Blitzkrieg
Doctrina războiului fulger
autor Paul Boșcu, iunie 2016
Blitzkrieg înseamnă „război fulger”. Este o doctrină militară ofensivă, folosită de armata germană, în al Doilea Război Mondial.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Literalmente, Blitzkrieg înseamnă „război fulger”. Acest termen denumește o doctrină militară ofensivă, folosită de armata germană, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Blitzkrieg-ul implică un bombardament iniţial. Acesta este urmat de aducerea pe frontul de luptă a forţelor motorizate de care se poate folosi o armată care atacă în viteză. Astfel, profitând de elementul-surpriză, se prevenea capacitatea inamicului de a organiza o defensivă solidă şi coerentă.

Primul pas era identificarea punctului cel mai vulnerabil al inamicului. Trebuia ca bombardierele şi artileria motorizată să susţină un baraj iniţial pentru a se evita organizarea defensivă a inamicului. Aceste bombardamente erau urmate de atacuri de probă pentru a se găsi punctul cel mai vulnerabil al inamicului. Ulterior se continua cu atacul blindat propriu-zis, scopul atacului fiind acela de a penetra în teritoriul inamic cât mai adânc posibil. Se urmărea un cost a câtor mai puţine pierderi posibile, iar o contraofensivă a inamicului trebuia evitată.

Odată ce principala forţă reușea încercuirea zonei desemnate, infanteria motorizată începea operaţiunile de capturare sau distrugere a forţelor inamice. La final, unităţile de infanterie mai puţin mobile aveau sarcina de a „curăţa” zona.

Blitzkrieg-ul are nevoie de viteză, vehicule de transport specializate, metode moderne de comunicare prin radio şi de o structură de comandă descentralizată foarte eficientă. Altfel spus, utilizarea blitzkrieg-ului a presupus infanterie mecanizată, artilerie mobilă şi capabilităţi de logistică. Acestea din urmă trebuiau să fie în stare să susţină avansarea constantă a tancurilor.

În practică, tactica blitzkrieg-ului a lăsat puţine opţiuni forţelor defensive mai încete. Acestea au fost adesea încercuite, apoi anihilate de către infanteria germană.

Această strategie a fost deosebit de eficientă în timpul invaziilor de pe frontul de vest. A fost folosită în țări precum: Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia sau Franța. Strategia s-a dovedit eficientă și în operaţiunile iniţiale de pe frontul de est împotriva Uniunii Sovietice.

Principiile de bază ale blitzkrieg-ului au fost concepute în special de către armata germană. Acest lucru s-a realizat în anii de după sfârșitul Primului Război Mondial. Scopul a fost acela de a folosi armele şi vehiculele moderne drept metodă prin care să se evite războiul de tranşee în viitoarele conflicte.

Conceperea tacticii a început odată cu înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial. La scurt timp după război, a fost înființată o nouă armată germană, denumită Reichswehr. Aceasta a creat o serie de comitete, formate din ofiţeri veterani ai războiului proaspăt încheiat. Sarcina ofițerilor a fost de a evalua 57 de probleme militare ce s-au ivit în timpul războiului.

Rapoartele acestor comitete au format standardele doctrinale ale armatei germane, până la începerea celui de-al Doilea Război Mondial. Analiza gândirii militare germane anterioare Primului Război Mondial a avut impact asupra acestor rapoarte. O influență majoră asupra lor a avut-o războiul de manevră. Acesta a fost practicat pe frontul de est în timpul Primului Război Mondial și era în contrast cu războiul de tranșee, purtat pe frontul de vest.

Șeful Statului Major al Reichswehr, Hans von Seeckt, a îndepărtat doctrina militară germană de ceea ce a numit el o tendinţă excesivă de încercuire a inamicului spre una bazată pe viteză. Viteza conferă elementul surpriză, iar surprinderea inamicului permite exploatarea situațiilor favorabile de pe câmpul de luptă, dacă deciziile pot fi luate rapid. Mobilitatea dă flexibilitate şi viteză.

Von Seeckt a dorit crearea unei forţe militare mai mici, profesioniste, bazate pe voluntari. În războiul modern o astfel de forţă ar fi mult mai capabilă de o acţiune ofensivă. Astfel, pregătirea de luptă ar fi fost mai uşor şi mai rapid de făcut. De asemenea, echiparea unei astfel de forțe militare ar fi costat mai puţin. Acest fapt ar fi permis achiziţionarea de echipament mai modern.

Noul tip de doctrină operaţională a avut nevoie și de o nouă structură de comandă descentralizată. Aceasta trebuia să permită luarea deciziilor mai aproape de nivelul unităţilor de operare. Astfel, s-a creat un avantaj major ce a asigurat succesul blitzkrieg-ului.

După reformele militare inițiale, Generalul Heinz Guderian a preluat ştacheta de la von Seeckt. Acesta a fost un susţinător al forţelor mecanizate. Guderian a considerat că tancul era o maşinărie de război decisivă în viitoarele conflicte. El a dorit, totodată, să fie folosite mijloacele moderne de comunicare, precum radiourile. În felul acesta, blindatele se puteau coordona uşor între ele.

Aplicarea cu succes a blitzkrieg-ului a presupus o serie de metode de atac bine definite. Primul pas a fost identificarea unui punct de concentrație al inamicului. În acest punct se incerca un atac în forță cu tancuri. Apoi, s-a continuat cu o avansare cât mai adâncă în teritoriul inamic, suportul forțelor aeriene fiind vital în acest tip de tactică.

Principalul concept al blitzkrieg-ului a constat în identificarea unui „Schwerpunkt”. Acesta reprezenta punctul de concentrație al inamicului ales pentru a fi atacat. El trebuia atacat de o forță compusă din blindate. Scopul era spargerea liniei de apărare inamică, pentru ca, apoi, să se poată opera în spatele liniei inamicului.

Trebuia ca tancurile să execute un atac frontal pentru a crea o breșă în fortificațiile armatei opozante. În felul acesta, linia dușmanului putea să fie pătrunsă. Însă, acest tip de atac a permis armatei care îl executa să câștige superioritate numerică în zona punctului de concentrație, chiar dacă armata aflată în ofensivă a fost inferioară numeric armatei defensive.

După ce breșa a fost creată în linia inamicului, unitățile mecanizate au pătruns prin aceasta. Însă, ele nu au atacat flancurile inamicului, ci au înaintat spre spatele liniei frontului. Acestea aveau obiective bine stabilite. În timpul războiului, tancurile germane au folosit această metodă pentru a paraliza abilitatea inamicului de a reacționa și de a organiza o defensivă coerentă.

Pentru a implementa acest tip de doctrină a fost nevoie de o structură de comandă descentralizată. În general, un comandant nu primea ordine explicite de la superiorul său, ci i se comunica intenția generală a acestuia. Modul în care obiectivele puteau fi atinse rămânea la latitudinea comandantului de pe câmpul de luptă. În felul acesta, deciziile importante se puteau lua mai repede. Inamicul nu mai avea timp să reacționeze la situația de pe câmpul de luptă, care era într-o schimbare continuă.

Ultimul pas în acest tip de operațiune a fost distrugerea „buzunarelor” de rezistență. Acestea erau create datorită prăbușirii liniilor inamice. În acel moment, dușmanul suferea cele mai grele pierderi, în special, prin capturarea de arme și prizonieri de război. De exemplu, în timpul operațiunii Barbarossa, invazia Uniunii Sovietice, acest tip de tactică a dus la capturarea a 3,5 milioane de prizonieri sovietici.

Blitzkrieg-ul a necesitat și suport aerian asupra punctului principal de atac al forțelor terestre. Succesul armatei germane a fost legat de capacitatea forțelor aeriene de a oferi un astfel de suport. În primii ani de război, operațiunile de blitzkrieg au avut succes, deoarece atunci Luftwaffe-ul german a dispus de superioritate aeriană. În anii următori, deși armata germană a mai folosit blitzkrieg-ul, acesta nu a mai avut rezultatul dorit. Cauza a fost aceea că forțele Aliate au dispus de superioritate aeriană.

Blitzkrieg-ul este o doctrină militară care a fost implementată cu succes. Totuși, au existat o serie de contramăsuri și de limitări posibile. Condițiile meteorologice, supraextinderea liniilor de aprovizionare, regruparea inamicului, lipsa suportului aerian și producția limitată de tancuri sunt principalele obstacole în aplicarea cu succes a blitzkrieg-ului.

Producţia de tancuri noi a fost o problemă constantă pentru germani. Astfel, spre finalul războiului, multe „divizii” de Panzere nu au dispus decât de câteva zeci de astfel de aparate.

Principalele impedimente ale acestei tactici militare au fost terenul şi condiţiile meteorologice. Este bine cunoscut faptul că pe frontul de est blitzkrieg-ul a eşuat tocmai datorită frigului din timpul iernii. Atunci temperatura a fost scăzută şi drumurile au devenit impracticabile. Totodată, superioritatea aeriană Aliată a devenit un factor foarte incomod pentru germani, în a doua parte a războiului.

Această strategie putea fi contracarată de către un inamic determinat. Trebuia ca acesta să aibă capacitatea şi voinţa de a-şi sacrifica unele teritorii pentru a câştiga timp. Acela era momentul în care putea să se regrupeze şi să se reînarmeze. În felul acesta au procedat sovieticii pe frontul de est.

Blitzkrieg-ul s-a dovedit a fi eficient în campaniile scurte împotriva Poloniei sau Franţei. Însă, acesta nu a putut fi susţinut de germani în anii următori. Blitzkrieg-ul, ca strategie, a avut întotdeauna tendinţa ca forţa atacatoare să îşi supraextindă liniile de aprovizionare.

Pe măsură ce războiului se apropia de final, Germania a avut probleme cu lipsa de combustibil şi muniţie. Acest lucru s-a datorat bombardamentelor constante anglo–americane. Aproape jumătate dintre tancurile Tiger, pierdute împotriva Statelor Unite, au fost abandonate datorită lipsei de combustibil.

Blitzkrieg-ul a fost folosit de către armata germană în mai multe operațiuni militare. Acest lucru s-a întâmplat atât înainte, cât și după începerea celui de-al Doilea Război Mondial.

Armata germană a folosit blindate pentru prima dată în timpul războiului civil din Spania. Atunci, germanii au trimis un batalion de tancuri Panzer pentru a-i susține pe naționaliștii generalului Franco. Luftwaffe-ul german a trimis în Spania avioane de luptă, bombardiere și avioane de transport pentru a oferi suport forțelor terestre. Numărul de tancuri trimise în Spania a fost prea mic. Din acest motiv, eficiența acestui tip de tactică nu a putut să fie testată la scară largă.

Adevăratul test al acestei doctrine a avut loc cu ocazia bătăliei pentru Franța. Atunci, Panzerele germane au atacat teritoriul inamic prin Ardeni, o zonă împădurită cu teren dur. Acest loc a fost slab apărat de armatele franceze și britanice. Diviziile blindate, comandate de Guderian, Rommel și alții, au avansat mult față de celelalte forțe ale Wehrmacht-ului german. Când britanicii au contraatacat, Hitler a ordonat oprirea avansării tancurilor germane. Aceasta s-a petrecut în apropierea portului de la Dunkirk, unde Aliații au reușit să evacueze circa 330 de mii de trupe.

Pe frontul de est, folosirea blindatelor a fost crucială pentru ambele părți. În timpul operațiunii Barbarossa, datorită elementului- surpriză, forțele aeriene sovietice au fost aproape în întregime anihilate. Acest lucru a permis Luftwaffe-ului german să obțină supremația aeriană în prima săptămână de lupte. Forțele terestre ale Wehrmacht-ului au încercuit armate sovietice întregi și au capturat o mare parte din teritoriul URSS-ului.

Odată cu venirea iernii, tacticile folosite de germani pentru a avansa atât de mult în interiorul țării au devenit irelevante. Frigul iernii a permis sovieticilor să se regrupeze și să apere cu succes Moscova. Germanii au mai avut victorii tactice pe front. Însă, în anii următori, ei nu au mai avut nicio victorie decisivă. Astfel, armata germană a fost înfrântă în bătălii cruciale, precum cele de la Stalingrad sau Kursk. Din acel moment, sovieticii au dictat tempo-ul războiului. Ei au dispus de forțe blindate semnificative, ceea ce a provocat, în cele din urmă, colapsul Wehrmacht-ului german.

O nouă folosire a blitzkrieg-ului a avut loc odată cu invazia Poloniei. Batalionele de Panzere germane au avut sarcina de a încercui și de a izola elemente ale armatei poloneze. Majoritatea luptelor duse în Polonia au fost purtate însă de infanterie și artilerie. De asemenea, cele mai multe acțiuni ale Luftwaffe-ului au fost independente de campania terestră. Din aceste motive, luptele au fost convenționale.

Succesul germanilor din nordul Franței a lăsat apărătorii francezi fără mijloacele necesare pentru a lupta un război mobil. Multe dintre blindatele pe care le aveau au fost deja pierdute. Armata franceză s-a prăbușit total după numai două luni de luptă. Această realitate a fost în contrast cu războiul de tranșee, purtat în Primul Război Mondial. Francezii au reușit, atunci, să reziste cu succes timp de patru ani.

Pe frontul de vest, odată cu debarcarea din Normandia a Aliaților, armata germană a încercat un contraatac cu blindate. Datorită superiorității aeriene Aliate și lipsei de coordonare între unitățile germane, atacul a eșuat. Ulterior, Wehrmachtul a atacat, prin Ardeni, un sector al armatei americane slab apărat. Atunci a avut loc ultima ofensivă germană de blindate din timpul războiului. Însă, trupele americane au rezistat cu înverșunare. Odată cu îmbunătățirea vremii, Aliații au dispus din nou de suport aerian, forțând astfel retragerea germană.

Odată cu încheierea războiului, au apărut o serie de controverse în privința originilor blitzkrieg-ului. Unii istorici au crezut că, de fapt, germanii nu au inventat o tactică nouă în timpul războiului. Ei doar au folosit noile tehnologii apărute, tancurile. Pe acestea le-au adaptat la războiul clasic de manevră, pe care armata germană îl practicase înaintea începerii războiului.

Mulți istorici au susținut că blitzkrieg-ul nu a fost o teorie militară. Ei au considerat că tacticile folosite de germani pentru a obține victoria, exceptând operațiunea Barbarossa, au fost mai degrabă improvizate. Ele nu au fost bazate pe o doctrină militară centrală. De altfel, susținătorii acestei teorii au concluzionat că germanii nu au inventat o doctrină nouă. Ei doar au folosit noile tehnologii, tancurile, pe care le-au adaptat războiului de manevră clasic.

Acest concept de război de manevră a mai fost întâlnit în secolul al XIX-lea, în timpul războaielor de unificare germane și a războiului franco-prusac. Primul general european care a introdus conceptul de mișcare rapidă a forțelor armate a fost regele suedez, Gustav Adolf. Acest lucru s-a întâmplat în timpul războiului de 30 de ani.

Conform susținătorilor acestei teorii, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, germanii nu au aplicat o nouă teorie militară. Ei au avut întotdeauna o preferință pentru campanii scurte și mobile. Astfel, au putut să obțină victorii decisive. Însă, tipul de război purtat în Primul Război Mondial nu le-a permis acest lucru. Apariția tancurilor și a avioanelor a facilitat întoarcerea germanilor la doctrina de mobilitate, preferată în timpul campaniilor de dinaintea Primului Război Mondial.

Alți istorici au conchis că blitzkriegul a fost o doctrină aplicată la nivelul Statului Major german. Acest termen a fost folosit foarte rar în documentele vremii. Cu toate acestea, ei au considerat că a fost un concept strategic, în jurul căruia conducerea celui de-al treilea Reich și-a planificat politica economică. Acest punct de vedere are susținători și în zilele noastre, deși a fost contracarat de către istorici, în anii ‘70 și ’80.