Bătăliile din Muntenia
autor Moise Gheorghe, septembrie 2016
Oltenia a fost invadată de inamic. Craiova era ocupată. Drumurile și căile ferate erau sub controlul trupelor invadatoare. Trupele române s-au retras peste Olt, spre Muntenia.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
După străpungerea apărării române din Munții Carpați, în sectorul Jiului, trupele germane și austro-ungare au înaintat către sud, în Oltenia. Defensiva română s-a organizat inițial pe malul estic al râului Olt. Un singur pod a fost lăsat aproape intact de armata română, în sud. Aceasta a permis străpungerea liniei de apărare de către germani. Atacul lui Fallkenhayn, dinspre Carpați, s-a conjugat cu cel al lui Mackensen, venit de la sud de Dunăre. Aceștia au rupt al doilea aliniament defensiv român, de pe Argeș-Neajlov, și au cucerit capitala României.

Pătrunderea trupelor Puterilor Centrale în Oltenia, venind dinspre defileul Jiului, a împins unitățile române spre râul Olt. Aici s-a desfășurat prima mare operațiune de stopare a înaintării adversarilor, de pe teritoriul românesc. Distrugerea parțială a câtorva poduri de către armata română a fost speculată de germani, care au forțat și au reușit trecerea Oltului. Armatele române au fost obligate să părăsească pozițiile și să se retragă spre est.

Oltenia a fost invadată de inamic. Craiova era ocupată. Drumurile și căile ferate erau sub controlul trupelor invadatoare. Trupele române s-au retras peste Olt, spre Muntenia. În timpul acesta, pe Valea Cernei, mult în spatele frontului, un grup de trupe române rezista. Apărau Orșova, Muntele Alion și toată linia încredințată lor. Au refuzat să se predea și au dus o luptă disperată, hărțuind spatele frontului german. Divizia germană, comandată de generalul Kuhne, a luptat împotriva acestor ostași.

Germanii conduși de Falkenhayn și austro-ungarii au străpuns linia defensivă românească de pe crestele Carpaților. Dinspre sud, a trecut Dunărea o armată germano-bulgaro-turcă, comandată de Mackensen. Trupele Puterilor Centrale pătrundeau în România ca o foarfecă.

Bătălia pentru Bucureşti a rămas, în istoria militară, sub numele de „Operaţiunea de apărare de la Argeş-Neajlov”. Ea a presupus nu doar o importantă bătălie defensivă desfăşurată de armata română pentru apărarea Bucureştiului, dar şi evacuarea controlată a Capitalei. Datorită numărului de forţe implicat, a duratei şi a lungimii frontului, Bătălia pentru Bucureşti este considerată cea mai complexă operaţiune militară desfăşurată de Armata Română, în primele luni de război.

Trupele române erau copleşite de trupele Puterilor Centrale. Acestea erau cu mult superioare numeric și ca înzestrare şi experienţă de luptă. Teritoriul era ameninţat să fie ocupat. Autorităţile au luat măsuri în vederea evacuării ministerelor de la București, în Moldova. Retragerea a implicat Casa Regală, guvernul, parlamentul, armata rămasă în luptă și aproximativ 2 milioane de civili.

Istoricul Virgiliu N. Drăghiceanu își amintește astfel intrarea trupelor germane în București: „Îi văd venind încununați de crizanteme. Cu puștile, ca un jug atârnând la gât, pentru a contrabalansa greutatea din spinare. Merg fără niciun elan, cântă încet imnuri, cu o intonație bisericească: pare că sunt transfigurați de un misticism religios. Evident, sunt într-un acces de nebunie morală, se simt în acest moment soldații Dumnezeului lor. Sunt trupe de elită, grenadierii armatei lui Falkenhayn, ce vin din luptele de la Chitila și fortul Mogoșoaia, care cade cel dintâi.”

După străpungerea apărării române din defileul Jiului, trupele Puterilor Centrale au pătruns în Oltenia. Odată ajunse aici, unitățile inamice puteau fi atacate din flancul estic de către armatele române. După străpungerea apărării de pe Jiu, trupele inamice au înaintat în Oltenia, ocupând Craiova.

Gruparea de forțe inamice era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar. Era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, care acționa în Bucovina; Armata 1 austro-ungară, care acționa între Târnava Mare și Olt; Armata 9 germană, care acționa în partea sudică a frontului. Ultima grupare armată se afla sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn, proaspăt demis din funcția de șef al Statului Major General German.

În sud, podul peste care trecea șoseaua Caracal-Roșiori de Vede, lângă satul Stoenești, nu a fost distrus în totalitate de geniștii români. Germanii au mai construit un pod alături și l-au reparat pe cel deteriorat. Unitățile cavaleriei germane au reușit astfel traversarea râului Olt. Linia de apărare de la Slatina se afla cu flancul sudic expus atacului german. În nord, germanii din grupul generalului Krafft von Delmensingen au cucerit Râmnicu-Vâlcea și au traversat Oltul. Astfel, și flancul nordic al frontului românesc rămânea expus.

Detașamentele române, scăpate din nordul Olteniei, erau urmărite de șapte divizii ale armatelor Kuhne și Schmettow. Frontul german s-a întins la Craiova pe o distanță de 40 de km. Divizia 1 cavalerie română a trebuit să acopere retragerea soldaților rămași din Grupul Jiu. Bătrânul boier moldovean George Donici, veteran al Războiului de Independență, voluntar la 73 de ani în Regimentul 9 roșiori, a căzut la datorie, alături de nepotul său, comandantul escadronului de cavalerie.

De la Stoenești, o parte a trupelor germane s-a îndreptat spre Roșiori de Vede, iar o alta spre nord-est, pentru a cădea în spatele liniilor române de la Slatina. Divizia 1 cavalerie română a încercat zadarnic oprirea înaintării adversarilor, prin tactica hărțuielii. A fost atacată constant de aviația germană. La Alimănești, Divizia 7 cavalerie germană nu a putut fi scoasă de pe pozițiile de tranșee ocupate în pădurea de lângă sat. Brigăzile române de roșiori au luptat cu mult curaj, dar fără succes. Generalul comandant al diviziei de roșiori s-a sinucis.

Armatele germane ajunse la Olt au găsit podurile de la Drăgășani și Slatina distruse. Românii au ocupat un dispozitiv defensiv pe malul estic al râului. În primele două zile ale asaltului german pentru traversarea Oltului, românii au rezistat. Artileria inamică a bombardat Slatina și pozițiile române. Un formidabil baraj de artilerie și mitraliere a împiedicat trecerea râului de către germani. Bărcile cu soldați germani au fost scufundate. Încercarea de traversare a râului, pe la Drăgășani, a avut aceeași soartă.

Pozițiile armatei române de la Slatina au fost părăsite. Erau amenințate cu încercuirea de către adversari. Întreaga armată a lui von Kuhne se afla acum pe malul de răsărit al Oltului.

Atacarea simultană a României pe două direcții, dinspre nord și dinspre sud, era ideea fundamentală a planului strategic german, elaborată imediat după bătălia de la Brașov. Dinspre Carpați, armatele Puterilor Centrale înaintau deja cu succes. Astfel, venise momentul ca o a doua grupare de trupe să atace dinspre Bulgaria, traversând Dunărea.

Încă din perioada neutralității României, pontonierii austro-ungari au transportat în canalul dunărean Belene, la adăpostul ostrovului Persina, materialul necesar pentru construirea unui pod de tip Herbert, capabil să susțină și artilerie grea. Punctul ales pentru pod era în fața Zimnicei, în localitatea bulgară Șiștov. Pentru camuflarea pregătirii traversării, inamicul a bombardat intens toată linia Dunării și a ocupat mai multe ostroave.

Generalul Robert Kosch, comandantul armatei de pe Dunăre a Puterilor Centrale, dispunea de Divizia 217 germană, o divizie germano-bulgară, Diviziile 1 și 12 bulgare, Divizia 26 turcă, o divizie de cavalerie mixtă de germani, austro-ungari și bulgari și o artilerie puternică. Adversarii lor, conduși de generalul Constantin Iacovescu, constituiau Grupul Apărării Dunării, compus din Divizia 18 română, întărită cu o brigadă de artilerie și alte trei de călărași. Se adăuga Divizia 2 cavalerie, adusă de la Oituz. Aceasta forma rezerva grupului.

Ceața groasă a înlesnit traversarea Dunării, în bărci, de către prima companie de vânători germani. Odată debarcate, trupele au săpat tranșee pentru securizarea capului de pod. Zona debarcării de la Zimnicea a fost izolată de satele vecine, în care se aflau cantonate trupele române, de barajul artileriei de la sudul Dunării și de monitoarele austro-ungare. Sub acoperirea artileriei, de la Islaz până la Giurgiu, remorcherele au adus noi soldați pe malul românesc. A doua zi, pontonierii austrieci au construit podul de pontoane.

Zimnicea a fost ocupată de trupele Puterilor Centrale. Acestea au început înaintarea, de-a lungul căii ferate, spre Alexandria. Avansarea acestor trupe a fost încetinită de detașamente de milițieni și de atacul Batalionului Argeș de la Bragadiru. Inamicul înainta acum pe trei direcții: Alexandria, Toporul și Drăgănești, încercând tăierea șoselei Alexandria-București. Au fost ocupate orașele Alexandria și Roșiori de Vede. Germanii au răzbunat uciderea a trei cavaleriști, prin incendierea centrului comercial din ultimul oraș menționat.

Aripa dreaptă bulgară a înaintat spre Giurgiu. Orașul era slab apărat de trupe de miliție și de tunuri trase de boi. Bulgarii au bombardat orașul, dinspre sudul Dunării, transformând mai multe cartiere în ruine. Au avut loc lupte de stradă între trupele române aflate în retragere și avangarda bulgară. Localnicii au fost jefuiți de trupele bulgare. Li s-au luat inclusiv ușile și ferestrele. Prada a fost transportată cu căruțele, în Bulgaria. Apoi au incendiat clădirile Giurgiului, folosind paie îmbibate în carburant.

Centrul ofensivei germane a înaintat prin Toporul și a ocupat satul Prunaru, aflat pe șoseaua Alexandria-București. Ocuparea acestui punct punea în pericol trupele române de la Vitănești și Drăgănești, cărora li se putea tăia retragerea. Pentru salvarea lor, generalul Alexandru Referendaru a ordonat detașamentului retras de la Zimnicea să atace pozițiile germane de la Prunaru. Luptele corp la corp au determinat retragerea germanilor din sat. Plecat în urmărire, Regimentul 2 roșiori a fost mitraliat și distrus. Comandantul său, colonelul Naumescu, fiind grav rănit, a murit într-un spital din Sofia.

Sosirea artileriei germane la Prunaru a determinat retragerea românilor din sat, spre nord, către Letca Veche, Mereni și Rușii lui Assan. Inamicul controla linia Alexandria-Drăgănești-Prunaru-Giurgiu. Mackensen a ordonat înaintarea spre București, de-a lungul șoselelor care veneau în capitală de la Alexandria și Giurgiu, pe văile râurilor Glavacioc, Neajlov și Argeș.

Cele trei armate inamice, Krafft, Kuhne și Kosch, se aflau dispuse pe un front în arc de cerc, cu aripa stângă la Curtea de Argeș, centrul la Slatina și aripa dreaptă la Giurgiu. Obiectivul lor era executarea unui marș convergent către capitala României, București. Ultima apărare a armatei române aflată în fața lor era cea de pe râurile Argeș și afluentul său, Neajlov.

Sub influența înaintării germanilor în zona Pitești, frontul român din munții de la nord de Câmpulung-Muscel a început să se clatine. Amenințată cu încercuirea, armata din munți a început retragerea pe direcția Târgoviște-Ploiești. Era urmărită de grupul german condus de generalul Morgen. Grupul german Krafft a ocupat Piteștiul și a înaintat spre Titu, în sudul Dâmboviței. Arcul de cerc al celor trei armate germane își micșora treptat raza, apropiindu-se de București. Toate trupele Puterilor Centrale aflate în Muntenia au intrat sub comanda unică a lui von Mackensen.

Linia de apărare de pe Argeș nu era favorabilă armatei române, datorită lungimii considerabile a acesteia. În partea de nord a frontului, în sectorul Câmpulung-Pitești, inamicul a depășit râul, care nici nu avea o adâncime considerabilă. Totuși, era ultima linie de apărare de care mai dispunea Bucureștiul. Conducerea operațiunilor a fost încredințată generalului Constantin Prezan. Acesta a preluat conducerea Armatei de Nord în ofensiva din Transilvania și la apărarea trecătorilor Moldovei.

Planul de apărare românesc era elaborat ținându-se cont de o scăpare a ofensivei germane: grupul german sudic, Kosch, venind de la Alexandria, înainta mai rapid decât grupul nordic, Krafft. Astfel, flancul său stâng era „în aer”. Planul român urmărea blocarea joncțiunii între grupurile de armată germane și apoi atacarea pe rând a acestora. Astfel, defensiva ar fi devenit ofensivă. O victorie asupra grupului sudic german ar fi însemnat disponibilizarea forțelor române pentru a se întoarce împotriva trupelor germane de la nord și est.

Atacul român nu a putut fi declanșat la data stabilită, deoarece unele efective erau încă pe drumul către front. Totuși, atacuri de mică amploare au fost pornite de unități române, pentru recunoașterea dispozitivului inamic. Frontul de luptă s-a împărțit în trei sectoare: Argeșul superior, Argeșul și Neajlovul mijlociu, și Neajlovul și Argeșul inferior.

Fortificațiile care înconjurau Bucureștiul au fost proiectate de generalul francez Henri-Alexis Brialmont. Erau reprezentate de lucrări de terasament, construcții din beton armat, tunuri și obuziere, protejate cu turele cuirasate. Totuși, sistemul de fortificații era depășit de tehnica de război a momentului. Artileria germană putea bombarda capitala din afara razei tunurilor din forturi. Acest lucru a făcut ca, în perioada neutralității, să fie demontate marile tunuri și transformate în piese de artilerie grea mobilă.

Frontul de pe Argeș și Neajlov se întindea pe 120 de km, de la Golești la Dunăre. 16 divizii ale Puterilor Centrale s-au confruntat cu cele 13 române. Acestora, în ultima zi, li s-au adăugat 2 divizii rusești. În contrast cu trupele germane, trupele române erau epuizate și cu efectivele micșorate de pierderile înregistrate în ultimele săptămâni de lupte. Cererilor de ajutor ale lui Ionel Brătianu, făcute rușilor, li s-a răspuns pozitiv de către țarul Nicolae al II-lea, dar defectuos de către generalii Sacharow și Aliew. Divizia 40 rusă și o divizie de cavalerie au fost desemnate ca ajutor.

În ciuda situației strategice dezastruoase preluate, Prezan, împreună cu șeful nou sositei Misiuni Militare Franceze, generalul Henri Berthelot, au întocmit un plan de operații care prevedea un atac de flanc, prin surprindere. Acesta trebuia să aibă loc la joncțiunea dintre Grupul de Armate Mackensen și Gruparea Kühne, într-un interval de circa 20 de kilometri, neacoperit de forțele germane.

Bătălia de la Argeş-Neajlov este cunoscută și sub numele de Bătălia pentru Bucureşti. Reprezintă cea mai amplă acţiune angajată de trupele române în campania din 1916, de pe teritoriul Vechiului Regat.

Divizia generalului Alexandru Socec, incomplet refăcută după luptele din zona Oltului, a primit sarcina cea mai grea: să întoarcă flancul stâng al armatei Kosch, căzându-i în spate la Drăgănești. În cinci zile de marș, înaintarea diviziei s-a făcut în contact continuu cu avangardele inamicului. Pe măsura înaintării spre sud, ciocnirile deveneau mai serioase. Divizia Socec era compusă din brigada Racoviță și brigada Șerbescu. La Purani și Blejești, avangarda română a capturat 240 de prizonieri, 10 mitraliere pe trăsuri, 2 tunuri, automobile și material de război.

Armata 1 română a respins toate atacurile grupului Kraft. Însă Divizia 41 infanterie germană a învins Divizia 1 cavalerie română şi a ajuns la Argeş. Aici, germanii au fost opriți, după lupte grele, de Divizia 10 infanterie română. Concomitent, Corpul alpin şi Brigada 2 de munte austro-ungară au pătruns în golul dintre aripile vecine ale Armatelor 1 şi 2 române. Pentru a evita învăluirea, Armata 1 română s-a repliat la est de Găeşti. Armata 2 s-a repliat la vest de Târgovişte, dejucând astfel intenţia inamicului de a le cădea în spate.

Divizia generalului Scărișoreanu a plecat din Titu către sud, cucerind Clejanii. Astfel, diviziile Socec și Scărișoreanu și-au atins obiectivele, ajungând pe aliniamentul Flămânda-Clejani, la 15 km nord de șoseaua Alexandria-București.

Trupele române de la sud de râul Neajlov se aflau în fața Călugărenilor. Erau formate din 4 batalioane, toate resturi ale Diviziei 18. 4 regimente bulgare au atacat înălțimea de la Crucea de Piatră. Apărarea a trei companii române din Regimentul 4 vânători, dotate cu 4 mitraliere, a fost străpunsă. Deși în retragere, românii au incendiat armamentul regimentului. Bulgarii au reparat podurile de peste Neajlov, ocupând astfel localitatea Călugăreni.

Cele mai grele lupte s-au dat la sud-vest de Bucureşti. Divizia 217 germană a atacat cu putere Divizia 21 infanterie română, comandată de generalul Lambru, încercând să-i învăluie ambele flancuri. Pentru a evita învăluirea, Divizia 21 a ocupat o poziţie puternică, la adăpostul Argeşului. De acolo, a oprit înaintarea inamicului. Încercând să menţină satul Bălăria, Divizia 21 a purtat lupte sângeroase corp la corp cu germanii. Aceștia au ocupat Bălăria, după-amiază. Spre seară, întreaga linie Bulbucata-Stâlpu-Epureşti era pierdută de armata română, împreună cu trecerea peste Neajlov.

Grupuri de fugari germani soseau spre grosul Diviziei 217 germane, care înainta încrezătoare pe șoseaua dintre Neajlov și Argeș. Divizia română de atac, Socec, a început ofensiva. După succesul inițial, înconjurat din față și flancuri de trupe inamice, comandantul român a ordonat retragerea. Regimentele Brigăzii Stan Poetaș au surprins total adversarul, la Bălăria. Colonelul Vogel, comandantul Brigăzii 18 de rezervă germană, și-a apelat superiorul de la Bălăria, auzind în receptor doar: „Rumänen… hier...”.

Sub impactul ofensivei române, germanii s-au retras de pe Argeș, pe Neajlov, retranșându-se în zona satului Bănești. Canonada artileriei grele germane și contraatacul infanteriei i-au scos de pe poziții pe români. Retragerea românească a fost oprită cu ajutorul Regimentului 38 Brăila, comandat de colonelul Bunescu. O mitralieră-automobil, manevrată de un ofițer francez al misiunii militare în România, a făcut ravagii printre inamici. Pozițiile din nordul Neajlovului au fost recucerite de români.

Deși evoluția luptelor pe frontul Argeș-Neajlov era inițial favorabilă părții române, un eveniment a făcut posibilă străpungerea dispozitivului românesc: capturarea de către inamic a planurilor de apărare a capitalei. Astfel, capturarea planului român de operații, datorată fatalei neatenții a doi ofițeri români, și superioritatea adversarului au schimbat mersul războiului pentru România.

În sectorul Argeșului superior, Armata 1 română a fost nevoită să se retragă spre Găești. S-a întâmplat ca, în timpul retragerii, liniile adversare să se întrepătrundă. La sud de Leordeni-Argeș, în satul Rătești, un automobil al Diviziei 8 române a nimerit în mijlocul unui regiment bavarez aflat în marș. În mașină, se aflau căpitanii de stat major al diviziei, Epure și Barcan. Caseta metalică din automobil conținea corespondența diviziei și ordinele de operațiuni către unitățile divizionare.

Cu documentele capturate într-un mod neașteptat, generalul Konrad von Krafft Dellmensingen a pornit în goana automobilului pentru a le preda lui Falkenhayn, comandantul Armatei 9 germane. Astfel, misterul manevrei române a fost aflat de către adversari. Germanii au aflat că atacul român principal se dădea asupra Armatei de Dunăre. Trupele române întâlnite nu se aflau în retragere, ci în ofensivă.

Deși între Falkenhayn, venit din Transilvania, și Mackensen, sosit din Bulgaria, era o mare rivalitate, primul a decis să-și ajute camaradul. Astfel, i-a făcut cunoscut conținutul documentelor capturate în apropiere de Găești. În consecință, comandantul german a știut unde să lovească pentru a despărți unitățile române din sectorul nordic de trupele din celelalte sectoare ale frontului.

Divizia 41 germană, ajunsă la Șelaru, în sudul Dâmboviței, a fost întoarsă spre nord-est, atacând Armata 1 română din spate. Diviziile 109 și 11 bavareze au fost trimise spre sud, pentru a cădea în spatele grupului de atac român. Între cele două grupuri, trebuia să opereze cavaleria lui von Schmetow.

Bătălia de pe Neajlov și Argeș a obligat armata română să opună rezistență, aproape singură, în fața unităților aparținând tuturor celor patru națiuni ale Puterilor Centrale: germani, austro-ungari, bulgari și turci. Capturarea planului român de operații și lipsa din dispozitiv a unor unități române au condus la căderea liniei de apărare de pe Neajlov-Argeș și, implicit, a Bucureștiului. După cele cinci zile ale bătăliei de pe Argeș-Neajlov, întreaga linie era în mâinile Puterilor Centrale.

După capturarea planurilor strategice ale armatei române de către germani, bătălia de pe Argeș-Neajlov și-a urmat cursul pe toată linia. Regimentul 9 vânători al maiorului Rasoviceanu a cucerit podul peste Neajlov, de la Stâlpu și a capturat compania germană de 6 mitraliere de la marginea satului, cu tot cu servanți. Dinspre Argeș, Divizia 21 română a înconjurat unități ale Diviziei 217 germane, aflate la Bănești și Chirculești. Divizia germană a pierdut, în doar două zile, 1.500 de prizonieri, 20 de tunuri, 30 de mitraliere și un uriaș material militar.

În ultima zi a operațiunilor de pe linia Argeș-Neajlov, trupele Puterilor Centrale și-au terminat concentrarea, în vederea atacului final. În zona principală de luptă, armatele adversare erau dispuse concentric. În centru, se afla Brigada Vogel a Diviziei 217 germane, în satul Bănești, înconjurată de divizii române. Cercul românesc era și el înconjurat de Divizia turcă, Divizia 2 bavareză, cavaleria lui Schmetow, unități bulgărești și grupul lui Goltz. Din înconjurători, românii deveniseră înconjurați.

Divizia Scărișoreanu a fost atacată masiv de artileria și infanteria germană, conduse de Kuhne. Înaintarea inamicului a devenit treptat una generală, provocând panică în dispozitivul românesc. A început astfel o retragere haotică a românilor spre malul estic al Argeșului. O parte a artileriei române a fost pierdută la traversarea râului. Lovită în inima dispozitivului tactic, puterea armatei române de pe Argeș s-a prăbușit, pierzând bătălia.

Comandantul frontului român, generalul Prezan, a ordonat trupelor rusești nou-sosite pe front să atace aripa dreaptă bulgară. Comandantul rus a refuzat executarea, sub pretextul lipsei ordinului de la superiorul său, generalul Sacharow. Acest fapt a oferit inamicului timp pentru săparea de tranșee. În acest timp, dinspre nord, au sosit noi trupe germane, avangarda Diviziei 11 germane, din grupul Kuhne. Divizia germană a fost încetinită de eroismul Regimentului 39, condus de căpitanul Iordache. Acesta a fost grav rănit, cu brațul drept sfărâmat și a căzut la datorie.

Aripa vestică a frontului de atac român a fost condusă de generalul Socec. Acesta și-a pierdut încrederea, considerându-se înconjurat. Astfel, s-a retras de la Târnava, pe direcția București. Retragerea lui Socec a antrenat și Divizia 2 cavalerie a lui Sinescu. În sectorul Argeșului superior, grupul Krafft a atacat Armata 1 română, scoțând-o de pe poziții. Germanii au intrat în orașul Găești. Divizia 41 germană s-a îndreptat spre Titu. Victoria sperată de români, la declanșarea ofensivei, întârzia.

Generalul von Falkenhayn a încercat să taie retragerea unităților române, cu trupe aduse din celelalte sectoare ale frontului de pe Argeș, dar fără succes. În ciuda înfrângerii, retragerea generală a românilor s-a efectuat în ordine. Astfel, inamicul nu a reușit spargerea frontului. Acest lucru ar fi condus la scoaterea definitivă din luptă a armatei române.

Înfrângerea unităților române, în bătălia de pe Neajlov-Argeș, a obligat autoritățile române să pregătească evacuarea spre Moldova a tuturor efectivelor ce puteau susține efortul de război împotriva Puterilor Centrale. Guvernul a examinat ipoteza părăsirii Bucureştiului încă de la începerea campaniei militare. Aceasta se datora ameninţării din partea frontului inamic sudic, foarte apropiat de capitală, pe linia Dunării. Guvernul s-a lovit de opoziţia formală a regelui. Oameni cu înaltă poziţie politică şi socială au început să închirieze case la Iaşi, sau în alte oraşe mari ale Moldovei.

Marele Cartier General român a decis retragerea generală și regruparea unităților din Carpați, cu cele scăpate de pe linia Argeș-Neajlov. Evenimentul era stabilit pentru aliniamentul malul stâng al Teleajenului-Urziceni-Netoți-Mostiștea, la est de capitală. Corpul 4 rus al generalului Aliew trebuia să susțină retragerea pe aripa stângă. În timp ce românii se retrăgeau spre est, trupele rusești trebuiau să înainteze în sens contrar.

Unitățile române erau obligate să evite drumurile mari, patrulate de cavaleria inamică. Astfel, drumul lor era peste miriști și ogoare arate. Traversarea râurilor s-a făcut prin vaduri, cu apa înghețată până la piept, deoarece podurile erau controlate de adversari. Comandamentele unităților abia puteau ține legătura cu trupa. Ordinele ajungeau cu mare întârziere. Din spate, avansa neîncetat dușmanul, încercând capturarea trupelor române aflate în retragere. Unități mici au fost sacrificate. Totuși, grosul armatei române a reușit să se retragă.

După înfrângerea de pe Argeș, Marele Cartier General român s-a mutat de la Periș, la Buzău. Retragerea armatei române trebuia să se facă pas cu pas, prin lupte de încetinire a adversarilor. A fost distrus tot ce putea servi acestora: căi ferate, șosele, telegraf, depozite, telefonie, industrie. S-a fixat ca linie de rezistență, pentru oprirea retragerii, râul Râmnicu-Sărat-Făurei-Viziru-Dunăre.

Deși au câștigat teritoriu și resurse, Falkenhayn și Mackensen aveau ca principal obiectiv scoaterea din luptă a armatei române. Prima deziluzie a lui Falkenhayn a fost retragerea grupului român de la Dragoslavele, de lângă Câmpulung-Muscel: „Mișcarea a fost executată cu o dibăcie extraordinară”. Același eșec l-a înregistrat și cu Armata 1 română. Aceasta a scăpat traversând râul Dâmbovița, prin culoarul Târgoviște-Buftea.

Cea mai mare decepție pentru Falkenhayn a fost ratarea capturării Armatei de apărare a Dunării, după înfrângerea ei pe Neajlov. Comandantul german scria mai târziu: „N-am putut înainta așa de repede, cum aș fi dorit-o. Rezistența îndârjită a ariergardelor dușmane pe toate drumurile m-a împiedicat, întrucât ne-a obligat la foarte dese desfășurări de lupte”. Ludendorff raporta și el situația: „La 4 decembrie începu un nou atac, pe care românii îl ocoliră cu multă dibăcie”.

Condițiile retragerii au fost foarte dificile. Au fost înregistrate mai multe victime decât în cele trei luni precedente de lupte. Condițiile meteo au fost reprezentate de ploi reci, care au durat zile întregi. Drumurile bătute de zeci de mii de refugiați și vehicule erau desfundate. Distanțele parcurse zilnic erau uriașe pentru soldații și așa epuizați de lupte. Aprovizionarea trupelor se făcea haotic, la nimereală. Staționările se făceau mai mult sub cerul liber, fără foc. Caii mureau de epuizare. Unii soldați purtau doar bluza militară de vară, primită la începerea campaniei.

În urma cererii guvernului englez, susținut și de celelalte guverne aliate, s-a luat decizia distrugerii instalațiilor petroliere din Prahova și din zonele învecinate. Distrugerea instalațiilor de extracție și transport pentru petrol s-a îndeplinit într-un mod sistematic. Operațiunea a fost condusă de colonelul englez Norton Griffits. Sondele au fost astupate cu obiecte metalice. Apoi au fost incendiate instalațiile externe: turnurile, rezervoarele și rafinăriile. În județele Dâmbovița, Prahova și Buzău au fost distruse astfel 1677 de sonde, majoritatea funcționale.

Von Mackensen a ajuns pe linia râului Sabar, în fața forturilor care formau apărarea Bucureștiului. Ultimatum-ul său către comandantul cetății București a fost returnat nedeschis de către români. Aceștia i-au replicat că nu mai există un asemenea comandant, nici trupe în forturi, ci doar unități de câmp. Predarea trupelor române, pe care o visa comandantul german, ieșea din discuție.

Avangarde de cavalerie și infanterie din corpul Schmettow și din Divizia 115 germană veneau dinspre nord-vest. Au ajuns la fortul Chitila, care era abandonat și s-au grăbit să-l ocupe. Telegrame entuziaste au dus la Viena și Berlin vestea căderii liniei forturilor bucureștene.

Câteva companii române din Divizia 2/5 română au continuat să opună rezistență între Chitila și Mogoșoaia. Au întârziat astfel înaintarea inamicului către oraș și au asigurat retragerea ultimelor trupe române din capitală. Un detașament de cavalerie, o companie de grenadieri prusaci și o alta din Alsacia de Nord, au intrat în București, pe calea Griviței, fără luptă. Primarul orașului, Emil Petrescu, ambasadorul american, Vopicka, ambasadorul olandez și alții au ieșit în întâmpinarea germanilor, pe șoseaua București-Giurgiu, pentru predarea capitalei.

Delegația condusă de primarul Bucureștiului a așteptat trei ore la Bragadiru, fără a trece vreo patrulă germană. Un grup de ofițeri germani, conduși de prințul de Schaumburg-Lippe, s-a prezentat la primărie, cerând predarea orașului. În lipsa primarului, i s-a înmânat o adresă în care se spunea: „...Subscrisul primar, Emil C. Petrescu, în numele liniștiților locuitori ai capitalei, roagă pe Exc. V. să ia toate măsurile pentru ca viața normală să fie asigurată, atât în interesul trupelor de ocupațiune, cât și pentru menajarea pașnicilor locuitori”.

Von Mackensen a intrat cu automobilul în București, venind pe calea Rahovei. A avut neplăcerea să constate că orașul s-a predat deja camaradului și concurentului său, von Falkenhayn. Capitala României a fost ocupată de Armata 9 germană, în momentul în care se împlineau 100 de zile de la intrarea României în Marele Război.

Martor al evenimentelor ocupării Bucureștiului, istoricul Virgiliu N. Drăghiceanu își amintea cum arătau soldații germani: „Merg în companii succesive, amestecate cu escadroane de cavalerie, plutoane de mitraliere, baterii și trenuri de muniție. Nenorociți prizonieri printre ei. Îi prind la toate colțurile străzilor. Sunt într-adevăr într-o singură uniformă, aceiași de la mareșal la ultimul soldat. Abdomenul tuturor e împodobit cu crucea de fier. E singura decorație ce o poartă și în felul cum o poartă, pare că voiesc să afirme țelul războiului lor: buna stare a stomacului.”

În câteva zile de la începerea retragerii, unitățile armatelor române au început să reintre în contact între ele, încât să poată forma un front lung și continuu. Această situație s-a regăsit pe valea râurilor Cricov-Prahova-Ialomița, până la Urziceni. Astfel a fost posibilă o nouă bătălie, una defensivă, între urmăritori și urmăriți. În ultima zi a luptelor de pe frontul Cricovului, presiunea germană a devenit foarte puternică. Frontul român a fost străpuns în mai multe zone.

Frontul român avea la aripa dreaptă Armata 2, din Carpați și până la calea ferată Ploiești-Buzău. De la calea ferată, urma Armata 1 și Armata generalului Istrati. La sud de Urziceni, se aflau trupele ruse. Acestea constituiau aripa ocolitoare. Inamicul înainta cu cele două armate ale sale. Veneau în urmărirea românilor: Armata 9 germană, grupul Krafft, grupul Morgen, armata Kuhne, cavaleria lui Schmettow și Armata de Dunăre a lui Kosch.

Rezistența opusă de unitățile Armatei 2 române, pe Cricov, a durat patru zile. Acțiunea a fost una de întârziere a inamicului. Nu mai era vorba de vreo ofensivă. În acest fel, era favorizată concentrarea trupelor ruse în spatele frontului, pe linia Râmnicu-Sărat-Vizirul-Dunăre.

Armata 2 română s-a oprit din retragere și a reînceput lupta. Corpul 3 de armată a rezistat atacurilor corpului alpin bavarez, în regiunea de munte din nord. Divizia 12, cu sprijinul artileriei, a atacat grupul generalului Morgen, aflat pe linia satelor Lolăiasca și Inotești. A reocupat satele, capturând câteva mitraliere și aruncând inamicul pe malul drept al Cricovului.

În spatele frontului român a sosit cavaleria rusă a generalului Keller. Comandantul rus s-a oprit la Râmnicu-Sărat, pentru odihna cailor. Aceasta l-a făcut pe Ion I. C. Brătianu să întrebe: „Oare cavaleria germană, care e în marșuri neîntrerupte de aproape o lună, și-a repotcovit caii?”. În așteptarea intervenției rusești, românii au încercat înaintarea spre Teleajen, dar fără succes.

Germanii au atacat întreg frontul Armatei 2 române, cu corpurile Krafft și Morgen. În urma atacului, Regimentul 22 a rămas cu doar 400 de oameni, din efectivul inițial. Un puternic atac german, cu 16 batalioane pe patru coloane, sprijinite de artilerie, a avut loc între Ploiești și Mizil. Corpul 2 de armată român a rezistat, așteptând cavaleria rusească a lui Keller.

Aripa dreapta a armatei vecine, Armata 1 română, a fost împinsă mult înapoi, lăsând descoperit flancul Armatei 2. Comandantul Alexandru Averescu a dat ordin de retragere treptată spre aliniamentul Râmnicu-Sărat-Viziru. Cavaleria rusă a sosit, însă a atacat slab. S-a retras în cantonament, la pivnițele marelui depozit de vinuri, Mareș, din Mizil.

Unitățile grupelor Buzău și Nișcov, grupate sub conducerea generalului Văitoianu, au rezistat în retragere pe linia Mizil, apoi pe linia Ulmeni și Buzău. Treptat, românii s-au retras din prima linie, fiind înlocuiți de către ruși. Acest lucru a ușurat ocuparea de către germani, printr-o mișcare de învăluire, a Mizilului și Buzăului, slab apărate de Divizia 15 rusă și de Divizia 3 de cazaci.

Aflat în urmărirea românilor și a rușilor, comandantul german von Mackensen a ajuns în fața liniei Râmnicu-Sărat-Filipești-Viziru-Dunăre. Aici, s-a convins că are de-a face cu poziții române bine pregătite. Astfel, germanii și-au angajat în bătălie toate forțele de care dispuneau între Carpați și Dunăre, 17 divizii. Bătălia de la Râmnicu-Sărat s-a dat de-a lungul a șase zile, fiind cea mai mare, în contextul retragerii către nord-est. Comandantul rus a ordonat retragerea generală. Unitățile române au fost nevoite să procedeze la fel.

Frontul româno-rus era ocupat, pe aripa dreaptă, de români, în zona de munte și deal, iar pe cea stângă, de ruși, în câmpie. Aceștia din urmă dispuneau și de o numeroasă cavalerie. Încă de dinainte de bătălie, comandantul rus, într-un raport către regele Ferdinand I, își declara intenția de a se retrage peste Siret.

Germanii au numit bătălia Weihnachttsschlacht, „Bătălia Crăciunului”. Bătălia s-a dezlănțuit pe tot frontul Armatei 9 germane. Corpul alpin bavarez a încercat joncțiunea cu corpul alpin austro-ungar din Vrancea, condus de arhiducele Iosef. Rușii au pierdut cota 417, situată lângă râul Câlnău și s-au retras spre pozițiile din spate.

Retragerea Diviziei ruse Zamurskaia a expus flancul drept al Diviziei 3 române, provocându-i mari pierderi. O companie din Regimentul 22 al diviziei a ocupat și apărat cota 854, luptând la bionetă. Au fost cu toții uciși, în frunte cu comandantul lor. Spre sud, austro-ungarii au fost respinși pe dealul Marghiloman, de către Divizia 1 română.

O brigadă de cazaci din Divizia Tuzemna, însoțiți de o baterie de artilerie de munte, s-a retras după angajarea luptei cu inamicul german. Adversarii au înaintat prin golul produs. Au atacat din flancuri cele două divizii române vecine. Înaintarea germanilor a fost oprită de bateriile de artilerie ale Diviziei 1 române. Contraatacul român i-a încurajat pe cazaci. Aceștia s-au întors la luptă. Dealurile pierdute au fost recucerite.

În ultima zi a bătăliei, corpul alpin bavarez a reușit realizarea joncțiunii cu grupul Gerock din armata austro-ungară a arhiducelui Josef, din zona Vrancei. Bavarezii și austro-ungarii au atacat concentric Divizia 3 română și Divizia rusă Zamurskaia, silindu-le să se retragă spre est. În sectorul central al frontului, rușii au pierdut cota 417 și s-au retras, pierzând orașul Râmnicu-Sărat.

Spre estul frontului, în apropiere de Dunăre, a luat parte la lupte, cu bravură, și un detașament de automobile blindate engleze. Comandantul detașamentului a fost rănit în lupte. Retragerea generală a rușilor s-a făcut în direcția Focșani-Brăila. Pierderile acestora, în bătălia de la Râmnicu-Sărat, au fost foarte mari. Germanii au comunicat în presă un număr de 10.220 de prizonieri ruși.

În ultima lună a anului intrării României în război, adversarii aflați pe teritoriul României erau epuizați de grelele lupte care duraseră patru luni și jumătate, fără oprire. Intrarea trupelor române și rusești pe linia fortificată din sudul Moldovei a schimbat caracteristicile războiului de pe teritoriul românesc. În această zone a apărut un război de tranșee. Astfel, apariția unui front secundar al Marelui Război, în sudul Moldovei, s-a încadrat contextului general european.

Suspendarea operațiunilor militare era considerată inevitabilă de către ambele armate adversare, datorită sosirii unei ierni grele. Românii și rușii, după pierderea Focșanilor, s-au retras pe linia Șușița-Putna-Siret. Germanii au mai înaintat doar câțiva kilometri, până în fața pozițiilor adversare. Nu s-a încercat forțarea acestora. În câteva zile, Mackensen a trebuit să renunțe la unele unități, relocate ulterior de comandamentul german pe alte fronturi.

Cele două armate, despărțite de râuri, au încetat lupta. S-au dedicat lucrărilor de consolidare a pozițiilor și de construire a adăposturilor pentru iarnă. În scurt timp, gerul a provocat pierderi mari germanilor și turcilor: „În timp de numai o săptămână, pierderile cauzate de degerarea oamenilor, parțială sau totală, s-au urcat la mai mult de un sfert din totalul pierderilor pe care le avusesem în morți, răniți și prizonieri, în tot cursul celor patru luni de campanie”, scria comandantul german, Erich von Falkenhayn.

În cele patru luni de război, armata română a avut pierderi de peste 50.000 de morți și 80.000 de răniți. Datele sunt estimate. O statistică sigură nu a fost niciodată întocmită. Pentru situația prizonierilor, statisticile întocmite de Oficiul Central al Prizonierilor internați în lagărele Puterilor Centrale au consemnat 1.536 ofițeri și 77.467 soldați. Acestora li se adăugau aproximativ 32.000 de prizonieri români aflați în lagărele și spitalele din teritoriul ocupat al României.

Campania victorioasă a întărit mult moralul trupelor germane și al generalilor lor, Falkenhayn și Mackensen. În cele mai multe cazuri, victoriile fuseseră obținute de diviziile germane, cu ajutor din partea bulgarilor, în sud. Germanii s-au dovedit superiori la toate capitolele: aprovizionare, echipare, pregătire de luptă și capacitate a conducătorilor. Printre tinerii ofițeri din trupele de elită Alpen Korps, s-a aflat și viitorul feldmareșal german din Al Doilea Război Mondial, Erwin Rommel.