Iosif Vissarionovici Stalin

Iosif Vissarionovici Djugaşvil, supranumit „Stalin”, a fost președintele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste și o figură centrală a lumii comuniste. S-a născut în oraşul georgian Gori, Tiflis Governorate, din Imperiul Ţarist. O parte din biografia găsită la departamentul moscovit al poliţiei, la începutul revoluţiei ruse, privitoare la viaţa lui Stalin, un bolşevic obscur la acea vreme, consemnează despre acesta:„Djugaşvili, I.V., ţăran din ţinutul şi din districtul Tbilisi, satul Didi-Lilo, ortodox, contabil.”

Stalin a fost un bolşevic, propagandist al Partidului Comunist, membru al Comitetului Central, redactor al ziarului Pravda. După Revoluţia din Octombrie, este numit Comisar al Poporului pentru Naţionalităţi, Comisar al Poporului pentru Inspecţia Muncitorească şi Țărănească, membru al Comitetului Executiv Central Panrus și secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist.

Data de naştere a lui Stalin constituie o primă enigmă privind viaţa sa personală. La începutul carierei de revoluţionar, renegându-și ziua oficială a nașterii, îşi va fixa o altă dată, motivele acestei alegeri fiind necunoscute.

Stalin s-a mutat la Sankt Petersburg, unde a devenit editor la publicația Pravda. A fost arestat din nou şi exilat pe viaţă în Siberia. S-a întors după abdicarea ţarului Nicolae al II-lea, reluându-şi postul de editor la Pravda. A publicat un articol prin care respingea noul guvern provizoriu, numindu-l contrarevoluționar pe premierul Alexander Kerensky şi îndemnând ţăranii la revolte.

Introvertit şi rezervat din fire, va învăţa virtutea tăcerii, capacitatea de a asculta, aşteptând ca ceilalţi să-și exprime primii opiniile şi sentimentele. Ajuns la putere, aclamat şi atotputernic, nu se va încrede niciodată în nimeni, convins fiind că în spatele uralelor şi a cuvintelor măgulitoare domnește minciuna, chiar dacă acestea vin din partea celor mai fideli colaboratori ai săi. Va fi rece, răzbunător, intolerant, ranchiunos şi lipsit de milă, inclusiv faţă de cei mai apropiaţi prieteni şi de rude.

A studiat la Seminarul Teologic din Tbilisi. În perioada studiilor, s-a înscris în organizaţia secretă Messame Dassy, care susţinea independenţa Georgiei. Intră pentru prima oară în contact cu ideile lui Karl Marx, pe care încearcă să le inoculeze colegilor din seminar, fiind însă exmatriculat.

Stalin s-a înscris în Partidul Social Democrat al Muncii şi a sprijinit organizarea rezistenţei împotriva ţarismului. A fost arestat pentru organizarea unei greve, petrecând un an şi jumătate în închisoare. Ulterior a fost deportat în Siberia. A evadat şi a continuat să organizeze greve şi demonstraţii în Tiflis. În următorii ani, a fost arestat de patru ori, reuşind de fiecare dată să evadeze.

Stalin a fost fiul unui cizmar, Vissarion Ivanovici, şi al unei femei simple, Ekaterina Gheorghievna, cunoscută drept Keke. Ambii părinţi erau de origine ţărănească. A fost al patrulea copil al unei familii sărace. Primii trei fraţi au murit la vârste fragede.

Tatăl lui Stalin a fost o persoană violentă, un alcoolic, un tată brutal şi absent din viaţa viitorului lider al URSS. Acesta însă s-a bucurat de protecţia mamei sale, o mamă credincioasă și încrezătoare în fiul ei.

Tatăl și bunicul lui Stalin erau țărani. Din tată în fiu, au practicat meseria de cizmari. Stalin a rămas orfan de tată la vârsta de 11 ani. Mama sa a trăit până la vârsta de 76 de ani, la Tbilisi, într-o casă modestă, păstrându-şi credinţa. Îşi iubea mult unicul fiu, pe care şi-a dorit să-l vadă preot. Până la moarte, aceasta şi-a manifestat regretul că Stalin nu a absolvit Seminarul din Tbilisi.

Mama sa l-a descris pe Stalin în singura discuţie publică la care a participat: „A fost întotdeauna un copil bun, niciodată nu am avut motive să-l pedepsesc. Învăţa sârguincios, tot timpul îl vedeai citind şi discutând, încerca să înţeleagă tot. A mers la şcoală de la vârsta de opt ani”.

Stalin a avut două soţii, Ekaterina Svanidze şi Nadejda Sergheevna Alliluieva, ambele cu mult mai tinere decât el. Totuşi acestea au murit la vârste tinere. Prima soţie a murit de tuberculoză, la câteva luni după naşterea fiului lor, Iakov. Nadejda s-a sinucis.

Stalin a suferit foarte mult din cauza morţii primei soţii. Unui prieten intim de-al lui, Iremaşvili, i-ar fi mărturisit: „Creatura asta îmi îndulcea inima de piatră; ea a murit şi, odată cu ea, ultimele mele sentimente de tandreţe faţă de oameni”. Iakov, fiul lor, a fost crescut de familia soţiei. Stalin l-a detestat, niciodată nu l-a privit ca pe un fiu. Iakov a murit prizonier la nemţi, în lagărul de la Sachsenhausen, aruncându-se într-un gard de sârmă ghimpată.

După 12 ani de la moartea primei soţii, Stalin se îndrăgosteşte de Nadejda, mai tânără cu 23 de ani decât el. Se căsătoresc, având însă o relație agitată, încărcată de gelozii reciproce şi reproşuri. Aceasta era fiica lui Serghei Alliluiev, un revoluţionar, în a cărui casă Stalin se refugiase de multe ori în anii anteriori revoluţiei. Nadejda îşi adora soţul, îl venera ca pe un semizeu încă din copilărie. Au avut doi fii împreună: Vasili şi Svetlana. Nadejda era înscrisă în Partidul Bolşevic.

Nadejda s-a sinucis din motive de gelozie, nefiind înţeleasă de Stalin, care devenise o persoană rece. Oficial s-a vorbit despre un atac de apendicită. Cei doi copii ai acestora au rămas în grija guvernantelor şi a administratorilor casei. Vasili a devenit arogant şi a căzut pradă alcoolului. Svetlana a avut o relaţie bună cu Stalin, s-a bucurat de tandreţea acestuia. Relaţia lor s-a răcit apoi, Stalin nefiind de acord cu alegerile ei sentimentale. Ambii fii îl vor renega după moartea sa.

În copilărie, Stalin era alintat cu numele „Soso” de către rudele cele mai apropiate şi de către tovarăşii de şcoală. Copilăria lui Stalin se caracterizează prin sărăcie şi lipsuri.

Era mic de statură, nu a măsurat niciodată mai mult de 1,62 metri. Avea o constituţie fragilă şi se pare că a avut şi virusul tuberculozei.

Stalin s-a născut cu anumite malformaţii: două degete de la piciorul drept erau lipite, iar braţul stâng era mai scurt decât cel drept. Era un copil bolnăvicios. La vârsta de şapte ani a făcut vărsat de vânt, care i-a lăsat semne permanente pe faţă.

Stalin a rămas repetent de două ori, reușind să încheie primul ciclu şcolar la vârsta de 16 ani, nu la 14, cum ar fi trebuit. Promovând totuși examenul de admitere, se înscrie la Seminarul Superior de Teologie Ortodoxă din Tbilisi.

Copilăria și-o petrece alături de familia sa, printre țăranii georgieni și tătari din Gori. Stalin se înscrie apoi la Seminarul Teologic.

Stalin se înscrie la Seminarul Superior de Teologie Ortodoxă din Tbilisi la insistențele mamei sale. Seminarul era guvernat de o disciplină strictă şi de spirit dogmatic. Pentru Stalin, acest loc reprezenta prima experienţă veritabilă de formare. Timp de trei ani, a studiat şi a citit foarte mult, ajungând cel mai bun din clasă. Seminarul reprezenta locul formării şi al dezvoltării intelectuale pentru tinerii acelei epoci.

Stalin a dezvoltat o înclinaţie spre solitudine, fiind din fire taciturn. A ajuns astfel să se închidă ore întregi pentru a studia cărţi permise de autorităţile bisericeşti. A scris în georgiană poezii pe teme romantice şi convenţionale. Mediul închis al seminarului era îndepărtat şi imun la ideile revoluţionare ce se răspândeau în Rusia ţaristă.

Stalin a hotărât să nu se prezinte la examenele de la seminar, fiind exmatriculat. Mama sa, jignită de acest final al studiilor superioare, a susţinut până la moarte că Stalin s-a retras din „motive de sănătate”. În dosarele Seminarului, există notificarea: „exmatriculat pentru absenţe de la cursuri – motive necunoscute”.

Mama lui Stalin a negat exmatricularea fiului de la Seminarul din Tbilisi, afirmând: „N-a fost eliminat. L-am retras din cauza stării sănătăţii lui. Când a intrat la seminar, avea cincisprezece ani şi era unul dintre cei mai vânjoşi băieţi de vârsta lui. Dar munca excesivă, până la nouăsprezece ani, l-a deprimat şi doctorii mi-au spus că se poate îmbolnăvi de tuberculoză. L-am retras deci de la şcoală. El nu voia să plece. Eu l-am retras. Era singurul meu copil”.

Seminarul va lăsa asupra viitorului lider o amprentă puternică, specifică teologilor: sentimentul apartenenţei la o castă privilegiată. Va avea o înclinaţie redusă spre dezbatere, preferând adevăruri esențiale, lipsite de înflorituri.

Disciplina interioară şi autocontrolul asupra sentimentelor şi reacţiilor vor deveni regula de viaţă prin care va obţine eliminarea tuturor adversarilor politici. Fiica lui Stalin, Svetlana, cea care l-a iubit profund, va scrie după moartea lui: „Tata era exact opusul … nu era nici înfocat, nici deschis, nici emotiv, nici sentimental”.

Stalin nu a manifestat nici un semn de revoltă faţă de autorităţi în primii ani de studiu la seminar. Apoi, împreună cu alţi seminarişti, închiriază o cămăruţă la Tbilisi, pentru a se întâlni şi a vorbi liber. S-a constituit astfel un fel de club clandestin, fără înclinaţii revoluţionare. În viaţa lui Stalin apare şansa de a se face cunoscut şi de se exprima liber.

La întâlnirile seminariştilor, Stalin a ţinut câteva conferinţe. Îi plăcea să fie apreciat, admirat şi ascultat. Nu tolera criticile şi era ostil cu cei care îi contestau ideile.

În perioada studiilor de la Tbilisi, Stalin descoperă un roman istoric de aventuri. Eroul acestuia, Koba, era un fel de haiduc implicat în lupta împotriva ocupanților ruși, alături de imamul Şamil, şef naţionalist şi religios cecen. Koba va fi primul pseudonim pe care Stalin îl va folosi după începerea vieţii revoluţionare.

După perioada constituirii acestui „club” modest, Stalin adoptă un comportament provocator. Își pregăteşte astfel ruptura definitivă de mediul din seminar, a cărui disciplină nu o mai suporta. Un an mai târziu, la vârsta de 19 ani şi jumătate, a manifestat simpatie faţă de anumite cercuri de intectuali cu orientare marxistă, cu trăsături extrem de teoretice.

În realitate, motivul exmatriculării lui Stalin de la seminarul de teologie a fost implicarea acestuia în mişcarea georgiană de rezistenţă împotriva controlului ţarist. Activităţile sale antiguvernamentale l-au condus spre Partidul Social-Democrat al Muncitorilor. După exmatriculare şi până la Revoluţia Bolşevică, Stalin a fost un susţinător al ideilor lui Lenin.

Stalin şi-a început cariera de revoluţionar distribuind foi policopiate. A fost animatorul câtorva cercuri muncitoreşti, ţinând chiar un discurs public în faţa demonstranţilor ieșiți în piaţă la Tbilisi.

Stalin a făcut mai multe acţiuni modeste, specifice unui revoluţionar: participarea la cercuri muncitoreşti, simpatia faţă de cercurile marxiste, discursuri publice la manifestări ale muncitorilor. Acestea au dus la urmărirea de către poliţie, care l-a descoperit foarte repede percheziţionând camera în care locuia.

Aşa a început viaţa de clandestin lui Stalin, cu pseudonimul de revoluţionar, Koba. Nu avea domiciliu fix, dormea şi mânca pe la prieteni, dădea lecţii particulare, trăia de pe o zi pe alta muncind ca agent itinerant, mai întâi al grupului social-democrat de la Tbilisi, apoi al facţiunii sale bolşevice.

A părăsit oraşul Tbilisi, plecând la Batumi, port la Marea Neagră. A fost implicat într-o revoltă muncitorească. A fost arestat pentru prima dată şi condamnat la trei ani de exil în regiunea Irkutsk, în Siberia orientală. Va fi arestat de mai multe ori, de şapte ori va fi condamnat la exil şi de şase ori va reuşi să evadeze.

Ca revoluţionar, Stalin a petrecut o bună parte ascunzându-se sau în exil. S-a implicat în activităţi de strângere de fonduri pentru bolşevici. Aceasta presupunea o serie de jafuri asupra unor bănci sau trenuri. Pentru autorităţi, Stalin era un bandit georgian.

În preajma Primului Război Mondial, Stalin intră în scena politică din pură întâmplare. Se afla împreună cu un grup numeros de exilaţi politici la o vizită medicală pentru înrolare la Krasnoiarsk, când regimul ţarist era în faza finală, odată cu Revoluţia din Februarie 1917. A pornit imediat spre Sankt Petersburg.

Nu a ajuns niciodată în satul în care ar fi trebuit să-şi ispăşească prima condamnare, deoarece fuge în timpul călătoriei de tranzit de la o închisoare la alta. Se stabileşte la Tbilisi, unde va fi introdus în grupul local al șefilor bolșevici de către Kamenev, viitor opozant.

Stalin a deţinut mai multe funcţii politice, folosindu-se ulterior de acestea pentru preluarea puterii depline. Funcţiile politice i-au fost acordate datorită reputaţiei de om serios, care munceşte din greu. A început ca lider al social-democraţilor din Caucaz și aderă apoi la Partidul Bolşevic. Devine membru al Comitetului Central după preluarea puterii politice de către bolșevici. Stalin a fost director al Pravdei, deşi Lenin controla această publicaţie comunistă.

După preluarea puterii de către bolşevici, Stalin a deţinut funcţia de Comisar al Naţionalităţilor. Această funcţie presupunea delegarea lui ca trimis oficial, în regiuni şi republici care constituiau URSS. A deţinut funcţia de Comisar al Naţionalităţilor în cadrul guvernului bolşevic timp de cinci ani.

Având funcția de ofițer de legătură, Stalin era responsabil oficial de colaborarea dintre instituţiile Politburo și Orgburo: prima, Cabinetul Intern al Comitetului Central şi cea de-a doua, Biroul Organizatoric al Partidului. Stalin dispunea de posibilitatea de a coordona atât politica partidului, cât şi personalul de partid.

Stalin a fost şi director al Inspectoratului Muncitoresc comunist-bolşevic. În această calitate politică, Stalin supraveghea activitatea tuturor departamentelor guvernamentale.

Stalin a fost ales Secretar General al Comitetului Central al Partidului Comunist la Congresul al XI-lea al partidului. Devine astfel omul de legătură vital, având acces la dosarele personale ale tuturor membrilor de partid. Stalin era responsabil de înregistrarea şi transmiterea politicii partidului. Această funcţie se va dovedi extrem de importantă pentru preluarea puterii, garantându-i controlul absolut asupra nomenclaturii şi asupra cadrelor de partid.

Având funcţia de Secretar General al Comitetului Central, a profitat pentru a-şi clădi rapid o bază în lupta pentru putere, care s-a declanşat în ultimul an de viaţă a lui Lenin. Stalin s-a situat pe o poziţie centrală între cei consideraţi principalii protagonişti: Troţki, Zinoviev şi Kamenev. Treptat, poziţia sa devine sigură, având grijă să înlăture orice opoziţie posibilă, atât la nivelul partidului, cât şi în rândul populaţiei.

Stalin a devenit o verigă indispensabilă în lanţul constituit de Partidul Comunist şi conducerea guvernamentală sovietică datorită funcțiilor deținute. Aceste funcţii i-au acordat posibilitatea lui Stalin de a numi funcţionari oficiali în partid şi guvern. S-a folosit de autoritatea sa pentru a-şi plasa susţinători fideli în poziţii importante.

Lenin l-a răsplătit pentru sprijinirea Revoluţiei din Octombrie, numindu-l Comisar al Naţionalităţilor. Sprijinind politica economică a lui Lenin, acesta l-a numit Secretar General al Partidului Comunist. După ce Lenin a paralizat, Stalin i-a eliminat din partid pe susţinătorii lui Troţki, principalul său rival la conducerea partidului. Lenin a murit înainte de a lua măsuri împotriva lui Stalin, care a devenit liderul Partidului Comunist din URSS.

După moartea lui Lenin, Biroul Politic, format din Rîkov, Tomski, Kamenev, Zinoviev, Troţki şi Stalin, aparent continuă conducerea colectivă, însă începuse deja lupta de culise pentru preluarea individuală a puterii. Biroul Politic îl considera pe Troţki marele pericol, acesta fiind o persoană înflăcărată, periculos de ambiţiosă. Stalin era şters, metodic, dar de încredere.

Eşuând în războiul de propagandă, Troțki nu a câştigat nici simpatia Biroului Politic şi nici pe cea a Comitetului Central. Zinoviev şi Kamenev au subminat poziţia lui Troţki, fiind agenţii principali ai lui Stalin.

Troţki a fost demis din funcţia de comisar de război în urma unui vot organizat împotriva sa la Congresul partidului. Zinoviev şi Kamenev, secretari generali ai sovietelor Moscovei şi Leningradului, au influenţat organizaţia locală de partid pentru a reuni un congres împotriva lui Troţki şi în sprijinul lui Stalin.

Stalin l-a învins pe Troţki, deoarece acesta nu avea o bază a puterii. Troţki nu s-a putut folosi de avantajele sale de vorbitor şi scriitor, nici de calităţile intelectuale, pentru că Stalin exercita un control puternic asupra partidului.

După preluarea puterii, Stalin a lansat ideea planurilor cincinale. Cei care sabotau aceste planuri erau împuşcaţi sau trimişi să muncească forţat la construirea căii ferate din Siberia sau a canalului de la Marea Baltică. Serghei Kirov s-a opus politicii economice a lui Stalin. Acesta susținea eliberarea celor arestaţi pentru că s-au opus înfiinţării CAP-urilor şi industrializării forţate. Serghei Kirov a fost asasinat.

Opozanţii şi toţi liderii politici care erau împotriva lui Stalin, erau arestaţi de NKVD, poliția secretă, şi executaţi. Execuţiile s-au aplicat şi asupra Armatei Roşii. Mihail Tuhacevski şi alţi 7 fruntași ai armatei au fost executaţi. Stalin, după ce s-a folosit de NKVD, a început epurările şi în această organizaţie.

Crimele executate din ordinul lui Stalin poartă numele de „Marea Epurare” sau „Marea Teroare”. Persoane influente, din rândurile Partidului Comunist, au fost acuzate de sabotaj, terorism, trădare şi ulterior asasinate. Teroarea a fost extinsă şi în zona militară şi în alte sectoare ale societăţii civile sovietice. Condamnații erau trimiși în Lagăre de Muncă „Gulag”, iar cei mai puţin importanţi erau exilaţi. În următorii ani, milioane de membrii ai minorităţilor etnice au fost deportaţi.

În anii „Marii Terori”, Stalin a acţionat sub trei forme: Gulagul, deportările în masă a aproximativ şase milioane de oameni şi execuţiile sumare. Teama şi teroarea au fost instrumentele folosite de Stalin în represiunea politică, atât asupra duşmanilor reali sau ireali ai regimului, cât şi asupra populaţiei. Multe persoane erau luate din mijlocul familiei și arestate în cursul nopții, fiind de cele mai multe ori condamnate pe nedrept.

Printr-un decret al Consiliului Comisarilor Poporului al URSS, s-a aprobat o rezoluţie „Despre utilizarea muncii deţinuţilor” impusă de Stalin. Prin aceasta, poliţia politică avea obligaţia să elaboreze un proiect pentru crearea lagărelor de muncă forţată, unde să fie folosită munca deţinuţilor. În câteva luni, s-au creat circa 100 de lagăre în regiunile cele mai îndepărtate şi mai puţin populate ale Uniunii Sovietice. Aici erau exploatate resursele prime existente pentru a fi create centre industriale şi căi de comunicaţie.

Gulagul sau Direcţia Centrală a Câmpurilor de Muncă Corecţională a fost un sistem de lagăr de muncă forţată, în care se aplica teroarea de stat. Gulagul sovietic a cuprins circa 500 de „lagăre de reeducare prin muncă”.

În vederea înăbuşirii rezistenţei ţăranilor faţă de procesul colectivizării, Stalin a decretat „lichidarea culacilor ca clasă”. Acest lucru însemna deportarea în Siberia sau în Kazakhstan a milioane de ţărani şi a famililor acestora, în aşa-numitele „colonii de reeducare prin muncă”.

Stalin i-a constrâns pe ţărani să renunţe la micile proprietăţi şi să lucreze în colhozuri şi în sovhozuri. Acestea erau nişte ferme agricole organizate de stat pe marile proprietăți confiscate de la moșieri, unde muncitorii primeau un salariu. Colhozurile au fost create prin unirea micilor ferme individuale, iar muncitorii primeau în schimbul muncii lor cote părți din recoltele obținute.

Industrializarea forţată a lui Stalin a presupus mutarea unor oameni în regiuni îndepărtate şi neprimitoare ale URSS, bogate în materii prime necesare dezvoltării marilor centre industriale. Acești oameni şi-au părăsit casele şi locurile natale.

În perioada lui Stalin, au fost deportaţi milioane de oameni în Siberia şi în Republicile din Asia Centrală. Foarte mulţi au murit datorită bolilor şi malnutriţiei. Au fost deportaţi definitiv din URSS ucrainieni, polonezi, coreeni, germani de pe Volga, tătari crimeeni, calmîci, ceceni, inguşeţi, balcari, karaciai, turci meskhetiani, finlandezi, bulgari crimeeni, greci, letoni, lituanieni, estoni şi evrei.

Stalin a hotărât să încheie un pact de neagresiune cu Germania Nazistă. A urmat invazia sovietică în Polonia, Finlanda, Ţările Baltice, Basarabia și Nordul Bucovinei. După ce Germania a încălcat pactul de neagresiune, Uniunea Sovietică s-a alăturat alianţei atlantice, jucând un rol important în înfrângerea Axei. Invadarea de către Germania lui Hitler a URSS, în campania Barbarossa, l-a surprins pe Stalin nepregătit militar.

După capitularea Franţei în fața armatei hitleriste, Stalin l-a trimis pe Molotov să discute cu Berlinul. Negocierile au eşuat. Hitler a ordonat armatei sale să se pregătească pentru Operaţiunea Barbarossa, plănuind să invadeze Uniunea Sovietică. Datorită rezistenței Iugoslave întârzie, dar în şase zile cucerește oraşul Minsk. Rezistenţa opusă de Kiev a întârziat atacul asupra Moscovei.

La Conferinţa de la Teheran, prima întâlnire dintre „Cei Trei Mari”, Stalin şi-a inaugurat diplomaţia de război. Este considerată cea mai importantă conferinţă din timpul războiului. Stalin nu dorea să renunţe la teritoriile câştigate prin Pactul Ribbentrop-Molotov: o bună parte din spaţiul polonez, Finlanda şi Ţările Baltice.

Stalin a evacuat oraşul Stalingrad, reuşind să facă trupele germane să se retragă. A concentrat 1 milion de ostaşi, folosind tancuri, avioane și rachete construite în planurile cincinale. Armata germană a fost învinsă. Din acel moment, războiul a luat un alt drum. Germania a început să se retragă.

La Conferinţa de la Potsdam, Stalin a fost însoţit de demnitari. A parcurs drumul cu un tren blindat, controlat de Armata Roşie şi supravegheat de NKVD, având un gardian la 100 de metri. Delegaţia sovietică a dispus în oraşul german de 56 de vile. Şapte regimente ale NKVD şi 1500 de oameni din trupele sale speciale asigurau protecţia delegaţiei. Beria, ministrul de externe, s-a ocupat să procure vânat, conserve, legume şi să instaleze două brutării care produceau pâine încontinuu.

Anunţul făcut la Conferinţa de la Potsdam că Statele Unite deţin bombă atomică, l-a zguduit pe Stalin. Deşi era informat de agenţii săi de spionaj din SUA despre cercetările în curs în domeniul nuclear, Stalin a fost luat prin surprindere. A înţeles gravitatea întârzierii oamenilor săi de ştiinţă. Atmosfera a devenit mai apăsătoare.

Victoria de la Stalingrad a marcat un moment decisiv în cursul războiului. Înfrângerea armatei naziste a provocat un impact major în lupta Naţiunilor Unite împotriva Axei. Imaginea de mare strateg a lui Stalin a fost consolidată. Această bătălie a dus la retragerea armatei germane din Caucaz. Sfârşitul războiului a făcut ca teritorii din Rusia europeană să fie ruinate, iar URSS se afla într-o stare dezastruoasă. Stalin a afirmat că cifra victimelor războiului se estimează la şapte milioane şi jumătate.

Conferinţa de la Ialta a fost o victorie diplomatică pentru Stalin. În acel moment, nimeni nu putea pune la îndoială cuceririle militare ale URSS, în defavoarea armatei germane. Din acest motiv, s-a adoptat o poziţie îngăduitoare faţă de ruşi. „Declaraţia privind Europa Eliberată”, pe care Stalin o semnează, urma să garanteze desfăşurarea de alegeri libere în statele eliberate de nazism. Era însă doar un angajament teoretic.

La Ialta, SUA şi Marea Britanie au încercat să-l convingă pe Stalin să li se alăture în războiul cu Japonia. După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, Stalin instaurează regimuri comuniste în România, Bulgaria, Ungaria, Germania de Est, Polonia şi Cehoslovacia. Impune totodată și prezenţa armatelor sovietice în ţările Europei de Est. Acestea s-au retras după instaurarea unor guverne prosovietice stabile.

La conferinţele organizate în urma celui de-al Doilea Război Mondial, liderul sovietic a fost de neclintit privind teritoriile ocupate. A adoptat o poziţie fermă afirmând: „Ce avem, păstrăm”. Europa de Est urma să plătească preţul asigurării securităţii sovietice.

Stalin intenţiona să instaureze sistemul rigid care domnea în URSS și în Polonia, într-o parte a Germaniei şi în Europa de Est. Situaţia Poloniei a fost discutată la Ialta. Ca urmare a războiului, URSS ocupase Polonia şi instalase un guvern provizoriu prosovietic cu promisiunea unor alegeri democratice viitoare. Anglia şi SUA nu aveau încredere în Stalin şi se temeau că Polonia va fi folosită pe post de marionetă sovietică.

Stalin a ordonat blocada economică din Berlin, sperând să poată controla Germania. Apoi l-a încurajat pe conducătorul comunist al Coreei de Nord, Kim Il Sung, să invadeze Coreea de Sud. Războiul Coreean i-a determinat pe politicienii americani să afirme că Uniunea Sovietică şi-a propus să controleze lumea. Ostilitatea dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite a continuat să crească pe măsură ce lumea s-a împărţit între cele două blocuri de putere.

„Declaraţia aliaţilor asupra Europei Eliberate” l-a obligat pe Stalin să respecte o politică democratică în zonele pe care le ocupa, cel puțin la nivel formal. Interpretarea lui Stalin privitoare la democraţie era diferită de a celorlalţi aliaţi. Stalin a creat o amplă zonă tampon împotriva unor viitoare agresiuni germane. Avea însă în vedere anticomunismul occidental.

Influenţa lui Stalin asupra Europei de Est s-a păstrat până la sfârşitul vieţii sale. Doar Iugoslavia s-a rupt de controlul sovietic. Celelalte ţări au devenit state satelit. În următorii ani, Stalin şi-a consolidat autoritatea asupra lor, încurajând epurările, metodă pe care o cunoştea atât de bine.

Stalin a fost unul dintre cei mai puternici lideri ai secolului al XX-lea din Europa. A reuşit să atragă simpatii, dar şi sentimente de ură din partea unor personalităţii ale istoriei universale contemporane. Boris Souvarine, fost membru al Internaţionalei Comuniste, scria într-un articol: „Stalin vrea să rămână singurul supravieţuitor dintre tovarăşii de arme ai lui Lenin şi să nu aibă în jurul lui decât inşi mediocri, incapabili să privească «soarele» în faţă. Fiindcă Stalin pretinde să fie asemănat cu soarele, cazul este de competenţa psihiatrilor”.

Hitler, într-o întrevedere cu mareşalul Antonescu afirma despre Stalin că „nu solicită niciodată, ci doar pretinde sau protestează. Când i se dă ceva, este pentru că acel ceva i se datorează. Când el este cel care restituie, nu spune că o face din obligaţie ci, dimpotrivă, pentru că este generos. Astfel, a ştiut să-i convingă pe englezi şi mai ales pe americani că nu ei sunt aceia care-i ajută pe sovietici să se apere, ci că Stalin a intrat în război numai pentru a-i scoate pe occidentali dintr-o situaţie dificilă. Rusul care ar fi fost, fără ajutor american, obligat să capituleze încă din 1942, a reuşit să se facă privit de către Aliaţi ca un salvator .... Ca să obţină un asemenea rezultat,

Mareşalul Antonescu, conducătorul României afirma: „Stalin nu era om care să-şi asume riscuri. Exemplul Poloniei este tipic: nu le-a ordonat unităţilor sale să avanseze, în ciuda invitaţiei germane, decât în momentul în care imixtiunea în afacerea poloneză n-a mai comportat nici un pericol ... Chiar atunci când are un revolver, iar adversarul nu este înarmat decât cu un cuţit, el va aştepta până când acesta din urmă va adormi: este un Goliat care se teme de David. Are cruzimea animalului sălbatic şi laşitatea omului”.

Albert Speer, ministru al înarmării și producției de război al Germaniei Naziste, îşi amintea că Hitler îl descria pe „Stalin cu mare consideraţie, punând în evidenţă analogiile între propria sa rezistenţă şi aceea a lui Stalin. Spunea adeseori pe un ton glumeţ că cel mai bun lucru de făcut, dacă se va reuşi supunerea Rusiei, ar fi să i se încredinţeze lui Stalin administrarea ţării, evident sub tutela Germaniei, căci în privinţa ştiinţei de a se purta cu ruşii, era şeful cel mai bun care se poate imagina. Îl socotea pe Stalin, într-o oarecare măsură, un coleg”.

Fiica lui, Svetlana Alliluieva, a scris: „În 1937, tatăl meu n-a ezitat să-i extermine pe membrii propriei familii: cei trei Svanidze, Redens, Enukidze (naşul mamei mele) ... Acelaşi lucru s-a repetat şi în 1948 cu mătuşile mele. Le socotea periculoase pentru că «ştiau prea multe» şi erau «prea vorbăreţe». Nu a ezitat să le aresteze pe cele două văduve, femei bătrâne care suferiseră deja destul. Nu putea, desigur, să uite că ele erau la curent cu tot ce se petrecea în familia noastră, cunoşteau detaliile sinuciderii mamei mele, scrisoarea pe care o lăsase ea”.

Roosevelt i-a spus lui William Bullitt, prieten personal şi ambasador al său la Moscova, apoi la Paris: „Dacă-i dau tot ce-i pot da, fără să-i cer nimic în schimb, noblesse oblige, nu se va gândi să anexeze şi va accepta să acţioneze alături de mine pentru construirea unei lumi a democraţiei şi a păcii”.

Întors de la Potsdam, Truman, preşedintele SUA, a declarat publicului: „L-am cunoscut bine pe Joe Stalin şi-l iubesc pe acest bătrân Joe, este un tip de nădejde. Dar Joe este prizonierul Biroului Politic. Nu poate să facă ce vrea. Îşi ia angajamente şi, dacă ar putea, şi le-ar ţine, dar membrii guvernului (?) spun foarte clar că nu poate să şi le ţină”.

Bullitt îşi amintea că preşedintele Roosevelt şi-a propus să-l „îmblânzească” pe Stalin venind în întâmpinarea dorinţelor lui, fără nici o reciprocitate. Acesta a afirmat că preşedintele SUA, bolnav și bătrân, a procedat inconştient, deplasându-se până la Teheran şi la Ialta „pentru a-l întâlni pe Stalin personal şi pentru a-l convinge să accepte procedee creştine şi principii democratice”.

În rândul partidelor comuniste din Internaţionala Comunistă, Stalin a fost obiectul unui cult extraordinar şi criteriul absolut al fidelităţii faţă de comunism. Nu exista critică adusă lui. Orice mică dispută sau ocară adusă marelui lider, era considerată o trecere în tabăra duşmanului de clasă. Pentru toţi comuniştii din lumea întreagă, Stalin era „marele cârmaci” şi „tătucul popoarelor”.

În prima hagiografie publicată în Franţa, Henri Barbusse îl descria pe Stalin, Secretarul General al Partidului Comunist Bolşevic al URSS, ca pe „bărbatul cu cap savant, cu figură de muncitor şi îmbrăcăminte de simplu soldat”. Geniu, îndrumător, învăţător, prieten, fidel, aşa era descris Stalin.

Paginile de ziare erau umplute cu mii de mesaje, scrisori şi telegrame din toate colţurile Rusiei, care elogiau conducătorul. Editura de Stat răspândea milioane de exemplare-culegeri, în care panegiricele, discursuri de elogiere a conducătorului suprem, ocupau peste 250 de pagini.

Comuniştii fideli liderului îl adorau, iar cei care nu făceau parte din partid îl admirau. Multe străzi şi pieţe, chiar oraşe, din lumea comunistă, purtau numele lui Stalin. Numele său era atribuit şi uzinelor, centralelor electrice, colhozurilor, unităţilor militare, şcolilor etc. S-a ordonat fabricarea în serie şi distribuirea unui bust oficial al lui Stalin.

La cea de-a cincizecea aniversare a naşterii lui Stalin, întreaga presă sovietică a scris titluri, portrete şi articole enorme dedicate marelui conducător. Au fost aduse multe elogii lui Stalin. I s-au atribuit toate calităţile omeneşti şi multe virtuţi supraomeneşti. Modestia, curajul, devotamentul lui faţă de cauză, clarviziunea şi ştiinţa erau trăsături ale lui Stalin care învăluiau cultul personalităţii sale.

Stalin era prezentat ca fiind organizatorul Partidului Bolşevic, conducătorul Revoluţiei din Octombrie, comandantul Armatei Roşii şi învingătorul în Războiul Civil şi în războialele cu duşmanii din afară. Numele lui Stalin a apărut în versurile Imnului Naţional al URSS, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Stalin, omul de fier, soldatul de oţel, supranumit prin formule, hiperbole, expresii excesive ale admiraţiei şi supunerii. Toate statele comuniste urmau cu stricteţe mesajele trimise de la Moscova, despre modul în care să fie prezentat Marele Stalin.

A şaptezecea aniversare a învingătorului de la Stalingrad a fost ocazia celei mai neobişnuite dezlănţuiri de adorare pe care o fiinţă umană a putut-o cunoaşte în secolul XX. Era ziua „Marelui Geniu”. Toată lumea comunistă a marcat acest eveniment prin organizarea de ceremonii, editarea de ziare, timbre poştale şi alte materiale cu chipul şi mesaje dedicate lui Stalin. În România, au fost produse chiar cutii de chibrituri ce reflectau acest eveniment printr-un text plin de înflăcărare: „Trăiască 21 decembrie, a 70-a aniversare a eliberatorului şi prietenului poporului român, Tovarăşul Stalin!”.

Iosif Vissarionovici Stalin, eroul naţiunilor comuniste şi succesorul lui Lenin, a intrat în comă şi a paralizat pe partea dreaptă a corpului. Câteva zile mai târziu, inima acestuia a încetat să mai bată. Întreaga lume comunistă a fost îndurerată.

Medicul personal al lui Stalin s-a implicat într-un complot pentru asasinarea acestuia şi a fost arestat și torturat. Stalin a murit în Kuntsevo Dacha. După un dineu întins pe durata întregii nopţi, alături de ministrul de interne Lavrenti Beria şi viitorii premieri Gheorghi Malenkov, Nicolai Bulganin şi Nikita Hruşciov, Stalin a suferit un atac cerebral. El a murit patru zile mai târziu, la vârsta de 73 de ani.

Oficial, Stalin a murit de hemoragie cerebrală, determinată de hipertensiune şi aterioscleroză, maladii de care acesta s-ar fi îmbolnăvit din cauza stresului din anii războiului. Aceste afirmaţii au fost susţinute de toţi cei care l-au văzut ultimii pe Stalin în viaţă: Lavrenti Beria, Nicolai Bulganin, Gheorghi Malenkov, Nikita Hruşciov.

După dineu, Stalin a plecat să doarmă, însă a doua zi a fost găsit cu faţa la pământ. Ipoteza otrăvirii nu a fost luată oficial în calcul. Din amintirile paznicilor lui Stalin, reiese că, cel mai probabil, liderul sovietic s-a otrăvit imediat ce a băut apa minerală, care se afla pe birou.

Rapoartele secrete ale medicilor care l-au văzut în ultimele zile de viaţă pe Stalin, arată că aceştia l-au tratat pentru o intoxicare cu un fel de cocktail de otrăvuri.

Un grup de cercetători ruşi şi americani au enunţat ipoteza că Stalin ar fi ingerat o puternică otravă folosită împotriva şobolanilor. Aceasta provoacă fluidizarea sângelui, hemoragii şi atacuri cerebrale. Cum acest tip de otravă este insipidă, varianta este plauzibilă. Cum a murit Stalin, se va putea afla cu certitudine doar dacă se va face autopsia cadavrului.

Trupul lui Stalin a fost mumificat şi păstrat în Mausoleul lui Lenin. A fost supus unui ritual funerar, asemenea lui Lenin, părintele fondator al URSS. După declanşarea procesului de destalinizare din Uniunea Sovietică, trupul liderului sovietic a fost îngropat lângă zidul Kremlinului.

Stalin, așezat lângă Lenin, submina cultul personalității acestuia, așezându-l în plan secund, ceea ce nu a fost pe placul partidului.

Nikita Hruşciov a reuşit damnarea memoriei lui Stalin şi mutarea acestuia într-un loc mai pământean. Totul s-a făcut în mare secret. Un grup de soldaţi au evacuat Piaţa Roşie, au intrat în mausoleul unde se afla trupul lui Stalin, alături de cel al lui Lenin, şi l-au scos de acolo. Cultul personalităţii lui Stalin a luat sfârşit.

Cu o oră şi 10 minute înainte de declararea morţii oficiale a lui Stalin, Lavrenti Beria, Nikolai Bulganin, Gheorghi Malenkov, Nikita Hruşciov hotărâseră cum să împartă puterea. Actul care certifică acest lucru este protocolul secret al şedinţei comune a Plenarei CC al PCUS, al Consiliului de Miniştri al URSS şi al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS.