România sub ocupația militară a Puterilor Centrale
autor Moise Gheorghe, septembrie 2016
După trei luni de campanie militară, România a cedat în fața trupelor combinate ale Puterilor Centrale. Mai mult de jumătate din teritoriul țării împreună cu capitala, București, a căzut în mâinile inamicilor.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
După trei luni de campanie militară, România a cedat în fața trupelor combinate ale Puterilor Centrale. Mai mult de jumătate din teritoriul țării, cuprinzând regiunile agricole și centrele industriale cele mai importante, împreună cu capitala, București, a căzut în mâinile inamicilor. Aceștia au organizat un regim dur de ocupație militară.

Puterile Centrale au cucerit capitala Belgiei, Bruxelles, și capitala Serbiei, Belgrad. Bucureștiul era a treia capitală europeană cucerită de armatele Puterilor Centrale.

Bucureștiul avea să revină sub administrație românească la 1 decembrie 1918 când regii României Ferdinand și Maria au intrat solemn în Capitală.

Una dintre premierele absolute ale primei conflagrații mondiale a fost războiul aerian. Capitala României a „gustat” din această noutate a războiului modern. Au avut de suferit în special civilii bucureșteni. Aceștia s-au confruntat cu raiduri de bombardament din partea dirijabilelor și a aeroplanelor germane.

„Bărbați, femei, copii, bolnavi și bătrâni umblau în ploaie, pe vânt, pe ninsoare. Unii nu mai puteau înainta și cădeau sleiți de puteri și lihniți de foame de-a lungul drumurilor. Alții mureau în șanțuri și trupurile lor descompuse erau lăsate pradă corbilor. În depărtare, se auzeau focurile inamicului, copiii țipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se întețea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau flăcări de incendiu”. Rândurile acestea erau relatate de I. G. Duca, ministru al Culturii în momentele pribegiei românilor către Moldova.

În urma învingerii armatelor române, sudul României a a fost ocupat de armatele germane. Exploatarea economică a resurselor oferite de teritoriul cucerit au fost direcțiile principale ale administrației militare germane, timp de aproape doi ani.

A doua zi după Consiliul de Coroană de la Cotroceni, populația capitalei a aflat că s-a trecut de la starea de asediu și mobilizare la starea de război. Vestea a fost primită cu ușurință, fără prea multe griji în privința consecințelor care decurgeau din noua situație. Publicarea comunicatului privind starea de război a declanșat o efervescență a zvonurilor false în București. Indiciile catastrofei de pe Dunăre erau privite cu superficialitate de bucureșteni.

Succesul facil al campaniei românești din Al Doilea Război Balcanic a inoculat publicului ideea de invincibilitate a armatei române, cel puțin în fața vecinilor. Superficialitatea presei românești a întreținut ideea, desconsiderând potențialii inamici ai României. Bulgarii erau ridiculizați în ziare și în discuțiile cotidiene, iar propriile virtuți exaltate. Mentalul colectiv s-a atașat de ideea susținerii pe care o promiteau puternicii aliați ai României: Rusia, Anglia și, îndeosebi, Franța.

Pe Calea Victoriei, locul preferat de promenadă al bucureșteanului, și în localurile de bon-ton din centru, se zvonea că Brașovul și Sibiul erau cucerite deja din prima noapte a războiului. Logica era refuzată în discuțiile aprinse. Scepticii erau stigmatizați și catalogați drept „germanofili”. Publicarea de către autorități a primelor liste cu morți a surprins populația.

Căderea Turtucaiei a luat prin surprindere opinia publică a Bucureștiului. Populația nu s-a alarmat, din cauza optimismului exagerat. Rechiziționarea automobilelor de pe străzile capitalei, patrulele militare prin oraș, convoaiele de ambulanțe care treceau spre sud în mare grabă, nu au convins populația de gravitatea situației.

La o zi după căderea Turtucaiei, realitatea a șocat populația capitalei. În gara Obor, aduși cu trenul de la Oltenița, au ajuns răniții și fugarii scăpați de la sud de Dunăre. Aceștia povesteau cu groază scenele dezastrului de la Turtucaia și bombardarea Olteniței. Euforia și optimismul locuitorilor Bucureștiului au fost înlocuite brusc de durere, rușine și teama de un atac asupra capitalei.

Pe străzile și în localurile bucureștene, două categorii „speciale”de bărbați își făceau veacul. Prima era reprezentată de militarii considerați necesari serviciilor din spatele frontului. Erau denumiți de francezi embusqués sau „învârtiții”și erau protejați. Aici se încadrau și rude ale politicienilor și ofițerilor de rang înalt. A doua categorie era formată din cei „dosiți” de protectorii lor pentru a evita înrolarea. Poliția și armata au ajuns să închidă străzi pentru efectuarea de razii în scopul identificării acestora.

Treptat, entuziasmul primelor zile de campanie militară s-a domolit în București. Viața de zi cu zi a început să fie influențată de război. Ordonanțele autorităților au închis multe dintre localurile publice, îndeosebi cafenelele. Acestea erau centre de fabricare a știrilor false. Spectacolele au încetat, în semn de respect pentru sacrificiile celor de pe front. Același lucru s-a întâmplat și cu bodegile bucureștene. Mijloacele de transport și aprovizionare au devenit mai rare. Pe căile ferate aveau prioritate transporturile militare. Specula cu alimente a luat avânt.

La scurt timp după intrarea României în război, un zeppelin a zburat pe deasupra Bucureștiului, declarat oraș deschis, aruncând câteva bombe. A ucis femei și copii și a făcut importante pagube materiale. Incursiuni ale zeppelinelor și avioanelor germane au fost întreprinse fără întrerupere, aproape noapte de noapte, până în momentul intrării germanilor în București.

Înainte de intrarea României în război, germanii au adus în Bulgaria câteva zeppeline și Escadrila 1 de avioane de luptă. Centrul de aviație și aerostație se afla la Rasgrad, aproape de Ruse. Primul dirijabil ajuns deasupra capitalei, Zeppelinul Nr. 101, în prima noapte de război, nu a provocat o stare de panică populației, mulțumită tirului antiaerienei și reflectoarelor. Acestea au lăsat senzația de apărare bine organizată.

Zeppelinul nr. 86 a fost al doilea dirijabil care a zburat deasupra Bucureștiului. Bombele aruncate de acesta au provocat distrugeri grave și victime. Deși atins de tirul antiaerienei, zeppelinul a scăpat la sud de Dunăre, aruncând o parte din componentele metalice ale motorului. Acestea au fost găsite ulterior de români pe șoseaua Alexandriei. Atacurile Zeppelinelor 101, 81 și 97 s-au repetat, uneori câte 2-3 nopți la rând. Capitala a intrat în camuflaj de noapte. Felinarele erau stinse, ferestrele caselor acoperite cu hârtie albastră. Străzile erau patrulate de supraveghetori voluntari și de copii-cercetași. Alarmarea asupra iminenței unui atac se realiza cu fluierele poliției, clopotele b

La o lună de la intrarea României în război, o escadrilă de cinci aeroplane germane, tip Taube, a bombardat Bucureștiul în plină zi. Treizeci de bombe au căzut în circa 5 minute. Au provocat 485 de morți și peste 1000 de răniți civili pe străzile și în piețele capitalei. Morga și spitalele au fost umplute peste capacitatea lor. Unele străzi erau pline de cadavre și răniți în agonie.

Atacurile diurne ale aeroplanelor germane erau dublate de cele nocturne ale zeppelinelor. Apărarea antiaeriană a capitalei era insuficientă. Artileria nu era sprijinită de aeroplane românești, acestea neexistând. Bucureștenii au învățat să reacționeze corect la auzul alarmelor antiaeriene. Astfel, numărul de victime a scăzut. Raidurile germanilor au început să vizeze mahalalele capitalei, lipsite de orice apărare. Unii țărani aflați pe câmpuri și civili surprinși pe șosele au fost mitraliați din aeroplanele și dirijabilele germane.

S-a constatat că, pe ulițele satelor și chiar pe câmpuri, apăreau obiecte „pierdute”. Uneori erau pachete cu ciocolată, cutii cu bomboane sau alte dulciuri. Alteori, erau găsite creioane, stilouri, batiste și chiar costume bărbătești, de damă sau de copii. După câteva zile, s-au ivit cazuri de otrăvire în rândul celor care consumaseră respectivele dulciuri. Mai târziu, s-a observat apariția unor epidemii diverse în familiile unde fuseseră păstrate obiectele găsite.

Anchetele au arătat că „obiectele pierdute” erau aruncate din avioane germane și zeppeline sau chiar abandonate de agenți inamici. Analiza în laboratoare a relevat că în dulciurile găsite existau bacterii de tetanos, antrax, holeră și febră tifoidă. Creioanele și stilourile conțineau cantități de exploziv, capabile cel puțin să rănească persoanele care le mânuiau.

Tuburi care conțineau culturi microbiene letale și cutii cu explozibili au fost descoperite ascunse în imobilele Legației germane din București. La anchetă, au participat atât reprezentantul guvernului Statelor Unite ale Americii în România, Andreews, cât și ziariști. Printre aceștia se afla Robert de Lezeau, corespondentul ziarului Le Figaro. Oamenii de serviciu ai legației au declarat că materialele au sosisit în ajunul intrării României în război. La plecarea personalului, au fost îngropate, din ordinul consilierului Rheinbaben și în prezența cancelarului legației, Krüger.

Armatele române luptau pe linia Carpaților pentru stoparea ofensivei Puterilor Centrale. În acest timp, autoritățile de la București au început pregătirea orașului pentru o eventuală evacuare. Măsurile „discrete” ale guvernului în acest sens nu au scăpat populației. Aceasta a fost cuprinsă treptat de panică.

În zilele refugierii bucureștenilor din calea trupelor Puterilor Centrale, Gara de Nord a devenit neîncăpătoare. Civilii ieșeau în întâmpinarea trenurilor, în triaje sau în drumul acestora în apropierea gării, pentru a obține un loc în vagoane. Unele persoane s-au strecurat în convoaiele organizate de autorități, călătorind clandestin. Puținii norocoși, care dispuneau de trăsură sau automobil, și-au încărcat avutul și au luat calea pribegiei spre Moldova.

Săptămâna dinaintea intrării germanilor în București a fost dominată de nesfârșitele convoaie care părăseau capitala. Acestea se compuneau din camioane, automobile de lux, trăsuri, căruțe. Printre ele se amestecau grupuri de oameni cu bagajul în spinare, plecați pe jos. Din când în când, civilii făceau loc convoaielor militare. Acestea erau formate din sute de căruțe cu coviltir și trase de câte doi cai. Se îndreptau spre zonele de lupte de pe Neajlov și Argeș.

În București, a fost nevoită să rămână populația săracă, aceasta neavând mijloacele financiare necesare pentru părăsirea orașului. Alții, curajoși, au preferat ocupația inamicului în locul abandonării localității natale. Foarte mulți funcționari publici au considerat de datoria lor să rămână în oraș, pentru a asigura funcționarea instituțiilor românești. Un recensământ german din primele zile ale ocupației a stabilit că Bucureștiul fusese părăsit de doar 10% dintre civili.

Dinspre vest, traversau capitala convoaie de căruțe cu refugiați din județele Teleorman și Vlașca, alungați de luptele din regiune. Cei mai mulți dintre ei erau femei, copii și bătrâni, urniți din satele lor de ordinele jandarmilor militari. Duceau în căruțe puțin porumb, paie, velințe și scoarțe. Copiii mici erau cocoțați peste bagaje. În spatele căruțelor, erau transportați uneori porci, iar pe lângă vehicule, erau legați, câini și vite înfometate.

Funcționarii publici, rămași sau pregătiți de plecare, au primit salariul în avans pe următoarele trei luni. Ministerele au trecut sub conducerea unor secretari generali desemnați. Guvernul român a plecat din capitală la o săptămână după începerea pregătirilor de evacuare.

În zilele bătăliei de pe Argeș, tirul pieselor de artilerie se auzea din București. În capitală, au fost aduse mici grupuri de câte 30-40 de prizonieri, germani, turci și bulgari. Alimentele au dispărut aproape în totalitate din prăvălii. Știrile de pe front erau contradictorii, provocând derută în rândurile locuitorilor. În ultima zi, un convoi de 3000 de recruți, adunați din satele din preajma capitalei, însoțiți de jandarmi, a părăsit pe jos orașul, cu destinația Moldova.

Cucerirea Bucureștiului de către germani a reprezentat un moment important în campania acestora pe frontul estic. Orașul a devenit a treia capitală europeană cucerită de trupele imperiale germane.

Puțin după miezul nopții, polițiști și sergenți de stradă, la ordinele noului prefect de poliție, au bătut în porțile și ușile locuințelor din București, spunându-le locatarilor: „Aprindeți luminile și lăsați porțile și ușile deschise. Orașul s-a predat. Intră germanii!”. După trei luni de camuflaj de noapte, capitala era din nou iluminată. Alarma fusese dată prematur. Germanii s-au arătat în oraș abia după trei zile. Acest lucru a demonstrat incompetența celor desemnați să protejeze capitala României.

Prefectul poliției capitalei, generalul Mustață, a emis mai multe ordine ciudate către populația Bucureștiului. Un exemplu era obligativitatea ținerii deschise a porților și ușilor în fața ocupanților. Un alt manifest amenința cu împușcarea pe locuitorii care vor ajuta „vreun soldat aparținând armatelor dușmane, ruși și români”. Toate armele deținute de civilii Bucureștiului au fost predate la primărie, inclusiv cele de panoplie. Mustață a emis un lung șir de directive către populație. Toate se încheiau cu amenințarea cu împușcarea pentru nerespectarea lor.

Sosirea germanilor în capitală a fost precedată de grupurile de soldați români aflați în retragere după înfrângerea de pe Argeș. Veniți pe jos, palizi, răniți și înfometați, erau îndrumați de plantoanele de la intersecții spre locurile de concentrare de la Mogoșoaia și Pantelimon. Unii dintre ei răspundeau la întrebările civililor: „Ne-au vârât nemții în niște mlaștini și ne-au topit cu artileria lor grea”. O trupă rusească a intrat în capitală în acordurile fanfarei și a ieșit pe la altă barieră, dând, pentru scurt timp, speranțe locuitorilor.

În dimineața zilei în care germanii au intrat în București, ultimii militari români din oraș au aruncat în aer Arsenalul de pe Dealul Spirii. Generalul Mustață a scos poliția în stradă, cu uniforme de paradă și coif prusac și a așternut nisip pe pavajul străzilor. Primii soldați germani au intrat în capitală pe Calea Griviței. Erau parte a Armatei 9 germane, condusă de Erich von Falkenhayn. Patrule germane, pe jos și cu tramvaiul, au ajuns în Piața Victoriei, la Palatul Regal, dezarmând santinelele române.

Mackensen a străbătut cu automobilul Bucureștiul, încă neocupat, inspectând posturile germane de la Palatul Regal. Ultimele grupuri de soldați români au părăsit orașul prin nord-est. Pe Calea Victoriei, a apărut o mulțime veselă și zgomotoasă: foștii ostatici germani și austro-ungari. Cele mai multe erau femei, cântărețe ale teatrelor de varietăți și artiste de origine germană. Soldații germani erau bulversați de primirea călduroasă pe care acestea le-o făceau.

Grosul trupelor germane a intrat în capitală, cântând cântece patriotice. Pe lângă coloanele de infanterie treceau automobile și camioane militare încărcate și cu sirenele pornite. A sosit și o companie de soldați bulgari, urmată de căruțele în care își transportau prada. O companie germană a trebuit să-i evacueze cu forța din curtea Palatului Regal, unde aceștia sărbătoreau în stil balcanic. În curtea și grădina Ateneului Român, a campat un pestriț detașament de cavalerie turcească.

Germanii au aplicat populației civile a Bucureștiului un regim foarte dur de ocupație, urmărind menținerea ordinii, sub amenințarea unor pedepse severe. Era pentru prima dată în istoria statului român modern când bucureștenii trebuiau să se confrunte cu un regim de ocupație militară. Impresia produsă în Germania o arată telegrama Kaizer-ului Wilhelm al II-lea către împărăteasă: „Bucureștiul este luat. Ce strălucit succes, prin pronia dumnezeiască, pe drumul completei victorii. În repezi lovituri, au bătut incomparabilele noastre trupe inamicul… Dumnezeu să ne ajute mai departe!”.

În prima noapte de ocupație și în zilele următoare, n-au lipsit de prin cartierele Bucureștiului jafurile, violurile, devastările de magazine şi clădiri, loviturile şi abuzurile de tot felul. Majoritatea acestora nu au fost produse de militarii germani, ci de cei din trupele aliate lor, bulgari și turci. Germanii au devastat deliberat unele clădiri particulare din zona centrală. Printre acestea s-au numărat fostele locuințe ale lui Take Ionescu, Emil Costinescu, Victor Antonescu, Dinu Brătianu şi ale altor antantofili, care au plecat în refugiu la Iaşi.

Gazeta Bucureştilor era versiunea română a ziarului Bukarester Tagblatt. În trecut, a fost un oficios al Legaţiei germane la Bucureşti. Ziarul german fusese suspendat de guvern în momentul intrării României în război. Bukarester Tagblatt a reapărut în versiunea română, fiind singurul ziar permis de ocupanți. La versiunea română au lucrat colaboratori ai gazetelor finanţate în timpul neutralităţii României de către legaţiile Puterilor Centrale. Din redacţie, au făcut parte şi câteva personalităţi proeminente ale vieţii culturale româneşti: Tudor Arghezi, Victor Anestin, Ioan Slavici.

Colonelul de intendență Keve poate fi socotit prima oficialitate germană care a ridicat pretenții de natură economică asupra capitalei. El a ordonat ca zilnic să se pună la dispoziție, de către autoritățile române, pentru fiecare soldat dintre cei 50.000 care vor trece prin București, în drum spre spre front, câte o pâine și jumătate de litru de vin, cafea, ceai, orez, zahăr, untură, „și câte altele”. În caz contrar, amenința superiorul său, generalul Mackensen, primarul orașului va fi executat în primele 24 de ore. La auzul amenințării, primarul Emil Petrescu a replicat: „O viaţă am. Ce voi putea da, voi da, ce nu, nu.”

Statul Major și Komandatura germană au ocupat Hotel Bulevard, Capșa și Athéné Palace, unde s-au și stabilit. Vechile nume românești ale hotelurilor, cafenelelor și restaurantelor au fost înlocuite cu firme germane, precum Berliner Kaffée, Kaiser, Palast etc. Strada Lipscani a devenit Leipziger Strasse, Hotelul Grant – Kronprinz Hotel.

Multe edificii publice, hoteluri şi case particulare au fost evacuate pentru instalarea serviciilor organelor de ocupaţie sau pentru instalarea cluburilor ofiţerilor. Cercul Militar a devenit locație de arest pentru ofiţerii şi soldaţii români capturaţi după ocuparea oraşului. Hotelul Imperial, de pe Calea Victoriei, a devenit închisoare pentru ostaticii luaţi de poliţia germană din rândul celor consideraţi că ar fi avut legături cu guvernul român din Moldova. S-au ridicat din oraş, într-o primă etapă, circa 700-800 de prizonieri, printre care câţiva ofiţeri.

Mii de convoaie de care, furgoane, căruţe, treceau zi şi noapte. Erau pline cu trofeele pe care le adunau trupele de ocupație: tronuri țărănești, velințe, cufere preţioase, scurteici, scaune fantezii, pirostrii, cazane, plăpumi sărăcăcioase, portrete în ulei, plăpumi de atlaz. Peste acestea, zăceau porci vii sau tăiați, găini, raţe. Erau urmate de cirezi întregi de oi, vaci, cai, etc. În oraş, soldaţii inamici, individual sau în grupuri, rechiziţionau de prin prăvălii tot ce le plăcea. Pe stradă, se furau mai ales ceasornicele, smulse cu forța de bulgari. Găinile şi porcii erau predilecţia germanilor.

Au fost rechiziționate, pentru armata de ocupație, principalele cluburi și restaurante ale Bucureștiului. Casa Capşa a fost cedată bulgarilor, devenind Casa soldaților si ofițerilor, de unde aceștia au jefuit mărfuri de milioane de lei.

Victoria germană de la porțile Bucureștiului și retragerea guvernului în Moldova au provocat haos în administrația publică din zona ocupată a României. Autoritățile locale rămase în teritoriu erau de un profesionalism și o moralitate îndoielnice. Oficialitățile românești au fost dublate, până la finalul războiului, de aparatul administrativ militar german.

Unele dintre ministerele române au fost desființate încă de la începutul ocupației germane, nefiind compatibile cu noul regim: ministerul de război, al afacerile externe, al lucrărilor publice, al industriei și comerțului. Alte sectoare ale administrației, precum comunicațiile, reprezentate de poștă și telegraf, erau sub control german absolut. Alte ministere au fost suspendate, cel puțin în primele luni, precum: învățământul, justiția, finanțele, agricultura. Sectoarele administrației rămase active au fost: afacerile interne, primăriile și poliția. Noul ministru de interne, Lupu Kostaki, era un germanofil notoriu.

Primarul capitalei, Emil Petrescu, a fost repede înlăturat și înlocuit de germani. Nu era un executant perfect al ordinelor acestora. Șeful poliției capitalei, Mustață, oricât de slugarnic s-a arătat, a fost înlocuit cu Alexandru Tzigara-Samurcaș. Autoritatea instituită de ocupanți s-a numit inițial Kaiserliches Gouwernement, guvernământul imperial. Obiectivele principale ale acestuia erau dezarmarea populației și asigurarea logisticii pentru militarii germani din România.

Generalul german Tülff von Tschepe und Weidenbach a fost desemnat guvernator militar al teritoriului românesc ocupat. Era fost comandant de corp de armată, o personalitate ștearsă. Adevăratul conducător al Militär-Verwaltung in Rumänien, administrația militară de ocupație, a fost colonelul Richard Hentsch, șeful statului major al administrației militare. Acesta a murit în ultimul an de război, la București, în timpul unei intervenții chirurgicale. A fost înmormântat în cimitirul militar german de la Bellu.

Guvernatorul militar german, von Tschepe, avea trei atașați militari, reprezentanți ai celorlați aliați din Puterile Centrale. Austro-Ungaria era reprezentată de colonelul Kontz, Imperiul Otoman, de generalul Osman Nizami, iar Bulgaria, de generalul Tantilov. Militär-Verwaltung in Rumänien era o organizație vastă și complicată, întreținută de un număr uriaș de funcționari militari. Organizarea acesteia începuse la Berlin, încă din timpul luptelor de apărare a trecătorilor din Carpați.

Au existat patru organe centrale ale administrației militare germane în România. Comandamentul Suprem Militar se ocupa cu afacerile militare legate de transporturi, personal, servicii sanitare, jandarmerie. Statul Major Administrativ coordona atât funcționarii germani, cât și pe cei români. Poliția Militară era un al treilea organ al aparatului de ocupație, având mai multe secții. Statul Major Economic avea ca scop intensificarea producției în sectoarele economiei și direcționarea produselor către mașinăria de război germană.

Principiul administrației militare germane în România era de „a ridica din țara ocupată tot ce se poate ridica și de a-l atribui celui ce va avea trebuința cea mai urgentă, trimițându-i-l pe calea cea mai scurtă”. Pe teritoriul românesc, comandamentul administrației militare s-a mutat progresiv, urmărind avansarea către est a frontului: de la Drobeta Turnu-Severin la București. Administrația germană a stăpânit și exploatat, timp de doi ani, două treimi din teritoriul Regatului României, partea sa cea mai dezvoltată și mai populată.

Una dintre grijile administrației militare germane a fost confiscarea bunurilor de preț ale populației și ale statului român, înainte de a începe exploatarea resurselor naturale. În paralel, au început raționalizările de produse necesare supraviețuirii civililor români.

Printre primele bunuri confiscate de ocupanți s-au numărat mijloacele de transport: caii, bicicletele, trăsurile, automobilele și camioanele. Circulația tramvaielor a fost suspendată, pentru economisirea electricității. Mai târziu, unele căruțe care efectuau aprovizionarea piețelor au primit dreptul de circulație, în baza unei autorizații speciale. Repunerea în circulație a tramvaielor a fost însoțită de modificarea interiorului vagoanelor: spațiu delimitat special cu grilaj de lemn pentru militarii germani, invocându-se normele de igienă.

În zona Râmnicu-Vâlcea, localnicii erau trimişi la cules de castane şi jir, iar rufăria, postavurile şi orice petic de piele au fost rechiziţionate. Germanii introduceau mereu noi taxe, precum taxa pentru „ţinerea de câini” sau taxa pe pâine, care şi aşa era de foarte proastă calitate, făcută din făină neagră, tărâţe şi mălai necernut. Erau confiscate şi clanţele de la uşi şi clopotele bisericilor. Orice obiect de alamă sau cupru era transformat în ţevi de tun. Înfometaţi, dezbrăcaţi şi puşi la muncă silnică, oamenii se revoltau şi mulţi dintre participanţii la actele de sabotaj erau executaţi public.

Confiscarea și raționalizarea alimentelor a lovit cel mai greu populația civilă. Alimentația deficitară a cauzat epidemii. Mortalitatea a urcat la un nivel fără precedent. Au fost confiscate produse precum: zahărul, băuturile, petrolul. Era interzisă fabricarea săpunului, deși ocupanții îi disprețuiau pe ocupați, inclusiv din perspectiva normelor de igienă. Era interzisă sacrificarea animalelor de curte, fabricarea covrigilor, cozonacilor și prăjiturilor. Era interzisă utilizarea de fețe de mese și șervețele în restaurante.

Evenimentele militare care au condus la ocuparea capitalei au împiedicat procurarea de combustibili de către populație, pentru încălzire. Venirea iernii i-a prins nepregătiți pe mulți români. Armata germană a început rechiziționarea lemnelor pentru foc de la cei mai prevăzători. Schelele șantierelor și gardurile din scânduri au fost demontate de ocupanți și transformate în lemne pentru foc.

Autoritățile de ocupație au emis ordine de rechiziționare a blănurilor și cojoacelor. Primele spoliate au fost magazinele de profil, urmate de articolele aparținând civililor, uneori deposedați de acestea în plină stradă. A urmat confiscarea saltelelor de lână și a plăpumilor, destinate cazărmilor germane. De teama confiscărilor oficiale, populația săracă și-a vândut și ultimele bunuri încă neconfiscate.

Rechizițiile cuprindeau materiale diverse, cele mai multe necesare efortului de război al armatei germane: arme, sticle, cauciuc, obiecte de aramă, alamă, bronz și cositor, clopotele bisericilor, saltele de lână, lenjerie intimă, sifoane. Cerealele și vinurile confiscate erau trimise în Germania. Pâinea putea fi procurată pe baza cartelelor de rație. Fiecare persoană beneficia inițial de circa 40o g pâine pe zi, mai târziu, de 300 g.

Fiecare civil, de la bătrâni până la copii, era obligat să aibă asupra sa biletul de legitimație, Ausweiss. Toate activitățile comerciale se puteau practica în baza Ausweiss-urilor speciale, eliberate de autoritatea militară germană. Dobândirea acestor permise speciale se făcea, uneori, prin utilizarea mitei. Acest lucru i-a determinat pe români să facă un joc de cuvinte, astfel că Ausweiss devenise… Answeiss, aluzie la expresia „a unge pe cineva”. În acest context, înflorea și contrabanda cu alimente, practicată chiar și de militarii germani.

Regimul de ocupație germană, în partea de sud a României, a fost susținut de aparatul polițienesc. Serviciile de poliție din administrația militară germană erau numeroase, bine puse la punct, reunite într-o Zentralpolizeistelle și reprezentate prin foarte mulți agenți și funcționari.

Poliția de ocupație germană în România era strucutrată pe nouă secțiuni. Printre atribuțiile acestora se numărau: supravegherea prizonierilor, a dezertorilor și a întrunirilor și adunărilor publice, a contraspionajului, restricționarea liberei circulații a populației, eliberarea biletelor de identitate și a permiselor de circulație etc. Nerespectarea ordonanțelor poliției era sancționată de obicei cu amenda, închisoarea și, mai rar și în situații grave, cu executarea sumară.

Intelectualii români erau priviți de poliția politică germană ca fiind „în majoritate sub influența culturii franceze”, acest fapt împingându-i la sentimente francofile sau antantofile. Măsura propusă și adoptată de poliție a fost domiciliul forțat sau internarea ca ostatici, în anumite localități, a unora dintre intelectualii vizați. Germanii au invocat tratamentul similar aplicat de autoritățile române cetățenilor germani aflați în România, la începutul războiului.

Secția a IX-a a poliției germane de ocupație avea ca principală atribuție supravegherea poliției românești, aflată sub ordinele ocupanților. Secția a VIII-a încasa veniturile din amenzile aplicate populației. În nouă luni, doar în București, s-au aplicat 8.008 amenzi, în valoare de 306.000 lei, mai mult de jumătate pe baza unor denunțuri venite din afara poliției. Principalele infracțiuni au constat din vânzarea interzisă de alimente, refuzul întocmirii de declarații, necurățarea trotuarelor, lipsa Ausweiss-ului, lăsarea liberă a câinilor pe străzi.

În dreptul numelor persoanelor declarate arestabile de poliția germană, erau înscrise calificativele „liberal” sau „tachist”. În peste 6 luni, cât a durat operațiunea, au fost arestați magistrați, funcționari, profesori, ziariști, politicieni, medici, avocați, industriași. Arestul provizoriu era efectuat în București, în subsolurile Comandaturii germane, la Cercul Militar și la Hotelul Imperial. Unii dintre ei au fost deportați în satul ialomițean Săveni, alții în închisori din Germania.

Secția politică a poliției era condusă de căpitanul de cavalerie Horstmann. Sarcina primordială a acesteia era spionarea atitudinii populației române față de trupele de ocupație. În mediul rural, rapoartele poliției politice semnalau că „țăranii privesc cu ochi neîncrezători pe agenții Puterilor Centrale și sunt însuflețiți de ură contra bulgarilor și ungurilor”, dar că nu erau capabili să organizeze o mișcare de rezistență contra ocupanților.

Cei mai mulți dintre intelectualii arestați de poliția germană în afara capitalei au fost din Craiova și Ploiești. Unii dintre ei au primit domiciliu forțat în mici orășele sau sate, fiind astfel izolați. Mănăstirea Tismana, din Oltenia, a fost folosită ca internat pentru deținuți politici români. 87 dintre ostaticii autorităților germane au fost predați Bulgariei, fiind supuși abuzurilor soldaților și populației bulgare.

Uneori, măsurile de intimidare a civililor au făcut loc abuzurilor fizice. S-a ajuns până la crime ale soldaților și execuții mai mult sau mai puțin sumare. Statistica oficială întocmită de autoritățile de ocupație menționează 1.448 de omucideri, date însoțite de numele victimelor și de context.

Pentru justificare, ocupanții invocau motive precum spionajul, trădarea în timp de război și chiar calitatea de suspect a victimei. La acest număr se adaugă victimele necunoscute ale violurilor și jafurilor și crimele din zonele rurale izolate. Acestea nu au fost aduse la cunoștința autorităților.

La Brăila, în primul an al ocupației germane, au fost executați, sub acuzația de spionaj, Alexandru Popovici, comisarul portului, și 10 localnici. La Târgu-Jiu, pentru „crima săvârșită împotriva unui soldat ungur”, au fost împușcați trei locuitori ai orașului, în spatele cimitirului ortodox. În Hunedoara, în comuna Vălari, patru țărani au fost executați pentru refuzul de a-și ceda vitele și de a servi drept călăuze. După uciderea celor patru, 43 de case din sat au fost incendiate.

În comuna Militari, soldați ai unei coloane germane care tranzita satul au împușcat, fără un motiv cunoscut, 6 săteni. În comunele Paulești și Tichiriș din județul Putna, aproape de linia frontului, 5 localnici au fost executați sub învinuirea de a fi înlesnit unor prizonieri români întoarcerea în tranșeele proprii. Execuția s-a făcut în poligonul de tir, cei 5 fiind îngropați la fața locului. În comuna Conduratu, județul Prahova, o familie a fost ucisă în casă de grenadele aruncate pe fereastră de soldați germani beți.

În județul Mehedinți, sublocotenentul rezervist, învățătorul Victor Popescu, din Regimentul 18 Gorj, a rămas rătăcit în spatele liniilor inamice. În satul său, Fărcășești, a împușcat trei soldați care i-au violat sora. Fugit în munți, a reușit să strângă mai mulți soldați evadați, români, ruși și italieni. Au atacat împreună patrule și convoaie ale ocupanților. Grupul lui Popescu a reușit să traverseze teritoriul ocupat, ajungând în Moldova. Cei bănuiți de legături cu grupul, femei și bătrâni, au fost executați. 14 sate au plătit pentru acțiunile grupului lui Victor Popescu.

Participarea Bulgariei la război alături de Germania a avut ca preț, printre altele, primirea în administrare a Dobrogei, teritoriu revendicat de regatul bulgar. Instaurarea ocupației militare bulgare a fost urmată de declanșarea procesului de încercare a schimbării raporturilor etnice din regiune, în favoarea ocupanților.

Județele Caliacra și Durostor au fost integrate teritoriului național bulgar. Restul Dobrogei s-a aflat doar sub administrație bulgară. Guvernator al provinciei Dobrogea a fost numit fostul prefect al poliției din Sofia. Acesta s-a stabilit la Constanța. Funcționarii din administrație erau bulgari. Limba bulgară a devenit oficială pentru tribunale și autorități. La intrarea în primăria orașului Constanța, atârna inscripția: „Regatul Bulgariei, Comuna urbană Constanța”.

Zona de nord a județului Tulcea a suferit cel mai mult de pe urma ocupației bulgare. Au fost jefuite, devalizate și distruse numeroase clădiri ale instituțiilor publice, biserici și locuințe particulare. Din satul Casimcea, au mai rămas doar 15 case. Celelalte au fost distruse de soldații bulgari. Monumente istorice, precum statuia lui Mircea cel Bătrân, monumentul anexării Dobrogei, statuia lui Ovidiu, au fost distruse de ocupanți.

O anchetă mixtă, formată din reprezentanți ai aliaților României, a stabilit, după război, o listă a crimelor săvârșite de armata bulgară în județul Tulcea. Au fost identificate 365 de cazuri de violuri, 300 de cazuri de tortură urmată de omor, alte 300 de cazuri de împușcare, 112 crime prin bătaie, 1484 de deportați în Bulgaria, din care circa 500 nu s-au mai întors. Civilii, inclusiv copii, au fost utilizați de armata bulgară la săparea de tranșee.

Un raport al Comisiei Aliaților preciza: „De la general la soldat, toți au furat ce au putut și cât au putut”. Se făcea referire la rapacitatea administrației și ocupației militare bulgare în Dobrogea. Raportul continua: „Din sate, s-au ridicat și transportat în Bulgaria toate uneltele și mașinile agricole. S-au ars magaziile și pătulele românilor, după ce se furase conținutul lor. Curțile au rămas goale, iar casele numai cu pereții.”

Jafurile la scară largă ale bulgarilor au determinat comandamentul german să le retragă aliaților lor dreptul de administrație în regiunea dintre Dunăre și mare. După aproape 4 luni de conducere bulgară, Dobrogea a trecut sub „administrația germană de etape”. O fâșie din nord, de-a lungul Dunării, a rămas sub control bulgar. Reprezenta zona de operațiuni a Armatei 3 bulgare, pe frontul din sudul Moldovei.

Administrația militară germană i-a înlocuit pe secretarii generali ai ministerelor, numiți de guvernul Brătianu în momentul retragerii către Moldova. Locul lor a fost luat de miniștrii germanofili. În justiție, fenomenul a fost similar: magistrații români erau dublați de cei militari germani.

Noii miniștrii, agreați și aleși de administrația germană, aveau convingeri filogermane. Printre ei se numărau Lupu Kostaki, la Interne, D. Nenițescu, la Finanțe și Grigore Antipa, la Domenii. Dreptul internațional nu permitea înlocuirea funcționarilor legitimi, atât timp cât aceștia nu aduceau prejudicii ocupanților.

Miniștrii impuși de germani la guvernarea părții ocupate din România aveau desemnat câte un „ofițer de legătură”, din partea armatei imperiale. Semnăturile acestora erau obligatorii, pe documentele emise, în limbile română și germană, de cancelariile ministeriale. Actele oficiale și timbrele purtau inițialele MVR - Militär-Verwaltung in Rumänien, stema și numele România fiind eliminate din uz.

Germanii au deschis trei tribunale militare, Deutsche Gericht in Rumänien, la București, Craiova și Constanța. Erau prezidate de magistrați militari germani. Românii se puteau adresa doar unui asemenea tribunal, atunci când reclamatul era un german. Când reclamantul era german, acesta se putea adresa inclusiv unui tribunal român, supravegheat de un agent german.

Prefecții județelor și primarii au fost aleși și numiți din cercurile politicienilor germanofili și dublați de ofițeri de legătură germani. Funcționarii dispensabili au fost trecuți la statut de disponibilitate, fiind remunerați cu o indemnizație de „odihnă”. În schimb, a crescut numărul funcționarilor din serviciile ocupației germane: serviciile de încartiruire, de aprovizionări, de rechiziții și despăgubiri pentru supușii Puterilor Centrale. Județele și diverse localități au fost nevoite să contracteze mari împrumuturi pentru întreținerea trupelor de ocupație.

Judecarea proceselor se realiza în conformitate cu dreptul german, cu anumite derogări de la procedura convențională. Cea mai importantă dintre ele era suspendarea dreptului de apel. Sentința era executorie de la pronunțarea ei, în prima și ultima instanță de judecată. Protestele magistraților și avocaților români au fost însoțite de refuzul acestora de a profesa în asemenea condiții. Autoritatea de ocupație, în persoana generalului Mackensen, a refuzat orice negociere cu cei care solicitau respectarea dreptului internațional.

Și sistemul de educație românesc a suferit intervenția ocupanților germani. Schimbările în educație serveau, pe termen scurt, intereselor armatei de ocupație și, pe termen lung, integrării teritoriului în sfera de influență a Imperiului German. Presa scrisă a suferit și ea din cauza cenzurii totale impusă de germani.

Având porțile închise din momentul intrării României în război, școlile evanghelice ale comunității germane au fost redeschise. Peste două luni, același lucru s-a întâmplat cu școlile românești, dar cu bugetele alocate lor puternic micșorate. Cele mai multe clădiri de școală au fost rechiziționate și au devenit închisori, spitale militare, cazarme și birouri. Unele dintre ele fuseseră transformate în grajduri pentru cavalerie.

Cele mai multe cadre didactice nu se puteau prezenta la serviciu, fiind mobilizate pe front sau refugiate în Moldova. Învățământul secundar a trebuit să mărească numărul de ore de limba germană. Cursuri complementare de limba germană pentru adulți au fost înființate și la sate. La Ploiești, profesorii locali au refuzat să predea limba germană populaţiei şi ore de limba română ocupanţilor. În același oraș, două clase a VII-a de la Liceul „Petru şi Pavel” au fost desfiinţate, din cauza atitudinii patriotice a elevilor.

O secție a poliției politice germane se ocupa de presa și cenzura din teritoriul ocupat. La o săptămână de la instalarea administrației germane de ocupație, a apărut primul număr al ziarului oficial al noilor autorități, redactat în germană și română: Bukarester Tageblatt, adică Gazeta Bucureștilor. Scopul imediat al acestui oficios era înștiințarea populației cu privire la ordonanțele emise de forțele de ocupație. Ceva mai târziu, cele două secții ale ziarului, română și germană, s-au despărțit, activând independent una de cealaltă.

Germanii au încercat cenzurarea spiritului național în învățământ. Au fost eliminate capitole din programele școlare de literatură, istorie și geografie. Universitatea din București a rămas închisă, datorită atitudinii antigermane din perioada neutralității. Doar Facultatea de Medicină și-a redeschis cursurile, deoarece servea nevoilor medicale ale ocupanților.

Un alt ziar, Lumina, a apărut sub redacția politicianului și jurnalistului germanofil Constantin Stere. Acesta declara la deschiderea redacției: „în aceste împrejurări, nu totdeauna voi putea așterne pe hârtie întreg gândul meu”.

Alte două publicații s-au adăugat jurnalismului de ocupație germană din spațiul românesc: Rumänien in Wort und Bild și Săptămâna Ilustrată. Prima publicație conținea informații din spațiul românesc, filtrate prin punctul de vedere german. Cea de-a doua, cuprindea informații din lumea germană, fiind la fel de bogată în ilustrații ca și prima. Publicația urmărea convertirea la cauza germană a intelectualilor români.

Acțiunile pe linie economică ale ocupației germane în România pot fi sintetizate prin cuvintele generalului Erich Ludendorff. Acestea au fost spuse în primele luni de război cu statul român: „Cum o să putem trăi fără grâul și petrolul românesc?”

Statul Major Economic, Wirtschaftsstab, a reprezentat cea mai mare secțiune a administrației militare germane de ocupație în România. Centrul său de la București era reprezentat în provincie de o rețea de filiale. Datorită mărimii structurii, birourile celor 17 secțiuni ale centralei erau repartizate în mai multe clădiri bucureștene: Hotel Bristol, Hotel Regal, Universitatea etc. Șefii Statului Major Economic erau: maiorul german, Kessler și colonelul austriac, von Kontz.

Regimul de ocupație militară a întrebuințat la muncile agricole 23.200 de prizonieri de război, români și ruși. Grupuri mari de locuitori au fost strămutate din zonele de origine în altele, mai puțin populate, pentru echilibrarea pe regiuni a forței de muncă în agricultură. De exemplu, din județele de munte au fost aduse în Oltenița 800 de persoane, iar în Segarcea, circa 2000.

Programul german de exploatare economică a teritoriului românesc ocupat avea trei direcții. Prima viza intensificarea producției țării până la maximum de randament. A doua consta în sechestrarea întregii producții și interzicerea comerțului liber. Ultima direcție urmărea repartizarea producției către întreținerea armatei germane și spre export, lăsând populației românești minimum necesar supraviețuirii.

Fiecare specie de plante cultivată avea stabilit un procent de către autoritățile germane. Principala cultură a fost cea a grâului, urmată de plantele oleaginoase: rapița, floarea-soarelui, inul. Chiar și parcurile publice au fost utilizate pentru culturi de cartofi, ceapă și roșii. Gazonul parcului Cișmigiu a fost înlocuit cu straturi de varză. Pentru un mai mare randament, germanii au adus tractoare și autopluguri. Remunerarea lucrătorilor agricoli și a recoltelor s-a făcut cu bani emiși de Banca Generală a României, valută fără acoperire și valoare.

Ocupația militară a interzis total sacrificarea vitelor de către populație. Urma ca acestea să fie rechiziționate și exportate în Germania sau utilizate la hrănirea soldaților. Într-un an și jumătate s-au tăiat, doar pentru trupele germane, 207.000 de vite, 102.700 de oi și 52.000 de porci. Exporturile de animale nu au fost înregistrate în statisticile germane.

Pădurile românești au fost exploatate de așa natură încât până și lemnul pentru sicriele civililor se procura cu greutate. Zeci de mii de tone de sare, piei de animale și fier au fost jefuite și trimise către țările Puterilor Centrale. Fabrici și uzine au fost demontate și trimise în țările dușmane, în special în Bulgaria.

Goana germanilor după grăsimile vegetale și animale a condus la implementarea de tehnici foarte diverse de extragere a acestora. Uleiurile vegetale erau extrase din plante precum nucile, jirul, ghinda, castanele, sâmburii de fructe și legume. Accesul românilor la grăsimi a fost restricționat, astfel încât săpunul destinat populației conținea 85% argilă și 15% materii grase. Producerea clandestină de săpun de către civili era pedepsită drastic de ocupanții germani.

La retragerea armatelor române către Moldova, instalațiile de extracție și prelucrare a petrolului au fost făcute inutilizabile și apoi incendiate. Din primele zile ale ocupației, germanii au început reabilitarea industriei de extracție a petrolului românesc. La câteva luni de la instaurarea regimului de ocupație a Puterilor Centrale, extracția petrolului a fost reluată.

Cele mai mari distrugeri, la retragerea românilor, le-a suferit exploatarea petrolieră Moreni, cea mai veche din România. Regiunile Câmpina și Băicoi, mai puțin afectate, au fost vizate primele de reconstrucția germană. Singurele rafinării relativ utilizabile mai erau Standard și Vega. Profesioniștii sondori au fost luați dintre prizonierii români și obligați să lucreze la refacerea sondelor. Multe dintre sonde nu au mai putut fi reparate, renunțându-se la ele.

După un an, extracția era realizată de 387 de sonde. Producția se ridica la 75% din totalul antebelic. Pentru o mai mare rapiditate a transportului de produse petroliere către Germania, conducta care lega regiunile de exploatare de portul Constanța, a fost îndreptată spre Giurgiu, pentru încărcarea țițeiului pe tancurile petroliere de pe Dunăre.

Din momentul retragerii în Moldova, partidele politice și-au pierdut liderii proeminenți. Personajele politice rămase în teritoriul ocupat au jucat un rol secundar înainte de ocupație. Unii dintre ei s-au retras sau au fost arestați și internați ca ostatici. Au rămas în prim-plan politicienii germanofili, puțini la număr și împărțiți în mai multe grupări, în funcție de atitudinea față de ocupanți.

Unul dintre grupurile de filogermani gravita în jurul bătrânului Petre P. Carp, cel mai proeminent dintre partizanii germanilor. Acest grup se remarca prin susținerea ideii de înlocuire a dinastiei regale actuale cu o alta, fondată de unul dintre fiii Kaizer-ului Wilhelm al II-lea. Calculele politice ale lui Carp porneau din convingerea pură a unui om intransigent și mândru. Membrii guvernului progerman fuseseră aleși dintre apropiații săi. Personal, a refuzat să-și lege numele de acest guvern, invocând existența guvernului legitim de la Iași.

Cel mai restrâns grup filogerman din perioada ocupației germane a fost cel al lui Constantin Stere. Totuși, grupul era foarte activ, grație ziarului pe care Stere l-a editat, Lumina. Cu opinii radicale, basarabeanul Stere promova ideea alipirii organice a României la Austro-Ungaria sau Germania ca o soluție la expansionismul Rusiei în Balcani și la problema românilor transilvăneni. Istoricul Constantin Kirițescu cataloga soluțiile sale drept ale „celui care se sinucide, de teamă să nu fie asasinat”.

Un grup mai moderat de germanofili a fost cel dominat de Titu Maiorescu. Germanofil prin educație și totodată pacifist, a refuzat în perioada ocupației, din patriotism, să întrețină legături cu germanii. Maiorescu a dezaprobat „urzelile politice puse la cale sub auspiciile puterilor ocupante” și a încercat să tempereze elanul progerman al grupului reprezentat de Petre P. Carp.

Un episod incredibil l-a avut în rolul principal pe ginerele lui Petre P. Carp, colonelul Alexandru Sturdza. Acesta a dezertat din armata română și a trecut la inamic. Ulterior, a încercat prin manifeste, fără succes, convingerea soldaților români să întoarcă armele. Tovarășul său de complot, colonelul Crăiniceanu, a fost prins. Deși condamnat inițial la 15 ani de muncă silnică, sentința lui Crăiniceanu, considerată blândă, a fost casată la cererea unchiului său, generalul Constantin Prezan. Rejudecat, Crăiniceanu a fost executat de proprii soldați. Sturdza a emigrat în Germania, renegat chiar și de socrul său, Carp.

Cel mai numeros grup germanofil a fost cel dominat de conservatorul Alexandru Marghiloman. Inițial filoantantist, din calcule politice oportuniste, a schimbat tabăra. Nici măcar germanilor nu le-a inspirat prea multă încredere. Acestora li se părea șovăielnic și oportunist.

Alte două personaje românești controversate au fost Virgil Arion și Victor Verzea. Primul a fost ministru al Învățământului și Cultelor, desemnat de germani. S-a folosit de mitropoliți din Biserica Ortodoxă Română pentru a-i convinge pe soldații români să dezerteze. Acțiunea sa a eșuat. Victor Verzea, colonel, a fost numit primar al Bucureștiului, la începutul ocupației germane. S-a dovedit că lucrase ca agent pentru Germania, încă din perioada neutralității. Sentința de condamnare la moarte i-a fost comutată, după război, în închisoare pe viață.