Drumul spre război
Datoria neplătită a Primului Război Mondial
autor Paul Boșcu, noiembrie 2016
Primul Război Mondial s-a sfârșit. Forțele unite ale Marii Britanii, Franței, Italiei și ale Statelor Unite ale Americii - Antanta au învins trupele Germaniei, Austro-Ungariei și ale Imperiului Otoman - Puterile Centrale.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Primul Război Mondial s-a sfârșit. Forțele unite ale Marii Britanii, Franței, Italiei și ale Statelor Unite ale Americii - Antanta au învins trupele Germaniei, Austro-Ungariei și ale Imperiului Otoman - Puterile Centrale.

Armistițiul dintre Aliați și Germania a fost cunoscut sub numele de Armistițiul de la Compiègne, după localitatea în care acesta a fost semnat. Acesta a fost înțelegerea care a oprit lupta în vestul Europei.

Chiar dacă armistițiul a dus la încheierea luptelor, a fost nevoie de șase luni pentru a negocia pacea. Pacea a fost încheiată în cadrul Conferinței de Pace de la Paris. Tratatul de pace a fost înregistrat de către Secretariatul Ligii Națiunilor și a fost tipărit în rândul tratatelor Ligii Națiunilor.

Tratatul de la Versailles a fost semnat. Prin acest tratat, Germania a fost forțată să se dezarmeze, să facă concesii teritoriale substanțiale și să plătească despăgubiri către țările care au făcut parte din Antanta.

Tratatul a afectat Germania în numeroase feluri. Germania a pierdut provinciile Alsacia și Lorena, care au fost restituite Franței. Eupen-Malmedy a fost dat Belgiei, iar Schleswig-Holstein Danemarcăi. Cele mai serioase pierderi au fost în partea de est, unde Germania a pierdut o suprafață mare din vestul Poloniei. Regiunea a fost restituită pentru că această țară și-a redobândit independența după mai bine de un secol în care teritoriul Poloniei a fost împărțit între Imperiul Țarist, Imperiul German și Austro-Ungaria. De asemenea, Germania a pierdut teritorii în favoarea noului stat, Cehoslovacia.

Germania a pierdut coloniile din Africa și i-a fost interzisă unificarea cu Austria. Zona Rinului a fost demilitarizată. Astfel, numărul forţelor armate germane a fost redus la 100.000 de oameni, fără obligativitatea serviciului militar. Totodată, Germaniei i-a fost interzisă producerea armelor sau importul de arme.

Economia germană a fost atât de slabă, încât doar un mic procent din cele 132 miliarde de mărci aur de reparații au fost plătite în valută. Cu toate acestea, această sumă a fost o povară semnificativă pentru economia germană. Deși cauzele hiperinflației de după război au fost complexe și contestate, totuși germanii au învinovățit Tratatul de la Versailles pentru prăbușirea economiei lor. Unii economiști au aproximat că reparațiile au reprezentat o treime din hiperinflație.

Germania nu a fost acceptată în cadrul negocierilor pentru pace. Prin urmare, la scurt timp după retragerea din lucrările Conferinței de Pace, guvernul german a emis un protest împotriva cererilor tratatului. Germanii considerau aceste cereri neloiale, văzându-le ca pe o încălcare de onoare. Indiferent de orientarea politică, toți germanii au denunțat tratatul ca fiind o insultă adusă onoarei naționale, în special prevederea care făcea Germania vinovată de începerea războiului.

În ceea ce priveşte reacţia internă în Germania, opinia publică a primit cu supărare şi chiar ostilitate tratatul, încă din momentul în care acesta a fost făcut public. Germanii nu se considerau responsabili de începerea războiului.

Opinia publică germană a crezut, iniţial, că la Versailles are loc o conferinţă de pace. Nu a știut că, de fapt, era o conferinţă în care Germaniei îi vor fi prezentate condiţiile de capitulare. La început, noul guvern al cancelarului Gustav Bauer a refuzat să semneze tratatul, iar forţele navale germane şi-au scufundat unele dintre nave, în semn de protest.

Reacția ostilă a germanilor nu a făcut decât să întărească atitudinea Antantei. Aceasta din urmă a adresat un ultimatum Germaniei pentru semnarea tratatului, alternativa fiind rezumarea ostilităţilor, de data aceasta, pe teritoriul german. În aceste condiţii, noul preşedinte german, Friedrich Ebert, şi-a dat consimţământul pentru semnarea tratatului. Lucrul acesta s-a întâmplat la exact cinci ani de la asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, eveniment care a declanșat Primul Război Mondial.

Ulterior, elemente conservatoare, naţionaliste, precum şi foşti lideri militari au început să critice pacea impusă, precum şi politicienii germani, evreii, socialiştii şi comuniştii. Acestora li s-a reproșat faptul că au trădat Germania în timpul războiului. Această teorie îşi avea izvorul în faptul că în noiembrie 1918, când Germania s-a predat, armatele sale se aflau încă pe teritoriu francez şi belgian. Totodată, pe frontul de est forţele germane au obţinut victoria împotriva ruşilor. În vest, se părea că Germania era aproape să câştige războiul odată cu începerea ofensivei din primăvara ultimului an de război.

Cel care s-a folosit de umilința națională a Germaniei a fost Adolf Hitler. Acesta a profitat de criza politică și economică care a urmat după Primul Război Mondial. Hitler a considerat că înfrângerea suferită în Primul Război Mondial s-a datorat trădării comuniștilor și socialiștilor, care au înjunghiat Germania pe la spate.

Adolf Hitler a devenit liderul Partidului Nazist. În virtutea dinamismului său și ajutat de abilitățile oratorice, Hitler a început să câștige simpatia germanilor.

Antisemitismul şi anticomunismul s-au intensificat odată cu crearea aşa-zisei Republici Sovietice Bavareze, un guvern comunist, care a condus Münchenul timp de două săptămâni, până când a fost zdrobit de către forţele guvernului german. Mulţi dintre liderii comunişti bavarezi au fost evrei. Lucrul acesta a permis naziştilor să ducă o campanie propagandistică intensă antisemită şi, totodată, să lege acest fapt şi de o trădare a comuniştilor.

Încercarea stângace a lui Hitler de a prelua puterea, episod denumit în istorie Puciul de la Berărie sau Puciul din Munchen, l-a costat o condamnare de cinci ani în închisoarea Landsberg. În perioada în care Hitler a stat închis, situația Germaniei s-a îmbunătățit considerabil, limitându-i oportunitățile de agitație politică.

În închisoare, Hitler a scris Mein Kampf, lucrare tradusă în limba romană cu titlul de Lupta Mea. Original, a fost intitulată Patru ani și jumătate de luptă împotriva minciunii, prostiei și lașității. Prin această carte, Hitler își arăta clar intenția de a transforma social Germania, bazându-se pe principiul rasial.

În Mein Kampf, autorul a avut drept teză principală a lucrării așa-zisul pericol „evreiesc“. Acesta consta într-o conspirație a evreilor de a ajunge la dominarea lumii. Totodată, Hitler a descris procesul prin care a devenit antisemit, în special în anii pe care i-a petrecut la Viena. A menționat faptul că, atunci când a venit la Viena, a avut o atitudine liberală, neconsiderând presa antisemită ca fiind demnă de atenția sa. Mai târziu, însă, a acceptat aceste puncte de vedere antisemite, care au devenit cruciale în programul său de reconstrucție a Germaniei.

Inițial, Hitler a scris Mein Kampf pentru adepții Partidului Nazist. Dar, cartea a crescut treptat în popularitate. Până a deveni Cancelar al Germaniei, Hitler a vândut aproximativ 220.000 de copii. Însă, până la sfârșitul războiului, aproximativ 10 milioane de copii a fost vândute sau distribuite numai în Germania.

Într-unul dintre capitole lucrării, Hitler a menționat și nevoia Germaniei de expansiune înspre Est. Hitler credea că organizarea Rusiei într-un stat nu s-a datorat abilităților politice ale rușilor, ci abilităților de formare statală ale minorității germane din spațiul slav.

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Mein Kampf a fost interzisă atât în R.F.G, cât și în R.D.G., în cadrul programelor de denazificare, instituite de Aliați și de Uniunea Sovietică. În anul 2016, odată cu expirarea drepturilor de autor deținute de guvernul Bavarez, cartea a fost republicată pentru prima dată în Germania după anul 1945.

După terminarea Primului Război Mondial, pe plan extern atât Germania, cât și Uniunea Sovietică s-au aflat într-o izolare diplomatică. Cele două țări au încheiat la Rapallo un tratat prin care au restabilit relații diplomatice. Tot la Rapallo, sovieticii și germanii au ajuns la o înțelegere secretă prin care rușii au permis germanilor să efectueze teste militare pe teritoriul URSS-ului. În schimb, germanii au instruit unii ofițeri sovietici în academiile militare din Germania. În plus, Germania a ajutat economic Uniunea Sovietică în procesul acesteia de industrializare.

Cele două țări, apreciind că normalizarea relaţiilor dintre ele le poate ajuta să iasă din izolarea diplomatică în care se aflau, au încheiat la Rapallo un tratat. Acest tratat prevedea renunţarea reciprocă la orice pretenţii de despăgubiri de război, precum şi restabilirea relaţiilor diplomatice dintre cele două state. Astfel, o colaborare între Germania şi URSS, chiar şi militară, devenea posibilă.

Generalul Otto Hasse a călătorit până la Moscova pentru a negocia termenii viitoarei colaborări. Astfel, Germania a ajutat Uniunea Sovietică în procesul acesteia de industrializare. De asemenea, ofiţerii sovietici urmau a fi instruiţi în Germania. În schimb, URSS a permis Germaniei ca o serie de experimente militare să se desfăşoare pe teritoriul statului sovietic.

Specialiştilor germani în materie de aviaţie şi blindate li s-a permis să îşi desfăşoare cercetările pe teritoriu sovietic. Germania a început și un program de creare a unor arme chimice, împreună cu alte proiecte. În jur de 300 de piloţi germani au fost antrenaţi în Rusia, la Lipetsk. În apropierea localităţii Kazan armata germană şi-a testat tancurile, iar la Saratov aceasta a avut un program de testare a diferitelor gaze toxice.

Imediat după încheierea tratatului, Germania a început să încalce, în mod subtil, restricțiile de ordin militar care i-au fost impuse la Versailles. A început o colaborare secretă cu Uniunea Sovietică, după încheierea tratatului de la Rapallo.

Odată cu semnarea Tratatului de pace de la Versailles, au intervenit problema respectării acestuia și începerea procesului de dezarmare şi demilitarizare, în special a Germaniei. Acest proces s-a dorit a fi coordonat de către Liga Naţiunilor. În cadrul conferinței de la Locarno, Franța și Marea Britanie au oferit garanții de securitate Cehoslovaciei și Poloniei. Deși în cadrul acestui tratat Germania s-a angajat să respecte granițele Franței, aceasta nu a oferit aceleași garanții pentru Polonia și Cehoslovacia.

Liga Naţiunilor, precursoarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, a fost creată în cadrul sistemelor tratatelor de pace de la Paris. Scopul ligii a fost menţinerii păcii, precum şi a hotărârilor luate la Paris. Principala problemă cu care s-a confruntat Liga Naţiunilor, în perioada interbelică, a fost problema dezarmării, pentru a se asigura evitarea unui viitor conflict european.

Franţa a propus un tratat de asistenţă mutuală prin care să se precizeze şi anumite obligaţii de asistenţă, precum şi măsuri împotriva agresorului. Tratatul a fost respins datorită faptului că statele membre nu au ajuns la un numitor comun privind definirea agresorului.

Eşecul suferit în ceea ce priveşte tratatul de asistenţă mutuală a determinat Franţa să încerce să îşi asigure securitatea pe calea unor înţelegeri regionale. Astfel, în cadrul Conferinţei de la Locarno, au fost încheiate acorduri între Germania, Belgia, Franţa, Marea Britanie şi Italia. Acordurile priveau menţinerea frontierelor dintre Germania şi Belgia şi dintre Germania şi Franţa. Germania a refuzat să acorde aceleaşi garanţii pentru Cehoslovacia şi Polonia. În aceste condiţii, tot la Locarno, Franţa a încheiat cu cele două state tratate prin care s-a angajat să acorde asistență, în cazul în care unul din cele două state este agresat.

Eforturile europene de a se încheia un tratat comun de securitate au dat roade prin semnarea pactului Briand-Kellogg.

Pactul Briand-Kellogg prevedea, printre altele, renunţarea la război ca instrument de politică naţională. De asemenea, s-a semnat la Moscova un protocol prin care se punea imediat în aplicare pactul anterior menţionat.

Pactul a fost semnat de 44 de ţări, printre care şi URSS. Principalul minus al pactului Briand-Kellogg a fost faptul că, deşi agresiunea era condamnată, agresorul nu a fost definit. Totodată, nu au fost indicate soluţii şi măsuri împotriva eventualelor agresiuni şi conflicte.

Un pas important înspre pacificare s-a făcut la Conferinţa Dezarmării de la Londra. Atunci, Uniunea Sovietică a propus un proiect de convenţie pentru definirea agresorului. Proiectul URSS-ului a stat la baza convenţiilor interstate semnate la Londra.

Calitatea de agresor se acorda unui stat, în anumite condiții: dacă declara război altui stat, dacă invada cu forţe terestre, navale sau aeriene teritoriul altui stat, dacă instituia o blocadă navală asupra altui stat sau dacă sprijinea pe teritoriul propriu bande înarmate pregătite de a invada teritoriul altui stat. Ca măsuri represive contra agresorului, se admiteau numai boicotul economic şi ruperea relaţiilor diplomatice.

Îmbunătățirile poziției Germaniei au fost anulate în totalitate de un eveniment neprevăzut: Accidentul de pe Wall Street.

Criza economică a avut un impact puternic în Germania. Rata de șomaj a crescut la 30%, iar guvernul german nu a crescut cheltuielile pentru a putea face față noilor realități. A existat teama că acest lucru ar putea duce la un nou val de inflație majoră, asemenea celui din anul 1923.

Efectul imediat al căderii bursei a fost faptul că toate împrumuturile americane, care au susținut artificial întreaga economie a lumii, au fost retrase. Consecința asupra economiei globale a fost dramatică, dar pentru Germania a fost cea mai dură lovitură. Această nouă rundă de dificultăți economice i-a lăsat lui Hitler oportunitatea de a face capital politic.

Criza a dus la dezbinarea partidelor politice din Parlament. În loc să formeze o alianță pentru a adopta legislația de care aveau nevoie, aceștia s-au separat în grupuri încă de la început compromise. În final, Hitler și Partidul Nazist au fost cei care au promis un viitor mai luminat Germaniei.

În Germania a avut loc un referendum. Acesta s-a dovedit a fi o încercare nereușită de a renunța la Tratatul de la Versailles și de a-l declara o ofensă criminală adusă oficialilor germani care cooperau în colectarea reparațiilor de război. Referendumul a fost favorabil Partidului Nazist și este considerat un eveniment important în istoria Germaniei. Expunerea în mediatizatul ziar a lui Hugenberg a adus naziștilor notorietatea. Numele liderului lor, Adolf Hitler, a devenit uzual în Germania.

Hitler a candidat la funcția de președinte al Germaniei. Deși nu a câștigat alegerile, a obținut un capital politic mare în Germania.

Președintele Republicii Germane, Paul von Beneckendorff und Hindenbug, l-a declarat pe Hitler Cancelar al Germaniei. Acest eveniment a reprezentat o victorie importantă pentru Hitler, anume obținerea puterii.

Rezultatul alegerilor a arătat că Partidul Nazist a fost votat cu 44 de procente. A fost suficient pentru a garanta naziștilor 288 din 647 de scaune în Parlament. Din momentul în care Hitler a obținut puterea, acesta a început imediat să distrugă vechile structuri ale statului si societății și să le reconstruiască după modelul naționalist-socialismului. Toate partidele politice, cu excepția Partidului Nazist, au fost interzise.

Hitler a ordonat o extindere rapidă a poliției de stat, Gestapoul. L-a numit pe Hermann Göring responsabil cu controlul acestei noi forțe de securitate. Gestapo-ul era compus în totalitate din naziști dedicați, gata să ia partea partidului în fața oricărei opoziții.

Numirea lui Hitler în funcția de cancelar al Germaniei a fost un moment de cotitură în istoria Germaniei și, în final, în istoria lumii. Planul său, îmbrățișat de o mare parte a populației, era să elimine politica și să facă din Germania un stat unificat, cu un singur partid politic.

Progresiv, evreii au început să fie excluși din societate și evitați public.

Pactul Deutschland a fost o înțelegere secretă, încheiată între Adolf Hitler și șeful forțelor armate germane, generalul Werner von Blomberg. Prin această înțelegere, armata s-a angajat să-l sprijine pe Hitler pentru ca acesta să preia puterea totală în Germania.

Întâlnirea dintre Hitler și von Blomberg a avut loc la bordul cuirasatului Deutchsland. În acel moment, von Blomberg era ministrul de Apărare al Germaniei. Din această poziție a devenit liderul politic al armatei germane. Acesta și-a exprimat suportul pentru ca Hitler să devină președinte al Reich-ului după moartea lui Paul von Hindenburg. Condiția impusă de von Blomberg lui Hitler a stipulat ca Reichswehrul să păstreze controlul absolut asupra deciziilor militare.

Şeful SA-ului, Sturmabteilung – Cămăşile Brune, Ernst Röhm, a făcut presiuni pentru formarea unui nou minister, care să cuprindă toate forţele armate ale Germaniei. Acest minister urma să-l aibă pe Röhm la conducere. Situaţia nu prevestea nimic bun nici pentru Blomberg, şi nici pentru Hitler. Arătându-şi disponibilitatea de a pune în aplicare imediat Pactul Deutschland, Blomberg a ordonat includerea svasticii pe uniformele forţelor armate. În acest timp, Röhm continua să facă presiuni pentru cauza sa. Blomberg l-a avertizat pe Hitler că, dacă nu vor fi luate măsuri de asigurare a păcii interne, Hindenburg va declara legea marţială.

Dacă șeful SA-ului, Ernst Röhm, ar fi ajuns să controleze armata germană, Hitler ajungea într-o poziţie marginalizată şi slăbită. Hitler a înţeles pericolul. Astfel, gărzile sale de corp personale SS au acţionat cu o cruzime neaşteptată împotriva lui Röhm. Această acțiune a devenit cunoscută sub numele de Epurarea Sângeroasă sau Noaptea Cuţitelor Lungi. SS-ul a acționat într-o serie de răpiri şi execuţii sumare, care au lăsat în urmă 200 de morţi. Armata nu a intervenit în timpul epurării. Blomberg a emis un Ordin de zi, în care lăuda „hotărârea ostăşească a Führerului şi curajul său exemplar“ în lichidarea „rebelilor şi trădătorilor“ din SA.

După moartea lui Hindenburg, cu sprijinul deplin al Armatei, Hitler a preluat preşedinţia şi comanda supremă a forţelor armate. Acest lucru a fost posibil în baza unei legi aprobate de Cabinet, în timpul vieții lui Hindenburg. La funeraliile lui Hindenburg, Blomberg i-a sugerat noului preşedinte că trebuie ca toţi soldaţii să i se adreseze cu formula „Mein Führer“. Această propunere a fost primită cu bunăvoinţă din partea lui Hitler.

Blomberg a dat ordin ca un nou jurământ de credinţă să fie depus faţă de Hitler şi nu faţă de funcţia prezidenţială sau faţă de stat. Modul de formulare a jurământului era lipsit de orice ambiguitate: „Depun, în numele lui Dumnezeu, acest jurământ sfânt: că voi da dovadă de supunere necondiţionată faţă de Adolf Hitler, Führerul statului şi al poporului german, Comandant Suprem al Forţelor Armate, şi, ca brav soldat, că voi fi gata oricând să-mi dau viaţa pentru acest jurământ“.

Hitler a câştigat puterea supremă, însă numai cu permisiunea armatei germane. La numai două zile de la funeraliile lui Hindenburg, Blomberg i-a scris lui Hitler o scrisoare de un singur rând :„Mein Führer, aş dori să vă aduc aminte de declaraţia pe care aţi făcut-o Wehrmacht-ului. Blomberg“. Tonul era oarecum categoric, aducându-i aminte lui Hitler de obligaţiile sale din Pactul Deutschland. Fără acest angajament, Hitler nu putea să câştige supremaţia politico-militară. Această supremație i-a permis să arunce lumea în cel mai dezastruos război pe care l-a cunoscut vreodată.

Hitler a continuat să-şi plătească datoria pe care a acumulat-o în urma semnării Pactului Deutschland. Acesta i-a scris lui Blomberg o scrisoare prin care confirma faptul că pactul secret era încă în vigoare. I-a mulţumit generalului pentru jurământul de credinţă al armatei şi a adăugat: „Voi considera întotdeauna ca pe cea mai înaltă datorie a mea, aceea de a interveni în favoarea existenţei şi a inviolabilităţii Wehrmacht-ului, îndeplinind astfel ultimul testament al Feldmareşalului şi, în deplin acord cu propria mea dorinţă, de a sprijini cu hotărâre armata în misiunea sa de unică purtătoare a armelor naţiunii“.

Hitler a început să revizuiască Tratatul de la Versailles. Foarte mulți germani au crezut că Hitler doar încearcă să reinstaureze ordinea. Nimeni nu a luat măsuri împotriva sa sau împotriva deciziilor sale politice.

Venirea la putere a Partidului Naţional-Socialist în Germania a accelerat procesul de destrămare a eforturilor internaţionale de pace. Retragerea Germaniei din Liga Naţiunilor a deschis posibilitatea accelerării procesului german de înarmare.

Planurile agresive ale naziştilor au început să se manifeste cu mai multă îndrăzneală. Astfel, pregătind anexarea Austriei, guvernul nazist a sprijinit organizarea puciului naţional al naziștilor austrieci. Atunci a fost asasinat cancelarul Austriei, Engelbert Dollfuss. Acesta s-a opus anexării ţării sale de către Germania nazistă.

În programul de politică externă oficial al Germaniei naziste, revizuirea frontierelor a devenit un obiectiv principal. Hitler şi Mussolini au dus o politică intensă în acest sens. Astfel, cercurile concileatoriste din Marea Britanie, în frunte cu prim ministrul Ramsay MacDonald, au susţinut în Camera Comunelor, proiectul dictatorului fascist privind încheierea unui acord între Anglia, Franţa, Italia şi Germania. Acordul prevedea revizuirea tratatelor de la Paris, în cadrul Ligii Naţiunilor.

La Londra a fost reînnoită recunoaşterea dreptului de înarmare al Germaniei de către Marea Britanie și Franța. Aceasta s-a întâmplat în pofida faptului că Germania nazistă a început să încalce, în mod vizibil, prevederile tratatului de pace de la Paris.

Încurajat, guvernul german a decretat instituirea serviciului militar obligatoriu. Prin această măsură, restricţiile de la Versailles au fost înlăturate definitiv. Aceste restricții au impus Germaniei o forţă armată de numai 100.000 de oameni.

O nouă verigă de încurajare a politicii revizioniste germane a constituit-o acordul naval anglo-german. Încălcând prevederile tratatului de la Versailles, Marea Britanie a recunoscut dreptul Germaniei de a-şi construi o flotă de război într-un raport de 3/5 faţă de flota britanică.

Obişnuitele proteste ale lui Hitler, privind intenţiile lui pacifiste, au reuşit să liniștească bănuielile străinilor. Comandanţii Wehrmacht-ului au înțeles că acestea sunt doar vorbe în vânt. Hitler le-a ordonat, în acelaşi timp, să se pregătească pentru un conflict european generalizat. Hitler i-a declarat jurnalistului George Ward Price, de la ziarul londonez Daily Mail că „Germania nu va încălca pacea din proprie voinţă“. Însă, câteva zile mai târziu, a hotărât că Wehrmacht-ul trebuia să crească de la 21 la 36 de divizii. Intenţia sa era de a avea o armată de 63 de divizii, asemenea celei din anul 1914.

Ritmul agresiunii hitleriste a crescut exponenţial, pe măsură ce dictatorul german dobândea încredere. În acest timp, generalii germani s-au retras din procesul de luare a deciziei politice. Un pas major în militarizarea Germaniei l-a constituit decretul de înființare a forțelor aeriene germane. Acestea au purtat denumirea de Luftwaffe.

Anunţul oficial făcut de Hermann Göring, privind înfiinţarea Luftwaffe-ului, a avut loc în aceeaşi lună în care Germania a respins public clauzele privind dezarmarea din Tratatul de la Versailles. Aceste clauze au fost încălcate în secret de germani, încă de la ascensiunea la putere a lui Hitler.

Concomitent cu formarea Luftwaffe-ului, au fost adoptate legile de la Nürnberg. Acestea i-au scos efectiv pe evreii germani în afara legii. Totodată, aceste legi au transformat svastica în steagul oficial al Germaniei.

Hitler a încălcat Tratatul de la Versailles, trimiţând trupe în regiunea industrială a Rinului. Aceasta, în baza articolului 180 din Tratatul de Pace de la Paris, a fost desemnată ca zonă demilitarizată. Dacă forţele franco-britanice staţionate în apropiere opuneau rezistenţă armatei germane, acesteia i se dăduseră ordine de retragere la bază. O astfel de retragere l-ar fi costat pe Hitler aproape sigur poziţia de cancelar. Însă, puterile occidentale erau măcinate de vinovăţia de a fi impus germanilor ceea ce a fost caracterizat drept o pace nedreaptă. Astfel, le-au îngăduit germanilor să intre în regiunea Rinului fără a le opune rezistenţă.

Un influent politician liberal şi director de ziar, Philip Kerr, marchizul de Lothian, a fost cancelar al Ducatului de Lancaster în guvernul naţional al lui Ramsay MacDonald. Acesta a declarat: „La urma urmelor, nu fac decât să meargă în grădina din spatele casei lor“. Când Hitler a asigurat puterile occidentale că Germania nu dorea decât pacea, Arthur Greenwood, vicepreşedintele Partidului Laburist, a declarat în faţa Camerei Comunelor că: „Herr Hitler a făcut o declaraţie… ridicând o ramură de măslin… ceea ce ar trebui luat de bun, însă e inutil să mai spun că aceste declaraţii sunt lipsite de sinceritate“. În acest timp, Germania a introdus serviciul militar obligatoriu de doi ani.

Situaţia internaţională s-a caracterizat printr-o încordare tot mai accentuată, odată cu invazia Italiei în Etiopia.

Atacul Italiei asupra Etiopiei a înrăutăţit serios situaţia internaţională. Liga Naţiunilor a adoptat sancţiuni economice contra Italiei. Însă, caracterul formal al acestor sancţiuni şi lipsa de dorinţă din partea marilor puteri occidentale de a pune capăt agresiunii italiene au năruit autoritatea şi prestigiul Ligii Naţiunilor şi au dovedit că Liga nu era capabilă, ca şi în cazul Japoniei, să oprească agresiunea.

Diferența dintre cele două armate oponente a fost foarte mare în ceea ce privește tehnica militară. Atunci când un conflict a părut inevitabil, unii din cei 500.000 de oameni mobilizați la ordinele împăratului etiopian erau înarmați cu arcuri și sulițe. Armele de foc de care dispuneau datau dinaintea Primului Război Mondial.

Armata italiană era mult mai bine echipată decât cea etiopiană. A avut la dispoziția sa armament mult mai modern, precum mitraliere, tancuri și avioane.

Datorită superiorității tehnologice a armatei italiene, inevitabila înfrângere a Etiopiei s-a petrecut odată cu capturarea capitalei Addis Abeba.

Victoria în Etiopia a marcat maximum de popularitate și prestigiu pe care liderul italian Benito Mussolini l-a avut în cercurile internaționale. Toți liderii cu ambiții coloniale i-au susținut acțiunile.

După încheierea ostilităților, împăratul Etiopiei, Haile Selassie I, a plecat în exil. Țara sa a rămas sub ocupație italiană până în anul 1943. Atunci, armata italiană a fost înfrântă pe frontul african al celui de-al Doilea Război Mondial.

Recunoașterea oficială a independenței Etiopiei de către Italia nu a avut loc decât în anul 1947, în cadrul Conferinței de pace de la Paris.

După atacul italian asupra Etiopiei, s-a constituit o alianță între Germania, Italia și Japonia.

Benito Mussolini a fost adeptul unei alianțe cu Germania încă de la sfărșitul Primului Război Mondial. La acea vreme, Mussolini era doar liderul mișcării fasciste și nu avea nicio funcție în guvernul italian. Totodată, Hitler a dorit o alianță cu Italia încă din anii ‘20.

După ce a devenit cancelar, Hitler i-a trimis un mesaj personal lui Mussolini. Prin acest mesaj și-a exprimat admirația și respectul său față de liderul italian.

Inițial, relația dintre cei doi dictatori a fost oarecum tensionată. Aceasta, datorită faptului că Mussolini nu dorea ca Germania să anexeze Austria. O primă întâlnire dintre Mussolini și Hitler a avut loc la Veneția, unde dictatorul german l-a asigurat pe Mussolini că nu va interveni în Austria. La scurt timp, însă, naziștii austrieci l-au asasinat pe cancelarul austriac, provocând o reacție dură din partea lui Mussolini. Acesta din urmă l-a avertizat pe Hitler că o invazie a Austriei va provoca un război cu Italia.

Relațiile dintre cele două țări s-au îmbunătățit considerabil, atunci când Germania a susținut invazia Italiei în Etiopia. Cele două țări au semnat un tratat de cooperare, după acest eveniment.

Originile alianței dintre Japonia și Germania se găsesc în vizita diplomatului japonez Oshima Hiroshi la Berlin. Acesta i-a propus lui Joachim von Ribbentrop o alianță între cele două țări împotriva Uniunii Sovietice. Totodată, Italia și-a exprimat interesul de se alătura celor două țări într-o alianță.

Germania și Japonia au semnat un pact anti-comunist. Pactul prevedea faptul că cele două țări se vor apăra reciproc, în cazul unui atac sovietic. La acest pact a aderat și Italia, iar, odată cu invazia URSS-ului de către Germania, pactul a fost semnat și de celelalte țări care au participat la invazie.

Alianța militară dintre cele trei țări s-a consemnat odată cu semnarea Actului Tripartid. La acest pact au aderat și Ungaria, România, Slovacia și Bulgaria.

Un alt eveniment care a contribuit la începerea celui de-al Doilea Război Mondial a fost începerea Războiului Civil din Spania. Acesta a izbucnit din cauza neînțelegerilor interne din cadrul facțiunilor existente în armata spaniolă.

Războiul s-a dat între Republicani, care erau loiali guvernului democratic de stânga, și grupul de naționaliști, denumiți Falangiști. Aceștia din urmă erau conduși de generalul Francisco Franco, care era susținut de către Hitler și Mussolini. Cei doi dictatori i-au trimis ajutoare considerabile lui Franco pe durata războiului.

Războiul a început printr-o declarație de opoziție a unui grup de generali din armata spaniolă împotriva guvernului de stânga, condus de președintele Manuel Azana. Aceștia au fost, inițial, conduși de către Jose Sanjurjo. Acesta din urmă a fost ucis la întoarcerea sa din Portugalia, unde se afla în exil. Generalul Franco a preluat conducerea Falangiștilor.

Odată cu începerea ostilităților, rebelii nu au reușit să captureze orașele importante ale Spaniei: Madrid, Barcelona, Valencia, Bilbao sau Malaga. Țara a fost, astfel, divizată politic și economic, în timp ce Republicanii și Naționaliștii s-au luptat pentru control.

Naționaliștii au avansat dinspre sud și vest, capturând aproape toată coasta Spaniei. De asemenea, aceștia au ajuns și să asedieze Madridul pe aproape toată durata războiului.

Naționaliștii au capturat și mari părți din Catalunia. Astfel, războiul s-a încheiat cu victoria forțelor conduse de Franco. După război, mii de Republicani au luat calea exilului, iar cei care au rămas în Spania au fost persecutați de către Naționaliști.

Deși Spania a rămas neutră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, totuși, a oferit suport tacit Germaniei și Italiei. Războiul civil din această țară a fost și el un factor care a contribuit la începerea ostilităților dintre Aliați și Axă.

Generalul Franco s-a instaurat ca dictator al Spaniei până la moartea sa, în noiembrie 1975. Atunci, a venit la putere regele Juan Carlos, iar Spania a făcut treptat tranziția spre o țară democratică.

Germania a intervenit activ în Războiul civil spaniol. Hitler a trimis în Spania Legiunea Condor, o unitate compusă din peste 12.000 de „voluntari“. La această legiune se adăugau avioane de luptă Luftwaffe. Hitler a trimis aceste forțe pentru a-şi sprijini colegul fascist, generalul Francisco Franco. Între timp, Italia fascistă a lui Benito Mussolini trimitea forţe armate ce vor ajunge, în cele din urmă, să însumeze 75.000 de oameni.

Spania a fost teatrul de operaţiuni în care Legiunea Condor a perfecţionat tehnica bombardamentului „covor“. Prin această tehnică au fost aruncate aproximativ 1.225.000 de kilograme de bombe şi s-au tras mai mult de patru milioane de cartuşe de mitralieră.

Marea Britanie şi Franţa au organizat, la Londra, o conferinţă la care au participat 26 de ţări. În urma acestei conferințe, s-a înfiinţat un comitet de supraveghere a aplicării principiului neintervenţiei în afacerile interne ale Spaniei. Atât Germania, cât şi Italia au participat ca membri în cadrul comitetului, până în momentul în care farsa a fost dată în vileag. Suportul primit de Franco din partea Germaniei, dar și din partea Italiei a fost unul dintre factorii decisivi ai războiului din Spania.

Hitler şi-a dezlănţuit politica militaristă faţă de vecinii săi. Această politică a fost purtată mai ales faţă de aceia care includeau o populaţie importantă de etnici germani în vecinătatea hotarelor Reich-ului. Faptul că totul făcea parte dintr-un plan mult mai ambiţios a fost demonstrat de procesul-verbal al unei reuniuni convocate de către Hitler la sediul Cancelariei Reich-ului. Întâlnirea a durat aproape patru ore. A fost convocată cu intenţia de a le spulbera şefilor de stat major orice iluzie în ceea ce priveşte direcţia planurilor sale.

Hitler s-a adresat lui Blomberg, primul feldmareşal al celui de-al Treilea Reich, generalului Werner von Fritsch, comandantul suprem al Wehrmacht-ului, amiralului Erich Raeder, comandantul suprem al Marinei germane, lui Göring, comandantul suprem al Luftwaffe-ului, şi ministrului de Externe, baronul Konstantin von Neurath. În timp ce asistentul său, colonelul Friedrich Hossbach, înregistra cu grijă procesul-verbal, Führerul a început prin a declara că scopul întâlnirii nu ar putea fi discutat înaintea Cabinetului Reich-ului „pur şi simplu din cauza importanţei chestiunii“.

Hitler le-a explicat generalilor faptul că istoria Imperiului Roman şi a celui Britanic „arătaseră că expansiunea se poate realiza numai prin distrugerea oricărei rezistenţe şi prin asumarea de riscuri“. Aceste riscuri, prin care înţelegea războaie de scurtă durată împotriva Marii Britanii şi a Franţei, ar trebui asumate înainte de perioada 1943–1945. Hitler a văzut această perioadă ca fiind „punctul de cotitură al regimului“ pentru că, după acest interval, „lumea s-ar aştepta la un atac din partea noastră şi şi-ar spori, de la an la an, contramăsurile. Vom fi obligaţi să trecem la ofensivă, în vreme ce lumea încă îşi pregăteşte defensiva“.

Pentru a proteja flancurile Germaniei, Hitler urmărea „să doboare Cehoslovacia şi Austria“, concomitent „şi cu viteza fulgerului“, într-un război ofensiv. Hitler a considerat că britanicii şi francezii îi „abandonaseră deja implicit pe cehi“ şi că „fără sprijinul britanicilor, nu este de aşteptat vreo acţiune ofensivă a Franţei împotriva Germaniei“. Într-o primă fază, trebuiau distruse rapid Austria şi a Cehoslovacia. Apoi, urmau Anglia şi Franţa. După aceea, Hitler se putea concentra asupra creării unui uriaş imperiu colonial în Europa.

Planurile lui Hitler i-au tulburat pe generalii Werner von Blomberg şi Werner von Fritsch. Acesta din urmă a propus chiar să-şi amâne vacanţa planificată. Împreună, era posibil ca Blomberg şi Fritsch să-l împiedice pe Hitler să-şi încheie ultima etapă a planurilor. Însă, von Blomberg a fost obligat să demisioneze din importanta sa funcţie. Acesta a demisionat după ce a ieşit la iveală faptul că proaspăta sa soţie, Margarethe Gruhn, care era cu 35 de ani mai tânără, a pozat pentru un catalog pornografic, realizat de un evreu ceh cu care aceasta a trăit. De asemenea, Margarethe Gruhn figura în paginile registrului cu prostituate de la poliţia din Berlin.

Pentru a înrăutăţi lucrurile, atât Hitler, cât şi Hermann Göring au fost martori la nunta cuplului, oficiată în incinta Ministerului de Război. Fritsch a fost şi el obligat să-şi dea demisia, fiind bănuit că a fost şantajat de un „băiat de companie“ din Berlin, pe numele său Otto Schmidt. Fritsch nu s-a făcut vinovat de această acuzație. Ulterior a fost achitat în justiţie, invocându-se o identitate greşită. E foarte probabil că acest lucru i-a fost înscenat de către Heinrich Himmler, şeful SS. Orice opoziţie a generalilor germani faţă de eliminarea acestuia a fost subminată de către generalul Wilhelm Keitel, devotat lui Hitler.

Cu toate că Hitler nu a urmărit demisia lui von Blomberg, a ştiut să exploateze cu promptitudine o situaţie ce se putea dovedi complicată. Astfel, Hitler şi-a extins controlul personal asupra forţelor armate ale Germaniei. Prin faptul că nu a numit niciun succesor oficial al lui Blomberg, Hitler şi-a însuşit efectiv rolul de ministru de Război. Hitler l-a numit pe Wilhelm Keitel consilier personal privind totalitatea chestiunilor referitoare la Wehrmacht.

Hitler s-a numit pe el însuşi şi pe Keitel, în locul lui Blomberg şi al lui Fritsch. Astfel, a pecetluit, de facto, dacă nu în mod imediat, de jure, preluarea controlului asupra forţelor armate germane. În decurs de numai câteva zile, a realizat o reorganizare masivă a eşaloanelor de vârf ale maşinăriei militare. Doisprezece generali au fost îndepărtaţi, iar deţinătorii a 51 de alte posturi au fost repartizaţi în alte locuri. Calea era deschisă pentru ca Hitler să-şi instaleze dominaţia completă asupra forţelor armate germane.

În timpul proceselor de la Nürnberg, ce au avut loc după război, Keitel declara: „De atunci înainte, Hitler a început să dea ordine direct forţelor armate terestre, navale şi aeriene. Nimeni nu dădea vreun ordin fără aprobarea lui Hitler. Bineînţeles că le-am semnat, însă ele veneau de la Hitler. A fost dorinţa şi intenţia lui Hitler de a face ca întreaga putere şi decizie în stat să depindă de el. Era un lucru pe care nu putea să îl facă cu Blomberg lângă el“.

Hitler s-a implicat tot mai îndeaproape în fiecare aspect al procesului de luare a deciziilor strategice. Acest lucru l-a înfăptuit prin intermediul lui Keitel, cât şi prin intermediul obedientului său adjunct, generalul-maior Alfred Jodl. Membrii Înaltului Comandament German, adesea de o rigoare prusacă, erau, în mare parte, de origine aristocrată. Aceștia erau plini de resentimente faţă de umilinţele îndurate la sfârșitul Primului Război Mondial. Au îngăduit ca rolul lor tradiţional de strategi să fie uzurpat de către un om pe care mulţi dintre ei îl admirau doar ca om de stat, însă despre al cărui talent ca militar nici unul dintre ei nu ştia nimic.

Următoarea preocupare a lui Hitler a fost anexarea Austriei. Anschluss-ul a fost termenul nazist de propagandă pentru invadarea și anexarea forțată a Austriei de către Germania nazistă.

Nu a fost nevoie de un război împotriva Austriei pentru ca aceasta să fie inclusă în Reich. Trupele germane au intrat în ţară şi au beneficiat de un sprijin popular îndeajuns de puternic pentru ca Hitler să declare Anschluss-ul, două zile mai târziu. Acesta a fost condus de către armată într-un marş triumfal pe străzile din Viena. Cu toate că unirea celor două ţări a fost interzisă prin Tratatul de la Versailles, Hitler a prezentat-o Vestului ca pe un fapt împlinit. Singurele focuri trase la furie, în timpul Anschluss-ului, i-au avut drept autori pe numeroşii evrei care se sinucideau în timp ce Wehrmacht-ul trecea graniţa.

Armata germană a mărșăluit spre Austria, iar Hitler a declarat unificarea Austriei cu Germania nazistă. În primele zile ale celui de al treilea Reich, Austria avea multe contradicții. Regimul lui Hitler a început limitarea fiecărui aspect al societății, începând cu arestări în masă ale austriecilor care au încercat să părăsească țara. În același timp, alții îi aclamau pe Hitler și armatele sale, urându-le bun venit pe teritoriul lor.

La scurt timp după aceasta, a fost organizată umilirea publică a evreilor din Viena, incluzând și curățarea străzilor de către aceștia cu periuțe de dinți. A fost organizat un lagăr de concentrare în Mauthausen. Lagărul a devenit celebru pentru cruzimea și barbaritatea cu care erau tratați cei închiși. Foarte multe victime au murit în timpul muncii în cariera lagărului.

Anschluss-ul, care mărea primejdia pentru Cehoslovacia, nu a fost sancţionat prin nicio măsură de Liga Naţiunilor. De asemenea, acesta nu a provocat englezilor decât un protest formal. Protestul a fost anulat trei zile mai târziu de către declaraţia premierului britanic în Camera Comunelor, prin care se accepta anexarea Austriei ca pe un fapt împlinit.

Germania nazistă, profitând de atitudinea pacifistă a statelor occidentale, a trecut la pasul următor. A înmânat reprezentaţilor Marii Britanii şi Franţei câte o notă prin care se aducea la cunoştinţă că „momentul oportun pentru garantarea statutului teritorial al Ceholovaciei trebuie lăsat la aprecierea Germaniei“, şi că „orice amestec al puterilor occidentale în această parte a Europei nu va contribui la organizarea păcii“. Era deschisă, astfel, poarta prin care Germania a anexat Regiunea Sudetă a Cehoslovaciei.

Hitler a reuşit să gestioneze următoarea criză tot atât de abil ca pe cele anterioare. Această criză s-a referit la Regiunea Sudetă, vorbitoare de limbă germană din Cehoslovacia, regiune transferată Pragăi la Versailles. Sudeţii de origine germană au început să se agite pentru a se uni cu Reich-ul, în cadrul unor demonstraţii atent orchestrate. Aceste demonstraţii au degenerat, ocazional, în violență.

A fost nevoie de o a doua întâlnire cu Hitler, la Bad Godesberg, înainte ca Chamberlain să poată ajunge la concluzia că Marea Britanie şi Franţa puteau să-i determine pe cehi să accepte situaţia. Scopul era acela de a evita un război pentru care puterile occidentale încă erau nepregătite. Raportând cabinetului la întoarcerea de la Godesberg, Chamberlain a declarat că era convins de faptul că Hitler „nu l-ar amăgi din proprie voinţă pe omul pe care îl respectă şi cu care a negociat“.

Naziştii sudeţi din parlamentul ceh au pus la cale o grevă, ca urmare a unei interdicţii de organizare de întruniri politice. Hitler a alimentat cu abilitate criza pe tot parcursul anului, mobilizând Wehrmacht-ul şi cerând, în luna următoare, anexarea Regiunii Sudete la Germania. Apoi, a declarat că aceasta era ultima sa achiziţie teritorială în Europa.

A fost nevoie de o a treia întâlnire, la München, înainte ca Germania, Italia, Marea Britanie şi Franţa să poată ajunge la o înţelegere în privinţa extinderii teritoriale şi a planului de integrare a Regiunii Sudete în Reich. Prezentând Acordul de la München Camerei Comunelor, Chamberlain a declarat: „Nădăjduiesc şi cred că, în baza noului sistem de garanţii, noua Cehoslovacie va beneficia de o siguranţă mai mare decât aceea de care s-a bucurat în vreun alt moment din trecut“. În ciuda crasei naivităţi a acestei declaraţii, putem fi cel puţin siguri de faptul că Chamberlain credea în ea.

Premierul britanic, Neville Chamberlain, a zburat spre reşedinţa alpină a lui Hitler din Berchtesgaden pentru a încerca să negocieze o rezolvare a crizei. La întoarcere, Chamberlain îi scria surorii sale, Ida: „Pe scurt, ajunsesem la un anumit nivel de încredere – ceea ce şi urmăream – şi, din parte-mi, în ciuda asprimii şi a neînduplecării pe care am crezut că le văd pe faţa lui, am avut impresia că am de-a face cu un om pe care te poţi bizui după ce şi-a dat cuvântul de onoare.“

Hitler a dorit, de fapt, arsenalul cehoslovac, nodurile de comunicaţii din această ţară şi poziţii apropiate de frontierele Poloniei şi României. Speculând disensiunile dintre cehi şi slovaci, naziştii au obţinut proclamarea „independenţei“ Slovaciei.

La o lună după München, Hitler şi Mussolini au sprijinit anexarea sudului Slovaciei de către Ungaria. Această anexare s-a petrecut brusc şi fără consultarea Marii Britanii şi a Franţei. Aceasta l-a adus pe Chamberlain în situaţia de a declara în Camera Comunelor că: „Noi nu am garantat niciodată graniţele, aşa cum erau ele. Tot ceea ce am făcut a fost să dăm garanţii împotriva unei agresiuni neprovocate – ceea ce e un lucru cu totul diferit.“ O săptămână mai târziu, naziştii au dezlănţuit pogromul de şase zile împotriva evreilor germani, cunoscut în istorie sub numele de Noaptea de Cristal.

Trupele germane au ocupat ceea ce a mai rămas din Boemia şi Moravia, în Cehoslovacia. Hitler a intrat în triumf printr-o Pragă deprimată. Cabinetul Chamberlain a rămas fără explicaţii şi scuze, mai ales că, în aceeaşi lună, Hitler a denunţat pactul de neagresiune pe care l-a semnat cu Polonia cinci ani mai devreme.

Marea Britanie şi Franţa au dat garanţii Poloniei, promiţând să pornească la război împotriva Germaniei, dacă aceasta ar invada-o. Garanţia era concepută ca o măsură de siguranţă pentru a descuraja orice alte intenţii aventuroase din partea lui Hitler. Două săptămâni mai târziu, promisiuni similare au fost făcute României şi Greciei.

Marea Britanie a introdus serviciul militar pentru bărbaţii cu vârsta de 20 şi 21 de ani. În aceeaşi zi, Hitler a denunţat Acordul Naval Anglo-German, care a limitat mărimea flotelor ambelor ţări.

Ultimul act politic înainte de izbucnirea războiului a fost semnarea pactului de neagresiune dintre URSS şi Germania. Pactul a fost semnat de către miniştrii de externe ai celor două ţări, Joachim von Ribbentrop, respectiv Viaceslav Molotov.

Hitler a reuşit să dea cea mai mare lovitură din întreaga sa carieră de până atunci. Generalii germani au insistat că Polonia nu trebuie invadată până ce neutralitatea Rusiei nu era asigurată. Hitler s-a hotărât să realizeze cea mai impresionantă schimbare de tactică politică din secolul al XX-lea. În completă contradicţie cu tot ceea ce a susţinut mereu în privinţa aversiunii pe care o resimţea faţă de bolşevism, Hitler şi-a trimis ministrul de Externe, Joachim von Ribbentrop, la Moscova. Scopul vizitei a fost acela de a negocia cu noul ministru de Externe al lui Stalin, Viaceslav Molotov.

Cele două țări au fost aduse împreună de necesitatea, pentru Stalin, de a încuraja un război între Germania şi Occident. Hitler, de cealaltă parte, dorea ca războiul să fie purtat pe un singur front şi nu pe două, aşa cum s-a întâmplat în Marele Război. Astfel, atât ideologia comunistă, cât şi cea fascistă au trecut în plan secundar, în timp ce era semnat un pact amplu de neagresiune sovieto-nazist.

Deşi Uniunea Sovietică a purtat negocieri pentru un tratat cu democraţiile occidentale, Stalin a ales să încheie un tratat cu Germania. Încheierea unui tratat cu puterile occidentale însemna intrarea URSS-ului într-un conflict iminent cu Germania, război pentru care sovieticii nu erau pregătiți. Pe de altă parte, Hitler îi oferea pace şi teritorii. Astfel, din punctul de vedere al lui Stalin, un pact cu Germania părea să protejeze mai mult interesele sovietice, cel puţin pe termen scurt.

Hitler considera că Germania nu era încă pregătită pentru un război cu Uniunea Sovietică. Pactul asigura, deocamdată, securitatea Germaniei la est, în timp ce aceasta se pregătea pentru război cu puterile occidentale.

Pactul a conținut și un protocol secret care împărțea sferele de influență în Europa între cele două țări. Lituania şi o bună parte din Polonia intrau în sfera de influenţă germană. Cealaltă parte a Poloniei, Letonia, Estonia, Basarabia şi Finlanda reveneau sferei de influenţă sovietică.

După semnarea pactului de neagresiune cu Uniunea Sovietică, Germania a început pregătirile de război. Invazia Poloniei a fost primul pas în acest sens. Asigurându-se de semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, Hitler nu a mai pierdut timpul. O săptămână mai târziu, un deţinut anonim dintr-un lagăr de concentrare german a fost dus de către Gestapo la o staţie de transmisiune radio de lângă oraşul de frontieră Gleiwitz. A fost, apoi, îmbrăcat în uniforma armatei poloneze şi împuşcat.

După ce prizonierul îmbrăcat în uniformă poloneză a fost împușcat, a venit rândul propagandei naziste să acționeze. Aceasta a inventat repede o poveste prin care pretindea că polonezii au atacat Germania. Astfel, propaganda i-a îngăduit lui Hitler să invadeze Polonia ca măsură de „autoapărare“, fără a mai fi nevoie, în prealabil, de o declaraţie de război. Operaţiunea Himmler, aşa cum a fost codificată această farsă, a provocat prima victimă a celui de-al Doilea Război Mondial. Ţinând cont de modul oribil în care 50 de milioane de oameni au murit, nefericitul prizonier se putea considera printre norocoşi.