Comunismul în Republica Democrată Germană
RDG, un succes a lui Stalin
Înfrângerea Germaniei Naziste a dus la împărțirea Germaniei. RFG sau Germania Vestică sub ocupație anglo-americană și RDG sau Germania de Est, sub influența sovietică. RDG a îmbrățișat comunismul, astfel că aceasta a urmat cursul impus de URSS. Rușii au subjugat această parte a Germaniei, din punct de vedere economic și politic. S-au creat pârghiile necesare, după model moscovit, pentru a forța poporul german să se supună noului regim. Teroarea și poliția politică au fost de nelipsit din RDG. STASI este considerată cea mai de temut poliție politică din statele comuniste din Europa.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Decizia Comisiei Consultative Europene privind definirea zonelor de ocupaţie, a făcut ca Berlinul să fie plasat în zona de est, sub influenţa sovietică. Comisia Consultativă Europeană se referă la instituția înființată în cadrul întâlnirii miniștrilor de Externe de la Moscova a Marilor Puteri Aliate. Inițial a fost compusă din câte un reprezentant al fiecăreia dintre cele trei mari puteri, cărora li se alăturat şi un reprezentant al Guvernului Provizoriu al Franței. Elaborarea unui plan privind situaţia Germaniei constituia principalul său scop. Această Comisie s-a pus de acord asupra unui act privind capitularea necondiționată a Germaniei.

Trupele aliate occidentale au tranversat Rinul şi au pătruns în Germania, Churchill îşi dorea să asedierea Berlinului. Eisenhower a refuzat ţinând cont de priorităţile şi întelegerile stabilite anterior.

Churchill a încercat să-l determine pe Truman să modifice decizia luată de Roosevelt, preşedintele a refuzat să reconsidere problema. Urmarea acestui fapt a fost preluarea de către ruşi a oraşelor Berlin, Praga şi Viena.

După înfrângerea Germaniei, URSS a început să izoleze zona estică, urmând s-o transforme într-o regiune satelit din punct de vedere economic. Aceasta dorea să profite din plin de propria-i zona de ocupaţie.

U.R.S.S. a început să controleze Germania de Est, înainte de conferinţa de la Potsdam. Se concentra pe consolidarea Partidului Comunist şi stabilirea unui sindicat centralizat, sub control comunist.

Administraţia militară sovietică a autorizat, sub directa conducere a mareşalului G. K. Jukov, crearea a patru partide democratice antifasciste: Partidul Comunist German, Partidul Social-Democrat, Partidul Creştin-Democrat şi Partidul Liberal.

În Berlin, imediat după intrarea sub influenţa sovietică s-a înfiinţat un Partid Comunist-German. Comuniştii germani au fost plasaţi de către sovietici în poziţii cheie în Berlin şi în întreaga zona de est. Organizarea şi consolidarea Partidul Comunist German a fost un proces dificil. URSS a întâmpinat dificultăţi şi în încercarea de a-l transforma într-un partid naţional majoritar deoarece germanii îi detestau pe ruşi, fiind văzuţi ca un ocupant străin.

Consolidarea Partidului Comunist din Germania s-a realizat şi prin fuziunea cu social-democraţii. Urmarea imediată a fost crearea Partidului Socialist Unit, asociat al administraţiei militar sovietice. După încheierea războiului, URSS s-a preocupat de preluarea controlului efectiv de către noul partid comunist.

Republica Democrată Germană sau RDG a fost denumirea oficială a Germaniei de Est având capitala în Berlinul de Est. Germania era împărţită în RDG, Estul Comunist şi RFG, Vestul capitalist. Imnul RDG era intitulat „Ridicaţi dintre ruine”. Intrarea RDG sub sfera de influenţă a URSS, a făcut ca sovieticii să profite economic de aceasta transferând sub titlu de „despăgubiri de război” o mare parte din industria Germaniei.

RDG comunistă a fost creată de URSS, cu ajutorul Partidului Socialist Unit şi impus cu forţa de către Stasi. În urma conferinţelor de la Ialta şi Potsdam, Europa a fost împărţită în două sfere de influenţă, între URSS şi aliaţii din Vest. Germania ocupată a fost împărţită în patru zone iar Berlinul cuprindea patru sectoare.

RDG era constituită după modelul sovietic, exista un singur partid, Partidul Socialist Unit din Germania. Liderul partidului era şi conducătorul statului. Pe parcursul existenţei RDG, aceasta a avut doi conducători: Walter Ulbricht şi Erich Honecker.

Situaţia creată după cel de-al doilea război mondial a fost descrisă cel mai bine de premierul britanic Winston Churchill, printr-un discurs ţinut în SUA, în 1946: „De la Stettin, de pe ţărmul Balticii, la Trieste, Adriatică, o cortină de fier a coborât de-a lungul continentului. În spatele ei se află toate capitalele statelor vechi din Europa Centrală şi de Est: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate oraşele renumite şi populaţia din ţările lor au fost atrase în ceea ce trebuie să numesc sfera sovietică”.

RDG a fost afectat economic atât de controlul abuziv al URSS cât şi de plecarea unui număr mare de oameni spre Germania de Vest, acolo unde găseau condiţii de viaţă mai bune, şi mai presus de asta se bucurau de libertate.

Berlinului a fost divizat în două oraşe, în două administraţii municipale, Berlinul de Vest şi Berlinul de Est. La început cetăţenii celor două oraşe se bucurau de libertatea de mişcare, în ciuda punctelor de control sau a altor restricţii. De asemenea, cele două oraşe aveau linii telefonice, canalizarea şi transportul în comun. O mare parte a populaţiei aveau rude, prieteni şi cunoştinţe în cealaltă parte a oraşului decât cea în care trăiau.

În 1952, RDG a hotărât închiderea graniţele cu RFG pentru a stopa migrarea propriilor cetăţeni. S-a finalizat construcţia graniţei interne a Germaniei, avânt în total o lungime de 1381 km, garduri de sârmă ghimpată şi pază armată. Paza era asigurată de grăniceri, plasaţi cu faţa spre interior pentru ai intimida şi a stârni teamă printre cetăţenii Germaniei de Est.

În 1961, sovieticii şi autorităţile comuniste se mândreau cu ridicarea unei bariere ce avea să separe RDG de partea occidentală. Trecerea spre Germania de Vest era considerată o infracţiune gravă, pe care autorităţile comuniste era dispuse să o pedepsească cu moartea.

RDG a fost cuprinsă de revolte ale muncitorilor, cu mare intensitate. Agitaţia s-a produs în principalele centre industriale: Jena, Leipzig, Halle, Magdeburg. Muncitorii erau afectaţi de creşterea sistematică a normelor de lucru dar şi datorită dificultăţilor de aprovizionare.

Autorităţile comuniste au anunţat o nouă creştere a normei de lucru cu 10%. De asemenea, se hotărâse o reducere salarială cu 30-40%. Aceste măsuri au determinat muncitorii să se revolte.

Pe şantierul Stalinalle, din Berlinul de Est, acolo unde autorităţile comuniste şi-au propus să construiască o arteră a capitalei, muncitorii au încetat să mai lucreze şi au cerut anularea hotărârii de creştere a normelor de lucru.

Greva muncitorilor a fost făcută publică prin intermediul postului de Radio american din Berlinul de Vest, RIAS. La radio au fost prezentate revendicările muncitorilor fapt ce a făcut ca revoltei să se alăture şi alţi muncitori, aproximativ 300 000 sau 400 000, ce au atacat clădiri ale statului şi ale partidului.

Agitaţiile au cuprins aproape toată ţara, însă incidentele cele mai grave au avut loc în Berlinul de Est. Pe străzi s-au scandat lozinci precum: „Alegeri libere!”, „Nu suntem sclavi!”, „Grevă Generală”.

În urma acestui incident au murit 51 de morţi, peste 13.000 de arestaţi şi foarte mulţi răniţi. O mare parte din cei arestaţi au primit mulţi ani de închisoare sau lagăr.

Autorităţile comuniste din RDG permiteau eliberarea unor deţinuţi politici, cărora li se oferea posibilitatea în schimbul unor sume de bani să plece în RFG. La început s-au eliberat disidenţi importanţi, oficialii din Est voiau să se scape de ei fiind consideraţi „agitatori”. Deţinuţii politici era aduşi cu câteva zile de eliberarea spre RFG, într-o închisoare specială secreta din Karl-Marx-Stadt, astăzi Chemnitz. Toată acţiunea era coordonată şi condusă de Stasi.

Era o acţiune completă, vehiculele care conduceau oamenii la graniţă aveau numere de înmatriculare ce se puteau folosi pe ambele feţe. Celor cărora le era permis să părăsească RDG, la graniţă nu li se cereau să prezinte documente.

Aproximativ 34 000 de persoane au fost „cumpărate” de RFG, preţul per persoană pe jumătatea nilor 1960 era de circa 40 000 de mărci germane. Inflaţia şi negocierile ale RDG, au făcut ca preţul per persoană la peste 100 000 de mărci, în anii 1980. Germania de Est a transformat acest schimb de oameni, într-o adevărată afacere de profit. Legal chiar dacă aplicai pentru viză să poţi să-ţi vizitezi rudele din Vest, statul nu făcea nimic.

Poliţia RDG aresta oameni fără motive, în general motive inventate, aceştia deveneau aşa numiţii „deţinuţi politici” şi ulterior pe cei mai mulţi îi vindeau RFG. Această afacere de vindere de oameni era o sursă importantă pentru bugetul statului, peste 8 miliarde de mărci germane au provenit pe această cale, după cum afirmă experţi est-germani.

Cetăţeni ai RDG au fost „vânduţi” uneori în schimbul unor bunuri, nu numai pe sume de bani. De exemplu, au fost trimise în RDG încărcături de banane, acesta fiind un produs de lux în Germania de Est.

Toate statele comuniste din Europa au fost controlate de Poliţia Secretă, motiv pentru care acestea sunt numite şi state poliţieneşti. În RDG, poliţia secretă era numită Stasi. A fost ce mai activă şi de temut poliţie secretă din statele comuniste din Europa. Ministerul pentru Securitate sau Stasi, se autoproclamase „Scutul şi sabia Partidului”.

La prăbuşirea regimului comunist, Stasi avea 102000 ofiţeri organizaţi în 29 de departamente, fiecare cu responsabilităţi proprii. Avea peste 189 000 de informatori, numiţi şi colaboratori neoficiali, la căderea Zidului Berlinului. Motto-ul neoficial ai STASI „Încrederea e bună, dar supravegherea e şi mai bună”.

În Germania de Est, exista un informator la şase oameni, dacă erau incluşi şi colaboratorii cu jumătate de normă. Asta, în condiţiile în care în URSS a lui Stalin, era un agent KGB la fiecare 5830 de oameni iar în Germania lui Hitler un agent Gestapo la fiecare 2000 de cetăţeni.

Stasi erau peste tot, în toate sectoarele vieţii publice şi private din Germania de Est: religie, sport, literatură,în casele oamenilor, chiar şi în interiorul Biroului Politic. Agenţii Stasi erau şi în întreprinderi şi combinate industriale, şcoli, universităţi, spitale, biserici, organizaţii sociale sau politice.

În anii 1980, 8% dintre pastori şi administratorii salariaţi din Biserica Luterană erau colaboratori neoficiali în registrele Stasi. Autorităţile comuniste deţineau dosare la aproximativ şase milioane de est-germani, practic o treime din populaţie.

Agenţi STASI îi numeau pe suspecţi „forţe negative ostile”. Agenţii sub acoperire ocupau poziţii înalte în instituţii importante ale statului. Informatorii neoficiali trebuiau să îndeplinească următoarele sarcini: să colecteze informaţii despre anumite persoane în mediile lor de acţiune - lucru, medii sociale sau evenimente, să lupte activ împotriva duşmanilor, în general prin investigaţii asupra persoanelor suspecte şi contribuirea la eliminarea acestora. Existau şi sarcini logice: punerea caselor sau a telefoanelor proprii la dispoziţia agenţilor. Aceştia erau organizaţi de către ofiţerii de caz angajaţi direcţi de către Stasi.

Ministrul Securităţii statului din 1957 şi până la prăbuşirea regimului a fost condus de Erich Mielke. Registrele Stasi au arătat că peste 200000 de oameni au fost închişi din motive politice, în general fără motive clare sau fapte dovedite. De cele mai multe ori, despre cei arestaţi sau reţinuţi temporar, Stasi nu deţinea vaste informaţii, existau şi cazuri în care nu aveau niciun fel de surse. Se pare că nici o familie nu a rămas străină de planurile Stasi, unii erau spioni, alţii angajaţi, unii urmăriţi şi persecutaţi.

Poporul est german se temea de poliţia politică, care reuşea să-şi facă simţită prezenţa în viaţa de zi cu zi a acestora. Stasi era moştenitoarea şi chiar inovatoarea metodelor de interceptare şi interogare ale Gestapo. Stasi este cea mai temută instituţie a conducerii comuniste a Republici Populare Germane. Stasi este numele prescurtat al Ministerul pentru Securitatea Statului sau poliţia secretă a Republici Populare Germane. Aceasta a fost cea mai importantă sursă de informaţii, control şi represiune din RDG în perioada Războiului Rece.

Stasi a reuşit să creeze o reţea solidă şi eficientă de informatori în rândul populaţiei est-germane. Şi-a plasat proprii agenţi şi poliţişti militari în toate sectoarele sociale ale ţării, controlând practic toată societatea, de la cei mai puternici membri de partid şi guvern, la personalul din şcoli şi chiar grădiniţe. În anii de activiatea, Stasi a întocmit peste 8 milioane de dosare de urmărire personală pentru tot atâţia cetăţeni ai propriei ţări.

Stasi a fost concepută după modelul KGB, rolul acesteia fiind de a asigura securitatea politică internă, completată de o activitate intensă de spionaj. Iniţial, Stasi a fost condusă de către Wilhelm Zaisser, fiind urmat de Ernst Wollweber şi Erich Mielke.

Stasi servea oficial interesele RDG, însă KGB-ul şi-a stabilit agenţi de comandă pe care i-a amplasaţi la posturi în toate cele opt mari direcţii de cercetare şi acţiune ale serviciului est-german. Între cele două poliţii politice a exista o clobarorare strânsă, există surse că şefii KGB invitau înalţi directori din Stasi la bazele secrete din Leningrad şi Moscova pentru perfecţionări şi schimburi de experienţă.

Erich Mielke, şeful Stasi, îşi numea ofiţerii din subordinea sa drept „cekişti ai Uniunii Sovietice”. Le-a oferit puteri nelimitate ofiţerilor KGB din RDG, care beneficiu în această ţară de drepturi şi puteri pe care le aveau în URSS. Totuşi, Stasi a rămas atotputernică. O treime din populaţia Germaniei de Est, poate chiar mai mult a avut de suferit din cauza urmăririlor, arestărilor, detenţiei şi torturilor la care a fost supusă de către Stasi.

Poliţia Secretă din RDG a dezvoltat şi tehnici proprii de supraveghere, şi anume făceau rost de amprente olfactive ale acelora ce erau consideraţi duşmani sau ostili ai regimului şi le păstrau în borcane speciale, încât câinii de vânătoare să poată să-i găsească dacă este cazul. Din dorinţa de a salva regimul comunist, Stasi erau pregătiţi să instituie Legea Marţială. Aceştia au planificat 35 de lagăre de concentrare pregătite să primească 400 de arestaţi pe oră, de pe o listă de 85 000 de cetăţeni.

Principala preocupare a Stasi era menţinerea şi întărirea regimul comunist al RDG prin folosirea oricăror tipuri de mijloace sau metode. Iniţial, agenţii Stasi aveau obligaţia să aibă un „trecut şi origini curate”, însă agenţi KGB nu s-au sfiit să angajeze în Stasi şi foşti membri ai Gestapo-ului nazist. Agenţii şi colaboratorii Stasi dădeau raportul nu numai Comitetului Central al Partidului Comunist German ci şi superiorilor din KGB.

Stasi şi-a creat propriul sistem de închisori şi sedii destinate interogării, dintre care cel mai cunoscut a fost faimosul Baden II. Aceasta folosea excesiv brutalitatea, tortura şi şantajului, fiind de fapt metode obişnuite de obţinere a informaţiilor dorite şi a cooperării coercitive.

Stasi dispunea de mai multe sectoare operative fiind axate pe propriu obiect de activitate, cu sarcini şi obiective bine trasate. Acesta avea propria sa armată, o forţă militarizată intitulată Regimentul de Gardă Felix Dzerzhinsky după numele unui şef din timpurile de început ale NKVD-ului sovietic, şef peste toată poliţia secretă a bolşevicilor.

Regimentul de Gardă Felix Dzerzhinsky era compus din peste 8.000 de cadre militare antrenate şi ca agenţi de informaţii, fiind pregătite la un nivel deosebit de ridicat. Gărzile Stasi aveau menirea de a apăra personalul de vârf din aparatul guvernamental şi elita membrilor de partid, clădirile guvernamentale, monumentele sovietice şi bazele militare.

Regimentul de Gardă Felix Dzerzhinsky se ocupa şi de pregătirea şi organizarea operaţiunilor de tip comando, alături de instruirea unităţilor de informaţii şi cercetări trimise în operaţiuni clandestine pe teritoriul oricărui stat inamic.

Divizia pentru Recunoaştere, era numele general al sectorului destinat spionajului şi contra-spionajului celorlalte servicii de informaţii, în mod deosebit cele ale statelor care făceau pe atunci parte din NATO. Aceasta îşi coordona acţiunile alături de omologii săi din KGB prin Administraţia Generală de Coordonare, forul superior de conducere al Stasi.

RDG a fost un stat comunist, constituit pe structura sovietică, în care cenzura făcea parte din politica de zi. Acest lucru a făcut necesar existenţa Departamentului pentru Siguranţa Comunicaţiilor din cadrul Stasi. Acesta nu doar că asculta, filma, înregistra şi analiza tot ce vorbeau la telefon sau prin fax cetăţenii ţării, dar asigura permanent şi canalele de comunicare directă dintre autorităţile est-germane şi cele sovietice.

Departamentul pentru Siguranţa Comunicaţiilor culegea informaţii din mass-media publică şi se ocupa de măsurile de contra-spionaj în cadrul asigurării securităţii comunicării împotriva serviciilor de informaţii occidentale.

Diplomaţii şi rezidenţii străini, turiştii din alte ţări erau atent supravegheaţi de către Divizia de Luptă contra Persoanelor Suspicioase. La fel ca în cazul cetăţenilor est-germani suspicioşi pentru Stasi, toţi străinii din ţară erau ţinuţi sub observaţie 24 ore din 24, putând fi oricând arestaţi şi anchetaţi.

Stasi a fost acel serviciul secret eficient care a reuşit prin numeroase operaţiuni de spionaj extern, să se infiltreze şi în rândul RFG. Principalele ţinte ale poliţiei secrete est germane au fost autorităţile Republici Federale Germane şi conducerile ce s-au succedat în fruntea NATO.

Sub conducerea directorului Markus Wolf, agenţii Stasi au penetrat toate nivelurile guvernărilor vest-germane, precum şi serviciile de informaţii şi armata acelei ţări. Oamenii şcoliţi de KGB s-au infiltrat şi în cercurile intime ale cancelarului Willy Brandt.

Stasi a întreţinut relaţii strânse şi cu celebre grupări teroriste ale vremii cum erau Facţiunea Armatei Roşii din RFG, gruparea Abu Nidal, şi mai ales cu faimosul Ilici Ramirez Sanchez, cunoscut mai ales sub numele de Carlos Şacalul. Agenţii săi au instruit şi pregătit chiar şi agenţi ai serviciilor secrete libiene care au organizat atentate cu bombă în RFG, în unul dintre acestea au căzut victime doi înalţi oficiali americani.

Notorietatea şi puterea Stasi se datorează pregătirii agenţilor şi numărului impresionant de membrii. La momentul căderii comunismului în RDG, Stasi avea în structurile sale mii de agenţi, precum şi o reţea de aproximativ 2 milioane de informatori şi colaboratori neoficiali.

Leonid Brejnev fusese invitat de către liderul comunist al RDG, Eric Honecker, cu ocazia celebrării a 30 de ani de la naşterea Germaniei de Est. Berlinul era pregătit de sărbătoare conform standardelor comuniste. În timpul manifestărilor cei doi s-au sărutat, în ciuda mai multor fotografi prezenţi doar Regis Bossu a reuşit să surprindă acest moment în toată splendoarea lui. Fotografia a foat preluată de Paris Match, care i-a dedicat două pagini, însă ulterior a fost prezentă în presa din întreaga lume.

Cei doi lideri comunişti fiind prezenţi în tribuna oficială, unde liderul sovietic Brejnev şi-a rostit discursul, după care s-a întors spre Honecker, s-au îmbrăţişat, iar apoi, spre suprinderea întregii lumi, s-au sărutat prelung pe gură. Fotograful Regis Bossu a imortalizat momentul, fiind însă preluat de publicaţiile de pe întreg mapamondul. În publicaţiile vremii, acest moment a fost numit simplu „Sărutul”, însă acesta reprezenta un simbol în lumea comunistă.

Gestul celor doi lideri comunişti semnifica „Sărutul frăţesc socialist”, ce presupunea o bună înţelegere între liderii participanţi şi în acelaşi timp arăta existenţa unei legături strânse între ţările pe care le reprezintau. De cele mai multe ori, sărutul se practica pe obraz. Tradiţia sărutului este preluată din cadrul bisericii ortodoxe, fiind o formă de expresie a strânsei legături dintre membrii comunităţii. Pentru liderii politici din perioada comunistă, acest sărut reprezenta o formalitate.

La momentul căderii Zidului Berlinului, artistul sovietic Dmitri Vrubel a pictat o reinterpretare a sărutului celor doi. Graffitul de pe ruinele zidului a fost numit de către artist „Sărutul morţii”, pe marginea imaginei stă însă scris: „Dumnezeu să mă ajute să supravieţuiesc acestei iubiri mortale”, fiind un simbol al căderii comunismului.

Celebrul sărut ai celor doi lideri comunişti, Brejnev şi Honecker continuă să reprezinte un simbol al lumii comuniste pentru Germania. În prezent, în Berlin se comercializează diverse produse inscripţionate cu acest sărut, de la prosoape şi felicitări la căni şi tablouri înrămate.

Brejnev, lider al URSS, prin sărut pe ambii obraji, gură sau îmbrăţisare îşi manifesta prietenia faţă de personalităţile politice apreciate de el. Sărutul pe gură era dovada supremă de afecţiune, fiind cunoscut în istoria diplomaţiei sovietice cu denumirea „triplul sărut Brejnev”.

Situația RDG era deplorabilă. Trecea printr-o puternică criză economică, fapt ce îi determina pe est-germani să evadeze în număr mare spre Vest. Populația a scăzut de la 19 milioane în 1949 la 16 milioane. De asemenea, datoria externă a RDG era uriaşă, iar guvernul est-german era împotriva realizării de reforme.

Noua politică adoptată de Gorbaciov în URSS, nu au fost agreate de conducerea comunistă a RDG. Reformele liderului sovietic nu au avut trecere în acest stat comunist.

Discursul președintelui american Ronald Reagan s-a auzit şi în Berlinul de Est. Ambasada americană furnizase difuzoarele necesare. Mesajul acestuia a fost cuprinzător invocând planul Marshall, cel care ridicase din ruină Germania de Vest și Occidentul. Ideea transmisă de preşedintele SUA era că Estul are nevoie de ajutor, iar Vestul este dispus să îl dea.

Populaţia est germană începuse să se trezească la realitate, să îşi dorească schimbarea şi să privească spre Occident ca la o nouă şansă. Autorităţile comuniste ale RDG au ajuns să fie urâte de cetăţeni.

RDG era influenţată, în această perioadă, de Germania Federală și de către aliații occidentali care promovau schimbarea modului de politică în Est. Se încerca atragerea RDG spre Occidentul democrat.

În fiecare după-amiază de marţi, ora 15, cei mai infuenţi oameni ai RDG se întâlneau într-un birou de la etajul al doilea al sediului Partidului Comunist din Werderscher Markt, în centrul Berlinului. Erich Honecker, şeful partidului şi Erich Mielke, şeful poliţiei secrete, purtau discuţii o oră şi jumătate între patru ochi.

Erich Mielke, în vârstă de 77 de ani, nu a agreat planul lui Honecker. El dorea susţinerea indexurilor şi a dosarelor. Nu era adeptul computerelor, mai ales din cauza penelor de curent. Stasi deţinea un număr impresionant de dosare. La sfârşitul anilor 1980, aceste dosare ocupau 200 de km de rafturi, fiecare km conţinea 17 milioane de foi de hârtie şi cântărea 50 de tone.

Subiectul principal al discuţiei dintre cei doi era: securitatea statului, în fapt securitatea partidului. Honercker a aprobat un plan ce presupunea elaborarea de fişiere şi rapoarte computerizate despre toţi cetăţenii ţării, circa 16 milioane şi jumătate de oameni. Liderul est german, era entuziasmat de nou sistem computerizat de supraveghere.

Dosarele erau periodic încărcate cu noi informaţii şi fotografii, rapoarte de supraveghere şi chiar probe de natură fiziologică precum mostre de păr, unghii sau haine. Agenţii Stasi mergeau până într-atât încât strângeau şi mostre de miros (fragmente de păr, obiecte personale, bucăţi din îmbrăcăminte intimă etc.) pe care le sigilau în pungi vidate, în vederea identificării mai uşor aşa numiţilor duşmani ai regimului sau a celor care urmăreau să fugă din ţară.

RDG se confrunta cu un exod al cetăţenilor est-germanii, numărul ajungând la 17.000 în numai 10 zile. Până la sfârşitul anului avea să depăşească 120.000 de oameni. Situaţia regimului condus de Erich Honecker devenea tot mai critică. Apare Noul Forum, format din forţele opoziţiei, progresiste din RDG. Spre sfârşitul anului avea deja câteva mii de aderenţi.

În septembrie, oraşul Leipzig a fost asaltat de demonstranţi ca semnal al nemulţumirilor populaţiei. Se cerea legalizarea şi ascultarea Noului Forum. Manifestaţiile îndreptate împotriva guvernului comunist s-au extins şi au cuprins mai multe oraşe din RDG, inclusiv Berlinul de Est.

Au început discuţii între forţele politice ale opoziţiei şi s-a hotărât organizarea de alegeri libere. La alegerile din Germania, cele mai multe voturi le-a obţinut Uniunea Creştin-Democrată, 48,8%, apoi Partidul Social-Democrat, 21,8%.

În octombrie, Honecker, a profitat de vizita lui Gorbaciov, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de la înfiinţarea RDG, solicitându-i trupe şi tancuri pentru ai determina pe manifestanţi să înceteze protestele de stradă. Se urmărea intimidarea demonstranţilor. Gorbaciov a refuzat să-i satisfacă cererea liderului comunist al RDG, în schimb i-a cerut să înceapă o reformare a sistemului şi chiar să se retragă din viaţa politică.

În octombrie, la Leipzig, peste 100 000 de oameni au protestat paşnic astfel că Honecher a fost nevoit să demisioneze din toate funcţiile politice, reuşind să fugă la Moscova. Nu s-a intervenit violent împotriva manifestanţilor. Locul lui Honecher a fost luat de Egon Krenz, fost şef al Stasi.

În noiembrie, Berlinul de Est a fost cuprins de manifestanţii, peste un milion de oameni erau prezenţi pe străzi iar autorităţile comuniste, şeful organizaţiei de partid ai capitalei RDG a anunţat că nu se va folosii poliţia sau alte forţe de represiune împotriva acelor persoane care vor să treacă spre Vest.

Zidul Berlinului a fost dărâmat, cădea astfel un puternic simbol al dictaturii comuniste. Liderul Krenz a promis alegeri libere, desfiinţarea restricţiilor cu privire dreptul la emigrare, partidul comunist nu mai deţinea monopolul puterii.

În decembrie, aproximativ 2 milioane de oameni au făcut un lanţ de-a lungul Germaniei iar o parte din manifestanţi au ocupat sediul Stasi din Leipzig. În urma demonstraţiilor, întreg Biroul Politic a demisionat, inclusiv liderul Egon Krenz.

În RDG se organizau alegeri municipale. Rezultatul la vot: candidaţii aprobaţi oficiali ai Frontului Naţional – comuniştii şi partidele lor gemene deţineau 98,6% din voturi. Regimul comunist era foarte popular, în unele zone rezultatul la vot a ajuns la 99,6%, în Erfurt, în Magdeburg s-a ajuns la 99,97%, în Dreda 97,5%. Alegerile erau similare cu alegerile locale din anii trecuţi.

Egon Krenz, responsabil cu comisia electorală, era moştenitorul lui Erich Honecker şi principalul consilier al partidului. Era încântat de rezultatele partidului, afirmând chiar că totul s-a desfăşurat legal: „Rezultatele ... reprezintă o declaraţie impăresionantă de sprijin acordat politicii de pace şi socialism a partidului clasei muncitoare”.

Se mergea într-un colţ al sălii unde se bifa pe buletinul de vot, într-o cabină specială de vot secret, unde se aflau cel puţin unul sau chiar doi poliţişti ai poporului. În general alegătorii votau candidaţii doriţi de regim, astfel exista riscul ca întreaga familie sau chiar persoana în cauza, votantul să suporte consecinţe grave.

În RDG, votul se desfăşura în felul următor: votanţii se prezentau în faţa unui comitet format din doi sau trei oficiali ai comisiei electorale, se legitimau pe baza buletinului şi primeau un buletin de vot. Urma alegerea efectivă a candidatului după care se împacheta buletinul primit şi se introducea în urna de vot.

Alegătorii riscau să fie concediaţi sau retrogradaţi, studenţii să fie exmatriculaţi, şi puşi sub supravegherea strictă a Stasi. De data aceasta, au existat şi alegătorii ce au prins curaj şi au votat împotriva regimului. Alegerile din mai, pentru prima oară au fost monitorizate, la mai multe centre de votare. O parte a cetăţenilor bănuiau că alegerile au fost măsluite.

Părintele Rainer Eppelman, alături de mai mulţi preoţi a cerut guvernului ca grupurile bisericilor să îşi exercite dreptul prevăzut în Consituţia RDG, şi anume publicul putea asista la numărarea voturilor. Acestora li s-au alăturat şi activişti ai unor grupuri ce militau pentru pace, precum şi organizaţii pentru protecţia mediului. Acestea erau tolerate de regimul comunist, motiv pentru care guvernul a acceptat propunerea. Cei ce au monitorizat alegerile şi-au dat seama imediat că au fost fraudate, ei au afirmat că 9 sau 10% dintre alegători au votat împotriva regimului.

Televiziunea vest-germană a difuzat emisiuni în care erau prezentate informaţii pe larg privind falsificarea alegerilor. În general, cetăţenii RDG urmăreau emisiunile vest-germane pentru divertisment, fiind difuzate şi filme americane.Interesul est-germanilor pentru buletinele de ştiri cu privire la situaţia din ţara lor şi mai ales cu privire la falsificarea alegerilor, crescuse semnificativ.

Guvernul RDG a negat toate informaţiile, privind falsificarea alegerilor. Printr-o puternică propagandă aceştia susţineau: „calomnii nefondate stârnite de mass-media din Vest şi de agenţii imperialişti care încearcă să defăimeze statul”.

Populaţia RDG nu mai voia să dea crezare autorităţilor comuniste, mai ales că la o săptămână după alegeri, în biserica de la Berlin Friedrichshain aproximativ 400 de oameni s-au adunat pentru a lansa o anchetă oficială privind desfăşurarea alegerilor. Agenţii Stasi s-au alarmat şi au sosit cu camionul în faţa bisericii lovind pe cei prezenţi cu bâte şi bastoane. Au fost reţinuţi în jur de douăzeci de persoane, care la sediul Stasi au fost bătuţi.

Nemulţumirea crescuse în rândul poporului est-german. Mai târziu, s-a recunoscut frauda alegerilor. Frauda alegerilor s-a făcut din obişnuinţă, o regulă de bază a comuniştilor, practic pe acest mod de abordare se baza „disciplina” de partid.

RDG era cuprins de o stare generală de nemulţumire însă conducerea comunistă era dispusă să facă orice pentru a câştiga alegerile locale, să obţină obişnuitele 99% din voturi. Se împlineau 40 de ani de la înfiinţarea RDG. Poporul german era chemat să răspundă dacă sunt de acord cu oficialii propuşi prin «da» sau «nu».

Pentru prima oară autorităţile au acceptat cererea constituţională a unui grup civic condus de pastori evanghelişti de a observa numărarea voturilor. În frunte cu Rainer Eppelman, ei au anunţat că cel puţin 10% din voturi au fost de fapt «nu» şi că în unele zone din Berlin, scorul era de 50% «da» şi 50% «nu».

Presaţi de media vest-germană şi plângeri, şefii partidului comunist au admis că s-au făcut câteva erori. Această primă victorie a încurajat alţi protestatari. Disidenta Barbel Bohley, arestată şi ulterior exilată în Vest în 1988, a revenit la Berlin şi a reînceput să organizeze manifestaţii. În oraşul Leipzig, al doilea ca mărime din RDG, rugăciunile iniţiate de pastorul Christian Fuhrer s-au transformat în proteste îndreptate împotriva regimului.

Scânteia care a declanşat prăbuşirea dictaturii şi dispariţia RDG s-a aprins în afara graniţelor germane. Marea decizie a Budapestei a venit la 10 septembrie când est-germanii au primit libera trecere spre Vest. Noul premier maghiar Miklos Nemeth îl informase pe cancelarul Kohl că este pregătit să primească peste 100.000 de oameni şi a fost răsplătit cu o linie de credit pentru Ungaria de un miliard de dolari.

La Praga, negocierile au fost mult mai dificile. Ambasada Germaniei Federale era înţesată de refugiaţi est-germani. Autorităţile cehoslovace comuniste au ţinut să discute cu liderul est-german Honecker libera lor trecere spre Vest. Timp în care tensiunea şi emoţia din clădirea ambasadei sporea.

Eric Honecker a acceptat plecarea a opt trenuri cu est-germani din Praga spre Germania Federală. Trebuia respectat traseul stabilit de autorităţi: în loc ca trenurile să ajungă în RFG mergând direct spre Vest, ele mergeau spre nord-vest, prin Germania Democrată, prin Dresda. Refugiaţi est germani riscau să fie arestaţi, însă nu s-a întâmplat acest lucru.

La început totul a decurs normal, însă la Dresda zeci de tineri au asaltat trenurile încercând să ajungă şi ei în Vest. Au avut loc ciocniri cu forţele de ordine. Aproximativ 12.000 de oameni au ieşit cu lumânari aprinse pe străzile din Leipzig.

Regimul comunist era preocupat cu pregătirea serbărilor de la 7 octombrie. Liderul URSS, Mihail Gorbaciov a fost prezent la manifestările organizate cu această ocazie însă părea dezinteresat de festivităţi.

Acesta a sugerat Biroului Politic înlocuirea lui Eric Honecker şi s-a întors la Moscova. Intuind situaţia, berlinezii au ieşit pe străzi strigând: „Gorbi, salvează-ne”, 200 de protestatari au fost arestaţi la Dresda, iar cei din Leipzig continuau manifestaţiile maraton. Alături de şeful STASI, Erich Mielke, Honecker a ordonat reprimarea armată.

Starea de agitaţie generală s-a ameliorat datorită intervenţiei unui dirijor, Kurt Masur, care a reuşit să aducă la masa discuţiilor liderii protestatarilor din Leipzig şi pe capii locali ai partidului comunist. Biroul Politic de la Berlin nu a mai putut ignora soluţia negocierii. În cele din urmă, Erich Honecker a fost înlocuit cu Egon Krenz prin vot unanim.

Sub presiunea unor valuri de refugiaţi care îşi abandonau locuinţele şi plecau în RFG, Erich Honecher a fost nevoit să renunţe la funcţia de Secretar General al Partidului Socialist Unit – comunit, după 18 ani.

La doar câteva zile după „sărbătorirea celei de-a 40-a aniversări a creării RDG“, Comitetul Central al Partidului Socialist Unit German l-a numit în funcţia deţinută de Erich Honecker pe Egor Krenz. Noul secretar general s-a angajat să înfăptuiască o serie de reforme. Însă pentru acesta, cât şi pentru întreaga conducere a PSUG, era foarte clar că reformele precum: organizarea de alegeri libere şi la reformarea sistemului politic, ar putea atrage după sine prăbuşirea regimului comunist şi a RDG ca stat.

Referitor la noua linie promovată de comunişti est-germani, un jurnalist vest-german scria: „Doar socialismul prusac sprijină pretenţia Berlinului de Est la un stat separat. Renunţând la aceasta, nu mai exista nici o raţiune de a fi a Germaniei Răsăritene. Să permitem astăzi alegeri libere şi mâine vom putea la fel de bine să sărbătorim anschluss-ul cu Germania de Vest”.

Comunişti este-germani au deschis şi au permis căderea Zidului Berlinului. Anunţau organizarea de alegeri libere, iar partidul comunist renunţa la rolul de de conducător. A urmat procesul de reunificarea a celor două Germanii, cancelarul Helmuth Kohl a propus un plan în zece puncte.

RDG era cuprins de mişcări de stradă, sute de mii de protestatari cereau, în principalele oraşe est-germane, legalizarea mişcărilor de opoziţie, separarea puterilor între stat şi partidul comunist, libertatea cuvântului, alegeri libere şi desfiinţarea STASI.

În faţa unei impresionante mulţimi de est şi vest-berlinezi, adunată la primăria Berlinului de Vest, cancelarul H. Kohl a afirmat: „Vreau să le spun tuturor celor din Republica Democrată Germană: suntem cu voi, suntem şi rămânem o singură naţiune. Suntem un singur popor“.

La începutul lunii noiembrie întregul Birou Politic al PSUG a demisionat, iar la câteva zile „Zidul Berlinului“, expresia materială a războiului rece, a fost dărâmat.

Un Congres extraordinar al PSUG a recunoscut dizolvarea partidului. Aripa reformistă a schimbat denumirea partidului în Partidul Socialismului Democratic şi l-a ales în fruntea sa pe avocatul Gregor Gyse. Se propunea ruperea definitivă a partidul de moştenirea stalinistă şi să adopte valorile pluralismului şi ale democraţiei. Nemulţumirea populaţiei era atât de mare încât, în decurs de câteva luni, chemarea la unificarea germană a căpătat o dimensiune naţională, partidele de opoziţie fiind de acord cu accelerarea acestui proces.