Armistițiul dintre Aliați și Germania a fost cunoscut sub numele de Armistițiul de la Compiègne, după localitatea în care acesta a fost semnat. Acesta a fost înțelegerea care a oprit lupta în vestul Europei.

Chiar dacă armistițiul a dus la încheierea luptelor, a fost nevoie de șase luni pentru a negocia pacea. Pacea a fost încheiată în cadrul Conferinței de Pace de la Paris. Tratatul de pace a fost înregistrat de către Secretariatul Ligii Națiunilor și a fost tipărit în rândul tratatelor Ligii Națiunilor.

Tratatul a afectat Germania în numeroase feluri. Germania a pierdut provinciile Alsacia și Lorena, care au fost restituite Franței. Eupen-Malmedy a fost dat Belgiei, iar Schleswig-Holstein Danemarcăi. Cele mai serioase pierderi au fost în partea de est, unde Germania a pierdut o suprafață mare din vestul Poloniei. Regiunea a fost restituită pentru că această țară și-a redobândit independența după mai bine de un secol în care teritoriul Poloniei a fost împărțit între Imperiul Țarist, Imperiul German și Austro-Ungaria. De asemenea, Germania a pierdut teritorii în favoarea noului stat, Cehoslovacia.

Germania a pierdut coloniile din Africa și i-a fost interzisă unificarea cu Austria. Zona Rinului a fost demilitarizată. Astfel, numărul forţelor armate germane a fost redus la 100.000 de oameni, fără obligativitatea serviciului militar. Totodată, Germaniei i-a fost interzisă producerea armelor sau importul de arme.

Economia germană a fost atât de slabă, încât doar un mic procent din cele 132 miliarde de mărci aur de reparații au fost plătite în valută. Cu toate acestea, această sumă a fost o povară semnificativă pentru economia germană. Deși cauzele hiperinflației de după război au fost complexe și contestate, totuși germanii au învinovățit Tratatul de la Versailles pentru prăbușirea economiei lor. Unii economiști au aproximat că reparațiile au reprezentat o treime din hiperinflație.

Germania nu a fost acceptată în cadrul negocierilor pentru pace. Prin urmare, la scurt timp după retragerea din lucrările Conferinței de Pace, guvernul german a emis un protest împotriva cererilor tratatului. Germanii considerau aceste cereri neloiale, văzându-le ca pe o încălcare de onoare. Indiferent de orientarea politică, toți germanii au denunțat tratatul ca fiind o insultă adusă onoarei naționale, în special prevederea care făcea Germania vinovată de începerea războiului.

Opinia publică germană a crezut, iniţial, că la Versailles are loc o conferinţă de pace. Nu a știut că, de fapt, era o conferinţă în care Germaniei îi vor fi prezentate condiţiile de capitulare. La început, noul guvern al cancelarului Gustav Bauer a refuzat să semneze tratatul, iar forţele navale germane şi-au scufundat unele dintre nave, în semn de protest.

Reacția ostilă a germanilor nu a făcut decât să întărească atitudinea Antantei. Aceasta din urmă a adresat un ultimatum Germaniei pentru semnarea tratatului, alternativa fiind rezumarea ostilităţilor, de data aceasta, pe teritoriul german. În aceste condiţii, noul preşedinte german, Friedrich Ebert, şi-a dat consimţământul pentru semnarea tratatului. Lucrul acesta s-a întâmplat la exact cinci ani de la asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, eveniment care a declanșat Primul Război Mondial.

Ulterior, elemente conservatoare, naţionaliste, precum şi foşti lideri militari au început să critice pacea impusă, precum şi politicienii germani, evreii, socialiştii şi comuniştii. Acestora li s-a reproșat faptul că au trădat Germania în timpul războiului. Această teorie îşi avea izvorul în faptul că în noiembrie 1918, când Germania s-a predat, armatele sale se aflau încă pe teritoriu francez şi belgian. Totodată, pe frontul de est forţele germane au obţinut victoria împotriva ruşilor. În vest, se părea că Germania era aproape să câştige războiul odată cu începerea ofensivei din primăvara ultimului an de război.

Cel care s-a folosit de umilința națională a Germaniei a fost Adolf Hitler. Acesta a profitat de criza politică și economică care a urmat după Primul Război Mondial. Hitler a considerat că înfrângerea suferită în Primul Război Mondial s-a datorat trădării comuniștilor și socialiștilor, care au înjunghiat Germania pe la spate.

Antisemitismul şi anticomunismul s-au intensificat odată cu crearea aşa-zisei Republici Sovietice Bavareze, un guvern comunist, care a condus Münchenul timp de două săptămâni, până când a fost zdrobit de către forţele guvernului german. Mulţi dintre liderii comunişti bavarezi au fost evrei. Lucrul acesta a permis naziştilor să ducă o campanie propagandistică intensă antisemită şi, totodată, să lege acest fapt şi de o trădare a comuniştilor.

Încercarea stângace a lui Hitler de a prelua puterea, episod denumit în istorie Puciul de la Berărie sau Puciul din Munchen, l-a costat o condamnare de cinci ani în închisoarea Landsberg. În perioada în care Hitler a stat închis, situația Germaniei s-a îmbunătățit considerabil, limitându-i oportunitățile de agitație politică.

În Mein Kampf, autorul a avut drept teză principală a lucrării așa-zisul pericol „evreiesc“. Acesta consta într-o conspirație a evreilor de a ajunge la dominarea lumii. Totodată, Hitler a descris procesul prin care a devenit antisemit, în special în anii pe care i-a petrecut la Viena. A menționat faptul că, atunci când a venit la Viena, a avut o atitudine liberală, neconsiderând presa antisemită ca fiind demnă de atenția sa. Mai târziu, însă, a acceptat aceste puncte de vedere antisemite, care au devenit cruciale în programul său de reconstrucție a Germaniei.

Inițial, Hitler a scris Mein Kampf pentru adepții Partidului Nazist. Dar, cartea a crescut treptat în popularitate. Până a deveni Cancelar al Germaniei, Hitler a vândut aproximativ 220.000 de copii. Însă, până la sfârșitul războiului, aproximativ 10 milioane de copii a fost vândute sau distribuite numai în Germania.

Într-unul dintre capitole lucrării, Hitler a menționat și nevoia Germaniei de expansiune înspre Est. Hitler credea că organizarea Rusiei într-un stat nu s-a datorat abilităților politice ale rușilor, ci abilităților de formare statală ale minorității germane din spațiul slav.

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Mein Kampf a fost interzisă atât în R.F.G, cât și în R.D.G., în cadrul programelor de denazificare, instituite de Aliați și de Uniunea Sovietică. În anul 2016, odată cu expirarea drepturilor de autor deținute de guvernul Bavarez, cartea a fost republicată pentru prima dată în Germania după anul 1945.

Liga Naţiunilor, precursoarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, a fost creată în cadrul sistemelor tratatelor de pace de la Paris. Scopul ligii a fost menţinerii păcii, precum şi a hotărârilor luate la Paris. Principala problemă cu care s-a confruntat Liga Naţiunilor, în perioada interbelică, a fost problema dezarmării, pentru a se asigura evitarea unui viitor conflict european.

Pactul Briand-Kellogg prevedea, printre altele, renunţarea la război ca instrument de politică naţională. De asemenea, s-a semnat la Moscova un protocol prin care se punea imediat în aplicare pactul anterior menţionat.

Pactul a fost semnat de 44 de ţări, printre care şi URSS. Principalul minus al pactului Briand-Kellogg a fost faptul că, deşi agresiunea era condamnată, agresorul nu a fost definit. Totodată, nu au fost indicate soluţii şi măsuri împotriva eventualelor agresiuni şi conflicte.

Un pas important înspre pacificare s-a făcut la Conferinţa Dezarmării de la Londra. Atunci, Uniunea Sovietică a propus un proiect de convenţie pentru definirea agresorului. Proiectul URSS-ului a stat la baza convenţiilor interstate semnate la Londra.

Calitatea de agresor se acorda unui stat, în anumite condiții: dacă declara război altui stat, dacă invada cu forţe terestre, navale sau aeriene teritoriul altui stat, dacă instituia o blocadă navală asupra altui stat sau dacă sprijinea pe teritoriul propriu bande înarmate pregătite de a invada teritoriul altui stat. Ca măsuri represive contra agresorului, se admiteau numai boicotul economic şi ruperea relaţiilor diplomatice.

Rezultatul alegerilor a arătat că Partidul Nazist a fost votat cu 44 de procente. A fost suficient pentru a garanta naziștilor 288 din 647 de scaune în Parlament. Din momentul în care Hitler a obținut puterea, acesta a început imediat să distrugă vechile structuri ale statului si societății și să le reconstruiască după modelul naționalist-socialismului. Toate partidele politice, cu excepția Partidului Nazist, au fost interzise.

Hitler a ordonat o extindere rapidă a poliției de stat, Gestapoul. L-a numit pe Hermann Göring responsabil cu controlul acestei noi forțe de securitate. Gestapo-ul era compus în totalitate din naziști dedicați, gata să ia partea partidului în fața oricărei opoziții.

Numirea lui Hitler în funcția de cancelar al Germaniei a fost un moment de cotitură în istoria Germaniei și, în final, în istoria lumii. Planul său, îmbrățișat de o mare parte a populației, era să elimine politica și să facă din Germania un stat unificat, cu un singur partid politic.

Progresiv, evreii au început să fie excluși din societate și evitați public.

Întâlnirea dintre Hitler și von Blomberg a avut loc la bordul cuirasatului Deutchsland. În acel moment, von Blomberg era ministrul de Apărare al Germaniei. Din această poziție a devenit liderul politic al armatei germane. Acesta și-a exprimat suportul pentru ca Hitler să devină președinte al Reich-ului după moartea lui Paul von Hindenburg. Condiția impusă de von Blomberg lui Hitler a stipulat ca Reichswehrul să păstreze controlul absolut asupra deciziilor militare.

Şeful SA-ului, Sturmabteilung – Cămăşile Brune, Ernst Röhm, a făcut presiuni pentru formarea unui nou minister, care să cuprindă toate forţele armate ale Germaniei. Acest minister urma să-l aibă pe Röhm la conducere. Situaţia nu prevestea nimic bun nici pentru Blomberg, şi nici pentru Hitler. Arătându-şi disponibilitatea de a pune în aplicare imediat Pactul Deutschland, Blomberg a ordonat includerea svasticii pe uniformele forţelor armate. În acest timp, Röhm continua să facă presiuni pentru cauza sa. Blomberg l-a avertizat pe Hitler că, dacă nu vor fi luate măsuri de asigurare a păcii interne, Hindenburg va declara legea marţială.

Dacă șeful SA-ului, Ernst Röhm, ar fi ajuns să controleze armata germană, Hitler ajungea într-o poziţie marginalizată şi slăbită. Hitler a înţeles pericolul. Astfel, gărzile sale de corp personale SS au acţionat cu o cruzime neaşteptată împotriva lui Röhm. Această acțiune a devenit cunoscută sub numele de Epurarea Sângeroasă sau Noaptea Cuţitelor Lungi. SS-ul a acționat într-o serie de răpiri şi execuţii sumare, care au lăsat în urmă 200 de morţi. Armata nu a intervenit în timpul epurării. Blomberg a emis un Ordin de zi, în care lăuda „hotărârea ostăşească a Führerului şi curajul său exemplar“ în lichidarea „rebelilor şi trădătorilor“ din SA.

După moartea lui Hindenburg, cu sprijinul deplin al Armatei, Hitler a preluat preşedinţia şi comanda supremă a forţelor armate. Acest lucru a fost posibil în baza unei legi aprobate de Cabinet, în timpul vieții lui Hindenburg. La funeraliile lui Hindenburg, Blomberg i-a sugerat noului preşedinte că trebuie ca toţi soldaţii să i se adreseze cu formula „Mein Führer“. Această propunere a fost primită cu bunăvoinţă din partea lui Hitler.

Blomberg a dat ordin ca un nou jurământ de credinţă să fie depus faţă de Hitler şi nu faţă de funcţia prezidenţială sau faţă de stat. Modul de formulare a jurământului era lipsit de orice ambiguitate: „Depun, în numele lui Dumnezeu, acest jurământ sfânt: că voi da dovadă de supunere necondiţionată faţă de Adolf Hitler, Führerul statului şi al poporului german, Comandant Suprem al Forţelor Armate, şi, ca brav soldat, că voi fi gata oricând să-mi dau viaţa pentru acest jurământ“.

Hitler a câştigat puterea supremă, însă numai cu permisiunea armatei germane. La numai două zile de la funeraliile lui Hindenburg, Blomberg i-a scris lui Hitler o scrisoare de un singur rând :„Mein Führer, aş dori să vă aduc aminte de declaraţia pe care aţi făcut-o Wehrmacht-ului. Blomberg“. Tonul era oarecum categoric, aducându-i aminte lui Hitler de obligaţiile sale din Pactul Deutschland. Fără acest angajament, Hitler nu putea să câştige supremaţia politico-militară. Această supremație i-a permis să arunce lumea în cel mai dezastruos război pe care l-a cunoscut vreodată.

Hitler a continuat să-şi plătească datoria pe care a acumulat-o în urma semnării Pactului Deutschland. Acesta i-a scris lui Blomberg o scrisoare prin care confirma faptul că pactul secret era încă în vigoare. I-a mulţumit generalului pentru jurământul de credinţă al armatei şi a adăugat: „Voi considera întotdeauna ca pe cea mai înaltă datorie a mea, aceea de a interveni în favoarea existenţei şi a inviolabilităţii Wehrmacht-ului, îndeplinind astfel ultimul testament al Feldmareşalului şi, în deplin acord cu propria mea dorinţă, de a sprijini cu hotărâre armata în misiunea sa de unică purtătoare a armelor naţiunii“.

Anunţul oficial făcut de Hermann Göring, privind înfiinţarea Luftwaffe-ului, a avut loc în aceeaşi lună în care Germania a respins public clauzele privind dezarmarea din Tratatul de la Versailles. Aceste clauze au fost încălcate în secret de germani, încă de la ascensiunea la putere a lui Hitler.

Concomitent cu formarea Luftwaffe-ului, au fost adoptate legile de la Nürnberg. Acestea i-au scos efectiv pe evreii germani în afara legii. Totodată, aceste legi au transformat svastica în steagul oficial al Germaniei.

Războiul s-a dat între Republicani, care erau loiali guvernului democratic de stânga, și grupul de naționaliști, denumiți Falangiști. Aceștia din urmă erau conduși de generalul Francisco Franco, care era susținut de către Hitler și Mussolini. Cei doi dictatori i-au trimis ajutoare considerabile lui Franco pe durata războiului.

Războiul a început printr-o declarație de opoziție a unui grup de generali din armata spaniolă împotriva guvernului de stânga, condus de președintele Manuel Azana. Aceștia au fost, inițial, conduși de către Jose Sanjurjo. Acesta din urmă a fost ucis la întoarcerea sa din Portugalia, unde se afla în exil. Generalul Franco a preluat conducerea Falangiștilor.

Odată cu începerea ostilităților, rebelii nu au reușit să captureze orașele importante ale Spaniei: Madrid, Barcelona, Valencia, Bilbao sau Malaga. Țara a fost, astfel, divizată politic și economic, în timp ce Republicanii și Naționaliștii s-au luptat pentru control.

Naționaliștii au avansat dinspre sud și vest, capturând aproape toată coasta Spaniei. De asemenea, aceștia au ajuns și să asedieze Madridul pe aproape toată durata războiului.

Naționaliștii au capturat și mari părți din Catalunia. Astfel, războiul s-a încheiat cu victoria forțelor conduse de Franco. După război, mii de Republicani au luat calea exilului, iar cei care au rămas în Spania au fost persecutați de către Naționaliști.

Deși Spania a rămas neutră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, totuși, a oferit suport tacit Germaniei și Italiei. Războiul civil din această țară a fost și el un factor care a contribuit la începerea ostilităților dintre Aliați și Axă.

Generalul Franco s-a instaurat ca dictator al Spaniei până la moartea sa, în noiembrie 1975. Atunci, a venit la putere regele Juan Carlos, iar Spania a făcut treptat tranziția spre o țară democratică.

Spania a fost teatrul de operaţiuni în care Legiunea Condor a perfecţionat tehnica bombardamentului „covor“. Prin această tehnică au fost aruncate aproximativ 1.225.000 de kilograme de bombe şi s-au tras mai mult de patru milioane de cartuşe de mitralieră.

Marea Britanie şi Franţa au organizat, la Londra, o conferinţă la care au participat 26 de ţări. În urma acestei conferințe, s-a înfiinţat un comitet de supraveghere a aplicării principiului neintervenţiei în afacerile interne ale Spaniei. Atât Germania, cât şi Italia au participat ca membri în cadrul comitetului, până în momentul în care farsa a fost dată în vileag. Suportul primit de Franco din partea Germaniei, dar și din partea Italiei a fost unul dintre factorii decisivi ai războiului din Spania.

Hitler s-a adresat lui Blomberg, primul feldmareşal al celui de-al Treilea Reich, generalului Werner von Fritsch, comandantul suprem al Wehrmacht-ului, amiralului Erich Raeder, comandantul suprem al Marinei germane, lui Göring, comandantul suprem al Luftwaffe-ului, şi ministrului de Externe, baronul Konstantin von Neurath. În timp ce asistentul său, colonelul Friedrich Hossbach, înregistra cu grijă procesul-verbal, Führerul a început prin a declara că scopul întâlnirii nu ar putea fi discutat înaintea Cabinetului Reich-ului „pur şi simplu din cauza importanţei chestiunii“.

Pentru a înrăutăţi lucrurile, atât Hitler, cât şi Hermann Göring au fost martori la nunta cuplului, oficiată în incinta Ministerului de Război. Fritsch a fost şi el obligat să-şi dea demisia, fiind bănuit că a fost şantajat de un „băiat de companie“ din Berlin, pe numele său Otto Schmidt. Fritsch nu s-a făcut vinovat de această acuzație. Ulterior a fost achitat în justiţie, invocându-se o identitate greşită. E foarte probabil că acest lucru i-a fost înscenat de către Heinrich Himmler, şeful SS. Orice opoziţie a generalilor germani faţă de eliminarea acestuia a fost subminată de către generalul Wilhelm Keitel, devotat lui Hitler.

Cu toate că Hitler nu a urmărit demisia lui von Blomberg, a ştiut să exploateze cu promptitudine o situaţie ce se putea dovedi complicată. Astfel, Hitler şi-a extins controlul personal asupra forţelor armate ale Germaniei. Prin faptul că nu a numit niciun succesor oficial al lui Blomberg, Hitler şi-a însuşit efectiv rolul de ministru de Război. Hitler l-a numit pe Wilhelm Keitel consilier personal privind totalitatea chestiunilor referitoare la Wehrmacht.

Hitler s-a numit pe el însuşi şi pe Keitel, în locul lui Blomberg şi al lui Fritsch. Astfel, a pecetluit, de facto, dacă nu în mod imediat, de jure, preluarea controlului asupra forţelor armate germane. În decurs de numai câteva zile, a realizat o reorganizare masivă a eşaloanelor de vârf ale maşinăriei militare. Doisprezece generali au fost îndepărtaţi, iar deţinătorii a 51 de alte posturi au fost repartizaţi în alte locuri. Calea era deschisă pentru ca Hitler să-şi instaleze dominaţia completă asupra forţelor armate germane.

În timpul proceselor de la Nürnberg, ce au avut loc după război, Keitel declara: „De atunci înainte, Hitler a început să dea ordine direct forţelor armate terestre, navale şi aeriene. Nimeni nu dădea vreun ordin fără aprobarea lui Hitler. Bineînţeles că le-am semnat, însă ele veneau de la Hitler. A fost dorinţa şi intenţia lui Hitler de a face ca întreaga putere şi decizie în stat să depindă de el. Era un lucru pe care nu putea să îl facă cu Blomberg lângă el“.

Hitler s-a implicat tot mai îndeaproape în fiecare aspect al procesului de luare a deciziilor strategice. Acest lucru l-a înfăptuit prin intermediul lui Keitel, cât şi prin intermediul obedientului său adjunct, generalul-maior Alfred Jodl. Membrii Înaltului Comandament German, adesea de o rigoare prusacă, erau, în mare parte, de origine aristocrată. Aceștia erau plini de resentimente faţă de umilinţele îndurate la sfârșitul Primului Război Mondial. Au îngăduit ca rolul lor tradiţional de strategi să fie uzurpat de către un om pe care mulţi dintre ei îl admirau doar ca om de stat, însă despre al cărui talent ca militar nici unul dintre ei nu ştia nimic.

Marea Britanie şi Franţa au dat garanţii Poloniei, promiţând să pornească la război împotriva Germaniei, dacă aceasta ar invada-o. Garanţia era concepută ca o măsură de siguranţă pentru a descuraja orice alte intenţii aventuroase din partea lui Hitler. Două săptămâni mai târziu, promisiuni similare au fost făcute României şi Greciei.

Marea Britanie a introdus serviciul militar pentru bărbaţii cu vârsta de 20 şi 21 de ani. În aceeaşi zi, Hitler a denunţat Acordul Naval Anglo-German, care a limitat mărimea flotelor ambelor ţări.

După ce prizonierul îmbrăcat în uniformă poloneză a fost împușcat, a venit rândul propagandei naziste să acționeze. Aceasta a inventat repede o poveste prin care pretindea că polonezii au atacat Germania. Astfel, propaganda i-a îngăduit lui Hitler să invadeze Polonia ca măsură de „autoapărare“, fără a mai fi nevoie, în prealabil, de o declaraţie de război. Operaţiunea Himmler, aşa cum a fost codificată această farsă, a provocat prima victimă a celui de-al Doilea Război Mondial. Ţinând cont de modul oribil în care 50 de milioane de oameni au murit, nefericitul prizonier se putea considera printre norocoşi.