea unui mic detaşament care apăra intrarea în Galaţi. Acesta i-a convins pe ţărani să nu intre în oraş fără a se trage niciun foc de armă.

Pentru calităţile militare a fost decorat de către regele Ferdinand I cu „Ordinul Mihai Viteazul”. Cu acest prilej, regele i-a adresat următoarele cuvinte: „Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război”.

În timpul Primului Război Mondial, Antonescu a fost şef al Biroului operaţii la Corpul 4 armată, al Biroului operaţii la Grupul de armate comandat de generalul Constantin Prezan şi al Biroului operaţii de la Marele Cartier General. Antonescu a fost trimis la Petrograd ca delegat al Marelui Cartier General, pentru a stabili planul colaborării ruso-române. Antonescu este cel care a conceput planurile bătăliei de la Mărăşeşti, când armata română a obţinut o victorie răsunătoare.

Abdicarea regelui Carol al II-lea i-a oferit posibilitatea de a prelua efectiv conducerea statului. La început, Antonescu a format un guvern alături de Mişcarea Legionară. În cel de-al Doilea Război Mondial, Ion Antonescu a introdus România de partea Puterilor Axei. Această decizie avea să-i aducă condamnarea la moarte.

Antonescu i-a înlăturat pe legionari de la conducerea statului din cauza asasinatelor organizate. Acesta a preluat întreaga putere a statului, regele Mihai fiind mai mult o figură onorifică a României. Antonescu și-a instaurat un regim autoritar, o dictatură militară.

Cu scopul de a elibera Basarabia şi Nordul Bucovinei, teritorii anexate de URSS, Antonescu a participat alături de Germania Nazistă la invadarea Rusiei Sovietice. Acest plan a purtat denumirea de „Operaţiunea Barbarossa”. Expresia celebră „Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!” i-a aparţinut mareşalului.

Ziua înlăturării lui Antonescu şi a guvernului său a fost sărbătorită ca Ziua Naţională a României, din 1948 şi până în 1990. Însă, pentru România acea zi poate simboliza şi începutul calvarului comunist. S-a trecut de la o dictatură militară la una totalitară, fiind instaurat treptat un regim politic de extremă stângă: COMUNISMUL. Acesta avea să aducă României teroare şi represiune. Comuniştii au încercat să acrediteze ideea conform căreia 23 august este opera lor.

Regele Mihai şi-a dat acordul înlăturării prin forţă a mareşalului Ion Antonescu. Tot atunci s-au pus bazele Blocului Naţional-Democrat, o coaliţie democratică naţională. Această coaliție a reunit principalele forţe politice: PNL, PNŢ, PSD, PCR.

În cadrul unei şedinţe, reprezentanţii Opoziţiei, ai Palatului Regal, ai Armatei şi a ai comuniştilor au încercat să se pună de acord în privința ieșirii României din război.

La Rastenburg, a avut loc o întrevedere între Antonescu şi Hitler. În urma acestei întâlniri, Hitler a fost convins că Antonescu va rămâne fidel luptei duse de el şi că este stăpân pe situaţia din ţară. Realitatea a fost alta. Antonescu a fost convins că trebuie să scoată România cât mai repede din alianţa cu Germania. A aşteptat, însă, o ocazie favorabilă ţării.

Ion Mihalache a declarat că armistiţiul trebuie semnat imediat, fie de mareşalul Ion Antonescu, fie de militari. S-a vehiculat chiar numele generalului Aurel Aldea, care urma să fie trimis în Moldova în acest sens. Situaţia din România a necesitat rezolvarea problemei încheierii armistiţiului, cu sau fără Antonescu.

A avut loc ofensiva de la Iași-Chișinău din partea trupelor Armatei Roșii, aparținând Fronturilor al 2-lea și al 3-lea Ucrainean. În urma declanșării acestei ofensive, în România s-a prefigurat ca ultimă soluție răsturnarea guvernului. Această răsturnare implica arestarea mareșalului Ion Antonescu și imobilizarea trupelor germane de pe teritoriul României. În două zile, sovieticii s-au aflat pe linia Târgu Neamţ-Huşi-Chişinău, provocând o puternică spărtură în frontul germano-român din Moldova.

O nouă consfătuire a avut loc la sfârşitul lunii iulie. Atunci au fost prezenți Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Constantin Sănătescu, Constantin Vasiliu-Răşcanu, Grigore Niculescu-Buzeşti. S-a hotărât ca Antonescu să fie înlăturat de la putere, însă nu a fost decisă ziua în care urma să se întâmple acest lucru.

Spargerea frontului în Moldova a impus adoptarea unor soluţii imediate de către factorii de decizie de la Bucureşti. A avut loc o întrevedere între mareşalul Antonescu şi Ion Mihalache privind situaţia din ţară. La Snagov, s-a organizat o şedinţă a guvernului Antonescu. Mihai Antonescu a relatat ulterior că trimisese la Ankara trei telegrame prin care a solicitat încheierea armistiţiului.

Victor Rădulescu-Pogoneanu a precizat că mareşalul a încercat să ajungă la o înţelegere cu Puterile Occidentale. L-a însărcinat pe ataşatul militar la Ankara, Col. Teodorescu, fără să-l informaze pe Al. Cretzianu, ministrul reprezentant al României în Turcia, „să intre în negocieri cu reprezentanţii Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii. Scopul a fost să încheie un armistiţiu. Contactul fusese luat la Istanbul, dar fără să se poată atinge vreun rezultat, Puterile Occidentale nefiind, precum am arătat mai sus, nici un moment dispuse la o negociere fără participarea U.R.S.S.”.

Regele Mihai a povestit despre ziua înlăturării lui Antonescu: „Când m-am trezit în acea dimineaţă de 23 august am fost convins că nu voi apuca ziua următoare. Dar eram hotărât să scot România din alianţa ei cu Hitler. Armata lui Stalin era în apropierea României, frontul se rupsese, iar populaţia era sătulă de război. I-am chemat pe mareşal şi pe ministrul de Externe, Mihai Antonescu, la Palat. Când au ajuns, le-am expus viziunea mea asupra situaţiei: România ar trebui să solicite un armistiţiu din partea URSS, a Marii Britanii şi a Statelor Unite”. Antonescu a spus: „Mai întâi trebuie să mă consult cu Hitler”. Regele i-a răspuns: „Asta e, nu‑i nimic de făcut”.

În ziua înlăturării lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu a sosit la Palat. Mihai Antonescu i-a expus regelui dorinţa de a amâna încheierea armistiţiului. Acesta a considerat că prin demersurile diplomatice întreprinse pe cont propriu ar putea crea României condiţii mai avantajoase. Regele Mihai nu s-a pronunţat, dar i-a cerut viceprim-ministrului să rămână şi la audienţa acordată mareşalului. Ion Antonescu a sosit la Palat, fiind întâmpinat de colonelul Emilian Ionescu, care l-a îndrumat spre salonul galben de la parterul Casei Noi. La discuţii au participat: regele Mihai, Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalul Constantin Sănătescu.

Regele a adoptat o poziţie fermă în faţa mareşalului. A vrut să impună încheierea armistiţiului. Antonescu a declarat: „Niciodată! Cum o să las ţara pe mâinile unui copil!”. Acesta a reprezentat momentul în care regele Mihai a ieşit din cameră spunând că se duce să bea un pahar cu apă. Însă, s-a consultat cu sfătuitorii de la palat, după care a revenit în salon: „Am ascultat expunerea dumneavostră asupra situaţiei. Nu sunt de acord cu propunerile. Consider situaţia extrem de gravă, deoarece pune în pericol existenţa ţării şi a neamului românesc. Din această cauză vă demit din funcţia de conducător al statului”.

Pe parcursul discuției cu Ion Antonescu, regele a afirmat: „Am auzit că ruşii au spart frontul. Aş dori să ştiu ce măsuri intenţionaţi să luaţi”. Antonescu a spus că este informat de situaţia de pe front, că ruşii înaintează, dar că această înaintare a fost prevăzută şi va fi oprită la timpul şi locul oportun. Regele a intervenit: „Situaţia este critică. Nu avem timp de pierdut şi cred că trebuie să cereţi armistiţiul imediat”. „Voi cere armistiţiul numai cu anumite condiţii. Să mi se garanteze că nu voi pierde Basarabia şi Transilvania”, a răspuns mareşalul. Regele Mihai a protestat, declarând că „nu putem începe să ne tocmim la această oră târzie şi stiuaţia în care ne aflăm”.

După demiterea lui Antonescu, regele Mihai a părăsit salonul. A urmat momentul arestării mareşalului Antonescu. În salon a venit o echipă de militari care urma să-l aresteze pe acesta. Antonescu a fost derutat, surpris de gestul autoritar al regelui, de decizia acestuia. În momentul în care Antonescu şi-a dus mâna la buzunar, probabil pentru a-şi scoate batista, plutonierul Dumitru Rusu l-a prins de coate, imobilizându-l, crezând că vrea să scoată pistolul.

Discuţia dintre rege şi mareşal a devenit tensionată. Intervenţiile şi comentariile regelui i-au creat lui Antonescu o vizibilă stare de nervozitate. Antonescu a continuat să creadă că deţine sub control situaţia, afirmând: „Dacă nu mi se dau garanţii, voi continua lupta. Voi retrage armata până la Carpaţi şi cu ajutorul germanilor voi organiza o fortăreaţă de rezistenţă pe care ruşii nu o vor lua niciodată”. Regele Mihai, sigur pe sine, insistent, a încercat să-l convingă pe mareşal să încheie armistiţiu, afirmând: „Ceea ce înseamnă că întreaga ţară va fi ruinată. Propunerile dumneavoastră nu au sens şi nu le pot accepta. Trebuie să cereţi armistiţiul!”.

Când plutonierul Dumitru Rusu l-a prins de braţ pe Antonescu, mareșalul s-a arătat indignat, adresându-se lui Sănătescu: „Cum îndrăzneşte un plutonier să pună mâna pe conducătorul statului?”. Din obişnuiţa sa de general, Sănătescu a ordonat: „Plutonier, ia mâna de pe domnul mareşal!”. Emilian Ionescu a intervenit promt: „Executarea!”, înţelegându-se ordinul de arestare a celor doi Antoneşti. Pe hol, mareşalul Antonescu a observat câţiva dintre sfetncii regelui: „Mâine veţi fi spânzuraţi cu toţii în piaţa palatului! Nenorociţilor, nu vă daţi seama ce faceţi? Distrugeţi ţara şi o daţi pe mâna comuniştilor!”.

Regele Mihai a citit la Radio România o proclamaţie către ţară. Acest document important a constituit o declaraţie de război, deoarece în conţinutul textului, a fost specificată intrarea României în război de partea Naţiunilor Unite. „Români, în ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit în deplină înțelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea Țării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite”.

Proclamaţia Regelui Mihai către Ţară: Români „Un nou Guvern de Uniune Națională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voința hotărâtă a Țării de a încheia pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile Unite ne-au garantat independența Țării și neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită”.

„Poporul nostru înțelege să fie singur stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate și care nu atinge drepturile nimănui este un dușman al Neamului nostru. Ordon Armatei și chem Poporul să lupte prin orice mijloace și cu orice sacrificii împotriva lui. Toți cetățenii să se strângă în jurul Tronului și al Guvernului pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da ascultare Guvernului se opune voinței poporului și este un trădător de Țară”.

„Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor Țării sunt garantate și vor fi respectate. Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele Națiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena, pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub dominația străină”.

„De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independența împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul Țării noastre. Cu deplină încredere în viitorul Neamului Românesc să pășim hotărâți pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice și fericite”.

Prin proclamaţia citită la radio, regele a făcut cunoscute modificările politice ale României şi anume: formarea unui nou guvern, scoaterea României din război din tabăra Axei şi trecerea trupelor române de partea Naţiunilor Unite, a coaliţiei antihitleriste. În doar patru zile, Bucureştiul a fost eliberat de forţele germane, iar în România pătrundea Armata Roşie.

Vasile Ionescu, director al Societăţii Române de Radiodifuziune, a mărturisit că în seara citirii proclamaţiei, la solicitarea sa, discursul Regelui Mihai I a fost imprimat de trei ori de o echipă a Radioului. Echipa a fost condusă de inginerul Alexandru Lohan. Acesta i-a telefonat directorului adjunct al emisiei, Nicolae Rădulescu, solicitându-i să anunţe la microfon din 15 în 15 minute difuzarea unui comunicat important. Ionescu a afirmat că el însuşi a dictat textul anunţului: „Atenţie, lăsaţi aparatele deschise. În curând vom transmite în cadrul Radiojurnalului un comunicat important pentru Ţară”.

Germanii au bombardat de mai multe ori clădirea Radioului, începând din dimineaţa următoare. Astfel, emisia s-a întrerupt. S-au înregistrat morţi şi răniţi. Sediile posturilor Societăţii Române de Radiodifuziune au fost atacate concomitent de armatele germane. Postul de la Bod a fost asediat timp de șapte ore de un detaşament de 120 de persoane. Postul de la Băneasa a fost cucerit de germani, fiind eliberat câteva zile mai târziu.

După arestarea lui Antonescu, regele Mihai l-a primit în audienţă pe Ministrul Germaniei la București, Manfred von Killinger. „În prezența Generalului Sănătescu, a lui Gr. N.-Buzești și a lui Ioan Mociony Styrcea, noul Mareșal al Curții, la întrebarea lui von Killinger relativă la zvonurile despre înlocuirea Guvernului Antonescu, o confirmă adăugând că, în grava situație în care se află țara și față de imposibilitatea în care se arată a fi Germania de a-și îndeplini angajamentul…, de a garanta teritoriul român... . Regele a adăugat că România dorește să rămână în raporturi corecte cu Germania și că speră că aceasta va înțelege necesitatea în care ne aflam de a evita un dezastru total”, a afi

Declaraţia regelui Mihai a fost apreciată de forțele politice din România şi recunoscută pe plan internaţional. România a ieşit din război, modificând balanţa de forţe a celor două alianţe aflate în război. Armata română a participat alături de Armata Roşie la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi a unor zone din Austria. Naţiunile Unite au avut la dispoziţie peste un milion de soldaţi români.

După momentul înlăturării lui Antonescu, atât regele Mihai, cât şi partidele istorice au crezut că se va instala un guvern alcătuit numai din reprezentanţi ai partidelor din Blocul Naţional Democrat. Au considerat că portofoliile vor fi distribuite după ponderea politică a partidelor. Acest lucru ar fi asigurat Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal majoritatea în cadrul cabinetului. Realitatea a fost alta. Comuniştii au preluat treptat întreaga putere politică. Aceasta a fost o realitate crudă care a schimbat întrega istorie a României.

Victor Rădulescu-Pogoneanu a spus că „după ce Palatul Regal fusese lovit de bombe și se aprinsese, Guvernul se instalează scurt timp la Banca Națională, apoi față de riscul ocupării Capitalei de către trupele germane, se refugiază în comuna Bolintinul. Rămân totuși în București Iuliu Maniu, C. Titel-Petrescu, Generalul Racoviță, Grigore N.-Buzești, Generalul Dămăceanu; de asemenea, dintre personalitățile politice Gh. Brătianu și Emil Bodnăraș”.

Presă străină a acordat atenţie evenimentelor din România. Radiodifuziunea britanică a relatat: „gestul României va avea efecte profunde”. Postul de radio american din Europa, în aceeaşi seară, a subliniat: „De acum înainte, România este un nou aliat în tabăra Naţiunilor Unite, ea manifestând voinţa de a se alătura la lupta care se duce împotriva inamicului comun”.

După înlăturarea mareşalului Ion Antonescu şi a guvernului său, regele Mihai l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu. Acest guvern a fost compus din militari, dar a avut în componenţa sa şi reprezentanţi ai Blocului Naţional Democrat. Din Blocul Național Democrat au fost miniştri fără portofoliu: Iuliu Maniu, Constantin I.C Brătianu, Constantin Titel Petrescu, Lucreţiu Pătrăşcanu. Treptat, comuniştii şi-au netezit drumul spre obţinerea puterii, încercând să izoleze celelalte forţe politice din România.

S-a format guvernul condus de generalul Constantin Sănătescu. Scopul principal al acestui guvern a fost încheierea unui armistiţiu cu URSS. Prin acest armistiţiu, autorităţile române au sperat că amestecul ofiţerilor sovietici în problemele civile se va reduce. Aceasta, în condiţiile în care URSS s-a pronunţat, cel puţin declarativ, pentru neamestec în politica internă a ţării. Pentru ruşi, armistiţiul le-a asigurat linia de comunicaţie cu frontul din Transilvania şi Ungaria, în nord şi cu Balcanii, în sud. De asemenea, au beneficiat pe deplin de angajarea forţelor şi resurselor române în luptă.

Guvernul Sănătescu a luat următoarele măsuri: amnistia generală politică şi militară, desfiinţarea lagărelor de muncă, rezolvarea problemelor cu privire la acţiunea de „românizare” a întreprinderilor desfăşurate de regimul Antonescu. De asemenea, problemele minoritare şi de migraţiune, purificarea administraţiilor publice, adoptarea primelor măsuri privative de libertate împotriva celor consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării au fost alte obiective ale acestui nou guvern.

A fost publicat Proiectul de platformă a unei noi coaliţii, numit Frontul Naţional Democrat - FND. Această coaliție a avut drept obiectiv principal instaurarea „unui regim de reală democraţie parlamentară”, prin unirea „tuturor forţelor naţionale democratice” din România. S-a înfiinţat FND, format din PSD şi PCR. Această grupare politică a făcut parte din al doilea guvern Sănătescu şi din guvernul Nicolae Rădescu.

FND s-a pronunţat pentru susţinerea efortului de război, pentru exproprierea moşiilor de peste 50 ha, „condiţii omeneşti de muncă pentru muncitori, funcţionari, cărturari” și „salariu minimal în raport cu scumpetea”. Totodată, FND a facilitat dreptul la organizare sindicală și la „acordarea de credite ieftine, pe termen lung, sinistraţilor nevoiaşi pentru refacerea gospodăriilor lor”. Frontul a sprijinit „naţionalizarea Băncii Naţionale şi a celor 18 mari bănci” și „controlul tuturor cartelurilor şi naţionalizarea celor din industria de bază”. Scopul a fost acela de a obţine colaborarea grupării liberale condusă de Gheorghe Tătărescu.

În al doilea guvern Sănătescu, PCR a obţinut următoarele portofolii: justiţie - Lucreţiu Pătrăşcanu, transporturile - Gheorghe Gheorgheriu-Dej, postul de subsecretar de stat la Ministerul de Interne - Teohari Georgescu. Aceste funcţii au fost esenţiale pentru atingerea scopurilor propuse. Invocând argumentul epurării antifasciste, guvernul a reuşit să reorganizeze principalele instituţii ale statului: poliţia, justiţia şi administraţia.

Victor Rădulescu-Pogoneanu a fost director al Direcţiei Cabinetului şi Cifrului din cadrul Ministerului de Externe. Acesta a avut acces la toate informaţiile legate de tratativele purtate de factorii politici de la București pentru ieșirea României din alianţa cu Germania. Pogoneanu a oferit informaţii importante cu privire la momentul 23 august şi la negocierile purtate în vederea obţinerii unui armistiţiu avantajos pentru România.

Mareşalul Antonescu s-a întors din inspecţia de pe frontul din Moldova. Acolo, a împărtășit generalilor trupelor române convingerea sa că războiul era pierdut şi că „trebuia căutată o soluţie politică”. În dimineaţa zilei loviturii de stat, mareşalul Ion Antonescu a primit vizita lui Ion Mihalache în numele Partidului Naţional-Ţărănesc şi a lui Gheorghe Brătianu în numele Partidului Naţional-Liberal. Ambii au insistat ca Guvernul să facă el însuşi necesarul spre a scoate, fără întârziere, Ţara din război, după cum îşi aminteşte Victor Rădulescu-Pogoneanu.

Ion Antonescu a sosit la Palat, însoţit de Mihai Antonescu. „Regele îi primeşte în prezenţa Generalului C. Sănătescu şi, după ce mareşalul Antonescu îi arată cele ce constatase în inspecţia făcută pe front, îl întreabă pe acesta, dacă, în situaţia ce se crease, e dispus să ceară armistiţiul. Mareşalul Antonescu răspunde că nu poate face acest lucru, deoarece nu înţelege a-şi călca angajamentul luat faţă de Germania şi că, în cel mai rău caz, se va retrage cu germanii împreună – la nevoie – până în Bihor”.

Mihai Antonescu a purtat o discuţie cu Grigore N.-Buzeşti: „făcându-i aluzie la cele ce simţise că se pregăteau în jurul regelui îi cere concursul spre a se găsi o soluţie care să evite dezastrul. Gr. N.-Buzeşti îi dă un răspuns … arătând că este necesar ca, dacă Guvernul nu va decide de a întreprinde el însuşi acţiunea de ieşire din război …, cel puţin să se pregătească transmiterea imediată de puteri către cei care erau gata să-şi asume această răspundere, … în faţa eventualei agresiuni germane de un maximum de forţe posibil”.

„Regele insistă ca mareşalul Antonescu să se mai sfătuiască – acolo chiar – cu Mihai Antonescu (care în tot cursul acestei audienţe nu a intervenit în discuţie); în acest scop regele, însoţit de Generalul C. Sănătescu, trece pentru câtva timp într-o cameră alăturată, unde aşteptau Gr. N.-Buzeşti, Generalul A. Aldea, I. Mociony-Styrcea şi secretarul particular al regelui, Ioanițiu”.

Mihai Antonescu i-a spus lui Gr. N.-Buzeşti că l-a primit în audienţă pe „Clodius, Directorul Afacerilor Economice din Ministerul de Externe German”. Viceprim-ministrul i-a comunicat lui Clodius că situaţia de pe frontul din Moldova va determina România să caute o soluţie, să încheie un armistiţiu cu Aliaţii. Mihai Antonescu a adăugat: „Diplomatul german să explice Guvernului său poziţia noastră şi să ceară înţelegerea Germanilor faţă de această poziţie”. Clodius, abil, a răspuns că înțelege bine situația şi că va pleca la Berlin spre a raporta lui Hitler însuşi, în spiritul apelului lui Mihai Antonescu. Acesta, însă, a fost luat prizonier de ruşi.

Însoţit de Generalul C. Sănătescu, în camera de audienţă, „regele întreabă din nou pe mareşalul Antonescu dacă e dispus să încheie armistiţiul cu Aliaţii, iar acesta dă acelaşi răspuns ca mai înainte. Atunci, regele se adresează mareşalului Antonescu, cu cuvintele: «în această situaţie, Domnule mareşal, eu îţi retrag încrederea mea» şi părăseşte, de astă dată, singur camera. Apoi, în prezenţa Gen. C. Sănătescu şi la ordinul colonelului-adjutant Emilian Ionescu, câţiva plutonieri din Batalionul de Gardă, comandaţi de Maiorul Dumitrescu, arestează pe mareşalul Antonescu şi pe Mihai Antonescu”.

Cei arestaţi au fost ţinuţi într-o cameră din Palat. Generalul Sănătescu, noul prim-ministru, a hotărât, fără a se consulta cu altcineva, să-i încredinţeze „unor elemente de încredere ale partidului comunist făcând parte din «Gărzile patriotice», comandate de Emil Bodnăraş”, însă la dispoziţia Guvernului. „Arestaţii au fost ţinuţi, pe cât ştiu, în bune condiţiuni, într-o casă din cartierul Vatra Luminoasă, până când, îndată după intrarea trupelor sovietice în Bucureşti, au fost făcuţi prizonieri de acestea”. Acest fapt a declanșat protestul Guvernului român, făcut de Ministrul de Externe, Gr. N.-Buzeşti, prin intermediul Ministrului de la Ankara, Al. Cretzianu.

Ion Antonescu a fost arestat în noaptea de 23-24 august, fiind preluat de Emil Bodnăraş şi de un grup de comunişti. A fost ţinut prizonier într-o casă conspirativă a comuniştilor, înainte de a fi predat autorităţilor militare sovietice. Despre momentul arestării, regele Mihai şi-a amintit: „Au apărut trei subofiţeri, conduşi de căpitanul Anton Dumitrescu. Căpitanul i-a cerut mareşalului să-l urmeze. Mareşalul a întrebat „Ce înseamna asta?”, „Executarea!” - a strigat aghiotantul regelui. Antonescu a răspuns „Mâine o să fiți cu toți executați!”.

Generalul Constantin Pantazi şi-a amintit că, după ce a părăsit România, grupul lui Antonescu a călătorit spre Moscova cu un tren special de marfă. Trenul a avut ataşat un singur vagon de persoane, „aprovizionat din belsug”, plus „escorta, vagon-salon, vagon de dormit, coafor, medic”.

La Moscova, Antonescu şi ceilalţi deţinuţi au fost preluaţi de ofiţeri superiori NKVD şi găzduiţi într-o casă de vânătoare din Galitin - o suburbie a Moscovei. Aici nu le-a lipsit nimic. De la cele mai bogate meniuri, care cuprindeau adesea caviar, şampanie sau vin roşu, până la tratament medical acordat de specialişti şi o bibliotecă foarte bine dotată. Pantazi a povestit că viaţa din Galitin „a devenit pentru noi un simpatic «domiciliu obligatoriu», în care beneficiam de un repaus de vacanţă plăcut”.

Pantazi a mărturisit că în timpul petrecut la Galitin, după înfrângerea Germaniei, arestaţii români au fost vizitaţi de câteva ori de ofiţeri ruşi, care au avut, cu fiecare dintre ei, doar discuţii particulare. Tema principală a fost recunoaşterea de către mareşal a faptului că România a făcut un război de agresiune şi de jaf împotriva Uniunii Sovietice. Antonescu, însă, a refuzat să susţină acest fapt.

Antonescu şi grupul său au fost închiși la Lubianka, în Moscova. Aici mareşalul a fost anchetat şi supus unui interogatoriu sever, specific comuniştilor. Antonescu s-a aflat în detenţie în URSS aproape doi ani.

La cererea autorităţilor române, ministrul de Externe rus, Molotov, a semnat către Abakumov, şeful Direcţiei principale de contrainformaţii NKVD, o notă în care a scris: „Guvernul sovietic a adoptat hotărârea de predare în cel mai scurt timp către guvernul român a criminalilor de război”. Predarea urma să se facă în două „tranşe”. În prima tranșă a intrat Ion şi Mihai Antonescu, Constantin Pantazi şi Piki Vasiliu. În cea de a doua, Elefterescu, Eugen Cristescu, Maria Antonescu şi Radu Lecca”.

Ulterior, s-a hotărât trimiterea lui Ion Antonescu în România pentru a fi judecat pentru „trădare de patrie”. Ion Antonescu a fost considerat „criminal de război”, de către Tribunalul Poporului. Acest fapt s-a petrecut după ce SUA şi URSS au adresat o cerere procurorilor de la Nurnberg pentru a afla dacă este necesară prezenţa lor acolo. Răspunsul a fost negativ. URSS a impus judecarea mareşalului Antonescu.

În urma procesului, Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au fost condamnaţi la moarte. Fostul subofiţer de jandarmi, Costică Gălăvan, a afirmat că „Procesul lui Antonescu s-a judecat în Bucureşti, pe Ştirbei Vodă. Noi, adică Batalionul 3 din Regimentul de Jandarmi Bucureşti, am asigurat ordinea. Apoi, la Jilava, am fost la câţiva metri de el când a fost împuşcat”.

Completul de judecată a fost compus din persoane fără pregatire adecvată: Niţă Vasile, reprezentant al Partidului Comunist era muncitor, Păuna Ion era muncitor si reprezentant al Partidului Social-Democrat, Dumbravă Joviţă era plugar şi reprezentantul Frontului Plugarilor. Preşedintele Tribunalului Poporului a fost Alexandru Voitin Voitinovici, un obscur magistrat din Moldova. Acuzatorii publici au fost: Vasile Stoian, un jurist total necunoscut, Constantin Dobrian, judecător de instrucţie din Timişoara și Dumitru Săracu, fost bucătar.

În cadrul procesului, Ion Antonescu a justificat participarea la cel de-al Doilea Război Mondial alături de Germania, afirmând: „Nu aveam nici o altă ieșire. România era total izolată. La toți miniștri străini la care m-am adresat, toți mi-au refuzat orice sprijin. Pe bază că nu pot să acorde, în circumstanțele internaționale de atunci, nici un sprijin României”.

În rechizitoriu nu s-a făcut referire la amenințarea pe care a constituit-o URSS pentru România. Nu s-a amintit nici despre evenimentele din 1940, când ruşii au anexat Basarabia și nordul Bucovinei. Însă, Antonescu, în timpul procesului, a precizat: „Am avut intenția de la început ca să reconstitui granițele țării. Toate granițele țării”.

Ion Antonescu şi cei mai importanţi oameni ce i-au sprijinit politica s-au „făcut vinovaţi de dezastrul ţării şi crime de război prin aceea că au trădat interesele poporului român, punând ţara în slujba duşmanului fascist şi hitlerist”. Antonescu a fost acuzat că a menţinut alianţa cu Germania, fiind învinuit că a introdus România în război împotriva URSS. URSS a fost prezentată ca ţară dornică să păstreze pacea.

Unii istorici consideră că procesul mareşalului Ion Antonescu a fost doar o acţiune de faţadă. Aceștia susțin că soarta mareșalului şi a altor apropiaţi ai săi a fost decisă de către sovietici înainte de proces, un proces cu sentinţă hotărâtă înainte de judecare. Motivele condamnării la moarte, în mare parte, au fost legate de acţiunea militară a României împotriva URSS. Istoricul Dinu Giurescu a afirmat că „procesul a fost unul comandat”.

Referitor la procesul şi moartea mareşalului Ion Antonescu, Mihai Dimitrie Sturdza a scis : „Destinul lui Ion Antonescu şi acela al lui Iuliu Maniu au avut un ultim punct comun în persoana „avocatului” numit din oficiu de Lucreţiu Pătrăşcanu pentru a-i „apăra” la procesele lor. Avocatul, de fapt un informator al acuzării, a fost Constantin Paraschivescu-Bălăceanu. După mareşal, executat prin împuşcare, el îl apără pe Maniu, mort în temniţă”.

Dinu Giurescu consideră că Iuliu Maniu, care a participat la proces ca martor, şi-a dat seama din desfăşurarea procesului că Antonescu a fost un om condamnat la moarte înainte de a se pronunţa sentinţa. Totul părea să indice că procesul este o simplă formalitate. Acest lucru l-a determinat pe Iuliu Maniu, care era un om al legii şi dreptăţii, să-i întindă mâna lui Antonescu. Dinu Giurescu este de părere că gestul a fost „un reflex de umanitate în faţa unui om care era deja condamnat, nu conta procesul”.

Pe parcursul procesului, Antonescu a avut o atitudine fermă, caracteristică unui militar de carieră. Mareșalul şi-a asumat acţiunile, având justificare pentru cele petrecute şi hotărâte de el. Acesta și-a menținut poziţia.

Recursul lui Ion Antonescu a fost făcut de apărătorii din oficiu, avocatul Constantin Paraschivescu-Bălăceanu. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul, urmând ca Antonescu să fie condamnat la moarte.

Ipoteza condamnării lui Antonescu înainte de proces este susţinută de mai mulţi istorici. Acest fapt se datorează modului în care s-a desfăşurat întregul proces.

În curtea Închisorii Militare Jilava au fost executaţi: fostul ministru subsecretar de stat la Interne, Constantin Vasiliu, fostul guvernator al Transnistriei, Gheorghe Alexianu, fostul vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu şi fostul conducător al statului, Ion Antonescu. Fostul ministru al Apărării, generalul Constantin Pantazi, a fost condamnat la moarte. Însă, guvernul Petru Groza i-a comutat pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viață, în timp ce a fost dus spre locul de execuție.

Ion Antonescu a fost condamnat la moarte de către Tribunalul Poporului pentru crime de război. A fost executat la 1 iunie de către un pluton de execuţie în Valea Piersicilor din închisoarea Jilava.

Antonescu a solicitat să fie executat de armată, dar a fost refuzat. A fost executat de un pluton de execuţie echipat în uniforme de culoare maro. Plutonul a aparţinut Corpului Gardienilor Publici. Antonescu a refuzat să fie legat la ochi în timpul execuţiei. Conform raportului oficial, după ce s-a dat ordinul de tragere și s-a executat ordinul, Ion Antonescu a salutat ridicându-și pălăria cu mâna dreaptă, apoi a căzut.

Fostul subofiţer de jandarmi, Costică Gălăvan, a relatat: „Trebuia să fie executaţi la ora 12.00. Erau cinci condamnaţi la moarte şi s-au îngropat cinci stâlpi. Au venit mama şi soţia lui Antonescu. Noi ne plimbam acolo, printre ei, ne benoclam şi mai auzeam ce vorbesc. Am auzit-o, la un moment dat, pe soţia lui Antonescu că îi spune «În curând, voi veni şi eu acolo lângă tine». Execuţia a durat, deoarece se aştepta documentul oficial şi anume „recursul de la monarhie”.

După ce a fost împuşcat, Antonescu s-a ridicat în cot și a spus: „Nu m-ați împușcat, domnilor, foc!”. Ulterior, acesta a fost împuşcat în cap de către şeful gardienilor. Examinarea doctorului a arătat că Antonescu încă mai era în viață. După ce a tras încă o serie de gloanțe asupra lui Vasiliu, șeful gardienilor a mai tras trei gloanțe în pieptul lui Antonescu, care era deja declarat mort. Nu se cunoaşte locul în care a fost înmormântat mareșalul Ion Antonescu. Nu s-a dorit transformarea mormântului într-un loc de pelerinaj.