Primul pas de reformare a economiei a fost întâlnirea cu marii oameni de afaceri. În ciuda orientărilor lor liberale, aceștia erau mulțumiți de venirea la putere a naziștilor. Hitler a fost singurul care a putut suprima grevele clasei muncitoare, aducând ordine socială. Marii industriași au sperat ca muncitorii să se întoarcă la munca în fabrică, acceptând chiar și salarii mai mici. La primele întrevederi cu Hitler, aceștia au obținut promisiunea că elementele marxiste vor fi eliminate. Aceasta a fost printre puținele promisiuni pe care Führerul le-a onorat.

Primele etape de stabilizare a situației s-au rezumat la: controlul presei, filmelor și al radioului, îndoctrinarea promovată de sistemul de învățământ, compromisul cu religiile, câștigarea intelectualilor ca Martin Heidegger sau Oswald Spengler de partea nazismului.

Pactul AntiComintern a fost o înțelegere îndreptată împotriva URSS, inamic comun Germaniei și Japoniei. Logica alianței nu a fost un rezultat doar al politicii de putere. Nu numai nazismul a fost incompatibil cu comunismul. Lupta de clasă a însemnat un pericol și pentru ultranaționalismul japonez, prin afectarea unității poporului. Au existat asemănări între ideologiile Germaniei și Japoniei de la acea vreme. Au existat și profunde diferențe culturale. Ele au constat în motivațiile diferite ale japonezilor pentru susținerea unui naționalism extrem.

Abolirea clasei samurailor a lăsat 20% din populație fără locuri de muncă. Mulți proprietari de pământ au pierdut totul. Alți întreprinzători s-au ridicat. Schimbarea bruscă a accentuat starea de inegalitate din societate. Acuzând clasa politică de trădare națională, fanatici naționaliști au asasinat o serie de prim- ministri japonezi, mai deschiși către occidentalizare. De pe urma haosului social au profitat extremiștii, asemeni cazului Italiei fasciste și Germaniei naziste.

În ciuda inegalităților și a instabilității provocate, intensa industrializare a adus și progrese economice. Progresele au fost atât de mari, încât au provocat o explozie demografică. Spre deosebire de Germania, Japonia nu a avut nici materii prime pentru industrie, nici prea multe pământuri fertile pentru a hrăni populația. În rândul elitei politice japoneze a apărut convingerea că economia nu poate susține creșterea demografică. Singura șansă de supraviețuire a Japoniei a fost expansiunea militară.

Revoluția Meiji, perioada iluminismului japonez, a condus la un proces accelerat de modernizare. Acest proces nu a fost unul natural. El a plecat din teama japonezilor că vor fi colonizați de către puterile occidentale. Pentru a evita starea de vasalitate, Japonia a recuperat o parte din decalajul tehnologic în doar câteva decenii. Modernizarea extremă a provocat profunde probleme sociale. A apărut convingerea că Japonia este trădată și în pericol să-și piardă identitatea. Aici își are originea succesul pe care l-a avut mișcarea militaristă.

Primul război sino-japonez și războiul ruso-japonez au reprezentat primele încercări ale Japoniei de a se extinde, din punct de vedere militar și teritorial. Principalul obiectiv a fost stabilirea unor zone sub influență japoneză, nu neapărat directa ocupare și administrare a unor teritorii. China și Coreea trebuiau să devină state satelit ale Japoniei. Portul Arthur și peninsula Liaodong trebuiau ocupate. În urma ambelor conflicte, Japonia a ieșit victorioasă. Acest lucru a uimit lumea occidentală. În ciuda unor victorii categorice, cererile teritoriale ale Japoniei au fost doar parțial satisfăcute, din cauza intervențiilor diplomatice ale Marilor Puteri.

În 1923, Japonia a suferit de pe urma unui cutremur urmat de un tsunami devastator. Au fost 143.000 de morți. Dovedind că procesul de globalizare începuse, Marea Criză Economică, pornită din Statele Unite, a afectat și Japonia. Aceste dezastre au convins elita politică japoneză că era timpul să acționeze. În plină criză economică, Japonia a invadat pentru a doua oară China și a construit un stat satelit, Manciukuo. Interesele revizioniste ale Japoniei au devenit tot mai convergente cu cele ale Germaniei.

Japonia a luptat de partea Antantei, în Primul Război Mondial. Aflându-se în tabăra învingătoare, ea a avut pretenții asupra unor teritorii din Asia, deținute de imperiile coloniale europene. Cerințele au fost doar parțial respectate. Japonia a primit doar o parte din fostele colonii ale Germaniei din Asia. Din multe puncte de vedere, situația Japoniei s-a asemănat cu cea a Germaniei și a Italiei. Ca și cele două puteri europene revizioniste, japonezii s-au considerat nedreptățiți și discriminați. Era timpul să-și ia destinul în propriile mâini, chiar și prin violență.

Francezii nu au intervenit în cazul Cehoslovaciei. Deși în timpul crizei rhenane armata franceză a fost superioară celei germane, raportul de forțe nu a mai fost așa ușor de stabilit. Statele Unite au dus o politică externă de autoizolare. Marea Britanie nu a dorit să se implice într-un război cu Germania, Italia și Japonia. Anglia nu a fost pregătită să lupte pe trei fronturi, nici din punct de vedere militar, nici economic. Politica conciliatoristă a fost o încercare a britanicilor de a câștiga timp pentru înarmare.

O parte din investițiile din cercetare au dat roade. S-au descoperit: primele rachete balistice de tip V1 și V2, primul motor pentru avioane de vânătoare cu reacție denumit Messerschmitt și gazele Tabun și Sarin, care au produs genocidul împotriva a milioane de evrei. În pofida realizărilor tehnice remarcabile, decoperite mult prea târziu, ele au cântărit prea puțin în echilibrul de forțe.

Naziștii au proiectat o armă asemănătoare cu dronele de astăzi. Proiectul FX 1400 a avut ca obiectiv crearea unor rachete ghidate prin semnale radio. Această armă a fost testată cu succes împotriva navei de război italiene „Roma”. A fost nevoie doar de două rachete pentru a scufunda ținta. O altă idee promitățoare a fost cea intitulată „Viper”, primul avion de vânătoare din lume ce putea decola vertical. Zeci de astfel de aeronave au fost operaționale, dar nu au fost folosite în luptă.

Absurdul la care a ajuns Hitler este cel mai bine exprimat prin proiectul „Landkreuzer P. 1000 Ratte”. Cel mai mare tanc era Tiger 1, ce cântărea 60 de tone. Führerul și-a dorit mai mult, ordonând construirea unui tanc de 1000 de tone, o adevărată fortăreață pe șenile. El trebuia echipat cu 6 tunuri de 280 mm, folosite de către cele mai mari nave de război, alături de 8 baterii antiaeriene. Realizând că nu există drumuri care să poată susține o asemenea greutate, ministrul de război, Albert Speer, a anulat proiectul.

Nu mai puțin notabile au fost și eșecurile tehnologiei naziste. Bombardierul „Messerschmitt 264”, sau „Bombardierul American”, a fost conceput pentru a lovi ținte din Statele Unite, făcând un drum dus-întors, peste Oceanul Atlantic. Schițele descoperite au arătat că avioanele puteau căra bombe de peste 6,5 tone. Prototipurile nu s-au putut ridica de la sol. Alte proiecte eșuate au fost tunurile acustice care s-a presupus că puteau folosi unde sonore foarte puternice și tunuri pe bază de vânt compresat pentru a-și elimina țintele.

Hitler a luat legătura cu ambasadorul Poloniei în Germania. Nemții au propus o nouă serie de înțelegeri bilaterale. Germania urma să garanteze granițele Poloniei timp de 20 de ani. În schimb, regiunea Danzig trebuia cedată. Naziștii s-au oferit să construiască o infrastructură solidă, care să treacă prin coridorul polonez. Au cerut permis de liberă trecere prin acel coridor. Polonia trebuia să se alăture alianței anticomuniste.

Polonezii au refuzat propunerile lui Hitler. Ei au propus ca garanția germano-poloneză să înlocuiască garanția Ligii Națiunilor. Führerul a răspuns prin formularea unui plan secret, către armata sa, de ocupare rapidă a Danzigului. El a fost foarte clar în indicații. Nu a vrut escaladarea tensiunilor până în momentul în care s-ar fi ajuns la un război cu Polonia. Succesele cu Austria și Cehoslovacia l-au făcut optimist în aprecierea reacției celorlalți.

Cancelarul Germaniei a continuat să facă presiuni asupra lui Beck, ministrul de externe polonez, în privința cedării Danzigului. Chiar dacă insistențele lui Hitler puteau da de bănuit, relațiile dintre Germania și Polonia au rămas relativ bune. Motivul a fost simplu: polonezii i-au urât mult mai mult pe ruși decât pe nemți. Germania putea fi singurul aliat ce ar fi putut interveni eficient în cazul în care sovietele ar fi invadat Polonia dinspre est. Nereușind să aprecieze corect intențiile germanilor, elita politică poloneză a realizat pericolul mult prea târziu.

Ocuparea Cehoslovaciei a pus Polonia într-o poziție strategico-militară foarte dezavantajoasă. Beck a cerut ajutorul Angliei și al Franței. El a propus să se formeze o alianță între Anglia-Franța-URSS-România-Turcia-Polonia împotriva Germaniei. Britanicii au refuzat, neavând încredere în Stalin. Intuiția lui Chamberlain, primul ministru britanic, a fost corectă. După numai câteva luni, URSS-ul a semnat un tratat secret cu Germania.

Aflând de vizita lui Beck la Londra, ministrul de externe german, Ribbentrop, a trecut la amenințări. Mesajul a fost limpede: Polonia nu poate rezista între Germania și URSS. Trebuie să semneze Pactul AntiComintern și să ofere acces Germaniei către granițele comuniștilor. Beck a fost chemat de urgență la Berlin să comunice decizia sa finală. Dacă întâlnirea ar fi amânată, Germania ar considera că toate cerințele sale sunt respinse și Polonia ar suferi toate consecințele.

În timp ce Hitler își lansa amenințările către Polonia, Lituania se afla în aceeași situație. Amenințată cu războiul, în fața ultimatului german, Lituania a fost forțată să cedeze regiunea Memel. Lituania a primit în compensație dreptul de comerț liber în portul Memel. Polonezii au fost surprinși de această mișcare. Urma, cel mai probabil, ca Germania să repete amenințările fățişe în privința Danzigului.

Obținând coridorul polonez, Germania ar fi ajuns la granițele estice de dinainte de Tratatul de la Versailles. Ar fi însemnat îngroparea definitivă a oricărei speranțe de menținere a păcii. Hitler s-a plâns că minoritățile germane sunt asuprite în Polonia și că este forțat să intervină în apărarea lor. Tactica din Austria, Cehoslovacia și Lituania nu a funcționat, polonezii refuzând să cedeze în fața șantajului germanilor. Hitler nu a înțeles că Polonia a avut o istorie diferită de a celorlalți.

Este de remarcat felul calculat în care liderul naziștilor a vorbit despre eșecul Operațiunii Barbarossa. El a recunoscut că amânarea ofensivei a fost o greșeală. Explică însă că mai multe circumstanțe au făcut imposibil un atac mai rapid. În primul rând, trebuia să-și asigure spatele, cucerind Franța. Acesta ar fi vrut să-i atace pe francezi încă din 1939, dar vremea ploioasă ar fi făcut armamentul german inutil. După ocuparea Franței, mașina de război germană a avut nevoie de timp pentru a-și consolida puterea în Vest și pentru a transporta atât de multe trupe la granița cu Uniunea Sovietică.

Înfrângerea italienilor din Nordul Africii, Iugoslavia, Grecia și Albania a fost un alt subiect de discuție. Hitler a înțeles perfect că a pierdut timp prețios prin sprijinirea italienilor. El a susținut că nu putea să-l abandoneze pe Mussolini, în pofida slăbiciunii sale. Deschiderea unui nou front în Africa de Nord și luptele din deșert au slăbit diviziile germane ce se pregăteau pentru invadarea Uniunii Sovietice. Cancelarul german a pretins că a luat în calcul condițiile meteorologice extreme din Rusia, dar că a ales cea mai bună strategie posibilă în situația dată.

Hitler s-a declarat uimit de cât de înarmată a fost Uniunea Sovietică. Wehrmachtul a reușit să distrugă în jur de 35.000 de tancuri rusești până în acel moment. Stalin a putut continua însă lupta. Forța de producție industrială a bolșevicilor a putut înlocui pierderile. Führer-ul a recunoscut că a subestimat forța bolșevicilor, dar nu regretă că a declanșat ofensiva. În opinia acestuia, Uniunea Sovietică se pregătea pentru invadarea Europei încă de la momentul semnării Pactului Ribbentrop-Molotov. Faptul că sovieticii au fost atât de bine înarmați a fost o dovadă grăitoare.

Führer-ul a vorbit și despre importanța petrolului românesc. El a amintit de episodul ultimei întâlniri cu ministrul de externe sovietic. Conform acestuia, Molotov și-ar fi arătat dorința de a ocupa România încă din 1940. Hitler a refuzat, iar negocierile au fost întrerupte într-un mod abrupt. Cancelarul german s-a temut că ocuparea României de către sovietici ar fi însemnat o înfrângere decisivă pentru Germania nazistă, rămasă fără rezervele de petrol, vitale pentru mașina de război germană.

Imaginea de dictator irațional creată de înregistrările în care Hitler se adresa mulțimilor a fost spulberată. Liderul ce a stat în spatele unui genocid în care au murit peste 6 milioane de evrei a purtat un dialog rațional și foarte calculat cu Mannerheim. Din discuție se înțelege că Hitler a fost perfect conștient că a pierdut războiul, indentificând cauzele principale. Înregistrarea sugerează că Hitler a fost un oportunist pragmatic și rece. Ideologia nazistă a fost mai mult un mijloc de propulsare a sa, un mijloc de manipulare a maselor.

Hitler a considerat că invadarea Uniunii Sovietice a fost un război preventiv. El a indentificat în Moscova principalul pericol pentru toată Europa. Recunoscând că s-au făcut importante greșeli strategice, Führer-ul a susținut că nu regretă decizia de a invada Uniunea Sovietică, deși se părea că războiul era pierdut. Cancelarul german a crezut cu tărie că nu a avut de ales, amânarea atacului dând ocazia sovieticilor de a se înarma și mai mult. Într-un timp foarte scurt, sovieticii ar fi devenit de neoprit, fiind capabili să declanșeze o invazie a Germaniei.

Ofensiva din Ardeni a fost ultima carte jucată de Hitler. Acesta a ordonat un contraatac masiv, compus din trupe de elită, pe frontul de vest. Din nefericire pentru acesta, resursele Germaniei au fost epuizate. O parte semnificativă din soldații săi erau minori, abia ajunși la vârsta adolescenței. Planul a fost la un pas de reușită, defensiva Aliaților zguduindu-se puternic. După șase săptămâni de lupte intense, atacul Wehrmachtului a fost respins.

Au existat mai multe tentative de ucidere a lui Hitler. Cea mai celebră încercare de asasinat i-a aparținut colonelui Claus von Stauffenberg, un veteran de pe frontul din Africa de Nord, apreciat de cancelarul german. Operațiunea s-a numit Valkyria, după una din melodiile preferate ale dictatorului. În loc să ajute cauza ieșirii Germaniei din război, asasinatele eșuate au mărit popularitatea lui Hitler. Lovit de apropiații săi, acesta și-a creat o aură tragică și eroică, chiar în momentul în care a pierdut mare parte din sprijinul maselor.

Fenomenul dezertărilor din rândurile Wehrmachtului a fost o realitate. Ele au fost descurajate de execuții în masă. S-au constituit tribunale ce puteau declara pedeapsa capitală pe loc. Aceste tribunale au devenit mobile la sfârșitul războiul, trimițând la moarte soldați germani, direct de pe front. Aceste comisii de judecată au dat sentințe și după capitularea oficială a Germaniei naziste.

S-au putut remarca și încercări de a-l convinge pe Hitler să accepte capitularea necondiționată. Deciza lui a rămas fermă. Germania nu repetă greșelile trecutului, acceptând condițiile evreilor. Poporul german urma să lupte până la autodistrugere. Efectele propagandei s-au putut vedea prin dârzenia cu care a luptat armata germană într-un război pierdut. Fanatismul de care cea mai mare parte a poporului german a dat dovadă, de la ofițeri și până la funcționari, nu poate fi explicat decât prin intermediul propagandei naziste.

În afara faptului că Hitler a deținut puterea absolută într-un sistem totalitar, există explicații variate pentru refuzul germanilor de a capitula. Elita politică din jurul său a fost dezbinată. O parte a fost dispusă să negocieze, alta a dorit doar capitularea pe frontul de vest. O a treia grupare l-a susținut pe Hitler, indiferent de context. Aliații ar fi acceptat numai o capitulare necondiționată, perspectiva ca germanii să fie lăsați să continue războiul cu URSS-ul fiind exclusă.

Realizând crimele comise împotriva umanității, ofiţerii nazişti știau că vor fi executați după război. Ei aveau tot interesul să prefere o moarte în timpul conflictului. Răzbunându-se pentru propria lor ratare, aceștia au intensificat crimele împotriva civililor, chiar și a germanilor. Ritmul în care au fost uciși evreii a crescut îngrozitor de mult tocmai din această cauză. Ura pentru înfrângere s-a concentrat, în primul rând, asupra acestei etnii. Mulți naziști nu mai aveau ce pierde, alegând să distrugă cât mai multe vieți, o dată cu a lor.

Poporul german a fost conștient că o ocupație a sovietelor ar fi fost echivalentul unei apocalipse. Decizia de a continua războiul poate fi explicată printr-un argument realist. Chiar și cei care l-au urât sincer pe Hitler și tot ce a reprezentat nazismul au luat parte la lupte. Războiul total, în care întreaga societate a fost implicată, a șters importanța ideologiilor. Foarte puțini au mai crezut în propaganda nazistă. Războiul nu a mai fost despre Hitler împotriva lui Stalin. El s-a rezumat la supraviețuirea Germaniei. Simțul datoriei cetățenilor germani față de stat a prevalat. Sentimentul național a fost mai puternic decât orice politică justificată rațional.

Pe lângă pierderile umane, şi economia URSS-ului a fost distrusă de război. Estimările lui Paul Kennedy sunt grăitoare. Stalin a pierdut 7 milioane de cai, 20 de milioane de porci și 137.000 de tractoare. Un total de 4,7 milioane de case au fost distruse, reprezentând 50% din clădirile de locuit din mediul urban. Infrastructura era la pământ. 65.000 de km de cale ferată au fost aruncaţi în aer de germanii aflați în retragere. În schimbul acestor imense daune, sovieticii au jefuit tot ce s-a putut. Germania a pierdut și ultimele elemente ale economiei ce nu au fost distruse de conflict. Întregi fabrici au fost dezasamblate și trimise în Rusia Sovietică.

Cea mai importantă dezbatere, care continuă și în zilele noastre, este legată de faptul că Hitler ar fi creat Germania nazistă, sau Germania nazistă a creat un dictator ca Hitler. Într-o primă accepțiune, intențiile lui Hitler au fost clare. Rainer Zitelmann l-a considerat pe Hitler, un gânditor politic mult mai revoluționar decât ceilalți contemporani. Reforma economică a Germaniei a fost meritul cancelarului german. A doua opinie mizează pe faptul că Hitler nu a fost actorul principal. Antisemitismul, ura, violența și extremismul erau fenomene larg răspândite în acea vreme, încă din secolul al XIX-lea.

O altă lucrare fundamentală despre Hitler, i-a aparținut lui William Shirer. Ascensiunea și decăderea celui de-al Treilea Reich merge pe ideea rolului individului în istorie. Fără personalitatea puternică a lui Hitler, cel de-al Treilea Reich nu ar fi existat. Pe această idee merg și alţi istorici importanți precum Frederick Heer și Eberhard Jäckel. Ideologia nazistă s-a format încă din tinerețea lui Hitler. Acesta a rămas constant în respectarea ei, până la capăt.

Alan Bullock, în lucrarea Hitler: Un studiu al tiraniei s-a axat pe ideea că Hitler a fost un oportunist fără scrupule. Hugh Trevor-Roper a avut o interpretare diferită. Führer-ul a fost un personaj care a crezut cu tărie ce a spus, fiind convins că reprezintă poporul german. Din această perspectivă, cancelarul german a fost un fanatic, care s-a ridicat la putere din cauza incapacității celorlalte partide de a se opune eficient. În prezent, a doua perspectivă a avut de câștigat. Hitler a ajuns să creadă cu religiozitate, în ideologia nazistă.

Un alt istoric german, Joachim Fest, a avut curajul să susțină că dacă Hitler ar fi murit în 1938, el ar fi rămas în memoria colectivă drept un mare conducător al Germaniei. John Toland, un jurnalist american, a luat o serie de interviuri unor persoane care au avut contact cu Hitler. Concluziile sale au fost că Führer-ul a avut o incredibilă putere de a marca viețile tuturor oamenilor din jurul său. Chiar și cele mai scurte întrevederi cu acesta, au creat impresii foarte puternice, negative sau pozitive.

Istoricul Ernst Nolte a interpretat succesul nazismului în rândul germanilor ca pe ceva aproape firesc. Fenomenul poate fi explicat ca o reacție de autoapărare împotriva ascensiunii bolșevismului. Andreas Hillgruber a propus ideea războiului dual. Până la invadarea Uniunii Sovietice ideologia nu a contat. Războiul din Europa a fost unul tradițional. O dată cu declanșarea Operațiunii Barbarossa, ideologia a ocupat un rol central. John Mearsheimer, fondatorul teoriei realismului ofensiv în relațiile internaționale, a considerat că Germania nazistă, în esență, nu a fost cu nimic diferită de Germania de dinainte, sau chiar de celelalte mari puteri.

Originile celui de- Al Doilea Război Mondial și Europa, grandoare și declin, au fost lucrările istoricului britanic A.J.P. Taylor ce au provocat cele mai aprinse dezbateri. Pentru prima dată au fost recunoscute abilitățile politice ale lui Hitler. Din perspectiva lui Taylor, ambele războaie mondiale au fost rezultatul încercării obținerii hegemoniei continentale de către Germania. Prin urmare, nu Hitler este principalul vinovat. În afara crimelor sale odioase în plan intern, Hitler nu a avut nimic special. Acesta a urmat politica de expansiune germană, căutând cele mai bune oportunități. Poporul german a fost principalul responsabil pentru ascensiunea lui Hitler.

Istoricii au încercat să răspundă la o serie de întrebări în privința Germaniei naziste. Au fost abilitățile lui Hitler principala cauză a ascensiunii sale? A fost un lider malefic sau măreț? A fost un trișor care a păcălit pe toată lumea sau un fanatic care a dus Germania la dezastru? A fost ascensiunea lui Hitler inevitabilă? Putea fi evitată conflagrația mondială? Führer-ul a fost sănătos din punct de vedere psihic sau a reprezentat un lider rațional și oportunist? De ce este atâta lume fascinată, până în zilele noastre, de Hitler? Putem să-l studiem în mod obiectiv? În fața acestor întrebări, istoriografia a dat răspunsuri foarte diferite. Viitorul va crea mereu trecut.