O dată cu preluarea destinelor Germaniei de către Hitler, politica externă s-a orientat către distrugerea edificiului de la Versailles, pe care mulți germani îl considerau un „Diktat” umilitor.
Hitler a impus o relativă stabilitate socială, specifică dictaturilor, în comparație cu haosul reprezentat de Republica de la Weimar. Salariile claselor de jos au scăzut iar costurile de trai au devenit mai mari. Grevele și protestele au încetat. Această stabilitate socială indusă de teroare a mărit profiturile marilor oameni de afaceri. Reorganizarea întregii vieți socio-economice a favorizat o creștere economică susținută pe mai mulți ani. Înarmarea masivă din preajma celui de-Al Doilea Război Mondial a periclitat progresul economic.
Primul pas de reformare a economiei a fost întâlnirea cu marii oameni de afaceri. În ciuda orientărilor lor liberale, aceștia erau mulțumiți de venirea la putere a naziștilor. Hitler a fost singurul care a putut suprima grevele clasei muncitoare, aducând ordine socială. Marii industriași au sperat ca muncitorii să se întoarcă la munca în fabrică, acceptând chiar și salarii mai mici. La primele întrevederi cu Hitler, aceștia au obținut promisiunea că elementele marxiste vor fi eliminate. Aceasta a fost printre puținele promisiuni pe care Führerul le-a onorat.
Teroarea instaurată de naziști a fost tolerată de către majoritatea populației datorită beneficiilor economice. Munca forțată din lagărele de concentrare a ajutat economia. Statul a obținut bani și din confiscarea abuzivă a averii multor evrei. Evaziunea fiscală și infracțiunile mărunte au fost controlate de Gestapo. Poliția secretă de stat a aplicat pedepse foarte dure. Domeniul automobilelor a cunoscut o creștere exponențială. Volkswagen, mașina poporului, a fost rezultatul voinței lui Hitler de a face mașinile accesibile maselor.
În afara represiunii împotriva inamicilor partidului nazist, orice act de violență sau dezordine a fost aspru pedepsit. Liderul nazist a consolidat puterea internă a Germaniei. El a refuzat să-și respecte promisiunile populiste din campanie. Germania nu și-a putut permite să plătească sume importante pentru ajutorul social al oamenilor dezavantajați. Șomajul în masă, punerea pe picioare a industriei, investițiile în infrastructură și reînarmarea au fost mult mai importante. Introducerea armatei obligatorii a ajutat industria de război.
Efectele Marii crize economice au început să se estompeze încă de dinaintea venirii lui Hitler la putere. Germanii se aflau încă într-o situație financiară proastă. Referitor la reformele economice miraculoase ale lui Hitler, trebuie să avem în vedere faptul că industria și infrastructura nu fuseseră distruse în Primul Război Mondial. Germania era bogată în resurse naturale. Toate acestea nu umbresc meritele lui Hitler. Investițiile în înarmare, în infrastructură și în industrie au pus Germania pe picioare.
În primele luni ale guverării sale, Hitler a transmis sute de indicații despre modificarea stării de fapt a lucrurilor. Tribunalul de la Nurnberg a avut la dispoziție câteva tone de documente naziste de stat, numai din primul an al lui Hitler la putere.
Revoluția nazistă, și în economie, s-a ghidat mai mult după principiile realpolitk-ului și nu după necesitățile imediate ale populației. Importurile și exporturile au fost sabotate intenționat de către Hitler. Economia germană s-a pregătit de sprijinirea unei politici externe agresive, bazate pe intimidare prin forță armată.
Republica de la Weimar a susținut reforme economice prin intermediul Băncii Centrale. Tipărirea de noi bani a accentuat inflația și șomajul. Intervenția în economie s-a dovedit un dezastru. Hitler nu a repetat aceleași greșeli. Germania nazistă nu s-a bazat pe măsuri în domeniul fiscal și monetar. A fost sprijinită economia reală, reprezentată de produsele materiale finite. Aceste schimbări au urmat linia enonomică tradițională Wehrwirtschaft, de susținere a războiului, a germanilor din ultimele două secole.
Înainte de câștigarea puterii, naziștii au fost sprijiniți în campaniile electorale de importanți oameni de afaceri. Numele cele mai sonore au fost: Emil Kirdorf, Krupp, Hjalmar Schacht, Fritz von Thyssen, Henry Ford. Interesele economice au primat în fața principiilor morale și a intereselor ideologice. Germania nazistă a rămas o țintă atractivă pentru investitori, chiar dacă asta a însemnat ajutarea indirectă a unui regim extremist.
În afara personalităților din lumea antreprenoriatului, o serie de companii celebre au sprijinit ascensiunea și consolidarea regimului nazist. Printre cele mai cunoscute s-au regăsit: Ford, Bayer, Coca Cola, IG Farben, Chase Bank, General Motors, Texaco, United Steel. Impunerea de către americani a unui embargo economic a forțat producătorii Coca Cola să inoveze. Compania a inventat în Germania celebrul suc Fanta.
Reformele s-au axat pe: stimularea creării locurilor de muncă, investiții în autostrăzi și căi ferate, sprijinirea industriei grele, a oțelului și a cărbunelui. Producția manufacturată a avut un rol central. Aceste investiții au crescut deficitul bugetar. Germania a redresat situația pe termen scurt și mediu, prin obținerea unor împrumuturi externe la o dobândă de 4,5%. Economia nazistă a fost autarhică, pregătită să reziste cu resursele proprii unui conflict și unei situații de izolare. Industria a fost orientată spre război.
Cifrele economiei Germaniei naziste din perioada interbelică au arătat foarte bine. Conform corespondentului de război american, William Lawrence Shirer, în patru ani șomajul a fost redus de la 6 milioane, la mai puțin de un milion de șomeri. Venitul național s-a dublat. Industria grea a cunoscut o creștere a importanței în economie de la 2% la 6,5%. Profiturile reinvestite ale firmelor germane au crescut de la 175 milioane de mărci, la 5 miliarde de mărci. În pragul războiului, economia germană ocupa locul 3 în lume, după Statele Unite și Imperiul Britanic.
Reforma economică a lui Hitler s-a încadrat în subiectul nazificării Germaniei. Procesul a fost influențat și de dorința Führerului de a schimba sistemul economic, politic și social.
Primele etape de stabilizare a situației s-au rezumat la: controlul presei, filmelor și al radioului, îndoctrinarea promovată de sistemul de învățământ, compromisul cu religiile, câștigarea intelectualilor ca Martin Heidegger sau Oswald Spengler de partea nazismului.
Martin Heidegger, filosoful, a participat la întâlnirile naziştilor un an. Existenţialismul german nu se putea înţelege însă cu ideologia de partid. I-au interzis să mai ţină cursuri. Heidegger a rămas membru de partid până la capitularea naziştilor. A fost reabilitat un deceniu mai târziu.
Oswald Spengler a votat cu partidul nazist sperând într-o renaştere a Germaniei. Marele gânditor s-a întâlnit cu Hitler. Impresia lăsată de către Führer a fost una proastă. Spengler nu a crezut în viitorul luminos promis de cancelar. În jurnalul său, a afirmat: „Hitler va conduce poporul german la ruină.”
Odată cu preluarea destinelor Germaniei de către Hitler, politica externă s-a orientat către distrugerea edificiului diplomatic al Tratatului de la Versailles, pe care mulți germani îl considerau un „Diktat” umilitor. Ocuparea zonei demilitarizate a Rhenaniei a însemnat un eșec definitiv al securității colective. Ea a deschis politicii hitleriste calea spre Al Doilea Război Mondial.
Reocuparea regiunii Saar de către Reich, restabilirea serviciului militar obligatoriu și acordul naval încheiat cu Anglia au contribuit la consolidarea interioară a regimului nazist. Cele trei evenimente au modificat raportul de forțe în Europa. Aceste acorduri au permis tacit reînarmarea Germaniei și o apropiere diplomatică de Anglia.
Cei mai mulți generali din anturajul lui Hitler nu i-au ascuns faptul că Wehrmacht-ul nu a fost pregătit să facă față unui eventual conflict armat cu Franța. Dacă Franța ar fi opus rezistență în Rhenania, Germania ar fi fost forțată să se retragă.
Deciziile politicii hitleriste l-au edificat pe Hitler în legătură cu pozițiile marilor puteri în eventualitatea unei politici externe agresive. A fost clar pentru Hitler că Aliații nu vor acționa unitar dacă Germania va trece abuziv la reocuparea Renaniei.
Tratatul franco-sovietic a fost interpretat de naziști ca o încălcare a tratatului de la Locarno. Hitler a decis să riște reocuparea zonei demilitarizate. Operațiunea a avut caracter secretizat și a purtat numele de „Schulung”. Planul a fost pus în practică. Francezii, în ciuda superiorității clare în plan militar, au decis să se retragă.
Succesul din ziua plebiscitului din regiunea Saar, când peste 90% din populația ținutului s-a pronunțat pentru realipirea la Germania, i-a încurajat pe germani să-și etaleze noile revendicări. Scrutinul, sub controlul Ligii Națiunilor, nu putea fi pus la îndoială de comunitatea internațională.
Hitler a reușit să lovească la momentul oportun. Victoria italiană în Etiopia era obținută. Societatea Națiunilor s-a dovedit incapabilă să păstreze pacea. Fricțiunile apărute între Italia, pe de o parte, și Anglia și Franța, pe de altă parte, au dat mână liberă Germaniei.
Pentru Franța, această lovitură de forță a nazismului a fost preludiul unei drame naționale. Totuși, aceștia s-au mărginit la adoptarea unei strategii defensive. Anglia a făcut o declarație prin care se arăta alarmată de situația creată. Proiectul-declarație nu a avut utilitate practică. Măsurile efective au lipsit. Din partea Marii Britanii nu a existat opoziție împotriva actelor agresive ale Germaniei.
Conform Tratatului de la Versailles, Germania nu a avut voie să susțină o armată mai mare de 100.000 de soldați. Hitler a ignorat toate prevederile legate de înarmare. La un an de la venirea sa la putere, Wermacht-ul a numărat peste 4,5 milioane de ostași. Majoritatea a intrat în componența SA, o organizație paramilitară nazistă. Introducerea armatei obligatorii a făcut ca Germania să poată antrena 300.000 de soldați pe an. Cu cea mai mare populație din Europa și baza industrială din zona Ruhr, naziștii au pus pe picioare o mașinărie de război în doar câțiva ani.
La invadarea Poloniei, Hitler a avut o armată de 1,5 milioane de infanteriști și 9 divizii de tancuri. Fiecare divizie a fost compusă din 328 de tancuri, 8 batalioane de rezervă și 6 piese de artilerie. Ocuparea Cehoslovaciei a facilitat dezvoltarea militară germană. Hitler a obținut o nouă bază industrială și lingourile de aur din banca din Praga.
Cu granița de est securizată, Berlinul a pornit ofensiva spre Europa de vest. Armata germană a fost compusă din 2,5 milioane de soldați și 2.500 de tancuri. Deși francezii au putut mobiliza dublul acestui număr, tacticile depășite ale generalilor francezi au dus la capitularea Parisului.
Operațiunea Barbarossa a fost pusă în practică de 3 milioane de soldați germani și peste 4.000 de tancuri. La sfârșitul războiului, confruntat cu o înfrângere iminentă, Hitler a organizat „armata poporului”. Ea a fost compusă din tineri și bătrâni ce nu au putut fi încadrați în forțele convenționale. Ei au avut rolul de a apăra pământul natal de invazia sovietică. Germania nazistă a mobilizat 12 milioane de soldați pe parcursul războiului. Cel puțin 3,5 milioane au fost uciși în lupte.
Evenimente din perioada interbelică au condus Japonia pe calea revizionismului. Ea a intrat în conflict de interese cu puterile coloniale occidentale. URSS-ul a avut relații tensionate cu Japonia. Uniunea Sovietică a vrut să-și extindă influența și în Orientul Extrem, mai ales în Manciuria și Coreea. În acest context, a existat o apropiere între Germania nazistă și Japonia militaristă, prin semnarea pactului AntiComintern.
Pactul AntiComintern a fost o înțelegere îndreptată împotriva URSS, inamic comun Germaniei și Japoniei. Logica alianței nu a fost un rezultat doar al politicii de putere. Nu numai nazismul a fost incompatibil cu comunismul. Lupta de clasă a însemnat un pericol și pentru ultranaționalismul japonez, prin afectarea unității poporului. Au existat asemănări între ideologiile Germaniei și Japoniei de la acea vreme. Au existat și profunde diferențe culturale. Ele au constat în motivațiile diferite ale japonezilor pentru susținerea unui naționalism extrem.
Abolirea clasei samurailor a lăsat 20% din populație fără locuri de muncă. Mulți proprietari de pământ au pierdut totul. Alți întreprinzători s-au ridicat. Schimbarea bruscă a accentuat starea de inegalitate din societate. Acuzând clasa politică de trădare națională, fanatici naționaliști au asasinat o serie de prim- ministri japonezi, mai deschiși către occidentalizare. De pe urma haosului social au profitat extremiștii, asemeni cazului Italiei fasciste și Germaniei naziste.
În ciuda inegalităților și a instabilității provocate, intensa industrializare a adus și progrese economice. Progresele au fost atât de mari, încât au provocat o explozie demografică. Spre deosebire de Germania, Japonia nu a avut nici materii prime pentru industrie, nici prea multe pământuri fertile pentru a hrăni populația. În rândul elitei politice japoneze a apărut convingerea că economia nu poate susține creșterea demografică. Singura șansă de supraviețuire a Japoniei a fost expansiunea militară.
Revoluția Meiji, perioada iluminismului japonez, a condus la un proces accelerat de modernizare. Acest proces nu a fost unul natural. El a plecat din teama japonezilor că vor fi colonizați de către puterile occidentale. Pentru a evita starea de vasalitate, Japonia a recuperat o parte din decalajul tehnologic în doar câteva decenii. Modernizarea extremă a provocat profunde probleme sociale. A apărut convingerea că Japonia este trădată și în pericol să-și piardă identitatea. Aici își are originea succesul pe care l-a avut mișcarea militaristă.
Primul război sino-japonez și războiul ruso-japonez au reprezentat primele încercări ale Japoniei de a se extinde, din punct de vedere militar și teritorial. Principalul obiectiv a fost stabilirea unor zone sub influență japoneză, nu neapărat directa ocupare și administrare a unor teritorii. China și Coreea trebuiau să devină state satelit ale Japoniei. Portul Arthur și peninsula Liaodong trebuiau ocupate. În urma ambelor conflicte, Japonia a ieșit victorioasă. Acest lucru a uimit lumea occidentală. În ciuda unor victorii categorice, cererile teritoriale ale Japoniei au fost doar parțial satisfăcute, din cauza intervențiilor diplomatice ale Marilor Puteri.
În 1923, Japonia a suferit de pe urma unui cutremur urmat de un tsunami devastator. Au fost 143.000 de morți. Dovedind că procesul de globalizare începuse, Marea Criză Economică, pornită din Statele Unite, a afectat și Japonia. Aceste dezastre au convins elita politică japoneză că era timpul să acționeze. În plină criză economică, Japonia a invadat pentru a doua oară China și a construit un stat satelit, Manciukuo. Interesele revizioniste ale Japoniei au devenit tot mai convergente cu cele ale Germaniei.
Japonia a luptat de partea Antantei, în Primul Război Mondial. Aflându-se în tabăra învingătoare, ea a avut pretenții asupra unor teritorii din Asia, deținute de imperiile coloniale europene. Cerințele au fost doar parțial respectate. Japonia a primit doar o parte din fostele colonii ale Germaniei din Asia. Din multe puncte de vedere, situația Japoniei s-a asemănat cu cea a Germaniei și a Italiei. Ca și cele două puteri europene revizioniste, japonezii s-au considerat nedreptățiți și discriminați. Era timpul să-și ia destinul în propriile mâini, chiar și prin violență.
La un an de la semnarea Pactului AntiComintern, Italia fascistă s-a alăturat înțelegerii. Acest act a prefigurat Pactul Tripartit, care a constituit Axa Berlin-Tokyo-Roma. Puterile Axei au fost cele care au provocat Al Doilea Război Mondial. Alianța acestor puteri revizioniste și-a avut originea în Pactul AntiComintern.
Semnarea Pactului AntiComintern de către Italia a fost cauzată de trei evenimente istorice. Primul este eșecul Frontului de la Stresa. Poziția duplicitară a Angliei și a Franței l-a nemulțumit pe Mussolini. El s-a îndreptat către o alianță cu Hitler. Italia fascistă a considerat că renașterea „imperiului roman” putea fi realizată alături de cel de-al Treilea Reich.
Al treilea moment important, ce a determinat apropierea Italiei de Germania și Japonia, a fost războiul abisinian. Invadarea Etiopiei de către Italia fascistă l-a izolat pe Musssolini din punct de vedere diplomatic. Victoria italienilor nu a fost ușoară. Armata Abisiniei, numită azi Etiopia, a rezistat aproximativ 6 luni. Devenise clar că Italia avea nevoie de tehnologia militară a nemților și de expertiza militară a Wehrmachtului.
Italia a trimis ajutoare în sprijinul fasciștilor lui Franco, în războiul civil din Spania. Mussolini a sperat că va obține un succes rapid, ajutând la constituirea a unui nou stat fascist. În ciuda faptului că Italia a trimis peste 50.000 de „voluntari”, victoria părea departe. Vărsarea de sânge italian într-un război civil prelungit, de pe urma căruia Italia nu avea nimic de câștigat într-un viitor apropiat, a sporit nemulțumirile interne.
Dintre puterile Axei, Italia a fost cea mai slabă din punct de vedere militar și economic. Deși „Ducele” a întreprins o serie de reforme economice menite să industrializeze țara, Italia a rămas în urma celorlalte mari puteri. Modernizarea armatei a fost deficitară. Marele inamic al acestor reforme a fost corupția generalizată din interioriul partidului fascist. În ciuda promisiunilor populiste, creșterea veniturilor populației nu a ținut pasul cu creșterea economică. Mulți italieni au emigrat în America. Pe termen lung, Italia lui Mussolini a reprezentat o ancoră ce a tras în jos Germania nazistă.
Comparativ cu Italia, Japonia a stat mult mai bine. Prin aplicarea codului bushido în toate aspectele vieții socio-economice, unitatea națională a devenit o realitate. Mulți istorici și economiști vorbesc despre perioada începută prin revoluția Meiji. Ei o numesc „primul miracol economic japonez”. În plan militar, japonezii au furat multă tehnologie de la englezi. Zelul soldaților japonezi a devenit deja legendar. Pe de altă parte, japonezii au avut mult de recuperat față de Marile Puteri. Ar fi fost aproape imposibil ca Japonia să ofere sprijin direct Germaniei dacă ar fi pornit un conflict în Europa.
Germania s-a aflat în plin progres. Cu o intensă politică de investiții, mai ales în infrastructură, Hitler a reușit să scoată țara din criză. Ignorând prevederile Tratatului de la Versailles, Germania a început să se reînarmeze într-un ritm amețitor. Marele istoric, Paul Kennedy, a susținut că, în momentul în care Japonia și Italia au semnat Pactului AntiComintern, Germania a cheltuit 17% din PIB pentru apărare. Germania a deținut mai mult armament decât Statele Unite, Marea Britanie și Franța, împreună.
Semnarea Pactului AntiComintern nu a fost doar un simbol pentru viitoarea constituire a Axei. A existat și un rol foarte pragmatic pe care l-a jucat înțelegerea. Puterile democratice au adoptat o politică conciliatoristă de teamă că o intervenție ar provoca un război cu Italia și Japonia. Liderii democrațiilor vestice au sperat că, dacă respectă dorințele Germaniei, evită o nouă conflagrație mondială.
În viziunea lui Hitler, rolul femeilor trebuia să fie limitat. Scopul lor a fost sintetizat de expresia: „Kinder, Kirche, Küche”, adică „Copii, biserică, bucătărie”. Femeile au trebuit să nască exemplare pure și sănătoase din punct de vedere rasial. Organizațiile de tinere naziste au fost subordonate organizațiilor de băieți. În timpul războiului, acestea au ajutat la îngrijirea răniților și la producerea armelor în fabrici.
După ocuparea Poloniei, multe tinere naziste au fost încorporate în „Serviciul pământului”. Au trebuit să părăsească Germania pentru locurile cucerite de armata nazistă. Polonezii au fost izgoniți din propriile locuințe de către trupele speciale SS. Locul lor a fost luat de femeile germane care au trebuit să sprijine procesul de colonizare.
Profitând de buna credință a liderilor englezi, Hitler a obținut unirea Germaniei cu Austria, numită de istorici „Anschluss”. Momentul, foarte bine speculat de către Führer, i-a convins pe ceilalți că prin acest act s-a reparat o greșeală făcută la Versailles. Au urmat pretențiile Germaniei asupra unei regiuni din Cehoslovacia, în care germanii erau majoritari. Marile puteri au hotărât să cedeze în fața acestor cereri prin Acordul de la München. El a reprezentat apogeul conciliatorismului.
Perioada interbelică a fost marcată de un puternic curent pacifist, mai ales în Franța și Marea Britanie. În epocă a existat convingerea evitării unui nou război total. A fost invocat riscul producerii de victime însemnate și în rândul civililor, ceea ce s-a și întâmplat. Această convingere s-a reflectat în deciziile liderilor politici englezi. Ei au promovat o politică de conciliere cu Germania.
După ce a obținut independența Austriei față de Italia, Hitler și-a dorit unirea Germaniei cu Austria. El a întreprins acțiuni diplomatice abile, dublate de o propagandă persuasivă în interior. A reușit să-i convingă pe liderii marilor puteri că „Anschluss-ul” a fost un act firesc, al autodeterminării naționale. În urma obținerii acestei concesii, cancelarul german a fost primit cu entuziasm în Austria.
Regiunea sudetă din Cehoslovacia, locuită de 3,5 milioane de germani, a fost următoarea țintă a lui Hitler. El a încercat să aplice aceeași tactică precum în Austria. De această dată, lucrurile au fost mult mai complicate. Spre deosebire de Austria, Cehoslovacia a fost bine înarmată și a avut o industrie prosperă. Marile puteri au avut un interes real pentru a o proteja.
Englezii au sperat că aceste concesii vor opri acțiunile revizioniste ale Germaniei, evitând un nou război mondial. În fond, Hitler a obținut unirea tuturor germanilor într-un singur stat. Totuși, Hitler nu a văzut aceste acțiuni ca pe unele pline de bunăvoință diplomatică sau dechidere față de orice negociere rezonabilă. Dictatorul a interpretat concesiile drept acte de slăbiciune și apatie democratică. Potrivit unor istorici, din anumite puncte de vedere, Hitler a avut dreptate.
Politica engleză ce a încercat să mulțumească Germania a avut în spate și calcule realiste. Britanicii au calculat faptul că o Germanie foarte slabă va conduce automat, așa cum s-a mai întamplat în istorie, la o Franță hegemonică pe continent. Dacă Germania era la pământ din punct de vedere economic, toată economia europeană ar fi avut de suferit.
Hitler a trimis liderului Cehoslovaciei cererile sale. A amenințat cu războiul dacă ele nu sunt satisfăcute. El a dorit unirea regiunii sudete cu Germania. Într-o primă fază cehii au opus rezistență. Marile puteri au convocat Conferința de la München, unde au decis cedarea regiunii sudete Germaniei. Părăsiți de toți aliații, cehii au fost nevoiți să renunțe la rezistența militară și au acceptat evacuarea regiunii sudete.
Francezii nu au intervenit în cazul Cehoslovaciei. Deși în timpul crizei rhenane armata franceză a fost superioară celei germane, raportul de forțe nu a mai fost așa ușor de stabilit. Statele Unite au dus o politică externă de autoizolare. Marea Britanie nu a dorit să se implice într-un război cu Germania, Italia și Japonia. Anglia nu a fost pregătită să lupte pe trei fronturi, nici din punct de vedere militar, nici economic. Politica conciliatoristă a fost o încercare a britanicilor de a câștiga timp pentru înarmare.
În perioada guvernării sale, Hitler a angajat oameni de știință pentru producerea de noi arme devastatoare. Când a devenit clar că raportul de forțe a fost în defavoarea Germaniei, Führer-ul a sperat ca descoperirea armei nucleare să schimbe soarta războiului. În afara bombei nucleare, savanții germani au avut mai multe proiecte foarte îndrăznețe pentru acea perioadă. Ne referim la: arme cu gaze, tancuri de dimensiuni absurde și rachete cu rază lungă de acțiune.
O parte din investițiile din cercetare au dat roade. S-au descoperit: primele rachete balistice de tip V1 și V2, primul motor pentru avioane de vânătoare cu reacție denumit Messerschmitt și gazele Tabun și Sarin, care au produs genocidul împotriva a milioane de evrei. În pofida realizărilor tehnice remarcabile, decoperite mult prea târziu, ele au cântărit prea puțin în echilibrul de forțe.
Naziștii au proiectat o armă asemănătoare cu dronele de astăzi. Proiectul FX 1400 a avut ca obiectiv crearea unor rachete ghidate prin semnale radio. Această armă a fost testată cu succes împotriva navei de război italiene „Roma”. A fost nevoie doar de două rachete pentru a scufunda ținta. O altă idee promitățoare a fost cea intitulată „Viper”, primul avion de vânătoare din lume ce putea decola vertical. Zeci de astfel de aeronave au fost operaționale, dar nu au fost folosite în luptă.
Absurdul la care a ajuns Hitler este cel mai bine exprimat prin proiectul „Landkreuzer P. 1000 Ratte”. Cel mai mare tanc era Tiger 1, ce cântărea 60 de tone. Führerul și-a dorit mai mult, ordonând construirea unui tanc de 1000 de tone, o adevărată fortăreață pe șenile. El trebuia echipat cu 6 tunuri de 280 mm, folosite de către cele mai mari nave de război, alături de 8 baterii antiaeriene. Realizând că nu există drumuri care să poată susține o asemenea greutate, ministrul de război, Albert Speer, a anulat proiectul.
Nu mai puțin notabile au fost și eșecurile tehnologiei naziste. Bombardierul „Messerschmitt 264”, sau „Bombardierul American”, a fost conceput pentru a lovi ținte din Statele Unite, făcând un drum dus-întors, peste Oceanul Atlantic. Schițele descoperite au arătat că avioanele puteau căra bombe de peste 6,5 tone. Prototipurile nu s-au putut ridica de la sol. Alte proiecte eșuate au fost tunurile acustice care s-a presupus că puteau folosi unde sonore foarte puternice și tunuri pe bază de vânt compresat pentru a-și elimina țintele.
În urma acordului de la München, Cehoslovacia a fost forțată să cedeze 11.000 de km pătrați, teritoriu compus din 2.800.000 de germani și 800.000 de cehi. Germania a oferit garanții privind protecția teritoriului rămas. În realitate, nu s-a mulțumit numai cu atât. Într-o primă fază, nemții au sprijinit independența Slovaciei pentru a slăbi și mai mult restul Cehiei. În următoarea etapă, Germania nazistă a intrat în Praga. Din nou, Aliații nu au intervenit.
La numai câteva zile de la Conferința de la München, Hitler și-a întrebat generalii cât ar fi durat să ocupe Cehoslovacia și care ar fi fost costurile militare. În raportul primit, Statul Major General a concluzionat că diviziile care au ocupat regiunea sudetă sunt suficiente. Conducătorul naziștilor a fost sigur că francezii și englezii nu vor porni un război pentru Cehoslovacia.
Pentru a submina capacitatea Cehoslovaciei de a rezista, Hitler a trecut la dezbinarea statului din interior. A promis liderilor slovaci, Ferdinand Durcansky, Vojtech Tuka și Mach, că Slovacia va deveni independentă, urmând să aibă strânse legături politice și economice cu Germania.
Hitler și-a dat cuvântul de onoare în fața britanicilor, că regiunea sudetă va fi ultima bucată de pământ pe care Germania o va anexa. Din ședințele de guvern și din convorbirile personale, istoricii au considerat că Hitler dorea lichidarea Cehoslovaciei. Pentru acest deziderat, Germania avea nevoie de o victorie fulgerătoare. Faptul împlinit ar fi descurajat orice intervenție a Marilor Puteri.
În speranța mulțumirii Führerului, cehii au instalat un guvern pro-german. Acesta a început să implementeze măsuri antievreiești și anticomuniste în Cehoslovacia. Liderul Cehoslovaciei, František Chvalkovský, s-a întâlnit cu Hitler la Berlin. Chvalkovsky a fost amenințat că țara lui va fi lichidată dacă nu se va retrage din Liga Națiunilor și nu va reduce drastic numărul armatei. Cehoslovacia trebuia să se alăture Pactului AntiComintern și să se supună Germaniei în tot ce înseamnă politică externă și economică.
Mișcările separatiste din Slovacia și Rutenia au devenit tot mai puternice. Cehoslovacia a decis să reprime aceste grupări, arestând liderii cei mai importanți. Momentul așteptat de Hitler sosise. Germania a invadat Cehoslovacia, motivând că vine în ajutorul minorității slovace. Hitler a cerut cehilor să se supună fără rezistență.
Prin zona autonomă Slovacia, treceau munții Tatra. Dacă nu ar fi reușit să-i câștige pe slovaci de partea sa, Hitler ar fi trebuit să înfrunte armata Cehoslovaciei. Condițiile nu ar fi permis o victorie ușoară. Slovacia reprezenta un punct strategic esențial pentru Germania. De acolo puteau fi lansate viitoare atacuri aviatice spre est.
Printr-un joc diplomatic și psihologic foarte abil, după ce trupele germane au ocupat Praga, cancelarul german i-a chemat pe liderii slovaci la o întâlnire. Hitler i-a informat că trupe maghiare, prieteni ai Germaniei, sunt pregătite la granița cu Slovacia. Dacă slovenii doresc cu adevărat independenţa, ei trebuie să se hotărască foarte repede ce vor face. Prin acest șantaj, Germania nazistă a obținut și controlul absolut al Sloveniei. Nici măcar aliații lui Hitler nu s-au simţit în siguranță.
La început, obiectivul Germaniei în legătură cu Polonia s-a limitat la orașul-port Danzig. În afara importanței sale strategice și comerciale, Danzig a oferit un coridor care unea Germania de regiunea Prusiei de est. Chiar și Republica de la Weimar, înaintea naziștilor, a avut pretenții asupra acestei regiuni. Hitler a început negocieri cu polonezii în acest sens. În urma refuzurilor repetate, Führerul a plănuit invazia Poloniei. Ocuparea Poloniei a fost picătura care a umplut paharul pentru puterile democratice. Ele au declarat război Germaniei.
Hitler a luat legătura cu ambasadorul Poloniei în Germania. Nemții au propus o nouă serie de înțelegeri bilaterale. Germania urma să garanteze granițele Poloniei timp de 20 de ani. În schimb, regiunea Danzig trebuia cedată. Naziștii s-au oferit să construiască o infrastructură solidă, care să treacă prin coridorul polonez. Au cerut permis de liberă trecere prin acel coridor. Polonia trebuia să se alăture alianței anticomuniste.
Polonezii au refuzat propunerile lui Hitler. Ei au propus ca garanția germano-poloneză să înlocuiască garanția Ligii Națiunilor. Führerul a răspuns prin formularea unui plan secret, către armata sa, de ocupare rapidă a Danzigului. El a fost foarte clar în indicații. Nu a vrut escaladarea tensiunilor până în momentul în care s-ar fi ajuns la un război cu Polonia. Succesele cu Austria și Cehoslovacia l-au făcut optimist în aprecierea reacției celorlalți.
Cancelarul Germaniei a continuat să facă presiuni asupra lui Beck, ministrul de externe polonez, în privința cedării Danzigului. Chiar dacă insistențele lui Hitler puteau da de bănuit, relațiile dintre Germania și Polonia au rămas relativ bune. Motivul a fost simplu: polonezii i-au urât mult mai mult pe ruși decât pe nemți. Germania putea fi singurul aliat ce ar fi putut interveni eficient în cazul în care sovietele ar fi invadat Polonia dinspre est. Nereușind să aprecieze corect intențiile germanilor, elita politică poloneză a realizat pericolul mult prea târziu.
Ocuparea Cehoslovaciei a pus Polonia într-o poziție strategico-militară foarte dezavantajoasă. Beck a cerut ajutorul Angliei și al Franței. El a propus să se formeze o alianță între Anglia-Franța-URSS-România-Turcia-Polonia împotriva Germaniei. Britanicii au refuzat, neavând încredere în Stalin. Intuiția lui Chamberlain, primul ministru britanic, a fost corectă. După numai câteva luni, URSS-ul a semnat un tratat secret cu Germania.
Aflând de vizita lui Beck la Londra, ministrul de externe german, Ribbentrop, a trecut la amenințări. Mesajul a fost limpede: Polonia nu poate rezista între Germania și URSS. Trebuie să semneze Pactul AntiComintern și să ofere acces Germaniei către granițele comuniștilor. Beck a fost chemat de urgență la Berlin să comunice decizia sa finală. Dacă întâlnirea ar fi amânată, Germania ar considera că toate cerințele sale sunt respinse și Polonia ar suferi toate consecințele.
În timp ce Hitler își lansa amenințările către Polonia, Lituania se afla în aceeași situație. Amenințată cu războiul, în fața ultimatului german, Lituania a fost forțată să cedeze regiunea Memel. Lituania a primit în compensație dreptul de comerț liber în portul Memel. Polonezii au fost surprinși de această mișcare. Urma, cel mai probabil, ca Germania să repete amenințările fățişe în privința Danzigului.
Obținând coridorul polonez, Germania ar fi ajuns la granițele estice de dinainte de Tratatul de la Versailles. Ar fi însemnat îngroparea definitivă a oricărei speranțe de menținere a păcii. Hitler s-a plâns că minoritățile germane sunt asuprite în Polonia și că este forțat să intervină în apărarea lor. Tactica din Austria, Cehoslovacia și Lituania nu a funcționat, polonezii refuzând să cedeze în fața șantajului germanilor. Hitler nu a înțeles că Polonia a avut o istorie diferită de a celorlalți.
Încă de la venirea sa la putere, Hitler a controlat sistemul de educație și mijloacele de transmitere a informațiilor. El a făcut un real efort pentru a îndoctrina tinerii. „Tineretul nazist” a fost prezent la toate paradele importante. Mai puțin cunoscut memoriei colective este faptul că Germania nazistă a înrolat minori pentru a lupta în război. La început a fost un fenomen relativ izolat. În ultimul an al conflictului, numărul „băieților” ce figurau în baza de date a armatei era de 8,8 milioane. Majoritatea dintre aceștia a purtat un război de gherilă, împotrivindu-se invaziei Armatei Roșii.
S-a ajuns la situația în care naziștii promovau la rang de ofițeri superiori, puști de 16-17 ani, care trebuiau să fie responsabili de soarta a unui batalion întreg, adică între 500 și 600 de soldați. Oficial, „tineretul nazist” a fost compus din adolescenți cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani. În practică, Hitler a renunțat la această regulă, ajungându-se la situația în care apăreau soldați de 10 ani pe listele armatei. Deoarece principalele forțe germane erau angajate în războiul cu Uniunea Sovietică, apărarea antiaeriană a Germaniei a căzut în sarcina tineretului nazist.
Pactul nazisto-sovietic a fost o înțelegere secretă între Germania nazistă și URRS-ul lui Stalin. Acest pact a rămas în istorie cu denumirea de „Pactul Ribbentrop-Molotov”, după numele miniștrilor de externe ale celor două state. Înțelegerea a avut un impact considerabil asupra istoriei relațiilor internaționale. Ea a stat la baza declanşării celui de-Al Doilea Război Mondial. Ambele state au primit garanții că nu se vor ataca, împărțind Europa Centrală și de Est în zone de influență.
În urma invadării Cehoslovaciei, relațiile dintre Germania și puterile occidentale s-au răcit considerabil. Cel de-al Treilea Reich a avut nevoie de aliați. Aceste condiții speciale au determinat inimaginabilul: o apropiere a Germaniei naziste de inamicul său de moarte, Uniunea Sovietică. Privind retrospectiv, cele mai multe dovezi istorice indică o colaborare destul de bună între cele două sisteme totalitare. Sistemele de propagandă a celor două state au susținut peste noapte exact opusul credințelor de până atunci.
Diferențele ideologice și interesele politice divergente au fost mari. Din această cauză, negocierile se derulau într-un ritm foarte lent. Hitler nu și-a permis să piardă timpul. Germania a vrut să invadeze Polonia cât mai repede posibil. Operațiunea nu era fezabilă dacă sovieticii nu ofereau garanții de colaborare. Hitler a plănuit să pună din nou Marea Britanie și Franța în fața faptului împlinit. Sprijinul URRS-ului ar fi trebuit să descurajeze puterile democratice. Jocul la cacealma nu a mai mers și de această dată.
Prevederile cele mai importante ale înțelegerii secrete dintre Germania și URSS au fost cele referitoare la împărțirea zonelor de influență. Polonia a fost împărțită între Stalin și Hitler. Aceeași soartă au avut-o și țările baltice: Lituania, Letonia, Estonia. În cazul unui război, Finlanda a fost și ea parte a târgului. URSS-ul a cerut teritoriul Basarabia. Naziștii nu au avut nicio obiecție în această privință.
Alianța dintre comuniști și naziști s-a manifestat și pe alte planuri, în afara politicii de putere. Serviciile secrete ale celor două state, NKVD și Gestapo, au colaborat intens în plan informațional. Ele au facilitat schimbul de prizonieri. Sovieticii au oferit germanilor evrei, unii dintre ei chiar comuniști. Naziștii au oferit luptători anticomuniști ruși și comuniști care căzuseră în dizgrația lui Stalin.
Conducătorii militari germani au fost convinși că Franța și Anglia nu riscă un război pe scară largă. În secret, Pactul Ribbentrop-Molotov angaja URSS-ul să invadeze Polonia dinspre est. Hitler a sperat obținerea victoriei în două săptămâni, arătând lumii că Polonia nu poate fi salvată. Scenariul din Cehoslovacia se putea repeta. Juridic, Germania a fost responsabilă pentru declanșarea conflagrației mondiale. Moral, sovieticii au participat și ei, invadând Polonia la numai două săptămâni de la declanșarea războiului.
Pentru justificarea războiului, naziștii au pus în aplicare planul „Himmler”. Aceștia au simulat atacarea Germaniei de către armata poloneză. În realitate, „armata” era compusă din 150 de deținuți, îmbrăcați în uniformele militarilor polonezi. Operațiunea a fost un fiasco total.
Din motive ce nu au fost clarificate până astăzi de istorici, Marea Britanie a decis să intre în război de partea Poloniei. Conflictul a escaladat repede într-un război planetar. Cele mai multe dovezi indică faptul că Hitler nu și-a dorit un război cu Regatul Unit, cel puțin nu așa de repede. Nu se poate explica în totalitate de ce englezii nu au intervenit în cazul Cehoslovaciei, unde aveau mai multe interese, dar au intervenit în cazul Poloniei.
Operațiunea Himmler a fost actul ce a deschis cel de-Al Doilea Război Mondial. Naziștii au încercat să însceneze un act de agresiune al polonezilor asupra Germaniei. O stație radio numită Sender Gleiwitz ar fi fost ocupată. Propaganda nazistă a încercat să justifice astfel, în fața opiniei publice internaționale, invadarea Poloniei. Au fost invocate 21 de atacuri ale polonezilor într-o singură noapte. Misiunea a rămas în istorie sub numele de incidentul Gleiwitz.
Înainte de invazia germanilor în Polonia, întregul sistem de propagandă nazist a susținut că polonezii au recurs la epurări etnice, în zona Danzig. Cei mai importanți arhitecți ai planului Himmler au fost: Heinrich Himmler, Reinhard Heydrich și Heinrich Müller. Alfred Naujocks a pus planul în aplicare. Scopul operațiunii a fost de a justifica intervenția „eliberatoare” a germanilor în Polonia. Hitler a sperat că înscenarea va dezbina puterile occidentale, în special Marea Britanie și Franța. Naziștii au fost încrezători că nu există o intervenție din exterior.
Incidentul Gleiwitz a făcut parte dintr-o operațiune orchestrată de către SS. Prin ea se încerca provocarea unui conflict. Incendierea unor case din Coridorul polonez și răspândirea de materiale informative în care se susținea că germanii vor fi masacrați, au făcut parte dintr-un plan mai elaborat. În ziua invadării Poloniei, Hitler a ținut un discurs prin care se referea la aceste incidente. În opinia sa, actul de război al Germaniei era unul just, fiind provocat de către polonezi.
Pentru a da credibilitate Operațiunii Himmler naziștii l-au arestat pe Franciszek Honiok, un simpatizant al cauzei poloneze. El a fost ucis, îmbrăcat în uniforma militară a Poloniei și prezentat presei ca dovadă pentru atacul de la stația radio. Observatorii imparțiali nu au avut voie să investigheze acuzațiile germanilor. Foarte puțini au crezut în agresiunea Poloniei. Hitler a riscat, ordonând începerea Campaniei din Septembrie, numită și Fall Weiss, adică Planul alb. Invazia Poloniei a început.
Soarta celui de-Al Doilea Război Mondial s-a jucat pentru Germania nazistă pe frontul de est. Analiza oricărui război major comportă o variabilă militară și una economică. Plecând de la ambele perspective, au existat două momente decisive ce au afectat acest conflict. Înfrângerea lui Hitler a fost cauzată de erorile militare din cadrul „Operațiunii Barbarossa” și de intrarea în război a Statelor Unite. Participarea americanilor a înclinat balanța resurselor materiale. Elementul puterii latente a devenit decisiv în orice conflict de durată din istorie.
Germania a cheltuit cel mai mult pe apărare 7,415 miliarde de dolari, adică 23,5% din PIB. În prima fază a războiului, Germania a avut cea mai performantă aviație, pe locul doi din punct de vedere numeric. Luftwaffe a avut în componență 8.295 de avioane disponibile pentru război. Numai Uniunea Sovietică o depășea, cu 10.382 de avioane, dar mult mai prost echipate și cu piloți fără un antrenament riguros.
Hitler și-a întors repede atenția spre fostul aliat, atacând Uniunea Sovietică. Având un front de mii de km, întins de la Leningrad și până la munții Caucaz, Operațiunea Barbarossa a fost cea mai ambițioasă acțiune militară terestră din istorie. Moscova se afla la doar 30 de km depărtare. Frigul extrem și contraofensiva rușilor au împins Wehrmachtul la 100 de km de Moscova. Eroarea fatală s-a produs când Hitler, ignorând sfaturile generalilor săi, a decis să împartă Grupul de Armate Sud în două ramuri. Reducând numărul de divizii ce au ajuns la Stalingrad, acestea au fost încercuite în interiorul orașului, fiind forțate să capituleze în masă.
Economic, la începutul războiului, Germania a fost printre primele trei puteri. Conform marelui istoric militar și economic, Paul Kennedy, Germania a deținut 13,2% din producția industrială a lumii. Din punctul de vedere al venitului național, Germania s-a aflat pe locul patru, cu 17 miliarde de dolari. Creșterea economică a fost încetinită de cheltuielile prea mari din domeniul militar și de faptul că Hitler nu a putut administra eficient vastele teritorii cucerite. Taxele și resursele naturale strânse din regiunile ocupate au fost destul de modeste.
A doua etapă a fost reprezentată de bătălia tancurilor de la Kursk. Wehrmachtul, aflat într-o inferioritate numerică considerabilă, mai ales în ceea ce privește blindatele și armele grele, a fost înfrânt. A devenit clar pentru întreaga lume că sovieticii vor mărșălui până la Berlin. Spre finalul războiului, Axa a produs numai 18.606 de avioane, spre deosebire de Aliați, ce au avut în arsenal 85.806 de aeronave.
Din punctul de vedere al bătăliilor, prima etapă a fost caracterizată de ascensiunea armatei germane, începând cu Polonia și terminând cu Stalingrad. După ocuparea Poloniei, Germania a obținut victorii fulgerătoare. Ele au rămas în memoria colectivă sub numele de Blitzkrieg, împotriva Danemarcei, Norvegiei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului și Franței. Protejată de Canalul Mânecii, Anglia a rezistat. Chiar dacă armata germană terestră a fost superioară, iar submarinele germane au pus serioase probleme flotei britanice, puterea blocantă a apei a zădărnicit orice încercare de debarcare a Wehrmachtului în Albion.
Istoricii vorbesc și despre alte momente relevante ce au favorizat prăbușirea lui Hitler. Slăbiciunea Italiei fasciste, înfrânte de Grecia, a determinat implicarea mai activă a Germaniei în zona Balcanilor. Forțat de circumstanțe, Führerul a decis invadarea Iugoslaviei. Operațiunea nu a reprezentat un obiectiv strategic major pentru Germania. Iugoslavia a rezistat doar 11 zile. Din cauza mobilizării masive de trupe, invazia URSS-ul a trebuit amânată cu două luni. Dacă nu s-ar fi lăsat distrasă de un conflict insignifiant, este probabil ca armata germană să fi ocupat Moscova înaintea venirii iernii.
Un rol important în înfrângerea Germaniei l-a avut și Japonia. Serviciile secrete rusești au reușit să afle că Japonia nu avea de gând să atace URSS-ul dinspre est. Stalin a putut mobiliza grosul trupelor aflate în Rusia Orientală, concentrându-le în bătălia de la Stalingrad. Dacă Japonia nu ar fi ales să provoace războiul cu Statele Unite, o țară ce avea un PIB de zece ori mai mare, ar fi putut atacat URSS-ul, ocupând mare parte din zona siberiană. Luptând pe două fronturi, Stalin ar fi fost înfrânt.
Conversația dintre cancelarul Germaniei și liderul finlandez Carl Gustaf Emil Mannerheim a fost singura înregistrare audio rămasă posterității, unde Hitler vorbește într-un cadru informal. Führerul nu a fost conștient că era înregistrat, el fiind împotriva acestui lucru. După aproximativ 10 minute, înregistrarea se întrerupe. Ofițerul Thor Damen a fost descoperit. Hitler nu a ordonat distrugerea casetei, ea rămânând în arhiva statului. Ea a fost redescoperită abia în 1957, fiind făcută publică un an mai târziu.
Este de remarcat felul calculat în care liderul naziștilor a vorbit despre eșecul Operațiunii Barbarossa. El a recunoscut că amânarea ofensivei a fost o greșeală. Explică însă că mai multe circumstanțe au făcut imposibil un atac mai rapid. În primul rând, trebuia să-și asigure spatele, cucerind Franța. Acesta ar fi vrut să-i atace pe francezi încă din 1939, dar vremea ploioasă ar fi făcut armamentul german inutil. După ocuparea Franței, mașina de război germană a avut nevoie de timp pentru a-și consolida puterea în Vest și pentru a transporta atât de multe trupe la granița cu Uniunea Sovietică.
Înfrângerea italienilor din Nordul Africii, Iugoslavia, Grecia și Albania a fost un alt subiect de discuție. Hitler a înțeles perfect că a pierdut timp prețios prin sprijinirea italienilor. El a susținut că nu putea să-l abandoneze pe Mussolini, în pofida slăbiciunii sale. Deschiderea unui nou front în Africa de Nord și luptele din deșert au slăbit diviziile germane ce se pregăteau pentru invadarea Uniunii Sovietice. Cancelarul german a pretins că a luat în calcul condițiile meteorologice extreme din Rusia, dar că a ales cea mai bună strategie posibilă în situația dată.
Hitler s-a declarat uimit de cât de înarmată a fost Uniunea Sovietică. Wehrmachtul a reușit să distrugă în jur de 35.000 de tancuri rusești până în acel moment. Stalin a putut continua însă lupta. Forța de producție industrială a bolșevicilor a putut înlocui pierderile. Führer-ul a recunoscut că a subestimat forța bolșevicilor, dar nu regretă că a declanșat ofensiva. În opinia acestuia, Uniunea Sovietică se pregătea pentru invadarea Europei încă de la momentul semnării Pactului Ribbentrop-Molotov. Faptul că sovieticii au fost atât de bine înarmați a fost o dovadă grăitoare.
Führer-ul a vorbit și despre importanța petrolului românesc. El a amintit de episodul ultimei întâlniri cu ministrul de externe sovietic. Conform acestuia, Molotov și-ar fi arătat dorința de a ocupa România încă din 1940. Hitler a refuzat, iar negocierile au fost întrerupte într-un mod abrupt. Cancelarul german s-a temut că ocuparea României de către sovietici ar fi însemnat o înfrângere decisivă pentru Germania nazistă, rămasă fără rezervele de petrol, vitale pentru mașina de război germană.
Imaginea de dictator irațional creată de înregistrările în care Hitler se adresa mulțimilor a fost spulberată. Liderul ce a stat în spatele unui genocid în care au murit peste 6 milioane de evrei a purtat un dialog rațional și foarte calculat cu Mannerheim. Din discuție se înțelege că Hitler a fost perfect conștient că a pierdut războiul, indentificând cauzele principale. Înregistrarea sugerează că Hitler a fost un oportunist pragmatic și rece. Ideologia nazistă a fost mai mult un mijloc de propulsare a sa, un mijloc de manipulare a maselor.
Hitler a considerat că invadarea Uniunii Sovietice a fost un război preventiv. El a indentificat în Moscova principalul pericol pentru toată Europa. Recunoscând că s-au făcut importante greșeli strategice, Führer-ul a susținut că nu regretă decizia de a invada Uniunea Sovietică, deși se părea că războiul era pierdut. Cancelarul german a crezut cu tărie că nu a avut de ales, amânarea atacului dând ocazia sovieticilor de a se înarma și mai mult. Într-un timp foarte scurt, sovieticii ar fi devenit de neoprit, fiind capabili să declanșeze o invazie a Germaniei.
Bombardarea Dresdei a reprezentat încă un episod controversat din istoria Germaniei naziste. Aliații au organizat un bombardament strategic asupra orașului, deși acesta nu reprezenta un centru industrial, capabil să furnizeze arme Führerului. Estimările variază în funcție de sursă, între 35.000 și 135.000 de civili fiind uciși în mai puțin de 48 de ore. Ca și în cazul bombelor atomice lansate la Hiroshima și Nagasaki, unii istorici au considerat că bombardarea Dresdei a fost lipsită de justificare.
Când aviația germana a fost anihilată, Aliații au hotărât organizarea unor bombardamente strategice. Ele au presupus distrugerea centrelor industriale ale Germaniei, astfel distrugând şi capacitatea naziștilor de a se înarma. Obiectivul principal a fost demoralizarea trupelor. S-a sperat că acest lucru va forța o capitulare necondiționată mai rapidă a Germaniei naziste. Au fost utilizate bombe incendiare ce au cauzat multe victime în rândul civililor. Hitler a fost primul care a utilizat o asemenea tactică în momentul invadării Poloniei și al bombardării Londrei.
În momentul bombardamentului de la Dresda, Hitler pierduse orice speranță. Pe frontul de Vest, ofensiva din Ardeni a eșuat. În est, bolșevicii au trecut de fluviul Oder, fiind la 50 de km de Berlin. Înainte de război, Dresda era numit „Florența de pe Elba”, deoarece arhitectura și monumentele istorice aduceau aminte de orașul renascentist. Deoarece Führer-ul şi-a concentrat trupele rămase pentru apărarea Berlinului, Dresda a fost slab apărată. Acest lucru nu i-a împiedicat pe Aliați să lanseze bombe cu o greutate aproximativă de 2.500 de tone în doar două zile.
Bătălia pentru apărarea Berlinului a reprezentat ultimul bastion de rezistență al naziștilor. Când trupele Armatei Roșii s-au apropiat de buncărul său, Hitler a decis să se sinucidă împreună cu amanta sa, Eva Braun. Ofițerii săi cei mai loiali au primit ultimul său ordin. Pentru a nu fi batjocorit de către ruși, trupul său a fost incinerat de soldații germani. Astfel a luat sfârșit epopeea celui de-al Treilea Reich, un imperiu ce trebuia să dăinuie o mie de ani comform propagandei naziste, dar care a rezistat doar 12.
Ofensiva din Ardeni a fost ultima carte jucată de Hitler. Acesta a ordonat un contraatac masiv, compus din trupe de elită, pe frontul de vest. Din nefericire pentru acesta, resursele Germaniei au fost epuizate. O parte semnificativă din soldații săi erau minori, abia ajunși la vârsta adolescenței. Planul a fost la un pas de reușită, defensiva Aliaților zguduindu-se puternic. După șase săptămâni de lupte intense, atacul Wehrmachtului a fost respins.
Au existat mai multe tentative de ucidere a lui Hitler. Cea mai celebră încercare de asasinat i-a aparținut colonelui Claus von Stauffenberg, un veteran de pe frontul din Africa de Nord, apreciat de cancelarul german. Operațiunea s-a numit Valkyria, după una din melodiile preferate ale dictatorului. În loc să ajute cauza ieșirii Germaniei din război, asasinatele eșuate au mărit popularitatea lui Hitler. Lovit de apropiații săi, acesta și-a creat o aură tragică și eroică, chiar în momentul în care a pierdut mare parte din sprijinul maselor.
Fenomenul dezertărilor din rândurile Wehrmachtului a fost o realitate. Ele au fost descurajate de execuții în masă. S-au constituit tribunale ce puteau declara pedeapsa capitală pe loc. Aceste tribunale au devenit mobile la sfârșitul războiul, trimițând la moarte soldați germani, direct de pe front. Aceste comisii de judecată au dat sentințe și după capitularea oficială a Germaniei naziste.
S-au putut remarca și încercări de a-l convinge pe Hitler să accepte capitularea necondiționată. Deciza lui a rămas fermă. Germania nu repetă greșelile trecutului, acceptând condițiile evreilor. Poporul german urma să lupte până la autodistrugere. Efectele propagandei s-au putut vedea prin dârzenia cu care a luptat armata germană într-un război pierdut. Fanatismul de care cea mai mare parte a poporului german a dat dovadă, de la ofițeri și până la funcționari, nu poate fi explicat decât prin intermediul propagandei naziste.
În afara faptului că Hitler a deținut puterea absolută într-un sistem totalitar, există explicații variate pentru refuzul germanilor de a capitula. Elita politică din jurul său a fost dezbinată. O parte a fost dispusă să negocieze, alta a dorit doar capitularea pe frontul de vest. O a treia grupare l-a susținut pe Hitler, indiferent de context. Aliații ar fi acceptat numai o capitulare necondiționată, perspectiva ca germanii să fie lăsați să continue războiul cu URSS-ul fiind exclusă.
Realizând crimele comise împotriva umanității, ofiţerii nazişti știau că vor fi executați după război. Ei aveau tot interesul să prefere o moarte în timpul conflictului. Răzbunându-se pentru propria lor ratare, aceștia au intensificat crimele împotriva civililor, chiar și a germanilor. Ritmul în care au fost uciși evreii a crescut îngrozitor de mult tocmai din această cauză. Ura pentru înfrângere s-a concentrat, în primul rând, asupra acestei etnii. Mulți naziști nu mai aveau ce pierde, alegând să distrugă cât mai multe vieți, o dată cu a lor.
Poporul german a fost conștient că o ocupație a sovietelor ar fi fost echivalentul unei apocalipse. Decizia de a continua războiul poate fi explicată printr-un argument realist. Chiar și cei care l-au urât sincer pe Hitler și tot ce a reprezentat nazismul au luat parte la lupte. Războiul total, în care întreaga societate a fost implicată, a șters importanța ideologiilor. Foarte puțini au mai crezut în propaganda nazistă. Războiul nu a mai fost despre Hitler împotriva lui Stalin. El s-a rezumat la supraviețuirea Germaniei. Simțul datoriei cetățenilor germani față de stat a prevalat. Sentimentul național a fost mai puternic decât orice politică justificată rațional.
Provocând un nou război pe două fronturi, Germania a trebuit să se recunoască înfrântă. Greșelile campaniei din est au nimicit elita armatei germane. Spre deosebire de Primul Război Mondial, încăpățânarea Führer-ului nu a permis armistițiul care ar fi salvat foarte multe vieți. Alături de pierderile omenești, cea mai mare parte din economia civilă a fost distrusă. Holocaustul a creat o pată neagră în istoria nemților. El a sabotat orice relații diplomatice firești cu lumea civilizată, pentru o bună perioadă de vreme. Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație. Cei din est au așteptat aproape jumătate de secol pentru a fi reuniți cu rudele lor.
Bătălia pentru apărarea Berlinului a fost încărcată de dramatism. Câteva mii de soldați germani, rămășite răspândite ale unor batalione înfrânte, au încercat să reziste în fața a două milioane de trupe ale Armatei Roșii. Luptele s-au dat stradă cu stradă. Mulți adolescenți au murit în apărarea propriilor case. Rapoartele lăsate în urmă arată un uriaș val de sinucideri. Mai multe documente sumare, întocmite în acele ultime zile ale lui Hitler, au ajuns la aceeași concluzie. Înfrângerea celui de-al Treilea Reich a lăsat foarte mulți oameni fără nicio perspectivă de viață. Tragedia germanilor a fost completă.
După război, cei care au comis crime împotriva umanității au fost judecați de către un tribunal special. Tribunalul de la Nürnberg a rămas în istorie prin faptul că acolo au fost condamnați toți liderii naziști importanți. Hess, Raeder și Funk au fost condamnați la închisoare pe viață. Elita politică din jurul lui Hitler a fost executată. Este vorba de Ribbentrop, Keitel, Kaltenbrunner, Rosenberg, Frank, Frick, Streicher, Seyss-Inquart, Sauckel și Jodl. Hermann Goering și Himmler au reușit să se sinucidă, înainte de execuție. O parte semnificativă din ofițerimea germană nu a conceput posibilitatea de a cădea în mâinile sovieticilor. Estimările vorbesc de 3.881 de sinucideri în ultima lună de război.
Armata Roșie a distrus 506 divizii nemțești. Armata germană a înregistrat aproximativ 10 milioane de victime omenești. Victoria a fost foarte scumpă pentru ruși. Ei au pierdut în urma războiului între 20 și 25 de milioane de vieți. Răzbunarea bolșevicilor a fost cruntă. Mărturiile cu privire la masacrarea soldaților germani și a violării femeilor au fost abundente. A rămas în memoria colectivă acuza, parțial justificată, că invazia URSS-ul a facilitat răspândirea comunismului în Europa.
În urma morții lui Hitler, amiralul Karl Donitz a preluat, prin testament, conducerea a ceea ce mai rămăsase din Wehrmacht. Donitz a decis, cu un oarecare succes, să salveze ce a mai rămas din trupele de pe frontul de est. Acceptând capitularea pe frontul de vest, acesta a câștigat timp. Un sfert din armată a reușit să se retragă înainte ca Armata Roșie să-i poată captura și deporta în Siberia. Aproximativ 700.000 de soldați s-au predat puterilor democratice, deoarece tratamentul primit era mult mai uman. Aliații au refuzat să negocieze o pace separată. Donitz a fost forțat să accepte capitularea necondiționată.
Aceste evenimente de tristă amintire ascund în fundal și o parte pozitivă. Dacă Germania nazistă nu ar fi declanșat cel de-Al Doilea Război Mondial, peisajul internațional nu ar fi devenit bipolar. Condițiile speciale ale Războiului Rece au favorizat o reconciliere sinceră a puterilor vestice. Alianța dintre Franța și Germania s-a construit pe ruina războiului. În pofida tutoror nerealizărilor, Uniunea Europeană a păstrat pacea în Europa Occidentală, devenind cea mai pașnică regiune din lume.
La scurt timp după capitulare, Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație, administrate de Statele Unite, Franța, Marea Britanie și URSS. Din cauza unor probleme economice, Statele Unite au preluat părțile francezilor și ale englezilor. În aria lor de ocupație, sovieticii au instaurat un regim comunist, Republica Democrată Germană. După un regim totalitar nazist, germanii din est au trebuit să supraviețuiască unui nou regim totalitar, de această dată comunist. Încercarea lor de a trece în Germania de Vest a fost blocată de celebrul zid al Berlinului. Suferințele nemților au fost departe de a se termina.
Pe lângă pierderile umane, şi economia URSS-ului a fost distrusă de război. Estimările lui Paul Kennedy sunt grăitoare. Stalin a pierdut 7 milioane de cai, 20 de milioane de porci și 137.000 de tractoare. Un total de 4,7 milioane de case au fost distruse, reprezentând 50% din clădirile de locuit din mediul urban. Infrastructura era la pământ. 65.000 de km de cale ferată au fost aruncaţi în aer de germanii aflați în retragere. În schimbul acestor imense daune, sovieticii au jefuit tot ce s-a putut. Germania a pierdut și ultimele elemente ale economiei ce nu au fost distruse de conflict. Întregi fabrici au fost dezasamblate și trimise în Rusia Sovietică.
Hitler a fost personajul istoric despre care s-a scris cel mai mult. Controversele în rândul istoricilor nu se rezumă la fapte. Arhivele Germaniei naziste au fost capturate, oferind un imens material de analiză. Intențiile arhitectului celui de-al Treilea Reich au fost cele ce au stârnit cele mai mari pasiuni de dezbatere. Există două tabere principale, în care specialiștii s-au plasat. Prima, cea mai numeroasă, a considerat că Hitler a fost un personaj malefic. Ideologia nazistă criminală a fost cea care a dus la război. A doua opinie, împărțită și de mulți intelectuali din afara profesiei de istoric consideră că Hitler, în politica sa externă, a continuat tradiția Germaniei de până atunci. Cancelarul german a urmat imperativul realpolitikului, al luptei pentru putere.
Cea mai importantă dezbatere, care continuă și în zilele noastre, este legată de faptul că Hitler ar fi creat Germania nazistă, sau Germania nazistă a creat un dictator ca Hitler. Într-o primă accepțiune, intențiile lui Hitler au fost clare. Rainer Zitelmann l-a considerat pe Hitler, un gânditor politic mult mai revoluționar decât ceilalți contemporani. Reforma economică a Germaniei a fost meritul cancelarului german. A doua opinie mizează pe faptul că Hitler nu a fost actorul principal. Antisemitismul, ura, violența și extremismul erau fenomene larg răspândite în acea vreme, încă din secolul al XIX-lea.
O altă lucrare fundamentală despre Hitler, i-a aparținut lui William Shirer. Ascensiunea și decăderea celui de-al Treilea Reich merge pe ideea rolului individului în istorie. Fără personalitatea puternică a lui Hitler, cel de-al Treilea Reich nu ar fi existat. Pe această idee merg și alţi istorici importanți precum Frederick Heer și Eberhard Jäckel. Ideologia nazistă s-a format încă din tinerețea lui Hitler. Acesta a rămas constant în respectarea ei, până la capăt.
Alan Bullock, în lucrarea Hitler: Un studiu al tiraniei s-a axat pe ideea că Hitler a fost un oportunist fără scrupule. Hugh Trevor-Roper a avut o interpretare diferită. Führer-ul a fost un personaj care a crezut cu tărie ce a spus, fiind convins că reprezintă poporul german. Din această perspectivă, cancelarul german a fost un fanatic, care s-a ridicat la putere din cauza incapacității celorlalte partide de a se opune eficient. În prezent, a doua perspectivă a avut de câștigat. Hitler a ajuns să creadă cu religiozitate, în ideologia nazistă.
Un alt istoric german, Joachim Fest, a avut curajul să susțină că dacă Hitler ar fi murit în 1938, el ar fi rămas în memoria colectivă drept un mare conducător al Germaniei. John Toland, un jurnalist american, a luat o serie de interviuri unor persoane care au avut contact cu Hitler. Concluziile sale au fost că Führer-ul a avut o incredibilă putere de a marca viețile tuturor oamenilor din jurul său. Chiar și cele mai scurte întrevederi cu acesta, au creat impresii foarte puternice, negative sau pozitive.
Istoricul Ernst Nolte a interpretat succesul nazismului în rândul germanilor ca pe ceva aproape firesc. Fenomenul poate fi explicat ca o reacție de autoapărare împotriva ascensiunii bolșevismului. Andreas Hillgruber a propus ideea războiului dual. Până la invadarea Uniunii Sovietice ideologia nu a contat. Războiul din Europa a fost unul tradițional. O dată cu declanșarea Operațiunii Barbarossa, ideologia a ocupat un rol central. John Mearsheimer, fondatorul teoriei realismului ofensiv în relațiile internaționale, a considerat că Germania nazistă, în esență, nu a fost cu nimic diferită de Germania de dinainte, sau chiar de celelalte mari puteri.
Originile celui de- Al Doilea Război Mondial și Europa, grandoare și declin, au fost lucrările istoricului britanic A.J.P. Taylor ce au provocat cele mai aprinse dezbateri. Pentru prima dată au fost recunoscute abilitățile politice ale lui Hitler. Din perspectiva lui Taylor, ambele războaie mondiale au fost rezultatul încercării obținerii hegemoniei continentale de către Germania. Prin urmare, nu Hitler este principalul vinovat. În afara crimelor sale odioase în plan intern, Hitler nu a avut nimic special. Acesta a urmat politica de expansiune germană, căutând cele mai bune oportunități. Poporul german a fost principalul responsabil pentru ascensiunea lui Hitler.
Istoricii au încercat să răspundă la o serie de întrebări în privința Germaniei naziste. Au fost abilitățile lui Hitler principala cauză a ascensiunii sale? A fost un lider malefic sau măreț? A fost un trișor care a păcălit pe toată lumea sau un fanatic care a dus Germania la dezastru? A fost ascensiunea lui Hitler inevitabilă? Putea fi evitată conflagrația mondială? Führer-ul a fost sănătos din punct de vedere psihic sau a reprezentat un lider rațional și oportunist? De ce este atâta lume fascinată, până în zilele noastre, de Hitler? Putem să-l studiem în mod obiectiv? În fața acestor întrebări, istoriografia a dat răspunsuri foarte diferite. Viitorul va crea mereu trecut.
