Experiența Sovietică
Drumul Rusiei spre comunism
Revoluţia bolşevică se referă la acţiunea liderului partidului bolșevic Vladimir Lenin, când revoluţionarii de extremă stânga au dat o sângeroasă lovitură de stat împotriva Guvernului Provizoriu.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Se urmărea instaurarea în Rusia a unei monarhii constituționale. Țarul urma să fie controlat de Parlament (Duma), instituţie pe care el o desfiinţase în 1916. Guvernul provizoriu constituit atunci îi cuprindea, între alţii, pe prinţul Lvov, pe istoricul Miliukov şi pe avocatul social-democrat Kerenski, atât liberali cât şi social-moderaţi. A fost o revoluţie liberală, care a avut drept rezultat proclamarea Republicii. Guvernul se obliga să conducă într-o manieră mai eficientă eforturile de război.

Țarul Nicolae al II-lea a fost obligat să abdice pe fondul tensiunilor din interiorul ţării. A fost format un guvern provizoriu din care făceau parte liberali și socialiști moderați care promiteau că vor conduce într-o manieră mai eficientă eforturile de război. Adevărata putere în stat era deținută de liderii socialiști din Sovietul de la Sankt Petersburg. Aceştia doreau terminarea conflictului printr-o pace generală „fără anexări sau indemnizații de război”, o formulă pe care nici Aliații, nici Germania nu ar fi acceptat-o.

Prin refuzul Marelui Duce Mihail de a prelua puterea în Rusia începe ceea ce istoricii numesc perioada de “dualitate a puterii” dintre “Comitetul provizoriu al Dumei”, proaspăt constituit, şi “Comitetul executiv provizoriu”.

Guvernul provizoriu, de comun acord cu Ţarul Nicolae al II-lea, care abdicase, a propus fratelui acestuia, Marele Duce Mihail, sa-i urmeze la tron țarului. Marele Duce Mihail se bucura de sprijinul soldaţilor, ţăranilor, muncitorilor dar şi de sprijinul clasei conducătoare a Rusiei.

Reprezentanţii “revoluţiei” bolşevice din octombrie erau aproape toţi în Occident: Troțki la New York, iar Lenin și Zinoviev în Elveţia. Troțki a recunoscut mai târziu că: “Revoluţia ne-a surprins în plin somn, ca pe fecioarele nebune din Evanghelie”.

Revoluţia din februarie se referă la nemulţumirea populaţiei, manifestată prin proteste, căpătând treptat caracterul unei revoluţii, faţă de anumite decizii luate de autorităţi: ideea de a introduce cartele pentru raţionalizarea alimentelor. Lipsa pâinii şi a produselor de primă necesitate a făcut să explodeze o situaţie pe care înfrângerile militare de pe front, condiţiile de muncă dificile ale muncitorilor o făcuseră tot mai imposibil de controlat.

Timp de trei zile, cortegii de muncitori, femei, tineri, într-un număr tot mai mare, se revarsă dinspre suburbiile capitalei, invadând străzile din centru, fără a provoca incidente grave.

Ţarul abdică, dar marele duce Mihail nu reuşeşte să îşi impună autoritatea. Puterea este scindată între Comitetul Provizoriu al Dumei - format în majoritate din forţele liberale - şi Comitetul Executiv al Sovietului - dominat de partidele socialiste. Noul guvern condus de prinţul de Lvov este recunoscut de aliaţi şi va promulga o serie de acte norma­tive care legiferează, pentru prima oară în Rusia, libertăţii cetăţeneşti (libertatea de presă, de asociere, de reunire).

După o telegramă a ţarului, prin care se ordona încetarea dezordinii, cea de-a patra manifestaţie populară împotriva guvernului se va solda cu o sută cincizeci de morţi, ucişi de mitralierele mânuite de ofiţeri, soldaţii refuzând să tragă în mulţimea neînarmată. In timpul nopţii, mai multe regimente se revoltă, iar în dimineaţa celei de-a doua zile fraternizează cu populaţia, punând stăpânire pe cele mai importante clădiri publice şi începând un marş în vederea cuceririi Palatului de Iarnă.

Kerenski îi primeşte pe participanţii la insurecţie, în numele deputaţilor Dumei aflaţi în şedinţă în palatul Tauride. Violenţa spontană a mulţimii şi a soldaţilor se soldează cu peste o mie cinci sute de victime în numai câteva zile, în mare parte funcţionari şi simboluri ale unui regim bulversat de dezastrele unei autocraţii neputin­cioase şi de suferinţele provocate de război.

La sate, începe o luptă a ţăranilor împotriva nobililor proprietarii de teren. In oraşe, mai ales la Petrograd şi Moscova, muncitorii ies în stradă, intrând în grevă, alături de oameni ai muncii din alte sectoare de activitate, care se alăturau revendicărilor acestora şi se organizează, inclusiv din punct de vedere militar.

Revoluţia bolşevică a influenţat desfăşurarea Primului Război Mondial. Datorită evenimentelor interne, a revoluţiei bolsevice și ulterior a războiului civil, Rusia a fost scoasă din război. Revoluţia bolşevică se referă la acţiunea liderului partidului bolșevic Vladimir Lenin, când revoluţionarii de extremă stânga au dat o sângeroasă lovitură de stat împotriva Guvernului Provizoriu.

Rusia resimţea puternic impactul pierderilor uriaşe de pe front, dar şi al crizei economice. Ţarul Nicolae al II-lea nu reuşise să gestioneze situaţia internă. Societatea fierbea şi ideile revoluţionare, deja puternice, duc la schimbarea regimului. Partidul Bolşevic preia puterea printr-o revoluţie în esenţă ţărănească, cu un pronunţat caracter anarhist.

Guvernul Kerensky, dominat de fricţiuni interne, continuă operaţiunile militare. Economia se prăbuşeşte. Jumătate din fabrici şi uzine se închid şi şomajul devine dramatic. Rusia este în pragul falimentului naţional. Segmentele sărace ale societăţii se organizează şi apar sovietele. Presiunea sovietelor este în creştere, iar în vară, Lenin, ajutat de serviciul secret german, revine în Rusia pentru lovitura finală.

Noul regim bazat pe ideologia marxist-leninistă şi-a pus drept scop construcţia unei noi societăţi fără clase – comunismul. Metoda principală de construcţie a noii societăţi erau lupta de clasă care presupunea lichidarea proprietăţii private, a burgheziei, a tuturor celor care se opuneau noului regim prin teroare şi represiuni.

Potrivit mitologiei bolşevice, câteva sute de revoluţionari iau cu asalt Palatul de Iarnă apărat de cazaci, cadeţi şi de un regiment de femei. Semnalul ofensivei este dat de o lovitură trasă de crucişătorul Aurora. Revoluţionarii arestează guvernul Kerensky. Bolşevicii şi aliaţii lor au ocupat clădirile guvernamentale şi alte locaţii strategice din capitala Rusiei aflata la Petrograd, actualul Sankt Petersburg, şi în doua zile au format un nou guvern avându-l la conducere pe Lenin.

Imediat dupa revolutie, comuniştii au încercat să pună mâna pe putere în Finlanda, Germania, Ungaria, Slovacia şi Bulgaria, dar încercările lor au eşuat. La alegerile pentru Adunarea Constituantă din 1918 bolşevicii au obţinut 175 locuri din cele 707, față de 410 ale socialiștilor-revoluționari. Bolșevicii, care se sprijineau pe proletariatul industrial, nu putuseră să pătrundă în lumea satelor, controlată de socialiștii-revoluționari.

Tarul Nicolae este arestat împreună cu familia. Li se impune domiciliu forţat la Ţarskoe Selo, reşedinţa lor de vară. De aici membrii familiei imperiale sunt deportaţi la Tobolsk, o localitate foarte izolată din Siberia. După revoluţie au fost duşi la Ekaterinburg, aceasta fiind ultima lor reşedinţă. Bolşevicii, conduşi de Lenin, au alcătuit un plan de asasinare a ţarului şi a întregii sale familii. Plutonul de execuţie era condus de Iacov Iurovski. Au fost împuşcaţi în timpul noptii.

Lenin s-a întors în secret în Petrograd şi a condus Armata Roşie în vederea destituirii Guvernului Provizoriu şi a stabilirii dictaturii sovietice. Lenin a devenit astfel dictatorul primului stat Marxist din lume.

Bolşevicii i-au ucis pe ţarul Nicolae al II-lea, ţarina Alexandra Feodorovna şi copiii, cele patru prinţese, Olga, 22 ani, Tatiana, 20 ani, Maria, 18 ani, Anastasia, 16 ani, şi ţareviciul Alexei, 14 ani. Au mai fost omorâţi patru dintre însoțitorii familiei regale.

Bolşevicii îi arestează pe liderii partidelor din opoziţie, indiferent dacă erau de dreapta sau de stânga. Băncile şi conturile particulare sunt naţionalizate, la fel şi bunurile Bisericii. Guvernul anulează orice datorie externă, iar sovietele preiau controlul asupra fabricilor.

Instalarea la putere a comunismului în Rusia s-a realizat pe fondul nemulţumirilor faţă de administraţia imperială, pe fondul crizelor sociale şi naţionale, prin revoluţie cu sprijinului maselor, în special al clasei muncitoare.

De la încoronarea lui Mihail Romanov în 1613, dinastia ajunsese să stăpânească un imperiu vast ce se întindea din Europa Centrală și până la Pacific, de la Oceanul Arctic până în Afganistan. Dinastia Romanov a fost a doua și ultima dinastie imperială a Rusiei care a domnit 304 ani.

În necrologurile Adunării Constituante a fost deseori menţionat că argumentele bolşevicilor împotriva instituţiei, chiar dacă erau absolut false din punct de vedere legal şi moral, erau totuşi solide din punct de vedere politic. Noul guvern a restabilit pacea cu Germania, pe plan intern, a naţionalizat industria şi s-a confruntat cu un război civil devastator la începutul anului 1918 luptând împotriva forţelor ţarist.

După preluarea puterii de către comunişti, acestia au întreprins un şir de măsuri radicale. Decretul asupra păcii – încheierea unei păci separate cu Germania, la Brest-Litovsk. Decretul asupra pământului – naţionalizarea întregului fond funciar al ţării. Decretul asupra naţionalităţilor – dreptul acestora de a-şi hotărî singure soarta. Lenin a instaurat dictatura proletariatului, bazată pe Armata Roşie şi poliţia politică CEKA - Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei, ulterior NKVD, KGB

Parlamentarismul a fost respins și Duma a fost desfiinţată. Are loc un război civil sângeros, caracterizat prin confruntarea dintre „roşii” şi „albi”. „Albii” erau adepţii vechiului regim și erau susţinuţi militar de Antanta.

Curând, dictatura proletariatului se transforma în dictatura partidului comunist. Armata Roşie, organizată de Leon Troţki, i-a înfrânt pe „albi” graţie şi comunismului de război, un amestec de teroare şi elan revoluţionar.

Lenin, primul conducător al statului sovietic, moare. Corpul lui a fost îmbălsamat şi plasat într-un mausoleu în apropierea Kremlinului din Moscova. Stalin a reuşit să se impună în faţa conducerii partidului. A promovat în Biroul Politic pe aliaţii săi fideli Molotov, Voroşilov, Kalinin. După Congresul al XIV-lea al Partidului începe eliminarea treptată a adversarilor.

Alături de Rusia care era o republică sovietică federativă s-au constituit şi alte formaţiuni statale după acealaşi model: Ucraina, Bielorusia, trei republici caucaziene: Azerbaidjanul, Armenia, Georgia. În Asia Centrală s-au constituit republicile populare Buhara şi Horesm. Regimul bolşevic a format o uniune, pe baze federative, a celor trei republici caucaziene - Republica Sovietică Federativă Socialistă Transcaucaziană.

Se introduce politica comunismului de război, potrivit căreia economia de piaţă și relaţiile marfă - bani sunt interzise.

Rusia a încheiat pace separată cu Germania, după o presiune puternică a acesteia. În urma păcii, Rusia pierdea cam o treime din suprafața sa arabilă, pe care se concentra cam trei sferturi din industria sa. Unul din efectele păcii a fost foametea. Erau afectați mai ales muncitorii din marile centre industriale, baza de sprijin a bolșevicilor. Pacea separată încheiată de Rusia lui Lenin şi Troțki le permite germanilor să mute numeroase trupe pe frontul de vest.

Bolşevicii au fost nevoiţi să cedeze în ciuda condiţiilor dure semnând acordul de pace de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale şi Rusia iese din război. Frontul din est s-a prăbuşit.

Lenin, principalul conducător şi ideolog al bolşevicilor, a fundamentat ideea că şi în Rusia e posibilă victoria unei revoluţii socialiste, care să fie exploatată de un partid format din revoluţionari de profesie, partidul bolşevic.

Negocierile au durat foarte mult din cauza neînțelegerilor apărute. Rusia pierdea un sfert din teritorii, o treime din populație și foarte mult din capacitatea industrială și agricolă. De asemeneau trebuiau sa plateasca indemnizații. Germanii au denunțat armistițiul și au reluat ostilitățile.

Comuniştii declarau că obiectivul regimului lor politic este edificarea societăţii socialiste, ca primă etapă a comunismului, în care oamenii, eliberaţi de exploatare să-şi dezvolte în mod multilateral personalitatea.

Metodele erau desfiinţarea proprietăţii private, pentru eliminarea inegalităţilor economice, şi instaurarea dictaturii proletariatului, ca modalitate de înfrângere, prin violenţă, a rezistenţei împotriva noii societăţi.

A fost un război de uzură, câştigat în final de bolşevici. Războiul s-a purtat între guvernul bolşevic nou-format şi forţele antibolşevice. Dezavantajosul Tratat de la Brest-Litovsk încheiat cu Germania i-a determinat pe socialiştii antileninişti să se desprindă de bolşevici şi să se alăture armatei de voluntari a Albilor sub comanda lui Anton Denikin. În încercarea de a deschide un alt front în Primul Război Mondial, aliaţii au oferit sprijin limitat Albilor. Obiectivul principal al statului Sovietic după lovitura de stat bolşevică era recunoaşterea noului stat Rusia apoi Uniunea Sovietică.

În timp ce bolşevicii îşi menţineau controlul asupra centrului ţării, antibolşevicii câştigau teren în Ucraina şi Omsk, unde Aleksandr Kolceak şi alte grupări dizidente s-au unit pentru a lupta împotriva Armatei Roşii. Luptele între comunişti au creat dezordine între Aliaţi, fapt ce a condus la crearea unei stări de confuzie şi chiar slăbirea forţelor Albilor ruşi şi a naţionaliştilor ucraineni. După câteva prime succese militare împotriva Armatei Roşii, forţele Albilor, conduse de Kolceak, erau deja înfrânte la începutul lui 1920.

Troțki a reuşit să creeze o armată redutabilă, Armata Roşie, prin recrutări obligatorii, prin teroare şi prin intermediul propagandei. Teritoriul controlat de ei era unitar și cuprindea centrele industriale importante, Moscova și Petrograd, cu depozitele de material militar. Albii erau trupele foştilor ofiţeri țariști. Cele mai importante armate au fost cea din Caucaz, condusă de generalul Denikin, cea din Siberia, sub conducerea maresalului Kolceak, și armata din Estonia, aflată sub comanda generalului Iudenici.

Pentru a face faţă războiului civil, comuniştii au aplicat o serie de măsuri extraordinare, cunoscute sub numele de "comunism de război": naționalizări pe scară largă, lichidarea comerțului privat și introducerea muncii obligatorii. În 1921, bolșevicii vor renunța la aceasta tactică. Alte trupe ale Albilor conduse de Nikolai Iudenici au eşuat în încercarea de a cuceri Sankt Petersburg. Ultima linie de rezistenţă a Albilor din Crimeea, sub comanda lui Piotr Vrangel, succesorul lui Denikin, a fost înfrântă, punând capăt Războiului Civil Rusesc.

Legiunea cehoslovacă, puternic implicată în lupta împotriva bolșevicilor, era o armată formată din 40.000 de prizonieri cehi și slovaci, înarmați în Siberia, pentru a lupta împotriva Austro-Ungariei. O dată cu revoluția și incheierea păcii, au plecat, pentru a continua lupta pe frontul de vest. Pe drum, la ordinele lui Troțki, sovietele locale au încercat să-i dezarmeze. A reuşit uneori să controleze întreaga cale ferată transsiberiană și unele orașe importante din Siberia. După proclamarea independenței Cehoslovaciei, militarii cehi au plecat.

O dată cu declarația lui Lenin referitoare la dreptul de autodeterminare al popoarelor din imperiu, numeroase nationalități și-au declarat independența. A fost cazul ucrainenilor sau al cazacilor de pe Don care au creat guverne locale, antibolșevice. În speranța că va ocupa vestul Rusiei, Polonia a atacat în primavara anului 1920. După o avansare impetuoasă, trupele poloneze au fost învinse. Pacea care a pus capăt conflictului, semnată la Riga a fost însă avantajoasă pentru Polonia: bolșevicii luptau încă în războiul civil.

Socialist Revoluționarii, sau Eserii, formau partidul politic dominant în Rusia. Au intrat în conflict cu bolșevicii din cauza dorinței lui Lenin de a comuniza satele prin forță. Au creat un guvern cu ajutorul Legiunii Cehoslovace in orașul Samara, centrul lor de comandă. Verzii erau grupurile țărănești răsculate. Prin numărul lor, verzii influențau decisiv soarta luptelor. Luptau împotriva albilor şi roşiilor. Au avut tendința să îi sprijine pe roşii care le garantau păstrarea pământurilor împărţite în urma revoluţiei din februarie 1917.

În perioada războiului civil, foştii aliaţi ai Rusiei din Primul Război Mondial, SUA, Anglia, Franta, Italia și Japonia, au trimis trupe pentru a ocupa anumite zone. Scopul a fost de a apăra depozitele de material de război furnizat Rusiei în perioada 1914 - 1917. După 1917, aceste depozite erau în pericol de a fi capturate de armata germană. Trupele aliate nu au participat efectiv la luptele din cadrul războiului civil, însă au permis accesul „albilor” la aceste depozite.

Bolșevicii pun bazele Cominternului, organizație menită a fi un instrument de coordonare a activităților comuniste din întreaga lume. De fapt, această coordonare trebuia să fie o supunere oarbă a tuturor organizațiilor comuniste în fața Moscovei. Scopul declarat al Cominternului era de a lupta ”prin toate mijloacele, inclusiv forța armată, pentru răsturnarea burgheziei internaționale și pentru crearea unei republici sovietice internaționale, ca etapă de tranziție către completa abolire a Statului”.

Orice organizație de sorginte comunistă care dorea să adere la Internațională trebuia mai întâi să accepte necondiționat un set de 21 de condiții. ”Cele 21 de condiții” purtau, în mod oficial, denumirea de Condiții de admitere la Internaționala Comunistă. Au fost gândite în așa fel încât comunismul mondial să capete o structură strict ierarhică - în vârful căreia se afla Moscova - și militaristă, subordonând complet toate organizațiile comuniste centrului de la Kremlin.

Partidele erau lipsite de voință și inițativă proprie, fiind obligate să adopte aceleași poziții ca cele ale partidului bolșevic. Astfel, activiștii Cominternului nu erau altceva decât executanți de facto ai ordinelor sovietice. Această supunere în fața Moscovei avea să fie unul dintre principalele motive care au făcut ca, în multe țări din Europa, partidele comuniste să fie interzise prin lege. În plus, adoptarea cu obediență a politici impuse de Moscova avea să strice iremediabil imaginea partidelor comuniste în opinia publică.

Cominternul a fost dizolvat în mod oficial în luna mai a anului 1943. Măsura hotărâtă de Stalin a fost una de ordin propagandistic, pentru a-și demonstra bunăvoință vis-a-vis de Aliații săi, Roosevelt și Churchill, care erau încă sceptici față de URSS. Ulterior, în 1947 va fi înființat Cominformul, organizație-succesoare a Internaționalei, care va juca însă un rol mai puțin semnificativ.

Liderii de la Kremlin au declarat constituirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, URSS. Stema de stat a URSS a fost simbolul Globului pământesc, acoperit de alt simbol, cel al secerii şi ciocanului, deasupra fiind imprimată steaua roşie cu cinci colţuri, toate acestea fiind înfăşate cu spice de grâu, legate cu panglici roşii, pe care era scris în limbile de stat ale primelor republici ale URSS sloganul bolşevic „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”.

A fost convocat Congresul I al Sovietelor în cadrul căruia a fost adoptat Tratatul unional, semnat de reprezentanţii Federaţiei Ruse, Ucrainei, Bielorusiei şi R.S.F.S.Transcaucaziană. Tratatul unional este documentul care stă la baza creării URSS. A fost creata Comisia de Stat pentru Planificarea Generala, care trebuia sa elaboreze planuri cincinale. Prin planurile cincinale se introducea controlul din partea statului în toate ramurile industriei.

Comitetul Executiv Central era format din 371 de delegați, care reprezentau în mod proporțional populația Uniunii, fiind aleși de Congres. Acesta trebuia să se întrunească în ședințe ordinare de patru ori pe an și ori de câte ori era convocat la cererea guvernului unional, cunoscut sub numele de Sovietul Comisarilor Poporului sau a unuia dintre Comitetele Executive Centrale ale uneia dintre republici.

Cu privire la struc­tura federală a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, propunerea lui Lenin nu corespundea cu dorinţele lui Stalin care dorea ca Georgia, ţinutul său natal, şi alte state independente să rămână în cadrul Republicii Federative Ruse. Lenin şi-a impus poziţia, conform căreia URSS trebuia să includă Ucraina, Belarus şi Transcaucazia (formată din Georgia, Armenia şi Azerbaidjan). Dar le acordă o mai mare autonomie, pentru a face să se uite caracterul militar al înglobării acestor republici de către puterea sovietică.

Uniunea Sovietică a reuşit să iasă din izolare participând la conferinţa economică de la Genova. A urmat semnarea Tratatului de la Rapallo, apoi acordul comercial între URSS şi Germania. După ce în 1924, Marea Britanie a recunoscut oficial Uniunea Sovietică, Franţa, Italia, Austria, Suedia, Norvegia, Danemarca, Grecia, Mexic şi China a făcut acelaşi lucru. În 1925, Japonia a stabilit relaţii normale cu URSS. Statele Unite (1933), dar şi un şir de state est europene, au continuat să ignore URSS.

A fost adoptată prima constituție a URSS pentru a stabiliza politic noua formaţiune. Organul suprem al puterii de stat, puterea legislativă era Congresul Unional al Sovietelor, iar Comitetul Executiv Central (CEC), urma să fie principalul organ executiv, care funcționa între congrese.

În 1940 sunt anexate Estonia, Letonia și Lituania, precum și Basarabia (viitoarea R.S.S. Moldovenească) și Bucovina de Nord (în componența R.S.S. Ucrainene), astfel că numărul republicilor ajunge la 15.

Ședințele Congresului și ale Comitetului Executiv Central urmau să aibă loc pe rând în câte una dintre capitalele republicane, într-o ordine pe care o decidea Prezidiul Comitetului Executiv.

Testamentul lui Lenin cuprin­dea evaluări şi reflecţii asupra calităţilor marilor conducători bolşevici. Greşeala majora a lui Trotki, după moartea lui Lenin, a fost declaşarea luptei împotriva camarazilor săi de partid, care în mare parte îl susţineau pe Stalin - practic îi erau adversari. Speriați de discursurile incendiare troțkiste care atentau la unitatea partidului, membrii conducerii, în special Kamenev și Zinoviev, se aliază cu Stalin. Izolat, criticat, contestat, obligat să accepte hotărârile luate de oamenii lui Stalin, plasați în funcții de decizie, Troțki va cunoaște o perioadă de declin, sfârşită în exil.

Despre Stalin afirma că „a concentrat în mâinile sale o putere nemăsurată şi nu sunt sigur că ştie să o folosească cu suficientă precauţie şi autori­tate".

„Testamentul" a fost publicat în Statele Unite, iar Troţki a fost constrâns de conducerea sovietică, care considera că testamentul făcea rău întregului Partid, să îl declare fals, deşi chiar el îl predase ziaristului comunist Max Eastman. Trotki s-a supus directivelor de la nivelul conducerii.

Despre Stalin mai adăuga: “Stalin este prea brutal și acest defect cu totul tolerabil în mediul obișnuit și în relațiile dintre noi, comuniștii, devine intolerabil în funcția de Secretar General. De aceea propun tovarășilor să se gândească la modalitatea de a-l elibera pe Stalin din această funcție și de a numi în locul lui pe altcineva, care în toate celelalte privințe să se deosebească de tovarăşul Stalin numai printr-un singur avantaj, și anume să fie mai îngăduitor, mai loial, mai politicos și mai atent față de tovarăși, mai puțin capricios

Despre Troţki, scria că era „probabil persoana cea mai capabilă din actualul Comitet Central", dar avea „o siguranţă de sine excesivă şi o atracţie pentru latura pur administrativă a lucrurilor".

Buharin era descris ca „teoreticianul cel mai eminent al partidului, şi este pe drept cuvânt considerat favoritul întregului partid, dar poziţiile sale teore­tice nu pot fi considerate pe deplin marxiste, decât cu mari dubii".

Problema lui Troțki a fost că el considera că era obligat, de normele disciplinei de partid formulate de Lenin, să poarte lupta în interiorul partidului, unde el avea însă puține șanse de reușită din cauza poziției de Secretar General ocupate de Stalin. Strategia lui Stalin a fost de a se autopromova ca adevăratul discipol al lui Lenin și de a-l prezenta pe Troțki ca pe un menșevic trădător care dorea întinarea moștenirii leniniste.

Imediat după moartea lui Lenin a început lupta pentru succesiunea la conducerea partidului. Cea mai mare parte a bolşevicilor, susţinători ai lui Stalin, se temeau că Troţki ar putea ieşi învingător, întrucât acesta era, cel mai tenace susţinător al poziţiei lui Lenin. Troţki s-a lovit de opunerea „triumviratul" format din Grigori Zinoviev, Lev Kamenev şi Stalin, care a obţinut şi sprijinul lui Nikolai Buharin, al liderului sindicatelor, Mihail Tomski, şi al şefului guvernului, Aleksei Rîkov.

Lenin a introdus Noua Politică Economică, un compromis provizoriu între comunism şi capitalism. Micile întreprinderi erau liberalizate iar micul comerţ era restabilit. Stalin, după preluarea puterii, abandonează Noua Politică Economică. Scopul lui final era instaurarea unei „societăţi fără clase sociale" şi transformarea Uniunii Sovietice într-o mare putere industrială şi militară, capabilă în zece ani să ajungă din urma Occidentul şi să relanseze procesul revoluţionar. A recurs la industrializarea şi colectivizarea forţată.

Conflictul dintre Stalin şi Buharin a fost determinat şi de criza recoltelor din iarna lui 1927 - 1928 care în cele din urmă marchează sfârşitul programului Noua Politică Economică. Buharin s-a opus și colectivizării, fapt ce l-a determinat pe Stalin să-l excludă din Biroul Politic.

Autorităţile sovietice vor răspunde crizei cu măsuri de rechiziţie şi sechestre care amintesc de războiul civil. Dacă politicile destinate să producă prosperitate creau în schimb sărăcie, putea fi găsită întotdeauna o explicație: teoria fusese interpretată greșit, forțele nu erau corect aliniate, oficialii făcuseră o greșeală.

Stalin se aliază cu Buharin pentru a se debarasa de Kamenev şi Zinoviev, care încearcă să formeze o „opoziţie unificată" cu Troţki, expulzat deja din Comisa­riatul pentru Război. După festivităţile prilejuite de sărbătorirea unui deceniu de la revoluţie, Troţki şi Zinoviev sunt expulzaţi din partid.

Troțki, cel mai aprig dușman al lui Stalin, a fost, de departe, cel mai influent critic al dictatorului. Stalin, așa cum îl vedea Troțki, era lipsit de spirit și strălucire, era un provincial needucat care obținuse puterea prin manipulări birocratice și violență.

Anii 1928 și 1929 sunt cruciali pentru istoria URSS. În această perioadă este izolată şi înfrântă ultima opoziţie împo­triva lui Stalin, cea condusă de Buharin din interiorul parti­dului. În plus, este lansată prima etapă a industrializării accelerate şi a colectivizării zonelor rurale care va marca „revoluţia de sus în jos", menită să schimbe chipul Rusiei sovietice în cursul anilor 1930.

Stalin pe la vârsta de 16 ani reușise să intre la seminarul teologic din Tiflis. A renunțat însă la studii, alunecând către lumea întunecată a politicii de extremă - stângă. A tot intrat și ieșit din închisoare. Violența sa nu era produsul subconștientului, ci a angajamentului bolșevic la ideologia marxist - leninistă. Această ideologie i-a oferit lui Stalin un profund sentiment de siguranță în fața provocărilor politice și economice.

În URSS s-a instaurat un sistem totalitar ce se sprijinea pe un puternic aparat represiv. “Represiunile” din rândul partidului, începute la sfârşitul anilor ‘20, au fost extinse la nivelul întregii ţări, fiind vizaţi toţi cetăţenii sovietici. Cei represaţi erau deportaţi în lagăre de reeducare prin muncă, destinate adversarilor politici ai bolşevicilor. A fost creat Gulag-ul, Direcţia Generală a Lagărelor. (Glavnoe Upravlenie Lagerei) - termen folosit pentru a denumi sistemul represiv.

Începând de la jumătatea anilor 1930, regimul pune accent pe controlul și mobilizarea „maselor”. Propaganda a devenit mai populistă dominată de teme ca ideea de „popor”, cultul lui Stalin, naționalismul și imaginile asociate prosperității, bunăstării, succesului. Lozinca lui Stalin în anul 1935 „Viața a devenit mai bună, tovărași. Viața a devenit mai veselă”.

În agricultură, Stalin a decis colectivizarea, și a ordonat „lichidarea clasei culăcilor”, ţăranii înstăriţi numiţi de comunişti chiaburi. Autoritățile locale au fost somate să confişte bunurile ţăranilor îmbogăţiţi şi să-i expulzeze în vederea colectivizarii.

La sfârșitul anilor 1930, Stalin era adeseori înfățișat împreună cu „reprezentanții” poporului, o imagine care contractează cu cele de după război, în care apare singur. Stalin a dat tonul în timpul discursului său la Congresul al XVII-lea al „partidului învingătorilor”, în ianuarie 1934, în care a cerut să se pună mai mult accent pe educația politică a membrilor de partid.

Politica externă sovietică a devenit mai ambiţioasă. In funcţia de comisar pentru relaţii externe fiind numit Maksim Litvinov care a reuşit să integreze URSS în 1934 în Liga Naţiunilor.

În economie, prin „planurile cincinale” s-a introdus controlul statului în toate ramurile economiei. Primul plan cincinal urmărea depăşirea înapoierii economice. Al doilea plan cincinal a fost orientat spre consolidarea industriei grele. Cel de-al treilea plan cincinal a fost întrerupt de izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi de necesitatea înarmării statului sovietic.

Germania şi Japonia au încheiat Pactul Anticomintern, îndreptat împotriva URSS. Italia a intrat în acest pact în 1937, iar Spania în 1939. Hitler pleda pentru distrugerea comunismului şi arăta spre teritoriile din Est ca fiind o zonă naturală de expansiune pentru Germania.

Stalin a creat în partid şi în stat o atmosferă de incertitudine şi nesiguranţă. Milioane de prizonieri, judecaţi sumar şi adesea fără proces, vor înfrunta ororile gulagului şi ale lagă­relor de muncă silnică; sute de mii sunt ucişi direct de poliţia secretă. După masacrele din 1934 - 1935 Stalin devenine stăpânul absolut asupra partidului. În anii următori, Uniunea Sovietică a fost cuprinsă de ceea ce se va numi “Marea Teroare”, iniţiata de Stalin, ce a afectat întreaga populaţie şi a cărui dramatism a culminat cu procesele publice din anii 1937 - 1939.

În 1934, a fost asasinat liderul organizaţiei de partid din Leningrad, Serghei Kirov. Stalin s-a folosit de această crimă, de altfel, organizată chiar de el, pentru a declanşa un val de represiuni.

În cadrul unei întâlniri din 1932, Vicontesa Nancy Astor, prima femeie membra in Parlamentul Britanic, îl întreba pe Stalin cât timp mai are de gând să ucidă oameni. Stalin i-a răspuns cu cinism, că va ucide oameni atât timp cât va fi nevoie. Marea Teroare din anii’ 30 a dus la distrugerea elitei militare, politice şi intelectuale a URSS, prin tot felul de acuzaţii ridicole de spionaj şi contraspionaj.

Aliaţii săi precum Nikolai Buharin şi Grigori Zinoviev şi Kamenev, au fost condamnaţi la moarte în timpul epurărilor politice din partid . Aproape toţi revoluţionarii bolşevici din 1917 au fost executaţi, doar pentru ca Stalin să devină unicul conducător, iubit de masele de oameni îndoctrinate de propaganda neobosită a partidului.

În timpul Marii Terorii, dintr-un total de 87 de comandanţi de armata, au fost executaţi 57, împreună cu mii de victime din rândul ofiţerilor de ranguri inferioare. Din 5 mareşali pe care îi avea URSS înaintea declanşării epurărilor, au supravieţuit doar doi, Kliment Voroşilov şi Semion Budionâi.

Teroarea lui Stalin s-a aplicat şi asupra elitei culturale şi stiinţifice. Mii de artişti şi oameni de ştiinţă au căzut victime acestei perioade întunecate din istoria URSS. O parte a intelectualilor şi-au găsit sfârşitul în sistemul de lagăre de tip gulag. Nici Biserica nu a scăpat de cruzimea lui Stalin, având în vedere că aproape 85% din preoţi au fost arestaţi.

Teroarea a ajuns să fie un sentiment obişnuit în viaţa cotidiană din URSS în anii ’30. Scenele cu arestarea oamenilor direct de pe stradă sau în timpul nopţii de către ofiţerii NKVD erau foarte răspândite. Pentru Stalin, individul nu era mai mult decât un grăunte de nisip într-o clepsidră uriașă.