Apărarea trecătorilor
autor Moise Gheorghe, august 2016
Operațiunea de apărare a trecătorilor din Munții Carpați a fost a treia operațiune strategică desfășurată de Armata Română. Această operațiune a avut loc în primele luni de campanie militară de la intrarea României în Primul Război Mondial.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Operațiunea de apărare a trecătorilor din Munții Carpați a fost a treia operațiune strategică desfășurată de Armata Română. Această operațiune a avut loc în primele luni de campanie militară de la intrarea României în Primul Război Mondial. Planul de atac al Puterilor Centrale a avut, în prima fază, o dublă ofensivă. Dacă aceste două operațiuni reușeau, planul prevedea o a treia operațiune. Aceasta consta în trecerea Dunării și un atac concentrat asupra Bucureștiului. România a pierdut în urma acestei înfrângeri două treimi din teritoriul său, în mai puțin de două luni.

Planul de atac al Puterilor Centrale a avut, în prima fază, o dublă ofensivă. Prima ofensivă trebuia purtată de către Armata 1 austro-ungară în zona Trotuș-Oituz. Scopul a fost ocuparea trecătorii și interceptarea liniei de comunicație de pe Valea Siretului. Cea de-a doua ofensivă era a Armatei 9 germane și a avut ca obiectiv crearea unui drum spre București.

Planul strategic militar român a prevăzut trecerea imediată de la ofensivă la apărare strategică pe întregul front de nord. Totodată, românii au dorit să mențină prin cadrul celor trei armate - de Nord, 1 și 2 - apărarea liniei Carpaților până la venirea iernii. Abundența zăpezii avea să oprească acțiunile ofensive ale Puterilor Centrale. Odată cu această oprire a dușmanilor de a avansa, românii doreau o regrupare și o nouă strategie de luptă.

Puterile Centrale au suferit un eșec la ruperea frontului în sectorul Armatei Române de Nord, în Bătălia de la Oituz. Prin urmare, Puterile Centrale și-au concentrat efortul de cucerire asupra sectorului Armatei Române 2. Și aici au avut parte doar de eșecuri, mai ales în urma bătăliilor din Rucăr-Bran, Valea Prahovei și Valea Oltului. Toate încercările de trecere a munților au eșuat complet, într-o primă etapă.

Prima bătălie a trecătorilor s-a încheiat printr-un eșec general al planurilor comandamentului german. Însă defensiva română devenea din ce în ce mai grea. Noi divizii ale Puterilor Centrale au fost aduse de pe alte fronturi pentru a zdrobi rezistența forțelor române. Inamicul, cu forțe sporite, a declanșat cea de a doua bătălie a trecătorilor, atacând simultan pe mai multe direcții. Gruparea generalului Kuhne a atacat pozițiile române de pe Valea Jiului, apărate de o singură divizie română. În ciuda disproporției forțelor, românii au opus rezistență în fața orașului Târgu Jiu, dar au fost nevoiți să se retragă.

Armata 1, având o conducere slabă, chiar ezitantă, a fost afectată de schimbările organizatorice produse. De asemenea, a avut un dispozitiv de luptă supradimensionat, nereușind să facă față forței ofensive germane. Distrugând apărarea Armatei 1, forțele germane au străpuns frontul românesc pe Valea Jiului. Această cucerire, în timp, s-a dovedit a fi hotărâtoare pentru întreaga soartă a campaniei.

Arhiducele austriac Carol a insistat ca planul de ofesivă al Centralilor împotriva României să prevadă și participarea trupelor austro-ungare. Carol dorea să învingă Armata 1 română și să pătrundă în Moldova. În același timp, Armata 9 germană a lui Falkenhayn trebuia să atace România prin trecătorile Carpaților Meridionali, într-o direcție divergentă de cea austro-ungară. Planul l-a nemulțumit pe generalul german Falkenhayn. Acesta a considerat ideea unor atacuri spre est și spre sud drept una „nenorocită”, amenințând cu compromiterea succesului.

Ofensiva austro-ungară din nordul frontului român, în munții Sucevei și Neamțului, a eșuat, fiind respinsă cu artileria și cu tirul infanteriștilor. Un detașament austro-ungar a fost decimat de români la pichetul Bolovăniș, fiind capturați doi ofițeri și 65 de soldați. Brigada 74 honvezi s-a mulțumit cu păstrarea pozițiilor de la Bilbor și Corbu, părăsite de români în timpul retragerii. Feldmareșalul Bandiani, comandantul Diviziei 72 austro-ungară, a primit ordin să forțeze trecătoarea Bicaz. Astfel, putea participa la ofensiva generală.

Un detașament austro-ungar condus de colonelul Sander a atacat pozițiile românești de pe muntele Țipcheș, aflate pe marginea văii Bicazului. Timp de două zile, muntele a fost cucerit și pierdut succesiv de ambele tabere. Conduși de colonelul Gherăscu și maiorul Rogobete, românii au reușit păstrarea pozițiilor pe munte, fiind nevoiți să lupte la baionetă. Tunurile și mitralierele capturate de la adversar au fost distruse. Acțiunea ofensivă a Corpului 21 austro-ungar a luat definitiv sfârșit. Frontul Diviziei 14 române a mai suferit doar bombardamente de artilerie și acțiuni de rutină ale patrulelor inamice.

Corpul 6 austro-ungar a primit misiunea de atacare a văii Trotușului prin văile superioare. Prin cele inferioare urma să atace grupul lui von Schmettow. Comandantul Diviziei 7 române, generalul Istrati, a profitat de legătura slabă dintre coloanele inamice, izolate pe văi, și le-a atacat, pe rând. Detașamentul Boian, poziționat în tranșeele din satul Agăș, a intrat în capcana inamicului. Colonelul Boian și sute de subalterni au fost luați prizonieri. Cu toate acestea, luptele de la Agăș-Goioasa au produs mari pierderi Diviziei 61 austro-ungare, obligând-o să se retragă pe pozițiile inițiale.

În valea Uzului, generalul Molnar a utilizat la atac întreaga Divizie 39 austro-ungară, reușind ocuparea Poienei Uzului. Trupele române s-au retras spre Sălătruc. Cu ajutoarele primite, românii au contraatacat, ajungând până la fortificația de la vestul satului, transversal peste valea Uzului. Cu ajutorul Regimentului 4 vânători al colonelului Gherculescu, fortificația a fost cucerită, iar garnizoana austro-ungară capturată. Înfrângerea Diviziei 39 austro-ungare a încheiat ofensiva Corpului 6. Forțarea Trotușului prin văile laterale a eșuat. Epuizați, austro-ungarii s-au mulțumit cu atacuri minore, respinse de artileria română.

Dintre toate văile care se deschid în valea principală a Trotușului, cea mai accesibilă a fost valea râului Oituz. Această vale a constituit axa de înaintare a Grupului Schmettow. Dacă înaintarea austro-ungarilor s-ar fi soldat cu cucerirea satului Onești, atunci aceștia ar fi avut drumul deschis spre Siret. Grupul Schmettow era constituit din Divizia 71 austro-ungară a generalului Goldbach, Divizia 1 de cavalerie a generalului von Ruiz și Divizia 3 germană de cavalerie. Rezerva grupului a fost Divizia 8 bavareză de la Târgu-Secuiesc. Armata română era condusă de generalul Eremia Grigorescu. Armata română a reuțit să reziste.

Primele detașamente române sosite la Onești au fost trimise în valea Oituzului și în cele două văi laterale: Cașin, la stânga, și Slănic la dreapta. Scopul a fost susținerea diviziei de cavalerie întărite pe poziții la Megheluș. Cavaleriștii români din tranșee au respins atacurile adversarilor, contraatacând cu lănci de cavalerie, în lipsa baionetelor. În lupta de la Megheluș a fost ucis căpitanul Petre Carp, fiul bătrânului politician conservator germanofil. Austro-ungarii au continuat înaintarea, ocupând satul Poiana Sărată. Un contraatac român i-a alungat din localitate, după o luptă pe străzile satului. Regimentul 65 român a reocupat satul.

Atacul de pe valea principală, cea a Oituzului, a fost dat în zona satului Hârja. Un raport al unui comandant de companie din regimentul român 65 a precizat: „Este imposibil de stat pe loc. Tunurile ne bat chiar în valea în care suntem. Am rămas cu 20 de oameni, restul morți și răniți. Pădurea s-a aprins din două părți. Ne înăbușă fumul. Este infern. Nu mai avem puterea de a rezista. Rog ordonați retragerea.” Totuși, Regimentul 65 a rămas pe loc, respingând atacul inamic.

Luptele grele au împuținat și au slăbit unitățile române ale Diviziei 15, reducând companiile la 40-80 de oameni. Generalul Grigorescu a trimis în ajutorul diviziei Brigada 37 din Divizia 8, împreună cu un divizion de obuziere și unul de câmp.

Asaltul decisiv austro-ungar pentru pasul Oituz s-a dat în prezența arhiducelui Carol și a prim-ministrului Istvan Tisza. Acesta a debutat cu un masiv bombardament de artilerie asupra pozițiilor române. Patru regimente austro-ungare au pornit asaltul în valuri de la 0ra 8 până la ora 22. Dealul și pădurea Vrânceanu, apărate de două batalioane ale Regimentului 13 Ștefan cel Mare, au constituit teatrul unor lupte furioase. Copacii au fost rupți sau trântiți la pământ. În gropile obuzelor zăceau cadavre. Contraatacul la baionetă al românilor le-a readus dealul și pădurea. Pe moment, ofensiva a fost respinsă peste tot.

După rezistența cu succes în defensivă, românii au trecut la ofensivă. Aceasta a durat patru zile, în tranșee aflându-se și principele Carol al României. Generalul Eremia Grigorescu a utilizat permanent în prima linie 12 batalioane, iar opt în rezervă, prin rotație. Detașamentele principale de luptă au fost comandate de coloneii Rujinschi, Piperescu și Gorski. Superioritatea numerică a austro-ungarilor s-a văzut în numărul de batalioane utilizate și anume 30.

Austro-ungarii au obținut noaptea avantaje pe teren, cu ajutorul artileriei redutabile și al rotației forțelor venite din refacere. Ziua, românii contraatacau la baionetă, recâștigând terenul pierdut. Prima fază a luptei a fost pierdută de atacatori. Generalul german Falkenhayn, care a prevăzut eșecul ofensivei, a declarat: „Domnii de la Pless trebuiesc făcuți atenți că, speranța de a deschide drumul prin pasul Oituz, ori pe la Armata 1 austro-ungară, este complet nefondată.”

Suspendarea luptelor după patru zile a durat foarte puțin. O nouă ofensivă română a scos inamicul de pe poziții, împingându-l mult înapoi. Detașamentul central român a reocupat satul Hârja și culmea Stăneica, gonind adversarul până la Poiana Sărată. Unitățile austro-ungare, intrate în adâncime pe teritoriul românesc, au fost trimise înapoi peste graniță. Românii au capturat 11 ofițeri, 600 de soldați și un mare număr de mitraliere. Divizia 15 română, respingând ofensiva Centralilor, a primit supranumele de „Divizia de fier”, iar motto-ul său a devenit celebru: „Pe aici nu se trece!”.

tacarea trecătorilor din Moldova a fost concepția comandamentului austro-ungar. Comandamentul german a considerat cucerirea trecătorilor de la sud de Brașov mult mai importantă. De aici, drumul spre capitala României era deschis invaziei. Configurația geografică a regiunii montane de la sud de Depresiunea Brașovului era favorabilă unei invazii. Gravitatea situației a fost dată de faptul că trupele române, aflate în retragere după bătălia de la Brașov, erau epuizate și demoralizate.

Străpungerea de către trupele germane a apărării române din trecătorile de la sud de Brașov trebuia să se facă printr-o operațiune fulgerătoare. Românii s-au aflat în retragere după bătălia de la Brașov. Aceștia, însă, trebuiau urmăriți îndeaproape, astfel ca germanii să traverseze munții în același timp cu ei. Așadar, trecătorile carpatice au fost forțate prin surprindere.

Din Brașov porneau divergent șase drumuri către Vechiul Regat, traversând Carpații. Aceste drumuri treceau prin tot atâtea pasuri montane: Bran-Rucăr - spre Câmpulung Muscel, Predeal - spre Ploiești, Buzău - spre Buzău și trecătorile secundare: Predeluș, Bratocea și Tabla Buții. Prin cele șase trecători au fost trimise trei grupuri de armate, conduse de generalii Morgen, von Staabs, respectiv von Lüttwitz.

Regiunea atacată de germani era vulnerabilă din cauza numeroaselor drumuri care o străbăteau și a apropierii de București. Totuși, abandonarea operațiunii de la Flămânda, pe Dunăre, a pus la dispoziție câteva divizii și pe generalul Alexandru Averescu, în calitate de comandant al operațiunii de apărare.

Dintre fostele unități ale Armatei 2 române retrase de la Brașov, Divizia 4 a fost incapabilă de luptă, fiind retrasă pentru refacere la Băicoi. Divizia 6 a ocupat poziții în trecătorile Buzăului și Tabla Buții, iar Divizia 3, pe cele de la Bratocea și Predeluș. Trecătoarea Predeal a fost ocupată de Divizia 21, căreia i-a fost trimisă în ajutor Divizia 10. Divizia 22 a primit în apărare trecătoarea Branului, urmând să-i vină în ajutor Divizia 12, de pe frontul dobrogean.

Trecătoarea Rucăr-Bran se deschidea către sud în apropierea satului argeșean Dragoslavele. De aici, drumul se ramifica: în stânga, spre Târgoviște-București, de-a lungul râului Dâmbovița, iar în dreapta, spre orașul Câmpulung Muscel. Cucerirea pasului Bran a oferit germanilor două direcții, Pitești și Târgoviște, ambele conducând spre București. Cucerirea orașului Pitești însemna joncțiunea Grupului Morgen cu Grupul Krafft, care opera pe valea Oltului. După un succes inițial german, frontul a rezistat până când românii au fost nevoiți să se retragă. Acest lucru s-a petrecut ca urmare a ruperii apărării române în lungul Văii Jiului.

Divizia 22 română s-a ciocnit la Moeciu, lângă Bran, cu inamicul german. Inițial, acesta a fost respins. Răgazul a fost utilizat de români pentru a ocupa poziții pe creasta montană a vechii frontiere dintre Muntenia și Transilvania. Din aceste noi poziții, primele atacuri germane au fost din nou respinse. Rapoartele aviației germane, referitoare la pozițiile române, l-au făcut pe comandantul german să considere inutil un atac frontal.

Surprinderea trupelor române de către Brigada Alpină austro-ungară a fost totală. Românii au fost atacați din față de unități ale Diviziei 76 germane, sprijinite de o puternică artilerie. Alpinii austro-ungari i-au surprins din flanc și din spate, dotați fiind cu baterii de munte. Astfel, generalul Aristide Razu a ordonat retragerea generală pentru evitarea încercuirii. Părăsirea pozițiilor de la Șirnea și Posada a decurs fără pierderi în prizonieri sau material de război. Trupele germane au ocupat imediat satul Rucăr.

În urma succesului înregistrat la Rucăr, comandamentul german a hotărât ca străpungerea frontului român să se realizeze prin acel loc, cu maxim de forță. Pentru aceasta a fost adusă de la Brașov rezerva, Divizia 12 bavareză. La Dragoslavele s-au dat lupte puternice, satul fiind pierdut de români. Sub bombardamentul adversarilor, românii și-au părăsit pozițiile, retrăgându-se spre valea Argeșului. În aceeași zi, versantul nordic al dealului Mateiaș a fost cucerit de germani. Aceștia se aflau la opt kilometri de Câmpulung.

Încercarea germanilor de a străpunge apărarea de la Câmpulung a eșuat. Un raport militar german a remarcat: „Românii se apără cu deznădejde. Sunt oameni iscusiți și compensează educația lor militară insuficientă printr-o agerime intelectuală și o facultate de adaptare miraculoasă.” Astfel, Mateiaș și Câmpulung nu au putut fi cucerite până când frontul văii Jiului nu a fost rupt.

Germanii au recurs la operațiunea de învăluire, precum cea de la Sibiu, realizată de Corpul Alpin Bavarez. Pentru aceasta, a fost folosită Brigada 8 alpină austro-ungară, adusă de pe frontul din Alpi. Acești soldați au fost echipați adecvat, în special cu tunuri de munte încărcate pe bucăți, pe 3000 de măgari. Obiectivul lor era ocolirea munților Piatra Craiului, aflați în flancul pozițiilor române, urmând să cadă în spatele acestora. Brigada alpină a fost ghidată de spioni care au învățat topografia zonei în perioada de pace.

Apărarea română a fost reorganizată, reușind recuperarea muntelui Mateiaș. Recucerirea cotei a fost urmată de săparea de tranșee de către români pe pantele înălțimii. În timpul luptelor, populația locală a ajutat trupele române. În special, femeile din Muscel au asigurat aprovizionarea trupelor prin convoiuri, adesea ajungând până în prima linie.

Luptele din zona Câmpulung s-au transformat în lupte de poziții, de uzură a efectivelor militare. În liniile lor, germanii au transportat numeroase piese de artilerie cu țeavă lungă, urcându-le cu frânghiile pe înălțimile din zonă. Pozițiile românești au fost supuse bombardamentului artileriei germane. O nouă manevră germană de învăluire a frontului românesc a eșuat la Albești. Un atac român la Lerești a împins liniile germane înapoi. Generalul Pecht, comandant al unei brigăzi din Divizia 12 bavareză, a fost ucis de o grenadă română.

Unitățile generalului Morgen au încercat să deschidă drumul spre Pitești și Târgoviște, prin luptele din zona Câmpulung. Concomitent, Corpul 39 german, condus de generalul Staabs, a atacat pasul Predeal și drumurile vecine acestuia. Aceasta era linia directă și cea mai scurtă ce făcea legătura între Brașov și București. A fost singura linie, dintre cele șase trecători din sud-estul Carpaților, care era traversată de o linie de cale ferată. Predealul fiind dificil de atacat frontal, germanii şi-au concentrat forţele într-un sector lateral, la est de acesta. După lupte dificile localitatea a fost cucerită.

Comandantul Armatei 9 germane, Falkenhayn, a pus la dispoziția generalului Staabs Divizia 51 austro-ungară împreună cu părți din Divizia 187 germană. Misiunea era de a cuceri pasul Predeal. Urma ca restul unităților Diviziei 187 să preseze unitățile române în pasurile Bratocea și Predeluș. Astfel, Divizia 3 română nu a putut interveni în ajutorul camarazilor atacați la Predeal. Forţele de atac au fost susţinute de o puternică artilerie, inclusiv tunuri şi mortiere de calibru mare.

Trupele române care s-au apărat făceau parte din grupul Predeal, din Armata 2 română. Pe crestele de la Predeal a fost amplasată Divizia 21 română. Aceasta era nou constituită, formată din rezerviști bucureşteni, ilfoveni şi dâmboviţeni şi a participat la manevra de la Flămânda. În apărarea Dealului Stejeriş, Divizia 21 a suferit pierderi mari. La stânga Diviziei 21 română, ocupând un sector între Valea Râşnoavei şi Piatra Arsă, făcând front spre vest, era Divizia 10 română a generalului Arthur Văitoianu. Era formată din dobrogeni şi vlăsceni şi a participat şi ea la manevra de la Flămânda.

Până la începerea bătăliei, ariergarda Diviziei 21 română a dat lupte permanente cu inamicul urmăritor. Apoi, trupele române s-au instalat solid în poziţii de apărare de-a lungul vechii frontiere dintre România şi Imperiul Austro-Ungar. Inamicul a urcat valea Temeșului, adăpostindu-și artileria în văile laterale.

Germanii au atacat Muntele Susaiul. În felul acesta, puteau ataca din flanc rezistenţa română. Bombardamentele puternice de artilerie au continuat şi în ziua următoare. Poziţiile româneşti au fost complet distruse de artileria germană de mare calibru şi un atac inamic a cucerit Vârful Pristocolului din Masivul Susaiului, în faţa gării din Predeal. Un atac pornit de Divizia 21 română dinspre Valea Poliştoaca şi a Limbăşelului a recucerit această poziţie. Bombardamentul de artilerie inamic a reînceput. Cele două companii de vânători din Regimentul 5 Vlaşca, ce apărau poziţia, au fost distruse.

Asupra satului Predeal şi a poziţiilor româneşti aflate dincolo de el, pe vechea frontieră, trupele Puterilor Centrale au început puternice bombardamente de artilerie. Acestea au încetat numai după zece zile. Satul Predeal a fost complet distrus. După tirul artileriei, infanteria inamică a pornit la atac. Infanteria română a opus o rezistenţă puternică, abandonând poziţiile de apărare numai după ce orice opoziţie a devenit imposibilă. O coloană de soldaţi unguri a reuşit să străpungă frontul român între poziţiile Regimentelor 45 şi 46, iar una germană, în sectorul unui batalion din Regimentul 5 Vlaşca.

În gara din Predeal, o puternică rezistenţă românească a fost opusă. Mitraliorii români au luptat până când au fost ucişi cu toţii. După ocuparea gării Predeal, luptele au continuat cu înverşunare până noaptea târziu, pentru ocuparea satului Predeal. Rezerviştii din Ilfov şi Dâmboviţa, din Regimentul 61, au construit poziţii de apărare în satul Predeal, lucrând sub focul puternic al inamicului. Au opus apoi rezistenţă din aceste adăposturi, cucerirea de către inamic a localităţii fiind foarte dificilă. Ulterior, resturile acestui regiment au fost retrase la Sinaia.

Bombardamentul german de la Predeal a vizat, în special, cartierul rezidențial din localitate, multe locuințe fiind deținute de politicieni români de la București. Vila lui Ion I. C. Brătianu a fost transformată în moloz. Divizia 21 română a suferit pierderi mari, efectivele ei fiind reduse la 3.000 de oameni. Resturile decimate şi obosite ale Diviziei 21 române au fost retrase pentru refacere la Băicoi, fiind înlocuite cu trupele Diviziei 4 române.

Grupul Staabs al Armatei 9 germane a primit misiunea de a urmări și de a ataca pozițiile românești din trecătorile secundare de la est de pasul Predeal. Importanța strategică a acestor trecători era inferioară celei de pe valea Prahovei. Astfel, Falkenhayn a decis ca aici să aplice lovituri secundare, care să ușureze acțiunea principală de la Predeal. În munții de la est de valea Prahovei, se deschideau drumurile a patru trecători: Predeluș, Bratocea, Tabla Buții și Buzău. Străpungerea germană a eșuat.

Ofensiva germană din cele patru trecători s-a dat cu Divizia 89 germană, ajutată de unități ale Diviziei 187. Trupelor germane li s-au opus, de partea românească, la Predeluș și Bratocea, Divizia 3, iar la Tabla Buții și în pasul Buzău, Divizia 6. Ambele divizii românești erau puternic slăbite și cu efective incomplete, după pierderile înregistrate în bătălia de la Brașov. În plus, artileria românească a pierdut mai mult de jumătate din piese.

Divizia 89 germană, condusă acum de generalul Otto von Below, înlocuitor al lui Lüttwitz, a declanșat atacul asupra pozițiilor române. Scopul a fost să forțeze intrarea în valea Buzăului. Unități germane au respins linia subțire a posturilor române și au pătruns în valea Bâscei. La centrul frontului, poziția română de la Gura Siriului a fost atacată atât frontal, după o pregătire de artilerie, cât și din flanc, încercându-se o ocolire pe la Piciorul Monteorului. Contraatacurile române au zădărnicit încercările adversarilor, cărora li s-au capturat 218 prizonieri.

Generalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei 2, a decis trimiterea de întăriri în regiune. La Tabla Buții au fost expediate două batalioane cu o baterie de la Divizia 4, aflată în refacere la Băicoi. În valea Bâscei a fost trimisă brigada 42 din Divizia 16, cu un divizion de artilerie. Luptele au fost mai intense pe flancurile române, germanii dorind să străpungă apărarea de pe valea Buzăului. Înălțimea Golul Teheraelor, care străjuia valea Bâscei, a fost cucerită de germani, apoi recucerită de români. Germanii au reocupat-o, silindu-i pe români să se retragă pe vârful Bortei.

Contraatacurile române pentru recucerirea Golului Teheraelor n-au avut succes. Pozițiile au fost puternic fortificate de către germani. Mai mult, condițiile meteo erau foarte grele, specifice iernii din zona montană. Ambele tabere au renunțat la ofensivă, fiecare întărindu-se pe poziții. Frontul român s-a consolidat prin venirea ajutoarelor.

Eșecul încercărilor germane de deschidere a drumului cel mai scurt spre București era evident. Ofensiva Armatei 9 germane, după o serie de succese inițiale, era paralizată. Grupul Morgen a fost blocat în fața Mateiașului, la Câmpulung. Grupul Staabs a cucerit Predealul după 12 zile de lupte și s-a oprit în fața liniilor române de la Clăbucet. Al treilea grup, Below, nu a putut trece de Gura Siriului.

După eșecurile înregistrate de cele trei grupuri ale Armatei 9 în zona trecătorilor carpatice din sud-est, generalul Falkenhayn și-a pus speranța în acțiunile trupelor din zona trecătorilor sud-vestice. Pe valea Oltului se purtau deja lupte violente. După pierderea Sibiului, Corpul de armată român de la Olt, învins și epuizat, a reușit să ocupe poziții pe ambele părți ale văii Oltului, pe linia de graniță și la sud de aceasta. Comandantul Grupului Olt a fost generalul David Praporgescu, acesta primind de la predecesorul său o situație disperată. De altfel, acesta a și murit pe front. Forțele române au fost nevoite să se retragă.

Concentrându-se pe trecătorile sud-estice ale Carpaților, Falkenhayn a lăsat în defileul Oltului doar Corpul Alpin. Corpul Alpin era sprijinit de două regimente din Diviziile 76 și 187 germane. Misiunea acestui grup german a fost numai păstrarea liniei frontului și blocarea în regiune a trupelor române. În urma atacurilor și contraatacurilor, pozițiile germane și române s-au stabilizat în munții limitrofi văii Oltului: Pietrosul, Veverița, Rigloul, Gorganul și Chițianetul.

În urma ieșirii grupului Morgen din pasul Rucăr-Bran, în apropiere de Câmpulung, forțele române din regiunile vecine trebuiau țintuite pentru a nu fi trimise în ajutorul celor de la Muscel. Mai mult, germanii au profitat de stabilizarea frontului, aducând pe Olt noi trupe în ajutorul Corpului Alpin. Noul grup, mărit, a fost condus de generalul Krafft von Delmensingen, unul dintre cei mai apreciați comandanți germani. Von Delmensingen a hotărât ca ofensiva să se dea peste munții și văile limitrofe șoselei bine apărate de pe valea Oltului.

La sfârșitul celor două săptămâni de urmărire a germanilor veniți dinspre Sibiu, un incident a condus la moartea comandantului român al Grupului Olt. Generalul David Praporgescu a inspectat poziția din muntele Coți și se îndrepta spre cea de pe înălțimea Pleșul. Un obuz rătăcit a căzut lângă grupul de ofițeri, deși aceștia mergeau prin valea pârâului Câineni, lovindu-l mortal pe comandant. Comanda grupului Olt a fost preluată de generalul Nicolae Petala.

Brigada 10 alpină, comandată de generalul Tanczos, a atacat frontul ocupat de trupe ale Diviziei 13 române, comandată de generalul Sănătescu, între Olt și Lotru. Batalionul de pe Pietrosul s-a retras, nefăcând față atacului. În schimb, detașamentul de pe vârful Veverița a rezistat, păstrând cota. Pentru recuperarea vârfului Pietrosul, colonelul Moșoiu a dat un atac prin învăluire. Inamicul, panicat, și-a părăsit pozițiile fugind spre nord.

Acțiunea principală a Grupului Krafft s-a dat pe partea stângă a Oltului, în sectorul Diviziei 23 române. Pentru învăluirea pozițiilor românești, Brigada 2 alpină austro-ungară trebuia să escaladeze masivul Făgăraș, cel mai mare din Carpați. Regiunea era ocupată de dispozitive românești slabe, dispuse la mari distanțe, comunicarea lor fiind efectuată de patrule. Detașamentul austriac a străbătut 30 de kilometri în două zile peste masivul montan, coborând în Sălătruc, pe valea Topologului. Detașamentul Moșoiu-Cihoski a eliberat satul. Retrași pe Muntele Frunțile, austriecii au fost învinși și alungați spre nord.

Brigada 2 alpină austro-ungară a fost salvată de intervenția camarazilor germani din Corpul Alpin Bavarez. Astfel, încercarea Grupului Krafft de a forța trecerea spre sud prin valea Oltului a eșuat. Frontul român a rezistat, iar cele două coloane alpine austro-ungare au fost silite să se retragă sub protecția alpinilor bavarezi. Ludendorff, șef al înaltului comandament german, a afirmat: „O încercare de trecere prin defileul cel mai înalt și cel mai larg, având în față un inamic ca acesta, puternic, pe care nu-l mai puteai surprinde, trebuia să eșueze. Așa că a trebuit să mutăm punctul de invazie mai spre apus”.

Comandantul Armatei 1 române a considerat că linia frontului, cu toate sinuozitățile, nu mai prezenta suficientă forță de apărare. În special centrul, regiunea Câineni-Coți-Pleșul, era prea avansat față de flancuri. În aceste condiții, a survenit ordinul de retragere a frontului pe o linie paralelă cu creasta muntoasă a frontierei, la circa 10 kilometri depărtare. Retragerea s-a făcut în liniște pe tot frontul Diviziei 13 române, după ce a fost distrus podul de la Câineni, iar șoseaua a fost avariată.

Bătălia trecătorilor se menținea de zece zile, iar Centralii nu au reușit încă străpungerea defensivei românești. Comandamentul germano-austro-ungar a decis aplicarea unei lovituri puternice în sectorul Jiului. Acest sector a fost unul dintre cele mai agitate, din punct de vedere al operațiunilor. Apropierea liniei ferate din valea Mureșului și zona minieră a Petroșanilor au făcut din regiune teatrul unor lupte continue. Adversarii au declanșat pe rând ofensive și contraofensive, înaintând și respingându-se alternativ.

Pentru operațiunea de străpungere a frontului român de pe Jiu, comandamentul german a organizat o armată nouă, formată din rezerve odihnite. Comanda grupului armat a fost încredințată generalului bavarez Kneussl, totodată comandant al Diviziei 11 germane. Ofensiva germană a urmat numeroase drumuri și poteci laterale cu valea Jiului. Aceste rute secundare treceau peste înălțimile de la frontieră ale munților Vâlcan, la vest de valea Jiului și paralel cu ea, îndreptându-se spre sud.

În cea de-a cincea zi a încleștării de pe Jiu, germanii au avansat deja 30 de kilometri către sud, ajungând aproape de ieșirea în câmpie. Ei înaintau în grupuri fără legături strânse între ele. Artileria, mai lentă, a rămas în urma infanteriștilor. Contraatacul românesc a început cu tirul artileriei de pe dealurile de la est de Jiu. În fața atacului infanteriei, germanii, surprinși, au încercat să reziste. Spre seară, bavarezii s-au retras spre Sâmbotin și Schela. Centralii, aflați cu garda jos, au fost respinși pe toată linia, coloanele lor fiind lipsite de comunicații datorită înaintării imprudente.

Atacul german s-a declanșat pe toată linia frontului românesc. Peste noapte a nins, iar ceața a acoperit înălțimile. Folosindu-se de condițiile meteo favorabile unui atac prin surprindere, germanii au renunțat la utilizarea artileriei. Atacul frontal s-a dat cu infanterie în trecătorile Jiului și Buliga. Forțele opozante erau disproporționate: o companie română era atacată de câte 2-3 batalioane inamice, dotate cu numeroase mitraliere. În a doua zi, toate vârfurile de pe frontieră erau în mâinile germanilor, împreună cu pasul Vulcan. Puținele trupe românești au bătut în retragere.

O companie de bavarezi a reușit să se strecoare până în apropiere de Târgu-Jiu, apărând înaintea podului de peste râu, la marginea de vest a orașului. Vestea s-a răspândit rapid în târg, puținii locuitori mobilizându-se. Civili - târgoveți, țărani, femei și adolescenți - elevii cercetași și cei câțiva milițieni de la paza instituțiilor locale au organizat apărarea podului de peste Jiu, cu puținele arme vechi găsite în localitate. Germanii nu au reușit traversarea podului. După-amiaza, au sosit și ajutoarele de la grupul Jiu: o companie din Regimentul 59. Inamicul a fost fugărit spre vest și parțial capturat.

Ofensiva română a continuat încă două zile. Lupte puternice s-au dat pe dealurile de la sud de Horezu. Regimentul bavarez care a cucerit aceste poziții a avut pierderi mari. Alungat, regimentul și-a abandonat cele opt tunuri proprii și cele nouă românești capturate. Germanii au început o retragere generală și precipitată care se transforma în haos. Cavaleriștii și-au împușcat caii pentru a se putea strecura mai ușor pe poteci. Tunuri și automobile se rostogoleau în râpe. Timp de o săptămână, românii au continuat să captureze muniții, depozite de alimente, arme și alte efecte militare germane.

Forțele germanilor, superioare numeric și material, l-au determinat pe generalul Culcer, comandantul Armatei 1, să propună înaltului comandament român retragerea grupurilor de la Jiu și Cerna în spatele liniei Oltului, părăsind astfel Oltenia. Propunerea acestuia a fost respinsă, iar generalul Culcer a fost înlocuit cu generalul Ioan Dragalina, comandantul Diviziei de la Cerna. La câteva zile, automobilul noului comandant a fost surprins de focul inamic între Bumbești și Lainici. Rănit la braț și operat cu întârziere, generalul a murit la spitalul din Palatul Regal din București.

Urmărirea trupelor Puterilor Centrale a continuat şi în zilele următoare. Cu toate acestea, nu s-a valorificat strategic situația de pe Jiu, pentru că trupele române nu au putut să susţină o mişcare de urmărire. Cauzele au fost generate de starea de epuizare a forţelor române, pierderile semnificative, dar şi deciziile comandamentului german vizând suplimentarea trupelor din zonă. Aceste aspecte au dus la stabilizarea frontului, fără ca trupele inamice să fie respinse dincolo de arcul carpatic. Astfel, Puterile Centrale și-au putut relua ofensiva în perioada următoare.

Înfrângerea suferită de austro-ungari în prima încercare de trecere a pasului Oituz către Moldova a fost urmată de o perioadă de relativă liniște în regiune. Timp de două săptămâni, pe frontul moldovenesc s-a instaurat un fel de armistițiu tacit, fragmentat de mici atacuri locale pentru cucerirea vreunei înălțimi. Aceste atacuri erau succedate de contraatacurile adversarilor și restabilirea situației inițiale. Astfel, centralii s-au reorganizat, aducând noi trupe pentru o nouă ofensivă. Vremea rea, zăpada și viscolul au pus capăt operațiunilor ambelor tabere. Atenția Centralilor s-a îndreptat către sectorul Jiului, unde se dădea lovitura decisivă. Astfel, a doua tentativă de la Oituz a Puterilor Centrale a eșuat.

La extrema dreaptă a armatei austro-ungare din regiunea Oituz, comandată de Arthur Arz von Straussenburg, s-a format un nou grup de unități: Divizia 71, Divizia 1 cavalerie austro-ungară și Divizia 8 bavareză. Comanda grupului a revenit generalului german Friedrich von Gerok, adus de pe frontul din Podolia galițiană. Misiunea grupului era de a fi pregătit pentru un atac major. Acesta trebuia să înceapă odată cu cel din zona Jiului. În acest timp, extrema dreaptă a armatei centralilor din zona Oituz s-a apărat cu succes de atacurile trupelor rusești din sectorul Bistricioara-Bicaz.

În prima zi a atacului Centralilor, artileria acestora a lovit puternic pozițiile române. Prin urmare, infanteria a pornit la atac în valuri, fiind respinsă de fiecare dată cu mari pierderi în ambele tabere. În următoarele două zile, ofensiva a continuat cu aceeași intensitate. Într-o singură zi, în sectorul dintre Slănic și Oituz, centralii au lansat opt atacuri pe direcția vârfului Cernica, toate fiind respinse.

Referitor la a doua bătălie de la Oituz, un ofițer-medic german din Divizia 8 bavareză scria în jurnalul său: „Ai noștri vorbesc cu admirație de disprețul de moarte cu care luptă românii. Le lipsesc însă circumspecția și experiența. Ori de câte ori pregătesc un atac, se aude dincolo vocea unui comandant care ține o cuvântare, apoi izbucnește un marș sălbatic, în sunetele căruia soldații se reped ca nebunii.”

După primele zile, românii, până atunci aflați în defensivă, au atacat pe toată linia frontului. Divizia 15 a generalului Eremia Grigorescu a luptat pentru înălțimile Cernica și Fata-Moartă. Sub acoperirea unui tir de artilerie, românii au atacat și au cucerit vârfurile Bradul, Piatra Runcului și cota 1175 de pe Plaiul Fata-Moartă, săpând apoi tranșee pe aceste poziții.

În prima fază a luptelor de pe valea Prahovei, românii au pierdut și au evacuat orașul Predeal. Aceștia s-au retras și s-au repoziționat defensiv la sud de localitate, în zona Clăbucet. Înălțimile Clăbucetului, dominând de o parte și de alta valea râului Prahova, erau ocupate de grupul Predeal. Grupul a fost format din Diviziile 4 și 10 române, comandate de generalul Arthur Văitoianu. Aici s-a desfășurat a doua rundă a luptelor pentru pasul Predeal. Linia frontului a fost stabilizată. Forțele adversare au continuat atacurile și contraatacurile, dar fără schimbări importante pentru aliniamentul de contact. Valea Prahovei a fost evacuată voluntar de români la începutul lunii următoare, datorită evenimentelor din sudul României.

Atacarea pozițiilor române de pe Clăbucet a fost primul efort care trebuia făcut de Centrali pentru deschiderea drumului pe valea Prahovei. Pozițiile române puteau fi atacate doar frontal, speranța Centralilor stând în artileria lor superioară. Prin cucerirea Clăbucetului Taurului și Clăbucetului Azugii, valea superioară a râului Azuga ajungea pe mâinile Centralilor. Dominat de înălțimi cucerite de inamic, satul Azuga a fost evacuat de forțele române.

Clăbucetul Baiului a fost atacat cu un puternic tir de artilerie grea austro-ungară. Valuri de gaze asfixiante și lacrimogene au acoperit apoi pozițiile române răscolite de obuze. Gazele de luptă au precedat atacul Regimentului 188 Thuringia și al honvezilor unguri. Pozițiile românești au fost cucerite. În această luptă, maiorul Ion Munteanu din Regimentul 18 obuziere, cu o singură baterie a ținut pe loc infanteria inamică pentru a permite trupei române retragerea. Un proiectil austro-ungar i-a retezat picioarele, dar maiorul a refuzat evacuarea. Rămas ultimul în baterie, un alt proiectil l-a decapitat.

Comandantul Grupului Predeal a întreprins o ofensivă pe tot frontul, împingând înapoi trupele Centralilor. Terenul câștigat a fost din nou pierdut de români. Neputând sparge frontal linia, Centralii au încercat atacuri de flanc asupra pozițiilor române din Bucegi. Vârful Omu a fost cucerit de Centrali. Lupte puternice s-au purtat pe valea Cerbului și în zona vârfului Coștila.

Centralii stăpâneau partea de sus a Văii Cerbului și erau poziționați până în partea de sud a satului Azuga, înaintarea lor fiind imposibilă. Divizia 187 germană a fost retrasă la Brașov. Divizia 51 austro-ungară a rămas pe loc, având misiunea de a hărțui românii prin salve de artilerie.

În sectorul Câmpulung Muscel, de la a doua înfrângere a lui Morgen, germanii nu au mai atacat timp de aproximativ două săptămâni. Centralii s-au mulțumit cu întărirea pozițiilor din munți, în special pe flancuri. În momentul declanșării marii ofensive germane pe Jiu, Morgen a primit ordin de a efectua o a treia încercare de cucerire a depresiunii Câmpulung și a orașului. Noul atac al Centralilor s-a dat în flancul stâng al dispozitivului românesc, între satele Lerești și Cândești. Asaltul a fost susținut de artileria grea și de proiectilele asfixiante. A treia victorie română de la Câmpulung Muscel a fost anulată de evoluția frontului în sectorul Jiului.

Timp de cinci zile, unitățile Diviziei 22 române au rezistat, deseori trebuind să utilizeze baionetele. Grupul Nămăești, format din Divizia 22, elemente de la Divizia 12 și două brigăzi de călărași, a trecut la ofensivă. A fost atacat tot frontul inamic dintre Argeșel și Bratia. Prezența pe front a comandantului, generalul Averescu, a încurajat pe soldații români. Aceștia au recucerit satele Albești și Cândești și au capturat 400 de prizonieri, tunuri și mitraliere.

Ofensiva română a continuat. Trupele lui Morgen au fost alungate de pe pozițiile cele mai înalte, acolo instalându-se românii. De pe aceste noi poziții au fost respinse toate atacurile germanilor. Recunoscându-și înfrângerea, generalul Morgen a solicitat comandantului său Falkenhayn permisiunea de a-și retrage trupele în zona Branului, dincolo de frontieră. În plus, acesta și-a exprimat părerea că orice încercare de prelungire a luptei în acest sector era inutilă.

Sectorul Jiului a fost străpuns de forțe considerabile ale Puterilor Centrale. Mai mult, Dunărea a fost și ea traversată de trupe venite din Bulgaria sub comanda lui Mackensen. În acest context, grupul Nămăești a primit ordinul de retragere din zona Câmpulung pe direcția Târgoviște. A doua zi, după plecarea din oraș a trupelor române, Centralii au intrat în orașul evacuat. Timp de 45 de zile trupele Puterilor Centrale nu au reușit să spargă apărarea română din nordul Muscelului.

În valea Oltului, prima ofensivă a Grupului Krafft s-a încheiat cu două înfrângeri pe ambele maluri ale râului. O înfrângere a fost pe vârfurile Pietrosul-Veverița, iar cealaltă pe valea Topologului. Deși învingători, românii s-au retras pe un aliniament mai sigur: Riglăul-Mormântul-Zănoaga. În acest timp, germanii au primit noi întăriri, pregătindu-se de o nouă acțiune ofensivă. După declanșarea contraofensivei germane de la Sibiu, valea Oltului era în mâinile germanilor.

A doua ofensivă a Centralilor pe valea Oltului a debutat printr-un bombardament de artilerie, care a durat trei zile. Tirul tunurilor a fost însoțit de mai multe șarje ale infanteriștilor germani, respinse cu greutate de Regimentele 44 Argeș, 2 Vâlcea și 1 Grăniceri. Terenul accidentat și acoperit de păduri a oferit avantaje în atacurile de surprindere a românilor. S-au înregistrat numeroase atacuri din flanc prin învăluirea detașamentelor române, izolate unele de altele prin distanțe mari. În același timp, grupurile române trebuiau să facă față și atacurilor frontale.

După două săptămâni de lupte, bătălia din valea Oltului a crescut în intensitate. Ofensiva grupului Morgen de la Câmpulung și luptele de pe Olt trebuiau să distragă atenția comandamentului român de la ofensiva principală a Centralilor dată în defileul Jiului. Frontul Oltului s-a întins excesiv de-a curmezișul munților, mai mult decât putea apăra linia română. La est, frontul a început de la Arefu, pe râul Argeș, trecând peste Olt, la vest.

Asemenea fronturilor de la Predeal și Câmpulung, soarta frontului Oltului s-a jucat în alte zone de conflict. Invazia Centralilor se întindea dinspre vest până în sud, la Dunăre. Spatele unităților de pe Olt era amenințat. Retragerea spre Pitești a fost inevitabilă. Râmnicu-Vâlcea a fost evacuat de trupele române, a doua zi fiind ocupat de germani. În ziua următoare, aceștia au traversat râul Topolog, Corpul Alpin făcându-și intrarea în Curtea de Argeș.

Comandantul Armatei 9 germane, Erich von Falkenhayn, a descris luptele din sectorul Oltului: „Progresele noastre trebuiau făcute în lupte foarte grele. Românii rezistau cu disperare. Fiecare munte în parte trebuia luat cu asalt. Și dacă reușeam să le luăm pradă în oameni și material, trebuia, de partea noastră, s-o plătim cu jertfe grele.”

Ajungând la Curtea de Argeș, comandantul german, Falkenhayn, a depus, din ordinul Kaizer-ului, o coroană la mormântul regelui Carol I. Germanii nu au trecut peste atitudinea actualului rege, Ferdinand I.

Generalul Falkenhayn a realizat că în Valea Jiului, Carpații puteau fi forțați cel mai ușor: „Rezultatul calculelor a fost că, ceea ce n-am putut obține în regiunea Surduc prin surprindere, trebuia obținut prin întrebuințarea forței brutale. Numai în această cea mai îngustă porțiune a munților era posibil a executa cu trupele trecerea spre câmpia românească, într-un marș forțat. Aci ieșirea spre Sud se afla în mâna noastră și puteam spera să surprindem inamicul. Era evident, că după succesul obținut împotriva lui Kneussel, el nu mai conta pe repetarea atacului nostru.” Cu patru divizii, Falkenhayn a reușit să străpungă linia frontului român, ținut de o brigadă adversară.

Un nou grup a fost creat de comandamentul german pentru bătălia decisivă de pe Jiu. Lui Falkenhayn i-au fost trimise câteva noi divizii. Comanda întregului grup, 80.000 de oameni, dotați cu 30.000 de cai, a fost încredințată generalului Viktor Kühne. Aceasta a fost cea mai impozantă forță a Centralilor de pe întreg frontul carpatic. Numeroase trupe de pionieri și civili din regiune trebuiau să repare drumurile și podurile din munți. Terasamentul șoselei a fost întărit pentru a suporta tractoarele de tunuri grele, automobilele blindate și camioanele. Trupele Centralilor au fost dotate cu cel mai bun echipament pentru lupte montane.

Pozițiile române au fost susținute de Grupul Jiu, fiind constituite dintr-o singură brigadă a Diviziei 1. Cealaltă brigadă s-a aflat pe valea Cernei. Ajutoarele primite în timpul primei bătălii au fost trimise înapoi la grupurile de care aparțineau. La comandamentul român, printr-o greșeală de judecată, nu s-a așteptat nimeni ca inamicul să repete lovitura în același loc unde fusese înfrânt. În plus, concentrarea armatei lui Kühne s-a făcut discret, încât românii nu au băgat de seamă nimic.

Marea ofensivă a Centralilor pe Jiu a fost declanșată prin 250 de tunuri de toate calibrele. Sub acoperirea lor, cele patru Divizii germane au pornit atacul. Spre deosebire de prima bătălie, axa ofensivei nu mai era șoseaua Buliga, ci drumul principal, șoseaua Jiului. La Bumbești, mortierele germane au pulverizat adăposturile române, sfărâmând totodată cupolele tunurilor de 55 de milimetri.

Trupele române s-au retras din fața germanilor. De fiecare dată, românii au declanșat contraatacuri disperate, sperând în stăvilirea torentului inamic. După două zile de lupte, trupele române s-au retras pe aliniamentul Vălari-Rugi-Sâmbotin-Bârcaciu. Batalionul de alpini din Wurtemberg a lansat șapte atacuri pentru cucerirea Sâmbotinului și trei pentru Vălari. Odată evacuat Bumbeștiul și linia Vălari-Bârcaciu pierdută, șoseaua principală a defileului s-a aflat toată în mâinile germanilor. Au sosit aici Diviziile 11 și 301 germane, cavaleria lui Schmettow și automobile blindate.

Generalul Falkenhayn a recunoscut meritele forțelor române, dar și situația grea în care acestea se găseau, arătând că „Inamicul s-a bătut pretutindeni cu vitejie, a încercat să execute și contra-atacuri, era însă acum în curs de retragere spre sud”.

Imediat după pierderea celei de-a doua bătălii de pe Valea Jiului, comandamentul român a încercat limitarea pătrunderii forțelor germane și respingerea lor înapoi în munți, prin acțiunile din cadrul Bătăliei de la Târgu Jiu. După această bătălie trupele puterilor centrale au cucerit Craiova. Cu această bătălie s-a încheiat cea de-a treia operație strategică de pe frontul românesc - Apărarea trecătorilor din Munții Carpați - și a început cea de-a patra, Apărarea Munteniei.

În ajutorul trupelor române de la Târgu-Jiu a venit detașamentul colonelului Tăut. Sosind de pe valea Cernei, detașamentul era alcătuit din trei batalioane de infanterie dotate cu piese de artilerie. În ciuda marșului forțat, grupul nu a ajuns la timp, trebuind să lupte pentru a nu fi înconjurat. Aceeași soartă a avut-o ajutorul trimis dinspre Olt, oprit de Divizia 301 germană între Crasna și Aninișu, la vest de Novaci. Unul dintre trenurile care transportau spre Jiu trupe ale Diviziei 17 române a deraiat între Pitești și Slatina, întârziind ajutorul așteptat la Târgu-Jiu.

Locul ales de români pentru lupta de la Târgu-Jiu cu trupele Puterilor Centrale era reprezentat de muchia înălțimilor de la sud de oraș. Aceste dealuri închideau și depresiunea în care se afla localitatea. Deși pozițiile erau bine alese pentru defensivă, unitățile din regiune, aparținând Armatei 1 române, comandate de generalul Paraschiv Vasilescu, erau în inferioritate totală față de atacatori.

Trei dintre diviziile germane au ieșit din defileu și au ocupat o linie de la Târgu-Jiu la Gilort. Luând-o înaintea infanteriei, cavaleria germană a atacat pozițiile ocupate de români la sud de oraș, dar a fost respinsă. Eșecul nu a fost grav pentru germani, deoarece masa infanteriei se afla pe drumul spre prima linie. Înaintarea acesteia a fost complet ascunsă de viscol. Concentrarea germanilor pe linia de luptă s-a desăvârșit astfel.

Divizia 17 română a colonelului Constantin Neculcea a început mișcarea ofensivă în flancul său de est, cu direcția Bumbești. Inițial, atacul său a progresat, în ciuda efectivelor inamice superioare numeric. Germanii și-au concentrat toate forțele, inclusiv artileria, în acest flanc. Au reușit să oprească înaintarea Divizie 17, dar fără a o respinge. În sectoarele central și vestic, germanii au fost mai norocoși, reușind să pătrundă printre liniile românilor, amenințându-i cu încercuirea. Aceasta a fost evitată în ultima clipă, prin traversarea Jiului de artileria și infanteria română, sub protecția unui batalion de sacrificiu.

Cu toată apărarea disperată a românilor, situația era gravă. Copleșiți de superioritatea Centralilor, care se revărsau dinspre nord fără contenire, trupele române s-au retras pe malul de est al Gilortului, către sud. Bătălia de la Jiu s-a încheiat cu epilogul luptei pentru Târgu-Jiu. De-a lungul văii, rămășițele Grupului Jiu, redus la 1800 de infanteriști, s-au retras spre Filiași, rezistând din când în când cu artileria pe poziții succesive. Divizia 17 română, care se retrăgea de-a lungul râului Amarida, abia mai număra 2000 de oameni.

Avangarda cavaleriei germane și automobilele blindate au atins calea ferată dintre Turnu-Severin - Craiova, la Strehaia, avariind-o. Turnu-Severin și Grupul de pe Cerna au pierdut, astfel, legătura cu restul armatei române, rămânând în spatele liniilor inamice. Peste trei zile, un escadron de cuirasieri, sub comanda maiorului Borke, a intrat în Craiova dinspre vest. În același timp, din nord a pătruns în oraș avangarda Diviziei 41 infanterie germană.