Lenin
Părintele URSS-ului
Lenin a fost un revoluționar rus care, alături de bolşevici, a preluat puterea politică. A devenit conducătorul noului regim instaurat, reuşind să alinieze Rusia după bunul său plac.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
„Lenin” a fost unul dintre pseudonimele sale, ales poate după numele râului Lena, însă Lenin nu a dat vreodată lămuriri despre provenienţa numelui. Lenin a fost acel revoluționar rus care, alături de bolşevici, a preluat puterea politică. Lenin a devenit conducătorul noului regim instaurat, reuşind să alinieze ţara după bunul său plac.

Întemeietorul URSS, cel care a condus Partidul Bolșevic, a fost discipol al lui Marx, primul Premier al Uniunii Sovietice şi fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism. El a fost cel care a creat primul stat bolşevic în lume. După moartea lui comuniştii au creat un adevărat cult în jurul numelui său.

Regimul bolşevic condus de Lenin a scos Rusia din Primul Război Mondial și a încheiat pace separată cu Puterile Centrale. Această pace era în defavoarea Rusiei deoarece pierdea cam o treime din suprafața sa arabilă.

Lenin este figura centrală a extinderii comunismului la nivel mondial şi a instaurării comunismului în Rusia. A fost cel care a gândit Nouă Politică Economică, promovând noi principii de organizare a vieţii în Rusia. De numele lui Lenin se leagă o vastă carieră publicistică în general fiind formulate concepţii şi principii care să stea la baza organizării statelor comuniste.

Regimul bolşevic, asociat cu numele lui Lenin, după preluarea puterii a executat întreaga familie ţaristă din Rusia, astfel că au pus capăt dinastiei Romanov.

Lenin provenea dintr-o familie modestă, normală, adepţi ai principiilor liberale. Oameni credincioşi ce şi-au crescut cei trei copii cu dragoste şi seriozitate, inspirându-le interes pentru studiu.

S-a născut în orașul Simbirsk, Ulyanovsk de astăzi, din Rusia. Tatăl lui Lenin, Ilia Nicolaevici Ulianov, a fost un funcţionar civil de rang superior care a militat pentru o mai mare democraţie și pentru respectarea dreptului la educaţie pentru toți în Rusia. Mama sa, Maria Alexandrovna Blank, a fost fiica unui doctor pe nume Berg, cu viziune liberală ca a soțului ei.

Fratele său mai mare, Alexandr Ulianov, student al Universităţii din Petersburg, a fost executat public prin spânzurare pentru că participase la un complot eşuat de asasinare a ţarului Alexandru al III-lea. Acest eveniment a marcat evoluția vieţii lui Lenin și, potrivit mai multor biografi, a con­tribuit mult la radicalizarea lui.

Lenin s-a căsătorit cu Nadejda Konstantinovna Krupskaia, revoluţionară marxistă din Rusia. Aceasta a exercitat o puternică influenţă asupra lui și l-a susţinut în cariera politică şi publicistică. Soţia i-a fost un colaborator apropiat şi singura lui secretară.

Este important de ştiut că Lenin nu provenea „din popor”, astfel că nu îndeplinea aşa numita obligatorie „origine sănătoasă”. Tatăl său fusese de fapt un slujitor loial al ţarismului şi un fiu credincios al Bisericii Orto­doxe, iar mama sa, fiica unui medic, boiernaş.

Lenin şi-a trăit copilăria şi tinereţea în oraşe şi sate înapoiate din regiunea Volgăi în Rusia Centrală. Această perioadă şi-a lăsat amprenta asupra personalităţii viitorului lider bolşevic.

Pentru un copil „lipsa de cultură” din Simbirsk ori Samara a fost compensată de frumuseţea rurală din apropiere, a râului, de prezenţa familiei, a prietenilor şi colegilor de şcoală. Copil fiind, Lenin s-a bucurat de provincia natală, de plimbările cu barca pe Volga. Acesta a rămas toată viaţa atras de viaţa la ţară. Cu câţiva ani mai târziu, avea să-i spună cu oarecare exagerare, unui tovarăş de partid: „Și eu sunt copil de moșier”.

Viața de familie a Ulianovilor este descrisă de obicei ca fiind bazată pe relaţii de iubire şi afecţiune. Scriitorii sovietici, din dorinţa de a prezenta familia Ulianov drept un exemplu pentru tineretul rus, au negat conflictele, grijile şi dezamăgirile care se întâlnesc în orice familie normală. Lenin era vesel şi jucăuş, cu înclinaţie mai mult spre istorie şi spre limbi decât spre ştiinţe.

Părinţii lui Lenin se străduiau să le insufle copiilor lor importanţa şi plăcerea pentru studiu fapt ce este demonstrat prin modul în care aceştia şi-au îndeplinit calitatea de elevi.

Lenin şi-a încheiat cursul liceal cu calificativul „Excelent”. Diploma de liceu includea şi categorii precum „purtarea în clasă”, „interesul faţă de studii”. La acel moment viitorul lider bolşevic avea un comportament „exemplar”. Examenele finale au avut loc în săptămâna în care fratele său a fost executat. Lenin le-a promovat cu ea mai mare distincţie, fiindu-i acordată medalia de aur a gimnaziului din Simbirsk, ca fiind cel mai bun elev din clasa sa. Această distincție a fost primită atât de Aleksandr, cât şi de sora lui Anna.

Lenin era preocupat de studiu iar în perioada copilăriei nu era tentat de distracţiile întâlnite într-un oraş mare. La 23 de ani , Lenin a părăsit provincia însă filosofia şi vocaţia lui era deja stabilite.

Radicalismul lui Lenin s-a accentuat după executarea fratelui său Aleksandr. În timp ce Aleksandr aştepta primul său proces şi apoi executarea sentinţei, Lenin termina clasa a opta la gimnaziul din Simbrisk. Universitatea aleasă a fost cea din Kazan. Pentru majoritatea studenţilor ruşi, universitatea reprezenta o lume mai deschisă, fără supravegherea instituţională sau cea a părinţilor, şi cu posibilitatea de studiu independent, în comparaţie cu regimul represiv din perioada gimnaziului.

Lenin s-a înscris la Facultatea de Drept din Kazan. Profesorii săi erau dezamăgiţi de alegerea făcută, el fiind elevul premiant, care ar fi trebuit să urmeze studii de istorie şi limbi. Dacă Lenin s-ar fi ţinut de Drept, în mod cert că ar fi fost un avocat excelent datorită calităţilor sale: o minte precisă, cu o bună pătrundere psihologică.

Lenin a participat, alături de ceilalţi manifestanţi, la protestele organizate împotriva autorităţilor de la Moscova şi a guvernului ţarist în vederea schimbării legii universitare. Studenţii solicitau ca universităţile să fie conduse de senatul profesorilor, fără amestec din partea ministerului. Ei scandau libertate faţă de orice supraveghere a vieţii lor private, dreptul la adunare şi de petiţie. Răspunsul autorităţilor a fost arestarea şi exmatricularea liderilor studenţilor, printre care se afla şi Lenin.

Adoptarea unor reforme pentru învăţământul universitar a dus la creşterea taxelor, fapt ce a declanşat nemulţumirea studenţilor faţă de guvern. Aceştia criticau supravegherea şi amestecul autorităţilor în activităţile lor private. Studenţii au organizat manifeste la care a participat şi Lenin, fapt ce i-a adus încheierea studiilor superioare.

Exmatricularea lui Lenin a fost prima experienţă personală cu injustiţia şi brutalitatea sistemului politic rusesc, lucru ce completa experienţa executării fratelui său. Celor exmatriculaţi li s-a permis reluarea studiilor însă Lenin a primit refuzuri repetate la cererile de reprimire la universitate. Autorităţile l-au identificat pe Lenin cu fratele său executat. Numele lui Lenin se afla pe lista celor cărora le era interzis obţinerea unei slujbe la stat fără o permisiune specială. Astfel, Lenin junge să îmbrăţişeze cariera de revoluţionar.

Originea tulburărilor a fost la Moscova, unde un student, în cadrul unui concert public, l-a pălmuit pe inspectorul studenţilor. A urmat un val de proteste şi demonstraţii studenţeşti, la o manifestaţie a fost nevoie chiar de intervenţia armatei. Reprezentanţi din rândul studenţilor de la Moscova, în condițile în care activităţile studenţeşti fuseseră suspendate, au sosit la Kazan, pentru a-i ridica pe colegii lor la un protest de susţinere.

Lenin a fost considerat principalul vinovat pentru tulburările din rândul studenţilor. Poliţia locală supraveghea fără încetare familia Ulianov, fapt ce l-a determinat pe Lenin să urască regimul. Maria Aleksandrova, mama lui Lenin, a adresat o nouă petiţie ministrului prin care cerea reprimirea fiului la studii superioare. De data aceasta a primit răspuns pozitiv, astfel că lui Lenin i s-a permis să dea examen pentru titlul de candidat în ştiinţele juridice.

Lenin a reuşit, în mai puţin de un an, cu un studiu individual continuu, să recupereze cei trei ani şi jumătate de studii universitare ratate. Examinarea a avut loc în două etape, la Facultatea de drept a Universităţii din Sankt Petersburg, obţinând calificativul maxim: „satifăcător pe deplin”. A reuşit să fie primul din grupa sa şi a primit diploma cu cea mai mare distinciţie: drumul către avocatură era deschis. Însă înainte de a deveni avocat, Lenin devenise revoluţionar şi un marxist convins.

În contextul stabilirii legăturilor cu cercurile marxiste dar şi implicarea în agitaţiile muncitorilor din Sankt Petersburg, când muncitori din mai multe fabrici de textile şi ţigări au intrat în grevă, Lenin a fost arestat iar apoi a fost deportat în Siberia. Lenin este cel care a pregătit proclamaţia muncitorilor din industria textilă. Grevele au fost înfrânte însă autorităţile ţariste au acordat mai mare atenţie marxiştilor.

Înainte de arestare, Lenin a introdus în Rusia, prin contrabandă, lucrări interzise şi se pregătea să lanseze un ziar clandestin, care urma să fie numit „Fapta muncitorilor“. Lenin participase şi la activităţi ilegale ale muncitorilor.

Pe perioada călătoriei, Lenin s-a împrietenit cu un funcţionar de stat, Krutovski, un simpatizant al populiştilor. La începutul discuţiei dintre cei doi, Lenin l-a întrebat: „Eşti cumva spion al poliţiei?“. Ultima oprire a trenului a fost Krasnoiarsk, centrul provinciei Enisei din estul Siberiei. Krutovski i-a făcut cunoştinţă cu o simpatizantă înstărită a cauzei revoluţionare, Claudia Gavrilovna Popova, în casa căreia a primit adăpost şi mese gratuite. Aceasta oferea adăpost şi bani exilaţilor politici.

Lenin a părăsit Moscova, într-un vagon de clasa a treia. Un pasager şi-l amintea pe Lenin în prima parte a călătoriei ocărându-l pe conductor pentru aglomeraţia din tren. În Samara, unde trenul a făcut o oprire mai lungă, Lenin i-a cerut şefului de gară, sub privirile celorlaţi pasageri, să ataşeze un vagon suplimentar.

Lenin a primit rezidenţă într-o regiune relativ plăcută pentru exil, deoarece invocase „motive de sănătate“, la Minusinsk, la aproximativ 450 km sud de Krasnoiarsk. Pentru a ajunge la această destinaţie, Lenin a călătorit şi cu barca dar şi cu trenul. Destinaţia finală a fost satul Şuşenskoie. Era un loc liniştit, cu 1300 de locuitori, o biserică şi trei taverne. Un loc izolat ce făcea ca supravegherea poliţiei să nu fie foarte strictă.

Rutina zilnică a exilului pentru Lenin, presupunea a scrie şi a citi, a face plimbări regulate, chiar şi în cele mai geroase zile ale iernii siberiene. Lenin avea şi activităţi de relaxare: patinajul pe un râu îngheţat, iar toamna şi primăvara, vânătoarea. Totuşi, în cei trei ani de exil, Lenin şi-a păstrat orientarea revoluţionară, era nerăbdător să-şi recâştige libertarea pentru a pune în aplicare visul său de a crea un ziar socialist, care din străinătate să ajungă, prin contrabandă, la toţi revoluţionarii ruşi şi să-i unească. Scopul era în

Lenin putea primi cărţi interzise şi putea desfăşura corespondenţă politică fără teama de perechiziţii continue, poşta sosea destul de regulat în sat. Acesta a închiriat o parte din casa unui ţăran, o locuinţă tipic siberiană din lemn şi cu un singur etaj, unde scria şi citea mult. Era o locuință simplă, cu un pat, o masă de scris şi patru scaune, la care Lenin a mai cerut doar câteva rafturi pentru cărţi, construite chiar de gazda sa.

După un an de exil solitar, Nadejda Konstantinova Krupskaia a fost arestată şi condamnată la trei ani de exil în oraşul Ufa, din Urali. Aceasta a cerut autorităţilor să fie trimisă acolo unde este Lenin, însă i s-a impus condiţia ca cei doi să se căsătorească. Cei doi s-au căsătorit într-un cadru discret, s-au băut doar câteva ceşti de ceai în compania unui grup restrâns din rândul localnicilor. După eliberarea lui Lenin, soţia sa s-a întors la Ufa, unde mai avea de îndurat un an de exil.

După momentul exmatriculării de la Universitatea din Kazan, Lenin a intrat într-o nouă etapă a vieţii lui, devenind revoluţionar, cititor fidel a lui Marx, susţinător al ideilor acestuia. Executarea fratelui, exmatricularea, în contextul participării la mişcările studenţeşti organizate şi împiedicarea acestuia de a urma studii universitare și urmărirea de către poliţie în permanenţă a întregii familii l-au făcut pe Lenin să înţeleagă că regimul politic era nemilos şi trebuie schimbat.

După episodul cu exmatricularea, Lenin se întoarce în Kazan. Aici studiază operele lui Karl Marx şi Friedrich Engels şi intră într-un cerc marxist. În timpul pregătirii examenelor la Facultatea de Drept, Lenin a locuit la Samara unde a organizat primul cerc marxist din acest oraş. El a promovat examenele la Universitatea din Petersburg, în urma căreia şi-a luat licenţa de avocatură.

Lenin a participat la unirea cercurilor muncitoreşti marxiste din Petersburg şi la crearea „Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare“. În timpul unei vizite în Elveţia a stabilit legături cu marxiştii exilaţi acolo, a frecventat întrunirile muncitoreşti atât din Elveţia cât şi din Berlin.

La întoarcerea în Rusia, din cauza legăturilor stabilite cu cercurile marxiste, dar mai ales din cauza apariţiei „Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare“, Lenin a fost arestat şi întemniţat pentru 15 luni, ulterior fiind deportat pe termen de trei ani în Siberia răsăriteană, în satul Şuşenskoe, districtul Minusinsk, gubernia Enisei.

A lucrat la Kazan timp de doi ani ca avocat, iar apoi a plecat la Sankt Petersburg, unde a profesat avocatura în biroul unui cunoscut avocat pe nume Volkenstein. Datorită orientării sale liberale a fost un şef indulgent cu tânărul revoluţionar. În această perioadă s-a implicat în activitatea cercurilor marxiste. A devenit conducătorul recunoscut al marxiştilor din Petersburg.

La Congresul de fondare al Partidului Muncitoresc Social Democrat din Rusia (P.M.S.D.R.) organizat la Minsk, Lenin nu a participat, fiind deportat în Siberia. După momentul cu Siberia, în exil va fonda la München ziarul Scânteia, prin intermediul căruia intră în contact cu curentele Partidului Muncitoresc Social-Democrat Rus.

Lenin a participat la lucrările Congresului al II-lea al P.M.S.D.R., desfăşurate la Bruxelles şi Londra. În partid au apărut două facţiuni: bolşevici-„majoritari“ şi menşevici-„minoritari“. Promotor al unui partid de avangardă caracterizat de disciplină, format în exclusivitate din militanţi revoluţionari, Lenin s-a plasat în fruntea bolşevicilor, care aveau să obţină majoritatea voturilor la Congresul de la Bruxelles și Londra.

La izbucnirea Primului Război Mondial, Lenin a fost arestat de poliţia austriacă şi ţinut închis 11 zile. După eliberarea din închisoare a fost trimis în exil în Elveţia, unde a luat atitudine categorică împotriva războiului, dovedind caracterul său imperialist. Prin imperialist, Lenin încerca să demonstreze că a fost un război tâlhăresc, de cotropire, de jaf, dar şi un război pentru împărţirea lumii, pentru împărţirea şi reîmpărţirea coloniilor.

Lenin este autorul unor vaste lucrări de politică şi economie care au stat la baza construirii comunismului în URSS dar şi în întreaga lume. Lucrări importante elaborate de Lenin au ajuns manuale de studiu pentru statele comuniste. Lenin a fost considerat un teoretician al promovării marxism-leninismului la nivel mondial.

Lenin a scris lucrarea „Ce sînt «prietenii poporului» şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor?” în care enunţă pentru prima dată ideea alianţei revoluţionare dintre muncitori şi ţărani ca principal mijloc de răsturnare a ţarismului, a moşierilor şi a burgheziei şi arată că pentru atingerea acestui scop este nevoie de un partid proletar.

Lucrarea „Un pas înainte, doi paşi înapoi” a fost prilejul lui Lenin de a critica oportunismul menşevic în problemele organizatorice și demonstrează rolul partidului de avangardă a proletariatului. A susţinut organizarea partidului pe baza centralismului democratic şi a disciplinei proletare unice, obligatorie pentru toţi membrii săi, atât pentru activiştii cu munci de conducere, cât şi pentru membrii de rând.

Lenin, în ajunul Revoluţiei din 1905, a întemeiat ziarul bolşevic Vpered, în traducere - a grăbi, a accelera. În această perioadă a apărut lucrarea sa „Două tactici ale social-democraţiei în revoluţia democratică” în care a criticat tactica menşevicilor şi a oportunismului internaţional. Lenin a urmărit să demonstreze posibilitatea transformării revoluţiei burgheze în revoluţie socialistă şi necesitatea hegemoniei proletariatului în revoluţia burgheză.

În timpul deportării, a terminat lucrarea „Dezvoltarea capitalismului în Rusia”, începută în închisoare. Lenin a publicat „Destinele istorice ale învăţăturii lui Karl Marx” şi „Trei izvoare şi trei părţi constitutive ale marxismului”, cu ocazia a 30 de ani de la moartea lui Karl Marx. Elaborează programul marxist în problema naţională, program pe care îl expune în „Note critice în problema naţională” şi „Dreptul naţiunilor la autodeterminare”, de asemenea scrie un articol despre Karl Marx „Scurtă schiţă biografică şi expunere a marxismului”.

În cartea „Ce-i de făcut?”, critică „economismul“ şi oportunismul şi enunţă o serie de principii ideologice şi organizatorice ale partidului marxist. Subliniază importanţa teoriei socialiste şi argumentează o teză fundamentală a marxismului, şi anume că partidul marxist este unirea mişcării muncitoreşti cu socialismul. „Ce-i de făcut?”, o lucrare în esenţă te­oretică prin care s-a fixat definitiv în istoria dogmei comuniste rolul partidului în procesul revoluţionar.

La Geneva a început să scrie o carte de critică a filozofiei idealiste contemporane. Începută la Geneva şi continuată la Londra, Lenin finalizează lucrarea „Materialism şi empiriocriticism”, pe care însă o publică la Paris. Este principala sa operă filozofică, în care apără şi dezvoltă materialismul dialectic şi materialismul istoric şi sintetizează din punct de vedere filozofic datele ştiinţelor naturii.

Lenin a scris „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului”, în care face o analiză marxistă a imperialismului şi dezvoltă în mod creator marxismul potrivit cu noile condiţii istorice. Această lucrare consideră imperialismul cauza izbucnirii Primului Război Mondial. A susţinut că revoluţia socialistă va izbucni iniţial mai degrabă în socie­tăţile capitaliste mai puţin dezvoltate decât în cele dezvoltate.

Lenin nu a cunoscut lipsurile materiale nici în Rusia, nici în străinătate. Pe perioada exilului Lenin nu a fost nevoit să muncească. A călătorit mult la Berna, Paris, Bruxelles, Zürich, Londra, Stockholm, Berlin, insula Capri etc., a locuit la hoteluri sau în case închiriate în staţiuni de odihnă.

Lenin nu a avut probleme financiare, deşi acesta a lucrat perioade scurte de timp ca avocat, de exemplu a fost angajat ca asistent al avocatului pledant A. N. Hardin, în slujba căruia a fost 18 luni.

Articolele publicate, de către Lenin, în presa revoluţionară rusă, precum Iskra nu-i puteau aduce venituri prea mari. Sursa principală de venituri a fost asigurată dintr-un fond special al Partidului, fond despre care nu se pomeneşte niciodata în actele oficiale, dar a cărui existenţă este recunoscută de Lenin în bogata lui corespondenţă.

Lenin nu a renunţat la controlul asupra acestui fond special de partid, nici în timpul exilului și nici după victoria revoluţiei bolşevice. Fondul a fost unul dintre merele discordiei care a împiedicat încercările timide de reunificare a bolşevicilor şi menşevicilor.

Acest fond era alimentat din cotizaţiile membrilor de partid sau din donaţii particulare, precum cele ale lui Maxim Gorki, prin intermediul căruia bolşevicii au mai primit aproximativ 100.000 de ruble in cadrul cunoscutei Afaceri Schmidt. Dar mai ales din exproprieri revoluţionare, în fapt, delapidări sau atacuri banditeşti asupra birourilor de poştă, a caselor de bilete din gări şi asupra băncilor. Cea mai cunoscuta „expropriere” a fost atacul asupra a 2 camioane cu bani când au fost furate 340.000 de ruble de către o echipă condusă de Stalin.

O mare parte din viaţa lui Lenin este petrecută în exil și este acel episod în care Lenin s-a făcut cunoscut pentru orientarea lui politică. A fost plecat în mai multe oraşe din Europa, însă mereu gândea la o reîntoarcere în ţara sa natală.

După perioada cu deportarea în Siberia, Lenin a plecat în străinătate. Deşi Vladimir Ilici, Martov şi Potresov au plecat în străinătate cu paşapoarte legale, totuşi la München s-a hotărât ca ei să locuiască sub alte nume şi să se ţină departe de colonia rusă, pentru a nu compromite pe activiştii care veneau din Rusia şi pentru a putea expedia mai uşor în Rusia colete cu literatură ilegală, scrisori etc.

Lenin a plecat din nou în străinătate. A participat la Congresul al V-lea al P.M.S.D.R., de la Londra iar apoi a participat la Congresul Internaţionalei Socialiste din Stuttgart. La cel de-al II-lea Congres al Internaționalei, Lenin propune, împreună cu Rosa Luxemburg, o rezoluție în vederea transformării unui posibil război imperialist într-o luptă revoluționară împotriva capitalismului. Ulterior el revine la Geneva, de unde se mută la Paris şi ia contact cu mişcarea muncitorească franceză.

Lenin s-a mutat la Geneva, după o şedere de aproape un an în Londra. În această perioadă a avut loc al doilea Congres al P.M.S.D.R, ale cărui prime întâlniri s-au ţinut la Bruxelles, ulterior, din cauza poliţiei, s-au mutat în Anglia. Soţia lui Lenin, în scrierile sale despre Lenin preciza că Congresul al II-lea a fost un congres de constituire și elaborare a unui program. Aici s-a pus temelia ideologiei partidului. Primul Congres se limitase în mare parte la adoptarea denumirii partidului. După Congres, Lenin s-a întors la Geneva.

Lenin s-a mutat la Zurich. A avut loc a doua conferinţă a internaţionaliştilor, cea de la Kienthal, care contribuie la gruparea elementelor internaţionaliste care vor forma mai târziu Internaţionala a treia Comunistă.

După câţiva ani, Lenin s-a întors din emigraţie la Petersburg, după ce guvernul, ca urmare a revoluţiei, amnistiază exilaţii şi prizonierii politici. A condus activitatea Comitetului Central al P.M.S.D.R. şi ziarul bolşevic legal Novaia jizn, unde publica regulat articole în sprijinul organizaţiilor de partid în munca lor de zi cu zi. A participat la şedinţele Comitetului de partid din Petersburg, a luat cuvântul la adunările, conferinţele şi consfătuirile de partid din Petersburg şi Moscova.

Lenin a participat la Conferinţa celei de-a doua Internaţionale la Copenhaga, iar apoi a susţinut cursuri la şcoala de lângă Paris. La Conferinţa de la Praga se pun bazele unui partid independent al bolşevicilor. Tot în această perioadă a apărut primul număr al ziarului Pravda, publicat în Petersburg. Pentru a fi mai aproape de Rusia, Lenin se mută de la Paris la Cracovia.

Lenin s-a reîntors în Elveţia, la Berna. Este perioada când la Zimmerwald, Elveţia, s-a întrunit prima conferinţă a internaţionaliştilor împotriva războiului. La conferinţă Lenin formează un grup de stânga și a susţinut consecvent atitudinea împotriva războiului imperialist.

A fost un an plin de evenimente, şi anume participarea Rusiei la Primul Război Mondial, revoluţia din februarie, abdicarea Țarului Nicolae al II-lea, revoluţia bolşevică prin care Lenin a preluat puterea politică.

Lenin era un emigrant rus, cunoscut în cercurile socialiste din Europa, dar şi din ţara natală, pentru activităţile şi scrierile lui, de sorginte marxistă, care propovăduiau ideile unei lumi noi, ale unei revoluţii mondiale. Locuia, alături de soţia sa, într-o cameră închiriată, în Zurich, Elveţia.

Pe peronul gării, l-au aşteptat câteva sute de ruşi şi polonezi, care l-au acuzat de trădare, că este înţeles cu germanii, că este spion, dezaprobând faptul că nu ceruse acordul Petersburgului pentru a tranzita Germania. Au fost însă şi susţinători care i-au urat drum bun şi succes.

În februarie, în Rusia a avut loc aşa numita revoluţie burgheză. Lenin a sesizat potenţialul enorm al unei astfel de mişcări. Era necesar să meargă acolo, la faţa locului, să se implice. Lenin a început consultări cu tovarăşii săi de idei. L-a chemat pe Zinoviev de la Berlin şi, împreună cu alţi apropiaţi, au început să plănuiască întoarcerea în Rusia.

Lenin a sosit în Gara Finlandia, principala gară a Petersburgului. Cu ocazia reîntoarcerii în Rusia, a scris celebrele Teze din aprilie, susţinând transformarea revoluţiei burgheze în revoluţie socialistă. Acestea au fost publicate în ziarul bolşevic Pravda, tezele fiind de fapt mesajul lui Lenin transmis către mulţimea care l-a aşteptat în gară. Textul începea cu argumentul că trebuie încurajată fraternitatea cu soldaţii Puterilor Centrale.

Lenin şi Zinoviev au luat decizia de a pleca în Rusia, nemulţumiţi de cursul evenimentelor de acolo, de faptul că revoluţia propovăduită şi visată de ei fusese confiscată de burghezie. Lenin a părăsit Elveţia, cu întreaga lui avere constând în câteva cufere cu haine, cărţi, ziare, corespondenţă și documente ale partidului. Îl însoţeau soţia sa şi câţiva tovarăşi de luptă şi exil, în jur de 30 de persoane.

A fost organizat primul Congres al Sovietelor de muncitori, soldaţi şi ţărani. Nemulţumirile soldaţilor şi muncitorilor au răbufnit în iulie. Regimentul I Mitraliere a întreprins un marş către Palatul Taurida, pentru a cere Comitetului Executiv al Sovietului să înlocuiască Guvernul Provizoriu. După aceste incidente Lenin a trebuit să se ascundă în Finlanda iar lideri precum Troțki au fost arestaţi. Guvernul provizoriu a emis împotriva lui Lenin un ordin de arestare.

Cu această ocazie, bolşevicii erau priviţi ca fiind trădători aflaţi în slujba germanilor, acuzaţie formulată anterior şi de camarila imperială. Totuși aceștia reușesc să organizeze al VI-lea Congres al P.M.S.D.R. în Petrograd. Lenin, urmărit de guvernul provizoriu, nu poate să asiste la congres.

Revoluţia bolşevică se referă la momentul preluării puterii de către Lenin. Iniţial, în fruntea Revoluţiei s-a aflat Troțki, care era conducătorul Sovietului din Petrograd şi al Comitetului Militar Revoluţionar, care fusese înfiinţat în vederea apărării Petrogradului împotriva adepţilor lui Kornilov, comandantul şef al armatei, dar şi împotriva înaintării germane. Lenin a preluat comanda și Guvernul Provizoriu a fost înlăturat. Partidul lui Lenin a profitat de haosul instaurat în Rusia după revoluţia din februarie pentru a accede la putere.

Într-o serie de articole şi de scrisori adresate Comitetului Central şi Comitetelor de partid din Petrograd şi Moscova, Lenin cheamă la organizarea insurecţiei armate. Lenin revine ilegal din Finlanda la Petrograd. Pe baza raportului său, Comitetul Central adoptă o rezoluţie cu privire la insurecţia armată.

Partidul Bolşevic a preluat puterea, în cursul unei revoluţii în esenţă ţărăneşti, cu un marcat caracter anarhist. Cu toate acestea, în zonele rurale s-a impus Partidul Socialist Revoluţionar, succesorul populiştilor care, la sfârşitul secolului al XlX-lea, încercaseră, mai întâi prin educaţie, apoi pe calea terorii, să trezească conştiinţa revoluţionară a ţăranilor. Bolşevicii, în schimb, au devenit partidul cel mai puternic în marile oraşe, inclusiv Sankt Petersburg şi Moscova.

Lenin sosește la Smolnîi şi preia conducerea directă a revoluţiei care începuse. Acum s-a deschis al II-lea Congres general al Sovietelor din Rusia, care proclamă trecerea întregii puteri în mâinile Sovietelor. La cea de-a doua şedinţă a Congresului, Lenin prezintă două rapoarte, în care propune şi argumentează decretele asupra păcii şi asupra pământului. Este ales preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului.

Revoluţionarii au cucerit puncte importante, precum poduri, căi ferate şi centrele telefonice. Palatul de Iarnă nu fusese cucerit, dar Kerenski înţelegea că îi sosise momentul şi a fugit, într-o maşină a ambasadei americane. După ce o salvă oarbă a fost trasă de la bordul crucişătorului Aurora şi mai multe salve reale s-au tras din fortăreaţa Petru şi Pavel, Palatul de Iarnă a fost părăsit de cazaci şi de cadeţii armatei, care asiguraseră apărarea sa. Membrii Guvernului Provizoriu rămaşi au fost arestaţi.

Internaţionala a III-a Comunistă a fost constituită la iniţiativa lui Lenin în contextul întâlnirii reprezentanţilor a numeroase partide socialiste şi a puţinelor partide comuniste deja formate.

Cu prilejul celui de-al II-lea Congres, Cominternul sau Internaţionala a III-a îşi va clarifica programul şi va adopta cele 21 de criterii redactate de Lenin în vederea identificării partidelor care ar putea face parte din noua organizaţie. Cel mai important punct prevedea distanţarea drastică de social-democraţie şi înfiinţarea partidelor comuniste autonome, chiar dacă de mici dimensiuni.

Noua Internaţională ia naştere în jurul ideilor şi opţiu­nilor elaborate de bolşevici, care se folosesc de prestigiul victoriei revoluţiei din Rusia pentru a obţine conducerea şi controlul absolut. Soluţia insurecţiei era considerată realistă, alături de convingerea că radicalizarea maselor poate reîncepe numai acolo unde există un partid de avangardă, organizat şi disciplinat, pe care să se poată întemeia speran­ţele de preluare a puterii.

Aproape pretutindeni partidele comuniste se nasc prin desprinderea unor minorităţi ale partidelor socialiste deja existente, pierzând adesea legătura cu masele şi scindând mişcarea muncitorească în opoziţii ideologice tot mai radicale.

În perioada de după preluarea puterii, Lenin redactează decrete, scrie apeluri şi articole, ia cuvântul la mitinguri şi adunări, militează pentru unitatea mişcării muncitoreşti internaţionale şi subliniază posibilitatea de realizare pe căi diferite a revoluţiilor socialiste în funcţie de specificul condiţiilor concrete din fiecare ţară.

Lenin a devenit preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, funcţie similară celei de premier al noului guvern sovie­te. Imediat şi-a pus în practică ideea creării unei elite conducătoare înfiin­ţând Biroul Politic (Politburo). Acest lucru i-a permis să impună conducătorilor bolşevici acceptarea păcii umili­toare de la Brest-Litovsk.

În timpul războiului civil, Lenin a adoptat politica comunismului de război, prin care era permisă confiscarea proprietăților agricole și a surplusurilor de recoltă. Politica „comunismului de război“ se baza pe predarea surplusurilor de produse agricole necesare pentru aprovizionarea muncitorilor şi armatei.

Principalul instrument de guvernare pentru Lenin era forța, întruchipată în Gărzile Roşii, apoi în Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluției - CEKA. Convingerea sa supremă a fost că reușita revoluției era condiționată de instaurarea dictaturii proletariatului, iar dictatura înseamnă forţa dusă până la extrem. Lenin nu se va sfii să decreteze chiar asasinarea tuturor celor care nu se supuneau ordinelor partidului.

După terminarea războiului civil, Lenin era preocupat de organizarea muncii de refacere a economiei naţionale și a susţinut planul de electrificare a ţări. „Noua Politică Economică“ - NEP înlocuia predarea produselor cu impozitul în natură, ţăranul căpătând astfel posibilitatea de a-şi vinde pe piaţă surplusul de produse agricole, rezultând o cointeresare economică directă.

După preluarea puterii de către bolşevici în Rusia a izbucnit războiul civil rus, pe care Lenin l-a coordonat de la Petrograd, fostul Sankt Petersburg. A înfiinţat Armata Roşie şi s-a bucurat de colaborarea cu Troţki, Zinoviev şi Stalin.

Lenin a fost ţinta unor atentate organizate de persoane care nu susţineau regimul în fruntea căruia se afla. Primul atentator, Fania Efimova Roitman a încercat să-l asasineze, trăgând de la mică distanță cu un revolver în liderul bolșevic însă rănile provocate au fost minore.

Lenin a reuşit să tempereze nemulţu­mirea populaţiei prin introducerea unei Noi Politici Economice, NEP, care a contribuit foarte curând la revenirea producţiei industriale la nivelul atins înainte de război. Noua Politică Economica a fost un sistem de reforme economice ce stabilea un compromis cu economia de piață. Esenţa Noii Politici Economice a fost alianţa economică dintre clasa muncitoare şi ţărănime, alianţă necesară pentru atragerea maselor ţărăneşti la construirea socialismului.

Existau detaşamente de rechiziţionare care confiscau după bunul lor plac. Lenin a anunţat că rechiziţionarea surplusului de grău va lua sfârşit şi că, în schimb, ţăranul va plăti o taxă în natură care va fi prelevată de către stat. Ţăranul continua să cultive şi să secere, ştiind exact ce procent din recolta îi va fi luat de stat.

Noua Politica Economica se referea în esenţă la gestionarea surplusurilor de produse alimentare. În loc de rechizitionarea arbitrară a acestor surplusuri destinate hrănirii populației urbane, NPE-ul permitea vânzarea produselor agricole pe piața liberă, după ce erau cumpărate la prețuri fixate de guvern. Alimentele erau destinate rezervelor statului.

Statul continua sa fie proprietarul principalelor mijloace de producție și ramuri economice: industria grea care includea sectoarele producătoare de cărbune și oțel, sistemul bancar și al asigurărilor și transporturile.

NEP a fost acea politică economică a statului proletar sovietic dusă în perioada de trecere de la capitalism la socialism, constând în admiterea capitalismului şi a comerţului liber, poziţiile-cheie fiind însă deţinute de stat. Se urmărea înlăturarea elementelor capitaliste şi construirea fundamentului economiei socialiste prin folosirea pieţei, a comerţului şi a circulaţiei banilor.

Un subiect deosebit de sensibil din viaţa privată a lui Lenin a fost religia familiei sale. Cât de ortodox este? A fost păstrat cu discreţie de comunişt faptul că bunicul său matern, Aleksandr Blank a fost născut de părinţi evrei dar s-a convertit la creştinism în tinereţe.

Mai târziu, Lenin, într-un chestionar de partid completat, a declarat că şi-a pierdut credinţele religioase după vârsta de 16 ani, la puţin timp după moartea tatălui.

Lenin era prezentat, de cei desemnaţi să vegheze la cultul său, ca un soţ model. Totuşi, s-a vehiculat că Lenin a avut o relaţie cu o tovarăşă de partid, Inessa Armand. O franţuzoaică provenită prin mamă dintr-o familie burgheză moscovită.

Lenin a înlăturat opoziţia din interiorul partidului, a reuşit să introducă un nou curs economic, însă nu s-a bucurat de o lungă perioadă la conducerea Rusiei. În ultima perioadă de viaţă, Lenin era dezgustat de politică din cauza necontenitelor certuri de la Congresele Partidului şi din Comitetul Central. Devenise fascinat de administraţie şi de problemele economice.

În absenţa lui Lenin, Consiliul Comisarilor a devenit neputincios din punct de vedere politic, s-a ajuns ca toate deciziile importante să fie luate de Politburo sau de Biroul organizatoric.

A suferit două atacuri cerebrale în urma cărora a rămas paralizat şi incapabil să vorbească motiv pentru care nu a putut împiedica ascensiunea lui Stalin spre preluarea puterii.

La Congresul al XI-lea al Partidului Comunist din Rusia, ultimul la care Lenin a luat parte pentru a prezenta raportul principal, a afirmat că „Principalele noastre deficienţe sunt lipsa de cultură şi faptul că nu ştim să ne conducem”. Lenin era foarte grav bolnav.

Aflat încă în fruntea PCUS, Lenin era izolat deoarece suferea de o scleroză a vaselor sangvine din creier, moștenită ereditar. Boala i-a paralizat şi capacitatea vorbirii. Scria doar cu ajutorul soției. În clipele de luciditate, Lenin l-a obligat pe Stalin să-i promită că îl va scăpa de agonie otrăvindu-l cu cianură. Lucru acceptat de viitorul șef de la Kremlin, dar nu s-a întâmplat niciodată. Lenin moare în urma unor atacuri cerebrale.

Conducerea activă a statului de către Lenin a luat sfârşit încă din timpul vieții acestuia. Se va ajunge ca moştenirea lui Lenin să fie interpretată în funcţie de necesităţile politice ale succesorilor săi.

Cu trei luni înainte să moară, Lenin aflat în fază terminală a suferinței sale, plimbat în scaunul cu rotile, le-a impus gărzilor și șoferului personal să-l ducă pentru o ultimă vizită la Kremlin. Cu această ocazie nu a existat nici un membru al Politburo-ului care să-l întâmpine. Toți erau angrenați într-o întâlnire în apartamentul lui Troțki, unde, instigați de Stalin și Zinoviev, condamnau fracționismul “troțkist”. Lenin nu mai putea comunica decât prin vagi sunete.

Lenin a încetat din viaţă la Gorki, lângă Moscova.

În ziua morţii lui Lenin, guvernul URSS a primit mai mult de 1.000 de telegrame din toată Rusia, în care se cerea ca trupul lui Lenin să nu fie îngropat ci, să fie conservat pentru generațiile următoare. Profesorul Alexei Abricosov, un patolog și anatomist renumit din Rusia, a îmbălsămat trupul lui Lenin pentru a-l păstra până la ceremonia înhumării.

Membrii Comitetului Central, excepţie făcea Troţki care se afla în concediu de boală în Caucaz, au mers la Gorki să-i aducă omagiu conducătorului lor.

Au fost organizate ritualuri de doliu. Trupul neînsuflețit a lui Lenin a fost îmbălsămat și depus în mausoleul situat în Piața Roșie din Moscova.

Mausoleul lui Lenin a servit drept punct central al URSS, un punct de reper pentru liderii acesteia și pentru cei ai mişcării comuniste.

După decesul lui Lenin, URSS a încercat să asigure nemurirea legendei fondatorului său. Trupul său a fost mumificat spre a fi expus, probabil, pentru totdeauna. Oraşul Sankt Petersburg purta numele de Leningrad.

Termenul „cultul personalității” nu se referă în general la respectul față de decedați, fiind ei chiar fondatori de naţiuni, precum Lenin. Acesta a fost glorificat, venerat după moartea sa, în întreaga URSS.

Puterea emoțională a cultului lui Lenin se baza în primul rând pe înclinația naturală a păturii țărănești, majoritară și profund superstițioasă, către personificarea puterii politice. Venerația față de Lenin din timpul vieții apare doar ca o mică picătură într-un ocean în comparație cu cea zămislită începând cu anul marcant al bolii, dar mai ales după decesul acestuia.

Din momentul morții lui Lenin, pretențiile la imortalitatea acestuia au devenit elementul central al cultului său. „Lenin a murit, leninismul e viu”, „Lenin este mort, trăiască Lenin!” erau doar câteva din fraze arborate pretutindeni.

Cultul lui Lenin, avea o funcție precisă: stabilizarea și legitimarea vieții politice. Stalin, cu prilejul morții „Tatălui” afirma, „Tovarăși, noi, comuniștii, suntem oameni dintr-o plămadă specială. Suntem cei care alcătuim armata marelui strateg proletar, armata tovarășului Lenin. Nu există onoare mai mare decât apartenența la această armată. ... Plecând dintre noi, tovarășul Lenin ne-a poruncit să venerăm și apărăm puritatea mărețului titlu de membru al partidului. Îți jurăm ție, tovarășe Lenin, că îți vom îndeplini cu onoare porunca”.

Stalin era interesat de crearea unui cult al personalităţi a lui Lenin pentru a poza într-un mare preot al noului cult, într-un principal analist al leninismului, un adevărat apărător al învăţăturii leniniste. Interesul lui Stalin pentru construirea cultului liderului sovietic era obţinerea celei mai puternice arme în lupta pentru putere. Stalin îl prezenta pe Lenin ca fiind cel măreţ, genial, unic. Asta îl făcea să apară ca succesor al lui Lenin.

După moartea lui Lenin, legendele privind un Lenin cât se poate de viu care se perindă de-a lungul și de-a latul Uniunii Sovietice au continuat să apară în ritm accelerat și au completat imaginea unei Vieți de Apoi în care cultul personalității lui Vladimir Ilici abia începea să apară.

Vladimir Maiakovski avea să compună un poem ce a devenit lectură obligatorie pentru orice elev sovietic având tema centrală: „Lenin a trăit. Lenin trăiește. Lenin va trăi”.

Fondatorul URSS, Lenin a suferit trei atacuri cerebrale, starea acestuia de sănătate fiind din ce ce în ce mai gravă. Oficial a fost declarată ca şi cauză a morţii arteroscleroza cerebrală combinată cu un al patrulea atac cerebral. După moarte au circulat zvonuri că ar fi suferit de sifilis, însă autorităţile sovietice au prezentat ca singur adevăr privind moartea lui Lenin diagnosticul oficial. O scriitoare britanică reia ipoteza morţiii liderului URSS din cauza sifilisului, afirmând: „Este o convingere neexprimată a multora dintre doctorii şi cercetătorii de la Kremlin că Lenin a murit de sifilis, însă au fost forţaţi de autorităţi să îşi ţină secrete opiniile”.

O scriitoare britanică de la Universitatea Columbia a descoperit nişte documente ce dovedeau că decesul lui Vladimir Ilici Lenin a fost cauzat de sifilis, o boală cu transmitere sexuală, şi nu de atac de cord. Aceasta este autoarea mai multor cărţi privind istoria Rusiei.

Rappaport crede că liderul URSS s-a infectat cu sifilis după ce a înteţinut relaţii sexuale cu o prostituată pariziană. Comportamentul instabil, izbucnirile bruşte de furie al lui Lenin au fost puse de sovietici pe seama arterosclerozei, boală care afectează creierul, însă sifilisul are aceleaşi simptome.

Helen Rappaport, autoarea britanică, a descoperit documente la Universitatea Columbia din New York pe care le consideră probe, deoarece indică că moartea lui Lenin a fost cauzată de neurosifilis, o formă a sifilisului care afectează creierul.

Scriitoarea Rappaport a afirmat „În pofida acestei obligativităţi la tăcere, nimeni nu a fost mai clar în a-şi exprima convingerile decât marele profesor Ivan Pavlov, pionierul teoriei pavloviene. După revoluţia din 1917, Pavlov a devenit un violent opozant al bolşevismului şi a asistat la monstruosul «experiment sovietic» în care oamenii erau trataţi mai rău în laboratoare decât broaştele utilizate pentru experimente”.

Rappaport a mai precizat că în cadrul unei deplasări la un congres organizat la Londra, Pavlov s-a oprit la Paris, pentru a-şi vizita un prieten, pe doctorul Mihail Zernov. „În timpul discuţiei cu Zernov, Pavlov şi-a menţinut declaraţia că Lenin suferea de sifilis şi că, până la momentul respectiv, manifestase toate simptomele caracteristice bolii, inclusiv paralizia progresivă caracteristică bolii”.

Documentele descoperite de Helen Rappaport, privind adevărata boală a lui Lenin, proveneau din informaţiile redactate de cercetătorul rus Ivan Pavlov, aflate la universitatea americană. Cercetătorul rus Ivan Pavlov a fost laureat al premiului Nobel şi este cunoscut pentru lucrările sale de condiţionare comportamentală realizate pe câini. Potrivit documentelor descoperite de scriitoarea britanică se pare că acesta a afirmat că „revoluţia a fost făcută de un nebun căruia sifilisul îi afectase creierul”.

Scriitoarea a afirmat că „Pavlov ştia cercetători eminenţi care fuseseră chemaţi să examineze creierul lui Lenin după moartea acestuia în 1924 şi toţi au ajuns la acelaşi diagnostic. Era un secret cunoscut de toată lumea, dar pe care nimeni nu îndrăznea să-l spună în public şi în legătură cu care nu există documente oficiale sovietice. Doctorilor de la Kremlin care l-au examinat pe Lenin li s-a interzis să vorbească despre asta, sub ameninţarea execuţiei, şi au fost obligaţi să scoată referirile de la boala reală din dosare”.

Un proiect secret, pregătit în detaliu în afara Rusiei, privind instaurarea comunismului în Rusia. Acest plan a fost finanţat generos de „marii bancheri internaţionali”. În primul rând de cei de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman, Frank Vanderlip. Finanţarea bolşevicilor de Wall Street era intermediată de banca suedeză „NYA Banken”, condusă de bancherul promarxist Olof Aschberg. Aceştia erau interesaţi de bogăţiile enorme ale Rusiei. În preajma revoluţiei bolşevice, Charles B. Hill, cel care conducea trei filiale ale lui „Westinghouse”, a folosit filiala din Rusia pentru a-i finanţa pe bolşevici.

La începutul secolului XX, Andrew Carnegie, proprietarul trustului „Carnegie Steel Company”, a finanţat un plan secret prin care guvernele statelor importante să fie „comunizate”, adică trecute, economic, la forma „monopolismului de stat”. Controlat de „bancherii internaţionali” de pe Wall Street, acest sistem le-ar fi permis acestora să trateze economic şi financiar direct cu guvernele impuse de ei prin „revoluţii”. Sindicatul „bancherilor internaţionali”, numit, la vremea aceea, la New York, „Trustul banilor” şi Iacob Schiff au finanţat „duminica sângeroasă” de la Sankt Petersburg, din 1905.

Prima revoluţie din Rusia a avut loc în februarie - martie 1917, şi a fost sprijinită de G. Buchanan, ambasadorul Angliei la Petersburg. După acest moment şi după instituirea guvernului provizoriu, Lenin, departe de Rusia, a intrat în legătura cu Max Warburg şi serviciul secret german, prin intermediul „polonezului” Ganetki, adică al lui Furstenberg şi al socialistului elveţian Karl Platten.

Schimbul propus de Lenin lui Max Warburg era simplu: Germania să-l ajute să preia puterea la Petersburg, în schimb el va încheia imediat o pace separată, în condiţiile dictate de germani. Acesta a fost motivul pentru care Germania a fost interesată ca bolşevicii să preia puterea.

Parvus a expus planul expedierii lui Lenin şi a bolşevicilor din Elveţia, cu un tren special, în Rusia. El a solicitat pentru toată afacerea 5.000.000 de mărci. Cu un an înainte, Parvus primise de la Max Warburg şi serviciul secret german 1.000.000 de mărci pentru organizarea unei greve generale la Petersburg, care a adunat, vreo 55.000 de participanţi. Suma solicitată de Parvus urma să fie procurată de Max Warburg de la diverşi bancheri europeni, legaţi de magnatul Rotschild, ca Olaf Aschburg, Alfred Milner etc. Max Warburg a finanţat şi „Pravda”.

Iacob Schiff, preşedintele băncii „Kuhn, Loeb & Co”, a devenit principalul conducător al operaţiunii de instaurare a bolşevismului în Rusia. Nepotul său, John Schiff, estima în „New York Journal American”: „Bătrânul a cheltuit circa 20.000.000 de dolari pentru triumful final al bolşevismului în Rusia”.

Hotărârea de a-l expedia pe Lenin cu bolşevicii săi în Rusia a fost supusă de Max Warburg examinarii Statului Major German. La întrunire au participat, între alţii, generalul Erich Ludendorff, şeful de Stat Major, ministrul de Interne Diego von Bergen și secretarul de stat din Ministerul de Externe Arthur Zimmermann. Dr. Helphand, alias Parvus, s-a recomandat participanților drept „purtătorul de cuvant al unor cercuri financiare bine plasate”. În realitate, Parvus era spionul lui Max Warburg în Rusia, de mult timp.

Pregătirea politico-diplomatică şi tehnica expedierii lui Lenin şi a grupului său în Rusia, de către germani, n-a durat decât vreo trei săptămâni. În timpul călătoriei, Lenin şi bolşevicii care îl însoţeau n-au avut voie sa se angajeze în discuţii cu alte persoane. Li s-a asigurat hrană suficientă, inclusiv laptele necesar copiilor mici.

Cu două luni înainte de „revoluţie” la Petersburg şi-a făcut apariţia o aşa-zisă „misiune a Crucii Rosii” americane: 36 de persoane, toate îmbrăcate în halate albe, cu însemnele şi simbolurile Crucii Roşii. Misiunea afişa scopuri strict umanitare. În realitate, „misiunea Crucii Roşii” americane descinsese la Petersburg direct de pe Wall Street: 26 dintre „misionari” se numărau printre cei mai mari bancheri, oameni de afaceri şi industriaşi americani, deghizaţi în „medici”, încadraţi fantezist în serviciul sanitar al armatei americane.

„Misiunea” fusese expediată în Rusia chiar de colonelul Edward Mandell House, consilierul preşedintelui Wilson. Acelaşi care îl expediase de la New York la Petersburg şi pe Troţki, cu grupul sau de mercenari, la bordul vasului „Cristianja”, ca să organizeze momentul preluării puterii de către bolşevici.

Mulţi dintre „medicii” de pe Wall Street vor face apoi colosale afaceri cu URSS. De pilda, Armand Hammer numit şi „miliardarul roşu” ori Averell Harriman. Harriman a format cu statul bolşevic o firma maritimă, care opera în regim de monopol. A obţinut concesii pentru exploatarea, cu mâna de lucru rusească, foarte ieftină, impulsionată de activişti şi ofiţeri CEKA, imenselor zăcăminte de mangan din munţii Caucaz. Nu întâmplător, acelaşi Harriman va deveni trimis al SUA la Moscova şi confidentul lui Stalin pe relaţia cu SUA.

În fruntea misiunii Crucii Rosii americane, „medicul” William Boyce Thompson, directorul lui „Federal Reserve” a SUA. Alături de Thompson, alţi „medici” şi „infirmieri” vestiţi pe Wall Street, ca Robert Barr, preşedintele lui „Chase National Bank”, Corse de la „National City Bank”), Averell Harriman de la firma „Harriman”, cu mari investiţii în mine şi petrol) ori ca Thomas Thacher, Henry Davison, Alan Wardwell, Harold Swift.

Au existat şi 10 medici adevăraţi şi câteva infirmiere care vor părăsi Rusia o lună mai târziu. „Medicii” de pe Wall Street vor rămâne însă la Petersburg până la preluarea puterii de către bolşevici. „Translatorii ruşi” ai grupului de „medici” de pe Wall Street erau: primul, „căpitanul Ilovaiski”, se numea Boris Reinstein, viitorul secretar al lui Lenin. Alt „translator”: Alexandr Grunberg cu numele real Mihail Gruzenberg, al cărui frate, Zorin, va deveni ministrul-comisar al lui Lenin şi va face apoi o lungă carieră în diplomaţia sovietică.

Cei 26 de „medici” de pe Wall Street şi „translatorii ruşi”, conduşi de Ilovaiski, sunt primiţi în audienţă de Lenin, la insistenţele lui Troţki. În cadrul întâlnirii s-au pus la cale fabuloase afaceri postrevoluţionare, precum şi sprijinul secret pe care Wall Street-ul urma să-l acorde bolşevicilor.

Firme ce au profitat de preluarea puterii de către Lenin: firmele americane, Gillette, Du Pont, Harriman, Hammer, Singer, Harvester, Westing House, Ford, Caterpillar, General Electrics, firmele englezeşti Royal Dutch, Shell, Metro-Vickers, Birmingham Arms, Stery, Ferguson, firmele franceze Duverger, Schlumberger, Duralumin şi firmele italiene Fiat, Nobile, Montefiore.

Colaborarea secretă a Wall Street-ului cu bolşevicii se va concretiza, după preluarea puterii, printr-o serie de mari contracte: „General Electrics”, de pildă, va obţine un contract fabulos pentru electrificarea Rusiei. „Standard Oil Company”, imperiul lui Rockefeller, va cumpăra 50% din câmpurile de petrol de la ruşi, cu toate că oficial se spunea că au fost naţionalizate. Standard Oil, prin partenerul său «Vacuum Oil Company» obţine şi dreptul exclusiv de vânzare a petrolului rusesc în ţările europene şi construieşte prima rafinărie din Rusia.