Sfârșitul Primului Război Mondial și Conferința de Pace de la Paris
autor Liviu Sadovschi, iunie 2016
Cele 14 puncte ale președintelui american Woodrow Wilson, Reacția Germaniei și a Puterilor Antantei, Clauzele privind Germania, Situația fostului Imperiu Otoman, Concluzii și urmări.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Primul Război Mondial a constituit cel mai terifiant măcel din câte cunoscuse umanitatea până la acea epocă. La capătul celor 52 de luni de război, exista un bilanț zguduitor: peste nouă milioane de vieți pierdute și probabil același număr de oameni sufereau de o formă oarecare de invaliditate în urma luptelor.

Pierderile materiale au fost în valoare de aproape 400 miliarde de dolari: clădiri, fabrici, case, ferme, biserici, și chiar și sate și orașe întregi fuseseră complet distruse. Numai în Franța, 750.000 de familii își pierduseră căminul din cauza războiului.

Economia europeană era la pământ. Multe națiuni acumulaseră datorii de război enorme și, după încheierea războiului, nu mai aveau posibilitatea de a le plăti. Această situație a avantajat economic SUA. Aceasta a devenit principalul creditor al lumii, și și-a consolidat poziția de cea mai puternică economie a lumii.

Moartea și distrugerile produse de război au lăsat o amprentă de durată asupra tuturor celor implicați. Omul crease arme cu o putere de distrugere atât de mare, încât supraviețuitorii războiului nu mai voiau să retrăiscă așa ceva. Distrugerea și haosul absolut al războiului i-au făcut pe mulți să se îndoiască de tot ceea ce știuseră sau crezuseră altădată.

Întrebări, temeri, angoase și îndoieli au ieșit la iveală în anii de după război și au revoluționat domenii ca arta, religia, psihologia și filosofia. Europa era amețită și confuză ca un boxer la sfârșitul unui meci teribil. Oamenii se confruntau cu sarcina dificilă de a-și pune viețile în ordine. Era clar pentru toată lumea că lucrurile nu vor mai fi niciodată ca înainte de război. Marele Război schimbase totul: economia era ruinată, politica se schimbase și harta Europei fusese retrasată.

Unele dintre marile imperii multinaționale dispar. Rusia țaristă care, la un moment dat, stăpânea 200 de popoare și naționalități, dispare. Pierderile omenești împreună cu cele materiale, au făcut imposibilă supraviețuirea Imperiului Romanovilor. Prăbușirea Rusiei țariste a dus la apariția primului stat comunist, în urma așa-zisei „Revoluții din Octombrie”, care a fost în realitate o lovitură de stat bolșevică.

Alături de Rusia Sovietică, pe ruinele fostului imperiu țarist, au apărut sau au fost reconstituite state independente, precum: Polonia, Lituania, Letonia, Estonia și Finlanda.

Basarabia, străvechi teritoriu românesc, aflat între Prut și Nistru și răpit de către Rusia țaristă, s-a unit cu țara mamă, România, după ce într-o primă fază și-a proclamat independența.

Mândra Monarhie Bicefală, Austro-Ungaria, a fost cea dintâi dintre Marile Puteri care a pornit ostilitățile în Primul Război Mondial. Și tot ea, ca o ironie a sorții, avea să fie prima care a încercat să găsească o soluție salvatoare pentru a ieși onorabil din război, pentru a se salva de la o dispariție iminentă.

Două cauze fundamentale au dus la dezintegrarea Dublei Monarhii: agravarea și acutizarea problemelor interne, de natură etnică, determinate de lupta pentru autonomie și independență a celor nouă popoare asuprite; acțiunile Marilor Puteri inamice, care au încurajat mișcările naționale.

Presimțirea conducătorilor Imperiului Austro-Ungar că se ajunsese la o fază periculoasă, care punea în discuție însăși existența imperiului, s-a concretizat într-o propunere semnificativă de pace. Noul conducător al Imperiului, Carol I, îi luase locul lui Franz Joseph, între timp decedat. Acesta a emis un manifest prin care și-a exprimat dorința de a face tot ce-i stătea în puteri pentru a opri ororile și sacrificiile războiului.

Lovitura de stat bolșevică a sporit temerile occidentalilor că în răsăritul Europei va apărea un vid de putere după încheierea ostilităților. Frontul oriental a sucombat, Rusia sovietică și România, încheind armistiții cu Puterile Centrale. Acest context a influențat în mod considerabil evoluția poziției Puterilor Aliate față de Austro-Ungaria.

Premierul britanic David Lloyd George, nu a plasat dezmembrarea Austro-Ungariei printre țelurile imediate ale Marii Britanii. Președintele american Woodrow Wilson, în „cele 14 puncte”, a afirmat: „popoarele Austro-Ungariei, al cărei loc printre națiuni noi îl dorim apărat și asigurat”.

Această abordare oarecum conciliantă față de dubla monarhie s-a schimbat aproape radical, chiar dacă Puterile Aliate erau convinse de necesitatea dispariției istorice a Austro-Ungariei. Antanta și-a dat seama că propunerile de pace ale Imperiului Austro-Ungar nu puteau fi luate în serios. Acest stat nu fusese capabil să se distanțeze semnificativ de politica Germaniei.

Marea Britanie și Franța au ajuns la concluzia că influența rusească din Europa Răsăriteană nu trebuia neapărat înlocuită cu cea a imperiului dualist, ci, mai degrabă, cu cea a noilor state naționale care au apărut în zonă. Austro-Ungaria s-a prăbușit nu numai datorită deciziilor luate la Paris, Londra sau Washington, ci mai degrabă datorită acțiunilor întreprinse de naționalitățile din imperiu.

Discursul lui Wilson de Ziua Independenței trebuie amintit în acest context. Slovacia era parte a statului cehoslovac, iar Transilvania urma să se unească cu România. Robert Lansing, secretar de stat al SUA, a comunicat guvernului român, la Iași, simpatia americană pentru cauza românească.

Discursul rostit de președintele american Woodrow Wilson, în fața Congresului SUA, a fost denumit „Cele 14 puncte”. Acestea reprezentau o propunere de pace, validată de legislativul american și adresată atât învingătorilor, cât și învinșilor.

„Cele 14 puncte” pot fi clasificate în funcție de două criterii fundamentale. Primul criteriu era cel al obligativității, însemnând diplomația deschisă, liberul acces la mare, dezarmarea generală, înlăturarea barierelor comerciale, rezolvarea imparțială a disputelor coloniale, restabilirea Belgiei, evacuarea teritoriilor rusești și înființarea Ligii Națiunilor. Diplomația deschisă interzicea practica de până atunci a statelor, de a negocia și încheia acorduri în secret. Evacuarea teritoriilor rusești a fost o cerință obligatorie, deoarece trupele germane ocupau o bună parte a Rusiei de Vest, adică zona Ucrainei de astăzi.

Președintele american își exprima crezul „antiimperialist” și chiar o anumită simpatie față de germani: „Nu suntem invidioși pe măreția germană, și nu există nimic în acest plan să o pericliteze.”

Esența idealismului wilsonian transpare din următorul paragraf: „Un pricipiu evident domină întregul plan de pace pe care l-am schițat. Este vorba de principiul dreptății pentru toate popoarele și naționalitățile ca și dreptul acestora de a trăi în condiții similare de libertate și securitate, indiferent dacă sunt puternice sau slabe.”

Celălalt criteriu conținea sașe decizii: reintrarea Alsaciei și Lorenei în posesia Franței, autonomia naționalităților din Imperiul Austro-Ungar și din cel Otoman, reajustarea frontierelor Italiei, evacuarea Balcanilor, internaționalizarea Dardanelelor și crearea unei Polonii independente cu ieșire la mare.

Germania obținuse victoria pe frontul de Est, prin armistițiile semnate cu Rusia și România. Ofensiva începută pe frontul de Vest a fost la un pas de reușită. Germania controla, spre sfârșitul războiului, un teritoriu vast, din Belgia și până în Ucraina. Din aceste motive, nu dorea să negocieze o pace rezonabilă. Politica externă s-a schimbat abia când trupele Aliațiilor s-au apropiat de granițele Germaniei.

Germania a decis să trateze cu dezinteres viziunea wilsoniana, chiar dacă era mult mai generoasă decât orice i-ar fi oferit francezii și chiar britanicii.

Germanii erau victorioși după încheierea armistițiilor de pace cu Rusia și România. Germania era învingătoare în Răsărit și spera să dea lovitura de grație și în Apus.

Conducerea militară germană încă spera că se poate obține victoria, mai ales pe frontul de răsărit.

Unificarea conducerii militare a Antantei, sub comanda lui Ferdinand Foch, blocarea înaintării germane, contraofensiva Aliaților au spulberat, treptat, toate șansele de victorie pentru Puterile Centrale.

Spre sfârșitul războiului, germanii s-au gândit să accepte programul de pace wilsonian, care suferise unele modificări. Acceptând condițiile din armistițiu, liderii noii Republici Germane s-au referit la o pace „justă”.

Nu numai Wilson s-a dorit mediator, ci și germanii au sperat că vor benificia de arbitrajul său. Germania încă mai visa, în pofida înfrângerii, să-și păstreze statutul de Mare Putere în cadrul relațiilor internaționale.

Deși termenii armistițiului erau destul de aspri, iar germanii au fost cumva dezamăgiți, ei l-au acceptat. Își făceau iluzii în privința rolului pe care Wilson îl va juca la viitoarea conferință de pace.

Principiile realismului politic au triumfat. Anglia nu avea nici prieteni și nici inamici permanenți. Eterne erau doar interesele Marii Britanii, spunea Lordul Palmerston. Cu toate acestea, Anglia și Franța nu puteau să nu țină cont de ascensiunea Statelor Unite. Datorau acesteia sume considerabile de bani, rezultate din împrumuturile care au finanțat războiul.

Foarte interesante au fost reacțiile „Aliaților”, cu care SUA se asociase, la planul de pace wilsonian. Propunerile americane au stârnit îngrijorare la Paris și Londra. Unele dintre ele au generat chiar ostilitate.

Dezarmarea până la un nivel minim, care să asigure ordinea internă, nu putea decât să stârnească îngrijorarea Franței. Se temea de o posibilă dorință de revanșă din partea Germaniei.

Așa numita „diplomație deschisă”, nu putea fi pe placul diplomaților francezi sau britanici. Majoritatea tratatelor și înțelegerilor fuseseseră secrete, fiind negociate și semnate de un grup restrâns de diplomați sau politicieni.

Consultarea populațiilor din colonii cu privire la soarta lor, era privită ca o sursa de instabilitate pentru marile metropole. Acestea aveau mai mulți indieni, musulmani sau indochinezi, decât francezi sau englezi.

„Libertatea de navigație” nu putea să favorizeze fosta „stăpână a mărilor”. „Libertatea comercială” favoriza singura mare putere economică și comercială, SUA, care nu fusese în mod real afectată de război.

O Ligă a Națiunilor, lipsită de instrumentele sau mijloacele prin care să-și poată impune principiile și regulile, nu putea fi decât un idealism nerealizabil, care, cum se va dovedi, nu va putea să mențină pacea pe plan mondial. Aici își găsesc originile celebrele neînțelegeri și disfuncționalități de la Conferința de pace de la Paris.

Liderii de la Paris și Londra, deși aveau multe rețineri față de programul de pace wilsonian, se aflau într-o situație fără ieșire. Nu-l puteau respinge, deoarece erau conștienți că americanii vor constitui factorul decisiv în balanța victoriei. În această situație au acceptat programul, cu amendamentul că mai erau necesare discuții, precizări și clarificări, adică interminabile tergiversări.

Conferinţa de pace de la Paris a fost cea mai reprezentativă întâlnire internaţională multilaterală, de până la această dată. Au participat delegaţi din peste treizeci de state. Promotorii Tratatului de la Versailles erau determinaţi să nu repete greşelile Congresului de la Viena.

Preşedintele Wilson s-a dus la Paris ca să participe la Conferinţa de pace în calitate de şef al delegaţiei Statelor Unite. Premierul francez, Georges Clemenceau, reprezenta o naţiune decisă să-i pedepsească pe germani, care pierduseră razboiul. Primul ministru al Angliei, David Lloyd George, venise la Paris cu intenţii mai apropiate de cele ale lui Clemenceau decât de ale lui Wilson. Pe lângă cei trei, care vor stabili regulile jocului la Paris, s-a adăugat şi primul ministru al Italiei, Vittorio Orlando.

Nici relaţiile dintre Franţa şi Regatul Unit nu erau dintre cele mai amicale. Marea Britanie ar fi dorit o Franţă îndeajuns de încrezătoare în forţele proprii, dar care să nu fie animată de dorinţa de revanşă, ci să fie generoasă cu Germania. Francezii doreau să-şi manifeste independenţa şi încrederea în sine, prin respingerea ideilor politice britanice.

La Conferința de pace, Wilson și-a dorit să fie un mediator pe o poziţie neutră între Marile Puteri europene, învinse şi învingătoare. În realitate, doar americanii au fost cei care au regretat încheierea războiului. O eventuală prelungire a confruntării ar fi accentuat dependenţa Aliaţilor europeni de S.U.A.

Principala preocupare a Marilor Puteri era să deţină controlul absolut asupra a tot ceea ce se întâmpla. Din perspectiva principiului wilsonian al diplomaţiei deschise, Marile Puteri nu puteau exclude micile state de la luarea deciziilor. Astfel, acestor state trebuia să li se găsească un rol, dar nu unul decisiv.

Puterea reală urma să fie deţinută de către Consiliul Conferinţei, în realitate un cabinet al Marilor Puteri. Consiliul celor Zece s-a reunit de 72 de ori, dar organismul s-a dovedit extrem de greoi. Nu s-a stabilit nimic decisiv. Exista un risc real de blocaj al Conferinţei, ceea ce a impus intrarea în scenă a celor „Trei Mari” sau „Patru Mari”. „Consiliul celor Patru”, italianul Orlando lipsind de la Paris, în semn de protest, a trebuit să adopte decizii fundamentale într-um ritm infernal.

O mare problemă a fost organizarea. Marile Puteri nu aveau o viziune comună asupra cărui tip de Europă doreau să construiască. În ciuda aparenţei compromisului la care s-a ajuns, situaţia se prezenta altfel. Nici Marea Britanie, nici Franţa, și nici SUA, nu au abordat Conferinţa de pace cu un program detaliat. Între cele trei Mari Puteri, singurele care contau cu adevărat, nu exista un limbaj comun.

Harta etnică a Europei Rasăritene sugera un mozaic complicat şi neregulat, în care aveau loc ample mişcări de populaţie în regiune. Dacă autodeterminarea naţională urma să creeze şi să legitimeze noile graniţe, ce criterii trebuiau să determine naţionalitatea? Ce naţionalităţi trebuiau să-şi decidă singure soarta şi care nu trebuiau să beneficieze de acest drept? Woodrow Wilson şi ceilalţi mari lideri nu aveau răspunsuri clare la aceste întrebări.

În decorul impresionant oferit de Sala Oglinzilor din Palatul Versailles, a fost semnat primul și cel mai important tratat de pace între Puterile Antantei și Germania. Locul acestui important eveniment nu a fost ales tocmai întâmplător. Cu aproape o jumătate de secol în urmă, i s-a certificat Prusiei lui Bismarck victoria totală și umilitoare asupra Franței lui Napoleon al-III-lea. Franța avea din nou un mare ascendent moral. Reușise să-și ia revanșa în fața Germaniei.

Hindenburg declara că orice rezistență pe calea armelor era imposibilă. Adunarea Națională a votat ratificarea tratatului cu 237 de voturi pentru, și 158 împotrivă. După ratificarea tratatului, guvernul german a declarat: „ne-am înclinat în fața forței, nu mai avem niciun mijloc de a rezista”. Decizia Adunarii Naționale a fost comunicată de Clemenceau, cu 19 minute înaintea expirării armistițiului. Patru zile mai târziu, tratatul a fost semnat de Germania.

Tratatul de la Versailles cerea ca Germania să-și asume întreaga răspundere pentru război, fie că acest lucru era cinstit sau nu. Copleșită de gravitatea momentului, de greutatea împovărătoare a clauzelor din tratat, delegația germană a semnat actul care consacra îngenuncherea țării lor. Tratatul impus de Antanta a fost primit cu stupefacție, revoltă și indignare de opinia publică din Germania.

Făcând o paralelă cu opera dramatică a lui Wagner, „Amurgul Zeilor”, Germania era comparată de contemporanii evenimentelor cu eroul Siegfried, injunghiat în spate de inamicii din interior. Aceași metaforă, a înjunghierii în spate a Germaniei, o găsim și în memoriile Kaizerului Wilhelm al II-lea, care era convins ca acei care au înfipt cuțitul în spatele Germaniei nu erau alții decât revoluționarii sioniști.

Tratatul de la Versailles era un document voluminos și complex, cuprinzând peste 450 de articole. Conținea problema frontierelor și problema garanțiilor ce trebuiau luate împotriva Germaniei.

Germania pierdea teritorii relativ importante în Europa și pe alte continente. Alsacia și Lorena se reîntorceau la Franța. Districtele Eupen, Moresnet și Malmedy erau încorporate Belgiei. Schleswigul de Nord revenea Danemarcei. O fâșie din Prusia Occidentală și Posenul reveneau Poloniei, devenind așa-numitul „coridor polonez”. Danzig, Gdansk pentru polonezi, pricipalul port din Prusia Apuseană, urma să fie oraș-liber, sub administrația Ligii Națiunilor.

Zona renană, teritoriul dintre granița franco-belgiano-franceză și Rin, precum și cel din dreapta Rinului, cu o lățime de 50 km, urma să fie demilitarizată. Germaniei și aliaților ei le era atribuită responsabilitatea unică pentru declanșarea războiului. Conform art. 231, țările respective erau obligate să achite „reparații de război”.

În ultimul an al conflictului, armata germană a distrus sistematic minele, fabricile și clădirile publice, inclusiv spitale, în acțiunea de retragere din Belgia și Franța. Aceste acțiuni ale Germaniei au radicalizat atitudinea Aliaților. Chiar și pacifistul Wilson ajunsese să fie convins de necesitatea ca Germania să fie obligată să plătească daune pentru distrugerile provocate și să fie dezarmată complet. Cuantumul daunelor nu era precizat în Tratatul de la Versailles. A fost anunțat ulterior, după mai multe dispute și divergențe. S-a ajuns la suma de 132 miliarde marci-aur sau 33 miliarde de dolari sau 6,6 miliarde de lire sterline.

Regiunea cunoscută sub numele de Saar, un important bazin carbonifer, urma să fie administrată de Liga Națiunilor timp de 15 ani. Estonia, Letonia și Lituania, preluate de Germania de la Rusia, prin Tratatul de la Brest-Litovsk, deveneau independente. Unirea „Anschluss” dintre Germania și Austria era interzisă. Germania era deposedată de coloniile sale africane. Acestea au devenit „mandate” sub supervizarea Ligii Națiunilor.

Germania trebuia să respecte niște clauze militare restrictive, precum: o armată de 100.000 de soldați, din care doar 5.000 de ofițeri, recrutată pe bază de voluntariat, serviciul militar obligatoriu fiind interzis. Era interzisă deținerea de armament ofensiv, precum: tancuri, mașini blindate, aviație militară și submarine, cu excepția a șase vase militare.

Germanii și aliații lor fuseseră învinși, dar nu distruși. Berlinul ceruse pace și a semnat un armistițiu. Aliații ar fi putut să continue războiul, să invadeze teritoriul german și să producă pagube materiale enorme principalului autor al catastrofei.

Tratatul de la Versailles cu Germania a reprezentat miza principală a Conferinței de pace de la Paris, pentru Europa Centrală, cea Răsăriteană și cea Sud-Estică. Totuși, au fost importante și tratatele încheiate cu Austria, Ungaria, Bulgaria și Turcia.

Prin Tratatul de la Saint Germain, Austria a cedat noului stat cehoslovac două provincii puternic industrializate, bogate, cu o populație de aproximativ 10 milioane de locuitori: Boemia și Moravia. Dalmația, Bosnia și Herțegovina au fost incluse în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, ulterior numit Iugoslavia. Bucovina de Nord a revenit României. Galiția a fost inclusă în statul polonez. Tirolul de sud, Trentino, Istria și Trieste au intrat în componența Italiei.

Tratatul de la Trianon consfințea pierderea de către Ungaria a Slovaciei și Ruteniei subcarpatice în favoarea Cehoslovaciei, a Croației și Sloveniei în favoarea Iugoslaviei, precum și a Transilvaniei și a unei părți bune din Banat în favoarea României.

Deși pot părea la prima vedere foarte severe, aceste transferuri de teritorii și populații din fostul Imperiu Austro-Ungar au fost făcute pe baza aplicării unor principii democratice. Ele s-au făcut în temeiul principiului autodeterminării naționale, principiu lansat de Wilson. Chiar dacă noile frontiere nu erau și nici nu puteau fi perfecte, ele au reprezentat un real progres pe linia îndeplinirii idealurilor naționale.

Conferința de pace nu făcea altceva decât să consfințească realități deja existente: apariția de noi state, reapariția altora, extinderi teritoriale pentru altele, declarații de unire, ocupații militare etc. Puține au fost aceste transferuri teritoriale care să încalce principiul autodeterminării naționale. Sunt amintite totuși, ca excepții, cazurile germanilor din Polonia și Cehoslovacia, cel al ucrainenilor din Polonia și cel al maghiarilor din România.

Bulgaria a semnat tratatul de la Neuilly, în urma căruia a pierdut noi teritorii, care practic au confirmat pierderile din războaiele balcanice. Noul stat bulgar nu mai avea ieșire la Marea Egee. Cea mai mare parte a Macedoniei trecea în componența noului stat iugoslav. Cadrilaterul și sudul Dobrogei rămâneau în componența României. Astfel, un milion de bulgari trăiau în afara granițelor naționale.

Turcia pierdea multe teritorii. Tracia răsăriteană, multe insule din Marea Egee și Smirna, Izmir pentru turci, reveneau Greciei. Antalya și Rodosul erau cedate Italiei. Franța controla Cilicia. Siria și Libanul au fost preluate ca mandate din partea Ligii Națiunilor. Palestina, Irakul și Transiordania au devenit teritorii sub mandat ale Marii Britanii. Un teritoriu vast din răsăritul Anatoliei urma să fie inclus în statul armean.

Tratatul încheiat de Turcia la Sevres, conținea o serie de prevederi teritoriale, care determinau dispariția Imperiului Otoman. Tratatul conținea și prevederi punitive la adresa turcilor, blamați pentru rele mai vechi sau mai noi.

S-a stabilit un nou statut internațional pentru strâmtorile Bosfor și Dardanele. Navigatia prin aceste strâmtori urma să fie liberă în timp de pace și război pentru toate vasele comerciale și militare, indiferent de pavilionul sub care navigau. Această hotărâre stabilea că navigația prin aceste strâmtori căpăta regimul navigației prin apele internaționale. Aceste ape nu puteau fi supuse blocadei și nu putea fi comis nici un act de război, cu excepția celor autorizate de Liga Națiunilor.

A urmat respingerea tratatului și declanșarea unui conflict militar cu trupe grecești, franceze și armenești. Acest adevărat război s-a încheiat cu victoria turcilor, care a avut repercursiuni dureroase în cazul grecilor. Aceștia au trebuit să suporte un schimb forțat de populații. În realitate, a fost mai degrabă o „epurare etnică”.

Aceste pierderi teritoriale uriașe, mai ales în favoarea Greciei, regiunea Izmir, percepută de turci ca un dușman etern, faptul că Marile Puteri europene își arogau zone de influență în întreg spațiul anatolian, au produs o reacție naționalistă turcă. Liderul mișcării a fost Mustafa Kemal. Acesta a devenit un mare erou al națiunii turce.

Urmarea imediată a acestor evenimente dramatice a fost caducitatea Tratatului de la Sevres și înlocuirea acestui acord cu Tratatul de la Lausanne. Prin acesta, Turcia reintra în posesia Traciei Răsăritene și zona Izmir, preluând și controlul asupra întregii Anatolii. Astfel, s-a creat un precedent în istoria relațiilor internaționale. Turcia a fost primul stat învins în Primul Război Mondial, a cărui acțiune revizionistă a fost încununată de succes.

Deși a fost cea mai importantă reuniune internațională de până la acea dată, cea mai democratică și cea mai reprezentativă, Conferința de pace de la Paris, nu a avut un succes deplin. Acest lucru s-a întâmplat din cauza neînțelegerilor și lipsei de coeziune din cadrul taberei Aliațiilor. Aceștia nu au reușit să ajungă la o platformă comună referitoare la noua ordine internațională.

Un alt motiv, a fost felul în care au fost tratați învinșii și, mai ales, Germania. Articolele aspre privind Germania nu au făcut decât să aprindă resentimente foarte puternice în ambele tabere. Nemulțumirile populației, dar și a clasei politice, s-au manifestat pe tot parcursul perioadei interbelice.

Franța a rămas fără garanții de securitate. SUA și Marea Britanie nu se mai regăseau, ca piloni de rezistență, în arhitectura politico- militară pe care Franța o construise pentru a contrabalansa dorința de revanșă a Germaniei.

Italia s-a simțit trădată, pentru că nu a obținut întregul teritoriu care-i fusese promis la intrarea în conflict. Rusia a fost ignorată cu desăvârșire. Învingătorii în război și făuritorii păcii nu au dorit să negocieze cu noua putere bolșevică.

Sistemul de pace de la Paris construit după Marele Război, a fost, așa cum sugerează unele titluri noi apărute despre Conferința de pace, ca „o pace fără victorie” sau „o pace neterminată”. A fost considerată ca un compromis între americani și europeni, între anglo-saxoni și francezi, între germani și învingătorii lor. Europa a fost divizată între state care doreau revizuirea păcii și state care aspirau să o mențină. Acest echilibru fragil nu a rezistat nici două decenii.

Pacea de la Paris a reflectat influența lui Wilson, îndeosebi prin prevederile referitoare la Liga Națiunilor. Statele Unite ale Americii n-au ratificat Tratatul de la Versailles. Nu s-au alăturat niciodată Ligii Națiunilor. În final, americanii au semnat un alt tratat de pace cu Germania. Acesta era aproape identic cu Tratatul de la Versailles, cu excepția primei părți, Pactul Ligii Națiunilor, care lipsea în totalitate.

Germania a fost slăbită temporar, fiind, în scurt timp, suficient de puternică pentru a contesta sistemul de la Versailles. Cu toate clauzele dure impuse Germaniei, considerate de unii chiar nedrepte și umilitoare, această țară învinsă și-a conservat totuși unitatea sa politică. În câțiva ani, ea și-a găsit însă cadența de altadată, transformandu-se într-o mare putere.

Prin edificiul construit la Paris, a triumfat principiul generos al autodeterminarii naționalităților. Au aparut state naționale noi, altele și-au desăvârșit unitatea statală, cum a fost cazul României, prin actul Marii Uniri. Aceste tratate și consecințele mai ample ale războiului au afectat radical istoria Europei pentru următorii șaptezeci de ani. Faptul că Marele Război a fost un fel de cumpănă a apelor în istoria europeană, a devenit evident aproape imediat în Rusia, unde s-a ridicat un stat comunist, un imperiu al răului, pe ruinele sociale și politice ale acestui conflict, care pricinuise imense distrugeri.