Accederea lui Hitler la putere
O națiune în criză, un om salvator
autor Liviu Sadovschi, septembrie 2016
În urma încercării nereușite de a răsturna guvernul provinciei Bavaria, Hitler este întemnițat. În închisoare, acesta a scris cartea autobiografică „Mein Kampf”, „Lupta mea”. „Mein Kampf” a fost lucrarea de referință pentru întreaga ideologie nazistă. Ea a fost sursa de inspirație ce a „justificat” expansiunea Germaniei și întreaga politică genocidară.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
În ciuda faptului că Italia a fost un stat învingător în Primul Război Mondial, elita politică italiană a fost nemulțumită de neîndeplinirea tuturor pretențiilor teritoriale în urma tratatului de la Versailles. Frustrările acumulate au condus Italia pe drumul revizionismului și spre o alianță cu o altă putere ce a contestat status-quo-ul, Germania nazistă.

Italia s-a retras de la Conferința de Pace de la Paris și s-a întors doar de teama că va primi mai puțin decât obținuse deja. Mai mult, aceasta a amenințat și a doua oară că se va retrage de la conferință, în momentul în care a existat propunerea formării unei uniuni vamale danubiene. Multiplele rezerve față de Tratatul de la Versailles au facilitat ascensiunea fascismului.

Erau foarte multe asemănări între ideologia fascistă și nazistă. Singura diferență majoră era că, într-o primă etapă, fascismul nu a fost rasist sau xenofob. Mussolini a implementat mai târziu politici rasiste și xenofobe la presiunea lui Hitler.

Mussolini, liderul mișcării fasciste, a ajuns la putere în urma unei lovituri de stat. Acesta a instaurat foarte repede un regim totalitar, termen pe care l-au inventat fasciștii. În opinia acestora, totalitarismul se diferenția de democrație prin faptul că se sprijinea pe suport popular total și necondiționat. Liderul fasciștilor urma să conducă poporul pe „drumul spre glorie”.

Regimul fascist nu a avut relații diplomatice bune cu Germania nazistă de la început. Italia a blocat încercarea Germaniei de a se uni cu Austria prin înființarea „Frontului de la Stresa”. Cele trei Mari Puteri, împreună cu Italia, au încercat să garanteze independența Austriei. Înțelegerea nu a ținut decât două luni de zile.

Fasciștii au avut de ales între controlul Austriei, tot mai contestat de germani, și expansiunea în Africa, blocată de Anglia și Franța. Mussolini a ales să încerce formarea unui imperiu colonial în Africa și o alianță cu Germania nazistă. Din acel moment, Italia fascistă a devenit aliatul loial al lui Hitler.

În prima parte a vieții sale, Benito Mussolini a fost editor al unui ziar socialist. Primul Război Mondial i-a creat convingerea că naționalismul reprezenta o forță mult mai mare decât lupta de clasă marxistă. Ideologia fascistă propagată de Mussolini nu a fost altceva decât un naționalism extrem.

În loc să ajute Germania, slăbiciunea militară și economică a Italiei fasciste a îngreunat ascensiunea Wehrmachtului. Hitler a fost nevoit să ofere un sprijin consistent Italiei în cazul războiului cu Etiopia și cu Grecia. Trupele lui Mussolini trimise pe frontul de răsărit, împotriva sovieticilor, au arătat, încă o dată, carențele Italiei.

În urma încercării nereușite de a răsturna guvernul provinciei Bavaria, Hitler este întemnițat. În închisoare, acesta a scris cartea autobiografică „Mein Kampf”, „Lupta mea”. „Mein Kampf” a fost lucrarea de referință pentru întreaga ideologie nazistă. Ea a fost sursa de inspirație ce a „justificat” expansiunea Germaniei și întreaga politică genocidară.

Liberalismul și socialismul erau marcate, în opinia lui Hitler, de influențe iluministe. Aceste influențe nu erau altceva decât „idei evreiești”. Din această cauză, toate ideologiile caracteristice „raselor slabe” trebuie privite ca inamicii de moarte ai nazismului.

Pentru Hitler, noțiunea de popor german nu se referea la toți cei născuți între granițele Germaniei. Liderul partidului nazist recunoștea doar pe cei care aparțineau de rasa ariană, adică nordică, ca făcând parte din acest grup cu un destin glorios. Era suficient ca germanii să se unească într-o singură voință pentru a construi un Reich de o mie de ani.

Rasa albă era superioară celei galbene, iar cea galbenă era superioară celei negre. Arienii erau superiori slavilor și latinilor, iar aceștia erau superiori evreilor sau țiganilor. Popoarele latine și slave trebuia să fie cucerite, iar populațiile lor transformate în sclavi. Evreii și țiganii nu meritau să fie considerați ființe umane, ei urmau să fie exterminați.

Führerul, conducătorul suprem, promitea să aducă cel de-al treilea Reich al Germaniei, adică Imperiul. Primul fusese reprezentat de Sfântul Imperiu Roman de Neam German, iar al doilea a fost Imperiul German pe care l-a constituit Otto von Bismarck.

Reich-ul german avea nevoie de lebensraum, adică de un „spațiu vital”. Acest spațiu vital era reprezentat de teritoriile de la est de Germania, teritorii populate de popoare slave. Nu există un consens în rândul istoricilor dacă Hitler a plănuit invazia Poloniei și Uniunii Sovietice încă din acea perioadă de captivitate. Cert este că în „Mein Kampf” se regăsește această ambiție.

În opinia lui Hitler, Germania a fost trădată în Primul Război Mondial. Principalii responsabili au fost evreii, comuniștii și toți cei care doreau distrugerea poporului german. În realitate, Hitler considera că Germania are un destin măreț. Acesta putea fi împlinit doar prin unirea întregului popor german sub comanda unui singur partid, a unui singur conducător.

Ideologia nazistă a mai fost numită și „național-socialistă”. Totuși, socialismul, în sensul dat de „Mein Kampf”, nu era altceva decât un naționalism în care toată societatea credea. A fi socialist însemna să poți adopta necondiționat cauza poporului până la capăt.

Înființarea partidului nazist a avut consecințe foarte importante pentru viitorul Germaniei și al Europei. Totuși, nimeni nu ar fi prezis că un grup relativ restrâns va ajunge într-un deceniu să dețină puterea politică absolută. Cu atât mai puțin că un personaj anonim în acea vreme va ajunge personalitatea despre care istoriografia va scrie cel mai mult.

La vârsta de 18 ani, Adolf Hitler a încercat să se înscrie la Universitatea de Arte din Viena, dar a fost respins. S-a înrolat ca voluntar în armata germană în timpul Primului Război Mondial și a fost decorat pentru curajul său. La sfârșitul războiului, ca mulți alți veterani germani de război, Hitler a crezut că Germania putea câștiga războiul, dar aceasta a fost trădată din interior.

Cuprins de resentimente față de prevederile tratatului de la Versailles, Hitler începe să frecventeze întâlnirile Partidului Muncitorilor Germani. Alături de restul populației germane, muncitorii trăiau foarte prost după încheirea războiului. Germania pierduse teritorii importante și era forțată să plătească daune de război considerabile. Hitler a sesizat oportunitatea ce s-a ivit și a devenit tot mai popular.

Hitler a devenit în scurt timp liderul Partidului Muncitorilor Germani și a schimbat denumirea în „Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani”. De asemenea, a pus pe picioare o aripă paramilitară a partidului, numită „Trupele Furtună”. Printre altele, aceasta a avut rolul de a teroriza mișcările socialiste și comuniste.

Mussolini a dat o lovitură de stat în Italia fără să întâmpine o opoziție serioasă. Sperând că situația se va repeta, Hitler a încercat să răstoarne guvernul provinciei Bavaria, prin așa numitul „Puci al Berăriei”. Operațiunea a eșuat, iar liderul naziștilor a fost arestat și condamnat pentru trădare la 5 ani de închisoare. A executat doar nouă luni de zile.

A cincea condiție a armistițiului semnat de Germania, ce a încheiat Primul Război Mondial, prevedea evacuarea teritoriului de pe malul stâng al Rhin-ului de către armatele germane. Teritoriul trebuia să treacă sub controlul Aliaților și al Statelor Unite.

Trupele Aliaților și ale Statelor Unite trebuia să asigure ocuparea principalelor puncte de trecere: Mayence, Coblence, Köln cu capetele de pod de pe o fâșie de 30 de km situată pe malul drept al Rhin-ului.

Evacuarea de către trupele germane a teritoriilor de peste Rhin, adică malul stâng și malul drept, trebuia să fie executată în 31 de zile după semnarea armistițiului. Malul drept al Rhin-ului urma să devină o zonă neutră, demilitarizată, iar malul stâng era ocupat de către francezi. Trupele de ocupație luau locul trupelor germane, la 24 de ore după ce ultimul soldat german părăsea Rhenania.

Ocuparea militară a Rhenaniei punea guvernelor aliate și în mod special guvernului francez probleme dificile și complexe. A trebuit organizat, în câteva zile, un teritoriu ce cuprindea aproximativ șase milioane de oameni și regiuni industriale dezvoltate, în ciuda nemulțumirilor și a aversiunii manifestate de populația locală față de ocupanți.

Articolul 429 al Tratatului de la Versailles prevedea că teritoriile germane la est de Rhin pot fi ocupate de trupele aliate pe o durată de 15 ani. Mai mult, articolul 428 stipula că durata de ocupație poate fi prelungită la voința Aliaților, dacă aceștia consideră că reparațiile de război nu au fost plătite integral.

Starea de ocupație a zonei rhenane, instituită de Tratatul de la Versailles, a avut un dublu rol: pe de o parte, a avut un caracter de garanție a securității pentru Franța. În același timp, a avut rolul unui garanții financiare oferite de către Germania, a obligațiilor sale materiale pe care și le-a asumat față de aliați.

J. M. Keynes, unul dintre cei mai cunoscuți economiști ai lumii, a făcut parte din delegația engleză la Conferința Păcii de la Paris. Acesta a susținut că multe prevederi ale tratatului vor sărăci Germania pe termen scurt și mediu.

Germania de după Primul Război Mondial s-a confruntat cu grave probleme economice. În ciuda acestui fapt, francezii au decis să ocupe zona Ruhr-ului, pentru a asigura plata datoriilor de război. Această ocupație a adâncit criza economico-socială din Germania și a dat prilejul mișcărilor extremiste să se afirme. Mai mult, Franța nu a reușit să colecteze suma stabilită în Tratatul de la Versailles.

Marea Britanie și SUA au făcut presiuni asupra Franței, pentru a o determina să ramburseze creditele de război primite de la cei doi aliați. Guvernul francez a declarat că nu-și va plăti datoriile atâta timp cât Germania nu-și onorează reparațiile sale către ea.

Germania a anunțat Franța că nu mai are capacitatea de a plăti datoriile de război. În urma situației create, Franța a fost decisă să treacă la ocuparea Ruhr-ului, invocând ca pretext al acțiunii neplata reparațiilor de către Germania. În mod concret, Germania nu efectuase o livrare de stâlpi de telegraf și de lemn.

Situația economică a Germaniei s-a înrăutățit și mai mult, iar inflația a atins cote absolut catastrofale. De asemenea, Germania rămăsese în urmă cu livrările de cărbune către Franța, livrări care erau incluse în programul de reparații.

Guvernul german, puternic sprijinit de opinia publică, le-a cerut muncitorilor și funcționarilor din Ruhr să practice „rezistența pasivă”. Toate livrările cu titlu de reparație au fost întrerupte, iar populația locală a intrat în grevă. Aceasta a primit ajutor financiar de la guvernul german pentru a nu munci. Ambasadorul Germaniei din capitala Franței a fost rechemat în țară.

Tactica „rezistenței pasive” a secătuit Germania, confruntată cu o hiperinflație teribilă, agravată și de ajutoarele financiare furnizate de guvernul german greviștilor din Ruhr. Pe lângă acestea, șomajul a atins cote alarmante în rândul muncitorilor germani. În această situație, guvernul german a renunțat la politica „rezistenței pasive”.

Confruntați cu rezistența germanilor, francezii au decis să sprijine mișcări separatiste în zona Ruhr. Insurgenții separatiști erau transportați spre teatrele de operațiuni, în trenuri puse la dispoziție de francezi și belgieni. Armele confiscate de la populația civilă germană erau distribuite de către francezi separatiștilor.

Palatinatul, o regiune din vestul Germaniei, a fost recunoscut de către Franța ca stat autonom, cu un guvern provizoriu. Palatinatul era denumirea veche dată acestei regiuni, compusă din mai multe ducate, din timpul Sfântului Imperiu Roman de Neam German. Marea Britanie a propus ca această chestiune să fie înaintată Curții Permanente de Justiție Internațională de la Haga. În urma demersului englezilor, Franța și-a retras complet sprijinul acordat separatiștilor. Înalta Comisie a Teritoriilor Rhenane a ordonat desființarea organizațiilor naționaliste locale.

Tratatul de la Locarno a fost o înțelegere între marile puteri europene de a garanta granițele de Vest ale Germaniei. În pofida intențiilor pozitive, acest tratat a avut consecințe negative asupra păcii în Europa. Garantând doar o parte dintre granițe și nu întreg status quo-ul de după Primul Război Mondial, acesta a subminat înțelegerea de la Versailles.

Pactul de la Locarno, din Elveția, a avut mai multe prevederi. Cele mai importante se refereau la faptul că Marea Britanie, Franța, Belgia, Germania și Italia se angajau să garanteze pacea în Europa. Toate aceste state promiteau că își vor oferi sprijin, în cazul încălcării acestor linii de demarcație.

O altă parte importantă a înțelegerii a fost arbitrajul prin care Germania garanta granițele Franței și Belgiei. La rândul lor, Franța și Belgia se angajau să protejeze granițele de vest ale Germaniei. Aceste lucruri se suprapuneau peste prevederile de la Conferința de Pace de la Paris, creând impresia că Tratatul de la Versailles, după numai 6 ani, a devenit șubred.

Eroarea fundamentală a fost reprezentată de faptul că trebuia să fie garantate și granițele de est ale Germaniei. Refuzul implicării Marii Britanii în garantarea integrității teritoriale a Cehoslovaciei a însemnat că Germania nu avea granițele către răsărit asigurate. Pactul a instaurat o politică externă cu dublă măsură, în care Marile Puteri erau privilegiate. Actul putea fi interpretat de către un lider german oportunist ca pe o șansă de expansiune către est. Deși fusese tratat la Versailles ca un stat care a capitulat necondiționat, importanța Germaniei era recunoscută prin Locarno.

Locarno a mai însemnat și că Germania reprezenta, pentru Marile Puteri, un pericol mai mic decât URSS. De fapt, începând cu Woodrow Wilson, liderii occidentali și opinia publică au văzut comunismul ca pe un inamic de moarte. Rusia sovietică era izolată pe plan diplomatic, chiar mai mult decât Republica de la Weimar. Tratatul de la Locarno nu a făcut decât să accentueze izolarea sovieticilor. Se spera că, pe termen lung, Germania va putea stopa expansiunea bolșevicilor.

După Primul Război Mondial, mai multe state-națiune au fost create în Europa Centrală și de Est. Tratatul de la Locarno spunea că Germania acceptă arbitrajul, în ceea ce privește aceste state. Germania și Franța se angajau să protejeze granițele Cehoslovaciei și Poloniei. Problema a fost că Marea Britanie nu a acceptat să se implice în protejarea unei zone în care nu avea un interes major.

Cehoslovacia, înainte de prima conflagrație mondială, făcuse parte din Imperiul austriac. Într-o situație asemănătoare se afla și Polonia, care fusese împărțită între trei Mari Puteri. Aceste state noi nu puteau rezista singure, pe termen lung, împotriva unei Germanii refăcute. Franța, singura care garanta granițele acestora, nu putea risca să se implice într-un război major cu Germania. Chiar dacă ar fi avut această intenție sinceră, francezii ar fi întâmpinat grave probleme de logistică. Germania ar fi putut să ocupe cele două țări înainte ca ajutoarele militare să ajungă.

Tratatul de la Locarno a devenit nul în momentul în care Germania a reocupat zona renană. Franța a protestat în urma acestui act, acuzând Germania că a încălcat înțelegerea de la Locarno. Chiar și așa, Marea Britanie nu a dorit să intervină. Puși în fața faptului împlinit, francezii au fost nevoiți să se retragă.

În multe țări din Europa de vest, opinia publică interbelică, într-o majoritate considerabilă, a considerat că un nou război mondial este imposibil. Pactul Brian-Kellogg a fost semnat de către miniștrii de externe ai Franței și Statelor Unite. A fost un act prin care se condamna războiul ca mijloc de soluționare a conflictelor politice dintre națiuni.

Pactul conținea trei articole principale. Primul se referea la condamnarea războiului ca mijloc de soluționare a conflictelor. Statele semnatare se angajau să renunțe la orice formă de război. Articolul doi enunța reglementarea unor căi pașnice de rezolvare a diferendelor. În final, articolul trei invita toate statele să-l ratifice, acesta rămânând deschis pentru toți doritorii.

Lipsit de orice prevederi pragmatice prin care statele ar fi fost trase la răspundere, pactul a reprezentat oglinda mișcărilor pacifiste occidentale. Naivitatea acestor mișcări a favorizat o politică de conciliere față de puterile revizioniste. Majoritatea istoricilor consideră că optimismul de tip liberal a oferit noi oportunități pentru statele ce doreau contestarea status quo-ului.

Marea Britanie, Germania și Japonia au privit cu dezinteres acest tratat. El nu stipula excepții, nici măcar războiul în legitimă apărare. Termenii „agresorul” sau „victima” nu erau definiți clar. Ironia istoriei face ca, numai cu un deceniu înainte de aprinderea unui nou război mondial, acest tratat pacifist să fie ratificat de către 62 de state. Lipsit de orice consecință practică, viitoarele puteri ale Axei au semnat fără ezitare. S-a dovedit că un simplu act, fără puteri de constrângere, nu a avut efecte asupra relațiilor internaționale.

Chiar dacă nu a putut împiedica războiul, Pactul Briand-Kellogg a avut și aspecte pozitive. Acesta a reprezentat o încercare de reglementare a afacerilor internaționale. În acest act se condamnau, pentru prima dată, „crimele împotriva păcii”. El va sta la baza condamnării celor responsabili pentru declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Marea Criză Economică a generat probleme sociale și economice nemaiîntâlnite până atunci. Marea Depresie a accentuat haosul intern din Germania. Pe de altă parte, criza economică a crescut participarea electorală, ajungându-se la cote uimitoare. În 1932, la alegerile parlamentare, s-a înregistrat o participare de 80% din populație. Toate aceste condiții au favorizat ascensiunea partidului nazist.

Marea Criză Economică a pornit, în primul rând, din cauza creditelor nejustificate date de Sistemul federal de rezervă, Federal Reserve. Bursa de pe Wall Street a cedat, activele pierzându-și peste noapte din valoare. Acest lucru a spulberat speranțele celor care mai credeau în Liga Națiunilor. Devenise clar că Statele Unite nu vor mai ieși din politica izolaționistă.

Criza economică a amplificat și problema datoriilor de război. Încă de la sfârșitul Primului Război Mondial, URSS a refuzat să plătească datoriile de război. Germania nu a putut plăti reparațiile de război, iar cererile Franței au accentuat criza economică internă. La rândul ei, Franța nu și-a plătit datoriile față de Marea Britanie și Statele Unite. Aceste neînțelegeri au blocat orice coerență diplomatică a foștilor aliați, lăsând frâu liber mișcărilor extremiste.

Șomajul din perioada Marii Crize Financiare din Germania s-a concentrat în orașele foarte industrializate. Un exemplu în acest sens este orașul Herne, din regiunea Ruhr-ului. De pe urma acestui fenomen au avut de câștigat Partidul Comunist și Partidul Nazist German.

Într-un ziar local, Hitler a recunoscut că din cei 400.000 de membrii din Partidul Nazist, 300.000 erau șomeri. Șomajul masiv a condus oamenii la disperare, iar soluțiile salvatoare au devenit mult mai populare. Găsirea unui inamic comun a unit masele de germani rămase fără ocupație.

O altă față a crizei a fost inflația care crescuse la cote alarmante. Privind din punctul de vedere al istoriei economice, inflația este un fenomen specific secolului al XX-lea și al XXI-lea. Inflația nu mai fusese cunoscută până atunci. Republica de la Weimar a decis să intervină în economia de piață. Acest lucru nu a făcut altceva decât să ridice și mai mult nivelul prețurilor. Mulți cetățeni germani au început să se îndoiască de capacitatea democrației de a aduce prosperitate.

În condițiile crizei, naziștii nu au fost foarte populari în rândul clasei muncitoare. În schimb, aceștia au avut un mare succes la oamenii din mediu rural și din orașele mici. De asemenea, în această perioadă s-a înregistrat o creștere exponențială a ratei criminalității. Mișcările de stânga erau foarte divizate. În aceste condiții, Partidul Nazist părea o variantă care va aduce stabilitate pe termen lung.

După majoritatea istoricilor, în perioada crizei, șomajul a atins cifra de 6 milioane de oameni, adică 30-35% din forța de muncă disponibilă. Unele calcule ajung chiar la 9 milioane de germani. Pe de altă parte, trebuie spus că șomajul s-a manifestat diferit, în funcție de regiune. Acest lucru nu a făcut decât să divizeze și mai mult societatea germană, ducând-o pe calea soluțiilor radicale.

Violența devenise un fenomen generalizat în perioada alegerilor. Partidul Nazist a susținut că 1.000 de oameni au fost răniți și 84 uciși, în luptele cu Partidul Comunist. La rândul lor, comuniștii au raportat 75 de morți din propriile rânduri. Criza economică a reprezentat un butoi cu pulbere din punct de vedere social. În urma haosului creat, Partidul Nazist a devenit dominant în Germania.

În primul tur al alegerilor prezidențiale, s-a consolidat o coaliție antinazistă, formată din partide liberale, dar și social democrate. Hindenburg, singurul candidat care avea șanse să-l înfrângă pe Hitler, a obținut doar 8 milioane de voturi. A trebuit organizat un al doilea tur.

Goebbels, celebrul viitor ministru al propagandei naziste, a reușit să-i construiască o imagine pozitivă lui Hitler. Adolf Hitler era un tânăr de perspectivă care urma să scoată Germania din criza economică. Națiunea germană trebuia doar să se unească sub comanda energică a acestui lider carismatic și hotărât.

Hindenburg a ratat victoria electorală din primul tur cu puțin, obținând 49,6% din voturi. Hitler a câștigat 30% din electorat, în timp ce Theodor Duesterberg, 6,8%. Dacă nu ar fi existat diviziuni în coaliția partidelor democrate, Hindenburg s-ar fi impus din primul tur.

Efectul campaniei lui Hitler din turul al doilea a fost considerabil. Acesta a obținut 37% din voturi, adică aproximativ 13 milioane de germani. Hindenburg a câștigat alegerile cu 53%. Această victorie a partidelor moderate a fost mai mult o iluzie. Hindenburg a reușit cu greu să câștige alegerile, fiind susținut de toate partidele democratice din Germania.

Franz von Papen ocupa funcția de cancelar, care reprezenta cel mai important rol în politica germană. În condițiile în care nu avea o majoritate în parlamentul german, acesta a încercat să scoată în afara legii Partidul Comunist și Partidul Nazist. Mai mult, cancelarul a sperat că va primi sprijin din partea armatei. Operațiunea a eșuat, iar Papen a fost forțat să demisioneze.

Mașina de propagandă nazistă s-a pus în mișcare, la capacitate maximă, în al doilea tur al alegerilor prezidențiale. Hitler a zburat cu avionul prin toată Germania, ținând 46 de discursuri, într-un timp foarte scurt. Oratoria sa a câștigat simpatia multor oameni ce își doreau ca cineva să pună capăt haosului ce domnea de mai bine de un deceniu.

Rezultatele alegerilor parlamentare nu au fost îmbucurătoare. Partidul Nazist ocupa 196 de locuri, cel comunist 100. Ambele mișcări extremiste plănuiau distrugerea democrației reprezentative și a parlamentarismului. În acel moment, au avut ocazia să facă acest lucru din interior.

Schleicher a fost ultimul cancelar înainte ca Hitler să pună mână pe putere. Schleicher nu a putut guverna deoarece nu avea majoritate în parlament. În condițiile respective, acesta a acceptat cererile lui Hitler. Naziștii urmau să acceadă la putere, printr-un guvern de coaliție. Hitler devenea cancelarul Germaniei, iar Wilhelm Frick primea postul de ministru de interne. Deși erau minoritari în componența executivului, naziștii dețineau două poziții cheie.

Efectele crizei economice păreau că se estompează. Naziștii pierduseră din popularitate, iar guvernul era dominat de o majoritate a Partidului Conservator. Elita politică germană credea că, dacă Hitler va încerca să instaureze o dictatură, acesta nu va fi susținut de către armată. Partidele democratice au crezut că naziștii vor fi ușor de controlat și manipulat.

Imediat ce a ajuns la putere, Hitler a organizat o nouă rundă de discursuri. Aceste discursuri au avut rolul de a mobiliza populația și de a îndrepta resentimentele maselor spre cei din exteriorul Germaniei. Ziarele din acea vreme au descris atmosfera de euforie lipsită de judecată a oamenilor. Era o atmosferă similară cu cea de la începutul Primul Război Mondial. Hitler dorea să pregătească populația pentru război.

Având în mână și ministerul de interne, naziștii au lansat o noua campanie a violenței. Aceștia au trimis SA, o organizație paramilitară din cadrul partidului de extremă dreapta, să terorizeze mișcările de stânga. Forțele de ordine nu au intervenit, fiind controlate de Wilhelm Frick. Ramurile paramilitare puteau, din acel moment, să tortureze și să asasineze pe oricine considerau o posibilă amenințare.

Noile alegeri parlamentare au testat capacitatea lui Hitler de a face apel la mase. De data aceasta, se afla într-o poziție de putere. Campania electorală dusă de naziști s-a bazat pe o retorică anti-marxistă. De asemenea, Hitler a făcut promisiuni solemne poporului german. Acesta urma să refacă economia fără ajutor din exterior. Unirea maselor sub comanda sa era soluția salvatoare pentru orice problemă. Mai mult, Hitler a promis că, după 4 ani de guvernare, va lăsa poporul german să-i judece acțiunile.

Pentru a celebra numirea lui Hitler în funcția de cancelar, Goebbels a organizat un marș pe străzile Berlinului, la care au participat, spuneau nazișții, 700.000 de oameni. În realitate, estimările celorlalte ziare vorbesc despre 61.000 de oameni.

Hitler a declarat că inamicul de moarte al naziștilor era reprezentat de marxism. Prin acesta, el se referea la Partidul Social Democrat și la cel comunist. Poporul german și comunismul nu pot coexista, spunea acesta. Totuși, represaliile nu s-au limitat la mișcările de stânga. Naziștii au început o campanie a violenței împotriva tuturor partidelor politice din Germania.

Hitler s-a folosit de puterea organizațiilor paramilitare pentru a supraveghea procesul electoral. În ciuda diminuării popularității în fața Partidului Comunist, victoria naziștilor a fost zdrobitoare. Aceștia au obținut 44% din voturi, în condițiile în care partidele democratice nu mai contau, singurii competitori rămânând partidele de stânga. Naziștii au putut guverna, alături de DNVP, un alt partid de extremă dreapta. Cele două partide însumau 51,9% din voturi.

Reichstagul, Parlamentul Germaniei, a fost incendiat de către un comunist olandez, Marinus van der Lubbe. Hitler, un maestru al metaforelor politice, a considerat că acesta este un semn divin. Privind retrospectiv, a fost cu siguranță un simbol al decăderii democrației reprezentative. Hitler devenea, în mod oficial, dictatorul necontestat al Germaniei.

Propaganda nazistă a profitat și ea de ocazie. Goebbels a creat o imagine negativă Partidului Comunist, sugerând că incendierea Reichstagului a fost doar începutul unei încercări de a provoca un război civil. Oamenii erau îngroziți de această perspectivă. Din această cauză, susținerea pentru Hitler a crescut.

Represaliile nu au fost suficiente pentru extrema dreaptă. Hitler a scos Partidul Comunist în afara legii. Campania violenței atinsese, într-un an de zile, peste 2 milioane de victime, care au avut de suferit de pe urma agresiunilor „forțelor de ordine”.

Accesul social-democraților în parlament a fost blocat. Mulți dintre aceștia au fost arestați sau pur și simplu nu li s-a permis să intre în incinta Reichstagului. O parte însemnată a conducerii partidului a fost nevoită să fugă din țară, pentru a scăpa cu viață. Exemplele cele mai însemnate au fost Otto Braun, Albert Grzesinski și Karl Höltermann, președintele parlamentului. Victora naziștilor era completă.

Comuniștii dețineau 17% din locurile din parlament. Incendierea Reichstagului i-a dat prilejul lui Hitler de a elimina rezistanța marxistă. În acest context, naziștii au obținut o majoritate de trei sferturi în parlament. Rămași fără opozanți, aceștia au promulgat Actul de Împuternicire. Acest act conferea cancelarului puterea legislativă. Hitler putea să promulge legi, fără ca măcar să consulte parlamentul.

Rapoartele oficiale arată că, doar în două luni, în zona Rhin-ului și a Ruhr-ului, aproximati 8.000 de comuniști au fost arestați. Prin această teroare generalizată, Hitler și-a propus să schimbe toată administrația publică, până la cei mai mici funcționari. Acolo unde acest lucru nu s-a putut dintr-o dată, naziștii și-au plasat cel puțin câte un om cheie.

În condițiile în care Hitler deținea puterea absolută, Himmler, proiectantul holocaustului, a venit cu propunerea de a crea lagăre de concentrare. Această idee nu era nouă, ea fiind folosită și în trecut de către puterile coloniale. De exemplu, în timpul războiului din Africa de Sud-Vest, germanii au întemnițat în lagăre de concentrare 14.000 de nativi. Rata de mortalitate a fost de 45%, justificată de principiul „selecției naturale”. Această retorică a revenit și s-a impus la o scară nemaîntâlnită până atunci.

Lagăre de concentrare au apărut în toate colțurile Germaniei. Partidul Comunist a susținut că, în intervalul de un an de zile de la obținerea puterii, naziștii au întemnițat 130.000 de membri de partid. Din aceștia, 2.500 au fost uciși. Distrugând întreaga opoziție politică, Führerul și-a îndeplinit unul din obiectivele principale. Regimul totalitar începuse să se manifeste în plină forță. Controlând toate aspectele vieții socio-economice, Germania putea începe să ducă o politică externă cel puțin la fel de agresivă.

Noaptea cuțitelor lungi a fost un eveniment istoric cu rol de simbol. Evenimentul la care se referă este asasinarea liderilor SA, o mișcare politică din cadrul Partidului Nazist. Aceștia au fost uciși din mai multe motive. Hitler nu mai avea încredere în ei, devenind mult prea independenți. Mai mult, asasinarea lor a câștigat aprecierea liderilor armatei, atrăgând mai mulți comandanți militari de partea nazismului. Lichidarea acestora a reconfirmat puterea lui Hitler. Din acest moment, Hitler nu devenea doar stăpânul Germaniei, ci și conducătorul absolut al naziștilor.

În ciuda faptului că Hitler obținuse puteri sporite prin intermediul „Actului de Împuternicire”, acesta încă se temea de intervenția armatei. Dincolo de asigurarea loialității ofițerilor superiori, Führerul dorea să-și consolideze influența în interiorul partidului. Naziștii abia veniseră la putere și orice neînțelegeri în cadrul partidului ar fi putut conduce la ascensiunea comuniștilor.

Un rol foarte important în decizia lui Hitler de a scăpa de Ernst Röhm, conducătorul SA, l-au avut Himmler, Goering și Goebbels. Aceștia erau figuri importante în Partidul Nazist și erau îngrijorați de puterea crescândă pe care o avea Röhm.

Pentru a înțelege motivele lichidării SA, trebuie să înțelegem mai bine ideologia nazistă. „Mein Kampf” proclama faptul că victoria finală poate fi obținută numai prin unirea tuturor forțelor sub conducerea fermă a unui singur lider salvator. Distrugerea foștilor colaboratori a fost o practică obișnuită pentru Stalin, Mao Zedong și mulți alții. În acest sens, Hitler nu era diferit de alți dictatori. Logica sistemului totalitar este reprezentată de supunerea necondiționată.

Din momentul în care liderii SA au fost uciși, SS-ul a devenit principala mișcare paramilitară nazistă. Conducătorul SS-ului, numit și „Eșalonul de protecție” era Heinrich Himmler. Acesta a devenit o figură centrală a nazismului, ajungând „arhitectul” holocaustului.

SA a fost foarte activă în perioada interbelică, mai ales în perioada campaniei electorale trecute. Mișcarea paramilitară fusese foarte eficientă în a teroriza orice opoziție politică. Ea era compusă, în principal, de oameni care fuseseră lăsați șomeri de Marea Criză Economică. Tocmai din aceste motive, SA reprezenta o facțiune imprevizibilă și foarte greu de controlat.

Armata avea ezitări în a oferi suport total lui Hitler, tocmai din cauza rolului central pe care îl jucase SA în accederea naziștilor la putere. Armata privea cu dispreț mișcări paramilitare dezorganizate precum SA. Conducerea armatei dorea să devină principalul participant la impunerea ordinii. Prin lichidarea SA, Hitler obținea și sprijinul armatei. El a oferit pozițiile de conducere din cadrul SA unor militari de carieră, cu condiția unui jurământ de loialitate totală.

În jur de 77 de oameni au fost executați în urma hotărârii lui Hitler. O parte din aceștia nu aveau legătură cu SA, dar au fost uciși doar pe baza unor acuzații nedovedite. Motivația oficială a fost că Röhm ar fi încercat să dea o lovitură de stat. Acest fapt a fost contrazis de toate dovezile istorice. Röhm i-a fost loial lui Hitler, dar acest lucru nu a contat pentru calculul politic al liderilor naziști.