Ofensiva română în Transilvania
autor Moise Gheorghe, august 2016
Campania română din Transilvania a început ca o încercare a armatei române de a cuceri această provincie și de a scoate Austro-Ungaria din război. Inițial, ofensiva română în Transilvania a fost marcată de succes.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Campania română din Transilvania a început ca o încercare a armatei române de a cuceri această provincie și de a scoate Austro-Ungaria din război. Inițial, ofensiva română în Transilvania a fost marcată de succes. Ofensiva Bulgariei în Dobrogea a dus la retragerea unor efective importante ale armatei române din Transilvania și mutarea acestora pe frontul dobrogean. La două luni de la declanșarea ofensivei, un contraatac de succes germano-austro-ungar s-a finalizat cu retragerea totală a trupelor române din Transilvania.

Consiliul de Coroană de la București a dezbătut și aprobat intrarea României în Primul Război Mondial. Totuși, decizia fusese luată deja de regele și politicienii români. Ședința s-a ținut la Palatul Cotroceni. Ambasadorul român la Viena, Edgar Mavrocordat, a înmânat nota prin care România declara război Imperiului Austro-Ungar, secretarului de serviciu la Ministerul de Externe austriac.

Trei armate române au trecut la atac traversând Carpații Meridionali. Apoi au intrat în Transilvania. Gurile trecătorilor montane au fost deschise și securizate de unitățile românești de acoperire. Acestea se aflau de mult timp pe poziții. Primele atacuri au fost încununate de succes. Austro-ungarii au fost obligați să se retragă. Germanii au transferat pe frontul transilvănean patru divizii. Înaintarea românească a fost oprită.

Erich von Falkenhayn, recent numit la comanda Armatei 9 germane, a declanșat contraofensiva. Primul atac a fost îndreptat împotriva Armatei 1 române, lângă Hațeg. Avansarea românilor a fost oprită. În urma bătăliei de la Sibiu, trupele române au fost nevoite să se retragă în munți. Germanii au ocupat pasul Turnu Roșu. Armata 2 română a atacat forțele germane, la Brașov. A fost respinsă și s-a retras. Armata de Nord s-a retras în condițiile unei presiuni moderate a armatei austriece. După două luni de campanie, armata română se afla înapoi, în interiorul vechilor granițe.

Bătălia de la Sibiu a fost prima mare bătălie a armatei române pe frontul de nord. Armata 9 germană, condusă de generalul Erich von Falkenhayn, a lansat o puternică contraofensivă. Trupele românești au fost nevoite să se retragă spre sud.

Armata 9 germană și Armata 1 austro-ungară au declanșat o puternică contraofensivă pe tot frontul transilvănean, sub comanda generalului german Erich von Falkenhayn. Armatele române din Transilvania au început retragerea generală către vechea graniță. Eșecul campaniei române din Transilvania poate fi explicat prin slaba echipare și conducere a trupelor române. O altă cauză a eșecului este neîndeplinirea obligațiilor asumate față de România de către aliații ei din Antanta.

Intrarea României în război a fost decisă formal în Consiliul de Coroană din București, ținut la Palatul Cotroceni. Hotărârea, neoficială, fusese deja luată de rege și guvern, în urma încheierii negocierilor cu Antanta. În acest Consiliu, partizanii celor două curente, antantofilii și puținii germanofili, și-au expus argumentele. Polii celor două tabere, unitatea națională și securitatea națională, au fost reprezentați de regele Ferdinand I și de conservatorul Petre P. Carp.

Consiliul a fost prezidat de regele Ferdinand. Acesta îl avea în dreapta sa pe principele moștenitor Carol. Au fost invitați membrii guvernului condus de Ion I. C. Brătianu, președintele Adunării Deputaților, vicepreședintele Senatului, foști miniștri și șefii partidelor de opoziție.

Puternic atașat de familia sa din Germania, regele a precizat că, pentru a lua o asemenea hotărâre, a trebuit să se învingă pe sine. Ferdinand făcea aluzie la faptul că intra în război împotriva ţării în care s-a născut. Germanofilul P. P. Carp l-a atenționat pe rege: „Majestate, asta înseamnă că trebuie să-i învingem pe Hohenzollerni!”. Ferdinand i-a replicat: „Pe unul l-am învins deja!” Rudele sale din Germania l-au șters pe Ferdinand din cartea cea mare a familiei, purtând chiar doliu simbolic o perioadă. Românii l-au răsplătit cu apelativul „Loialul”.

Regele Ferdinand a deschis ședința, expunând motivele deciziei sale. Monarhul a rugat pe cei prezenți să-l ajute în actul pe care-l săvârșea ca bun român: „Am convocat aici pe mai marii ţării, nu ca să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul. Văd situaţia în aşa fel încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte, victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede şi el că a venit momentul să începem războiul, a avut o consfătuire cu unul dintre guvernele beligerante”.

Cuvintele grele ale lui P.P. Carp la adresa deciziei Consiliului și a Regelui dovedeau consecvența convingerilor sale: „Am trei fii, îi dau Majestății Voastre să se bată și să moară. Iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu ca armata română să fie bătută, căci numai astfel România va putea să fie scăpată”. Într-adevăr, bătrânul conservator a pierdut un fiu pe frontul din Transilvania. La bătrâneţe, fostul prim-ministru a asistat la întregirea României.

Conservatorii Titu Maiorescu și Alexandru Marghiloman au avut rezerve asupra oportunității intrării în război. Se temeau de expansionismul rusesc. În schimb, cei doi mari antantofili, Nicolae Filipescu și Take Ionescu, își exprimau satisfacția. Și-au văzut atins obiectivul urmărit în cei doi ani ai neutralității. Aceștia l-au asigurat pe monarh de sprijinul lor necondiționat. Brătianu era nesigur pe victorie. Era totuși convins că unitatea națională va fi atinsă la scurt timp, chiar și după o înfrângere a României.

Regele Ferdinand I a pus capăt ședinței Consiliului de Coroană, declamând: „Cu Dumnezeu înainte!” Pe străzi, mulțimea aștepta rezultatul, primindu-l cu bucurie și cu urale. Tot la Palatul Cotroceni, regele Ferdinand, împreună cu membrii guvernului, au semnat „Proclamaţia către ţară”. Prin acest document, se afirma idealul naţional: unirea Transilvaniei şi a Bucovinei cu România.

I.G. Duca scria în Amintirile sale: „Când am ieşit, era trecut de ora unu şi parcă eram în alt Palat. Când venisem, acesta era liniştit, aproape deşert, avea înfăţişarea lui obişnuită, dar acuma era deja Palatul înfrigurării războinice, coridoarele erau pline de aghiotanţi, de demnitarii Curţii, de ofiţeri, de şefii de cabinet, până şi de lachei. Pe toate feţele se citea agitaţia, bucuria şi grija, de pretutindeni, întrebări, felicitări şi urări”.

Ca urmare a Consiliului de Coroană de la Cotroceni, România a intrat în Primul Război Mondial alături de Antanta. Ministrul român la Viena, Edgar Mavrocordat, a depus declaraţia de război la Ministerul de Externe austro-ungar.

După încheierea Consiliului de Coroană, s-a afișat pe străzile Bucureștiului decretul pentru declanșarea stării de asediu. Goarnele jandarmilor pedeștri anunțau mobilizarea generală a armatei.

Declarația de război a României față de Austro-Ungaria a fost trimisă din timp, în secret, la Viena. Reprezentantul român a primit instrucțiuni de a prezenta acest document în seara aceleiași zile cu a Consiliului. Edgar Mavrocordat a înmânat nota prin care România declara formal război Imperiului Austro-Ungar, în cadrul unei audiențe speciale solicitate Ministerului de Externe austro-ungar. Motivul precizat era pentru „înfăptuirea unității sale naționale”. Nota a fost primită de secretarul de serviciu al ministerului. Ministrul de externe, Stephan Burian, lipsea.

Textul declarației de război începea cu evidențierea caracterului defensiv al Triplei Alianțe. Acesta ar fi fost motivul aderării în trecut a României la aceasta. Următorul paragraf sublinia rolul jucat de statul român în stabilizarea regiunii balcanice, în ultimii ani de dinainte de război: „România nu a încetat de a contribui la menținerea păcii în Balcani. Ultimele războaie balcanice, distrugând status-quo-ul, i-au impus o nouă linie de conduită. Intervenția sa a grăbit pacea și a restabilit echilibrul”.

Declarația expunea și sentimentul de trădare și dezamăgire pe care îl resimțea statul român: „Speranţa pe care ne-am fondat-o pe aderarea noastră la Tripla Alianţă a fost înşelată. De-a lungul unei perioade de mai bine de treizeci de ani, românii din Austro-Ungaria nu numai că n-au avut parte de nicio reformă care să le dea un sentiment de satisfacţie, dar, dimpotrivă, au fost trataţi ca o rasă inferioară şi condamnaţi să suporte opresiunea unui element străin care nu constituia decât o minoritate în rândul diverselor naţionalităţi care compun Statul Austro-Ungar”.

Declarația de război se încheia cu motivarea acțiunii României: „Războiul la care ia parte aproape toată Europa pune în discuţie cele mai grave probleme referitoare la dezvoltarea naţională şi la existenţa statelor. România, mânată de dorinţa de a contribui la grabnicul sfârşit al conflictului şi aflată sub imperiul necesităţii de a salvgarda interesele sale de neam, se vede nevoită de a intra în război alături de cei care pot să-i asigure realizarea unităţii naţionale. Din aceste motive ea se consideră, din acest moment, în stare de război cu Austro-Ungaria”.

La aceeași oră la care ambasadorul român la Viena preda declarația de război, militarii români traversau trecătorile Carpaților Orientali și Meridionali. Pătrundeau pe teritoriul austro-ungar, în Transilvania.

În prima zi de război pentru România, regele Ferdinand făcea publice manifestele regale prin care îndemna populația la îndeplinirea datoriei: „ROM NI! Însuflețiți de datoria sfântă ce ni se impune, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are credința neclintită în menirea lui. Ne vor răsplăti glorioasele roade ale izbândei. Cu Dumnezeu înainte!”. Un manifest asemănător era adresat de suveranul român și soldaților. Acesta se încheia astfel: „De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și slăvi!”.

Primul comunicat oficial al comandamentului militar român a anunțat populația că: „În noaptea de 14/27 - 15/28 August, trupele noastre au trecut frontiera austro-ungară.” România a intrat în Primul Război Mondial atacând una dintre Puterile Centrale: Austro-Ungaria. Ciocniri militare au avut loc în cele mai circulate trecători, la Ghimeș și Predeal. Pierderile au fost nesemnificative pentru armata română. Prin celelalte trecători, traversarea s-a făcut fără a fi întâmpinată rezistență.

Din sud, de la Vârciorova, până în nord, la Dorna, trupele de acoperire românești ocupau de doi ani poziții pe crestele și în trecătorile Carpaților. În prima zi de război, au primit ordin să treacă granița și să atace trupele austro-ungare pe care le vor întâlni.

Pătrunderea celor trei armate române în Transilvania s-a făcut prin 18 puncte. Firava rezistență austro-ungară a fost zdrobită rapid. Românii au început să ia prizonieri în primele trei zile, aproximativ 4000 de soldați. La 48 de ore de la începerea campaniei, trupele românești au ajuns în orașul Brașov. Pe valea Jiului a fost ocupat Petroșaniul, important centru al industriei carbonifere. Soldații români au ajuns pe înălțimile din fața Sibiului. Dintr-o precauție exagerată, Sibiul, evacuat de autorități, nu a fost ocupat de armata română.

Autoritățile austro-ungare au evacuat localitățile din vecinătatea Carpaților. Fruntașii români, îndeosebi preoții și învățătorii, au fost arestați de autoritățile austro-ungare. Drumurile Transilvaniei erau pline de mulțimea refugiaților unguri și sași. Se temeau de eventualele acțiuni de pradă și răzbunare ale armatei române. Autoritățile au emis dinainte dispoziții pentru evacuare, în cazul unui atac românesc, pentru regiunile dintre Carpați și Mureș. Totuși, aceasta s-a efectuat dezorganizat, datorită avansării rapide a armatelor române.

Trupele române au fost primite cu entuziasm și bucurie de populația românească din Transilvania. Dând expresie acestor sentimente, Gazeta Transilvaniei scria în acele zile: „Stăm încă uluiți, nu găsim cuvinte să dăm glas bucuriei înăbușite de suferințele seculare... Frații liberatori au sosit... Bine ați venit și mergeți cu bine tot înainte”.

Fundata a fost primul sat din Transilvania pe care l-au cucerit trupele române. Au fost luaţi prizonieri 3 ofiţeri şi 150 de soldaţi austro-ungari. În acea luptă, a căzut şi primul ofiţer român, locotenent-colonelul Gheorghe Poenaru-Bordea, adjunctul comandantului Regimentului 30 Infanterie „Muscel”. În pasul Oituz, a fost răpus un alt ofițer român, locotenentul Nicolae Macarie, din regimentul 13 „Ștefan cel Mare”. Fosta piatră de hotar din zonă a fost inscripționată în onoarea acestui ofițer.

Mitropoliții Vasile Mangra de la Sibiu și Victor Mihaly de la Blaj, s-au refugiat la Oradea. De acolo, mitropolitul Mangra, împreună cu episcopii Ioan Papp și Miron Cristea, au emis o circulară. Au făcut reproșuri severe armatei române, calificată drept „ucigătoare de frați”. În scrisoarea respectivă, se arăta că „soldații români, amețiți de făgăduielile lui Iuda, au desconsiderat cele mai vitale interese ale neamului și, sub cuvânt că vin să ne slobozească, vin să ne facă robi muscalilor”.

Generalul german Erich Ludendorff critica greșelile comandamentului român: „Românii, ignoranți într-ale marelui război, nu au tras nici un profit din circumstanțele favorabile care li se ofereau fără încetare. Intrarea în campanie a României s-a făcut fără nici o metodă, iar cooperarea cu Rusia părea compromisă”. În aceeași notă, generalul român Alexandru Averescu rezuma la finalul războiului intrarea României în război: „Punerea în aplicație a monstruosului nostru plan de operațiuni a fost nu mai puțin monstruoasă”.

Caracteristicile geografice ale frontierei române cu Austro-Ungaria au determinat o poziție dezavantajoasă pentru armatele române. Acestea erau răsfirate prin văile și trecătorile Carpaților, separate de masive montane. După traversarea munților, joncțiunea trupelor române trebuia efectuată rapid, pentru a nu permite inamicului masarea de forțe noi în defensivă. Joncțiunea cădea în sarcina marilor comandamente române.

Planul de campanie al armatei române a prevăzut inițial concentrarea unităților militare în trecătorile carpatice, în spatele trupelor de acoperire care aveau să deschidă drumul spre Transilvania. Ulterior, Marele Cartier General român a decis replierea mai departe, în interiorul teritoriului inamicului. Schimbarea de plan a fost determinată de slaba opoziție manifestată de puținele trupe austro-ungare întâlnite de români.

Armata 1 română, condusă de generalul Ioan Culcer, cu cartierul general la Craiova, a ocupat un dispozitiv în Transilvania, de la Vârciorova la izvoarele Argeșului, în munții Făgăraș. Diviziile sale au înaintat pe valea Cernei, până la Orșova. În sectorul central, au ocupat orașul Petroșani și pasul Merișor. Grupul Lotru-Olt a ajuns în apropiere de orașul Sibiu.

Centrul frontului ofensiv românesc a fost ocupat de Armata 2 română, comandată de generalul Alexandru Averescu. Datorită conformației reliefului, aceasta s-a prezentat mai compactă în dispozitiv. Diviziile sale au cucerit orașul Brașov, pregătindu-se să se îndrepte spre aliniamentul Sighișoara-Făgăraș. După dezastrul din sud, la Turtucaia, Averescu a fost mutat la comanda Armatei 3 române din Dobrogea. A fost înlocuit de generalul Grigore Crăiniceanu.

Generalul Constantin Prezan a condus Armata 4 română, numită și „de Nord”. Diviziile sale, 7, 8 și 14, au înaintat luptând prin văile transversale ale Carpaților Orientali. S-au îndreptat spre văile superioare ale Oltului și Mureșului. În flancul sudic al grupului comandat de Prezan, a acționat Divizia 2 Cavalerie. Aceasta a încercat stabilirea legăturii cu Armata 2 a generalului Averescu.

Din momentul pătrunderii celor trei armate române în Transilvania, acestora li s-a opus Armata 1 austro-ungară, comandată de generalul Arthur Arz von Straussenburg. Armata 1 făcea parte din grupul de armate comandate de principele moștenitor Carol al Austro-Ungariei. Armata 1 se afla în continuarea Armatei 7 austro-ungară, comandată de generalul Hermann von Koevesshaza. Aceasta lupta cu rușii în Carpații Bucovinei și ai Galiției. Din primele zile, germanii au trimis trupe în ajutorul armatei austro-ungare.

Arthur Arz von Straussenburg a fost un înalt ofițer al armatei imperiale austro-ungare, ultimul șef al Marelui Stat Major, funcție preluată de la contele Conrad von Hötzendorf. S-a născut într-o veche familie de sași transilvăneni, la Sibiu. În timpul studiilor juridice de la Sibiu, s-a înrolat ca voluntar în Batalionul maghiar 23 de vânători de câmp. La pensie, a vrut să se stabilească în orașul natal, care acum aparținea României. Statul român nu i-a permis intrarea în țară, fiind fost adversar în Războiul Mondial. Astfel s-a stabilit la Viena.

În primele zile ale atacului român, forțele de care dispunea generalul Straussenburg nu erau numeroase. În prima linie se aflau 30 batalioane de infanterie și landsturm. Acestea din urmă erau mai degrabă miliții formate din recruți. Alături de aceștia, luptau 3 batalioane de mineri, 12 batalioane de etape, 8 escadroane și 8 baterii de artilerie. Rezervele se aflau staționate între Alba Iulia și Sebeș.

Germanii și austro-ungarii au opus cea mai puternică opoziție în zona Carpaților Orientali. Amenințarea frontului rusesc din Bucovina a condus la masarea de trupe austro-ungare în regiune, sub denumirea „Grupul de Nord-Est”. Era condus de generalul german Curt von Morgen. Acesta avea experiență câștigată anterior în bătălia cu rușii la Tannenberg și apoi în celelalte bătălii de pe frontul de est. Finalul războiului l-a găsit pe von Morgen pe frontul de vest, comandând o armată germană la Lille și Cambrai.

Grupul Morgen a ocupat aliniamentul Dorna-Sighișoara-Brașov. Din el făceau parte Divizia 61 Infanterie austro-ungară, în nord, o brigadă de husari de landsturm în centru și Divizia 71, spre sud. Grupul Morgen se continua în sud cu grupul generalului german von Staabs, care s-a extins până la Sibiu.

Centrele de concentrare de la Cluj, Deva și Timișoara primeau zilnic unități militare de ajutor. Erau aduse de germani de pe frontul din Franța și de austrieci de pe frontul din Italia. Astfel, presiunea Puterilor Centrale pe cele două fronturi occidentale a scăzut. Trupelor aduse din vest li s-au alăturat unități germane și austriece. Erau dislocate din Lituania și Curlanda, de pe frontul de est.

Prin aducerea de întăriri de pe celelalte fronturi, trupele Puterilor Centrale de pe frontul românesc au ajuns la 11 divizii de infanterie și 2 divizii și jumătate de cavalerie. Astfel, în doar două săptămâni de la atacul românesc, forțele germano-austro-ungare au echilibrat unitățile românești aproape divizie cu divizie.

Flancul stâng al frontului românesc era ocupat de Armata 1 română, comandată de generalul Ioan Culcer. A fost cea mai izolată dintre cele trei armate române din Transilvania, datorită grupei montane a Făgărașului. Izolarea s-a manifestat și la nivelul unităților componente, risipite prin văile Carpaților Meridionali. După ocuparea Orșovei de către unitățile românești, acțiunile s-au liniștit în zona Cerna. Sibiul a fost evacuat de autoritățile austro-ungare. O delegație sibiană a predat orașul trupelor din Grupul Olt, pentru a evita bombardarea și distrugerea inutilă a acestuia.

Armata 1 română era formată din 4 grupuri de armată. În regiunea montană a Carpaților se aflau grupurile Olt, Jiu și Cerna. Acestea nu puteau comunica între ele direct. Legăturile se făceau prin ocoluri uriașe, pe șoselele și căile ferate din spatele frontului. Al patrulea grup, cel al Dunării, se afla întins între Vârciorova și vărsarea Oltului în fluviu. Avea misiunea de a supraveghea malul bulgăresc și de a bloca eventualele tentative de traversare dinspre sud.

Încercarea austro-ungară de recuperare a Orșovei a eșuat. Regimentul 17 Mehedinți a asaltat pozițiile inamice, capturându-le împreună cu 4 ofițeri și 208 soldați. Frontul din zona Cernei s-a stabilizat până la retragerea românilor. O parte dintre unitățile generalului Dragalina au fost mutate în sectoarele Jiu și Olt.

Grupul Cerna era comandat de generalul Ioan Dragalina, bănățean de origine. Misiunea sa era ocuparea văii Cernei și a malului nordic al Dunării, blocând trecerea de trupe inamice, inclusiv pe Dunăre. În luptele de lângă Topleț, pentru Meterezele lui Tudor, soldații Regimentului 57 Mehedinți au smuls parii sârmei ghimpate cu mâinile goale, sub tirul inamic.

Grupul de armate Jiu era condus de generalul Ioan Muică. Înaintarea acestui grup trebuia să fie mai lentă, constituind pivotul mișcării de învăluire a inamicului. După ocuparea orașelor Vulcan și Lupeni, românii au cucerit și Petroșaniul. S-au îndreptat apoi spre nord-vest, spre defileul Merișor. Ordinul comandamentului român era de a se organiza defensiv pe acest aliniament. Patrulele românești au avansat în teritoriul austro-ungar, coborând până la Crivadia și Pui. Au intrat în contact cu primele patrule germane, din Divizia 187 și din Corpul alpin bavarez, aduse de la Verdun.

După 9 zile de lupte, bătălia de la Merișor-Petroșani s-a încheiat. Românii s-au retras spre sud. Comandantul germanilor, generalul Sunkel afirma după bătălie: „Soldatul român, ca individ, nu se bate rău. Trupa, însă, rezistă greu încercărilor de învăluire a flancurilor și a spatelui, ori focului concentric de artilerie, probabil, pentru că, față de vădita insuficiență a conducerii, se simte fără apărare în asemenea cazuri”. După înfrângere, generalul Muică a fost demis și înlocuit cu generalul Cocorăscu.

Cel mai puternic grup al Armatei 1 române era cel de pe valea Oltului, condus de generalul Manolescu. Obiectivul acestui grup era cucerirea defileului Oltului și a câmpiei din jurul orașului Sibiu. Din prima noapte a campaniei, Regimentul 1 Grăniceri a cucerit Sebeșul și localitatea Porcești. Un tren blindat inamic a fost lovit de artileria românească și distrus în gara Porcești. Cucerirea Boiței, în nordul defileului, a desăvârșit luptele pentru valea Oltului și a permis sosirea din Regat a grosului trupelor românești.

În satul Șelimbăr, două regimente de grăniceri au fost atacate de patrule ale adversarului. Sibiul, prins între cele două armate adversare, a fost evacuat. A rămas însă neocupat de români. Generalul Culcer, comandantul Armatei 1 române, a considerat că ocuparea Sibiului i-ar fi lăsat spatele, valea Oltului, descoperit. Rezerva sa de unități a fost luată și relocată pe frontul dobrogean.

Cel mai important sector al frontului carpatic era cel de centru. Acest sector de front a intrat în sarcina Armatei 2 române, condusă de generalul Alexandru Averescu. Grupul de acoperire Predeal a ocupat gara Predeal și pantele înspre Valea Timișului, încă din prima seară a campaniei. Prin celelalte trecători ale sectorului au înaintat concomitent alte unități românești. Trupele române au intrat și în Brașov. Înaintarea rapidă din primele zile s-a încheiat. La două săptămâni de la declanșarea ofensivei în Transilvania, aceasta s-a suspendat. Cauza a fost evoluția dezastruoasă a luptelor pe frontul sudic românesc. Pe malul nordic al Oltului, Armata 2 română a trecut la organizarea dispozitivului defensiv.

În graba retragerii, austro-ungarii au ratat dinamitarea tunelurilor din regiunea Predeal. La Monumentul Honvezilor, prima defensivă serioasă a inamicului a fost străpunsă printr-un asalt frontal, în a doua zi a războiului pentru România. La asalt au participat detașamente din Regimentele 6 și 21 infanterie, 6 vânători, 2 grăniceri și o baterie de obuziere.

Regimentele 30, 28 infanterie și 2 vânători au trecut Oltul pe la Hălmagiu, fiind ghidate de o tânără localnică, Maria Manciulea: „La Olt, am fost prima care am pășit în apă, ținând de mână un soldat. După mine, nu vă fie frică! Cunosc vadul și nu vă puteți îneca. Și așa au pornit după mine, cu armele deasupra capului și ținându-se unul de altul, toți soldații și ofițerii regimentului.” Maria avea să fie decorată cu Virtutea Militară. Traversarea Oltului s-a făcut în general sub tirul artileriei și mitralierelor inamice.

La Vama Buzăului, un întreg batalion unguresc a fost scos din tranșeele de pe culmea Beldiei și capturat. În a treia zi a ofensivei, Divizia 5 română a ocupat localitatea Săcele. Comandantul Diviziei 21 de infanterie austro-ungară, generalul Anton Goldbach von Sulitaborn, a ordonat retragerea în estul munților Perșani. Urmărit de trupele Grupului Bran, s-a retras pe aliniamentul Homorod-Făgăraș. În a patra zi a ofensivei, armata română controla depresiunea Brașovului.

Din primele zile ale atacului românesc, în Brașov a izbucnit haosul declanșat de teama față de atitudinea soldaților români. Primii fugari din oraș au fost autoritățile civile și militare, urmate de localnici unguri și sași. În cazărmile orașului, au fost abandonate furgoane cu bagaje, muniții, alimente etc. În ultimele clipe, au fost arestați și luați ca ostatici intelectuali români brașoveni, în frunte cu preoții de la biserica Sf. Nicolae și familiile acestora.

O delegație a consiliului comunal din Brașov, în care se afla și un român, dr. Baiulescu, a ieșit pe jos în întâmpinarea trupelor române. Brașovul s-a predat oficial colonelului Mihai Darvari, comandantul Regimentului 6 „Mihai Viteazul”. În Piața Sfatului, trupele înșirate au ascultat rugăciunea, cu fața către biserica românească. Prefect al județului a fost numit dr. Nicolae Vecerdea. Primul primar român din istoria orașului a devenit dr. Gheorghe Baiulescu.

Armata 2 română a primit ordin să pregătească defensiva pe pozițiile ocupate. Divizia 5 a fost scoasă din dispozitivul Armatei 2 și repoziționată în Dobrogea. Comandantul, generalul Averescu, a primit comanda Armatei 3 române, din sud, fiind înlocuit la conducerea Armatei 2 de generalul Grigore Crăiniceanu.

După debusolarea produsă de luptele din Dobrogea, Marele Cartier General al armatei române a reluat ofensiva din Transilvania. Armata 2 română a primit ordin să cucerească văile Oltului și ale Homorodului, de la Făgăraș până la Homorod-Almașu.

Armata 4 română, denumită și Armata de Nord, s-a aflat sub conducerea generalului Constantin Prezan. Era compusă din Diviziile 7 și 8, având pe flancuri Divizia 14 și Divizia 2 cavalerie. Misiunea sa a fost traversarea Carpaților Orientali pentru a înainta în interiorul Transilvaniei. Armata 4 a deținut rolul cel mai important în campania din Transilvania. Constituia „aripa de înaintare” a frontului românesc. Cei doi pivoți de sprijin ai acesteia erau Armata 2 și Armata 1.

Austro-ungarii apărau trecătorile Carpaților Orientali doar cu Divizia 61 infanterie, comandată de general-maiorul Grallert. Aceștia considerau că un atac românesc în zonă este improbabil, datorită reliefului accidentat. Grupul Oituz al generalului Pătrașcu a cucerit Târgu Secuiesc. Grupurile Uz și Ghimeș, conduse de generalul Istrati, au traversat munții Ciucului. Slaba coordonare a trupelor rusești din sectorul nordic a permis pătrunderea spre est a trupelor austro-ungare. Acestea au ocupat satele Șarul Dornei și Neagra Șarului.

În munții Călimani, luptele dintre cele două tabere au dus la fortificarea unor poziții pe creste. Adversarii se aflau față în față. Feldmareșalul Habermann, comandantul austriac al sectorului Dorna, a oprit înaintarea românilor cu mitraliere și artilerie de munte, poziționate pe vârful Bistricioara. Luptele s-au dat în condiții dificile, pe ploaie, ceață, frig și ninsoare.

Grupurile Armatei 4 române au reluat ofensiva, trecând văile Oltului și Mureșului. Orașul Miercurea-Ciuc a fost evacuat de austro-ungari. A rămas însă neocupat inițial de români, datorită barajului de artilerie inamică concentrat asupra lui. Retragerea precipitată a Diviziei 61 austro-ungară a fost oprită de trupele de ajutor sosite în Transilvania. Frontul s-a stabilizat la poalele vestice ale Carpaților Orientali.

În cadrul bătăliei pentru Odorheiul Secuiesc, axa de înaintare al trupelor române l-a constituit șoseaua Miercurea-Ciuc-Odorheiu. Regimentul 4 vânători a cucerit satul Vlăhița, principal obstacol în calea ofensivei românești. Și Odorheiul Secuiesc s-a predat acestui regiment.

Cucerirea trecătorilor nordice ale Carpaților Orientali de către Armata 2 română facilita aliaților ruși tranzitul pentru învăluirea adversarului în Bucovina. Epuizarea trupelor rusești ale lui Brusilov nu a permis spargerea frontului austro-ungar. Înaintarea Armatei de Nord a încetinit considerabil, pentru a nu-și expune flancul drept. Acoperirea acestui flanc s-a făcut prin formarea „detașamentului de acoperire Bistrița”, comandat de colonelul Constantin Colori. Detașamentul său a fost nevoit să urce pieptiș versanții montani, pornind din valea Mureșului.

Pe valea Răstojnei, afluent al Mureșului, a avut loc o puternică bătălie. Trupele române au reușit oprirea transferului de trupe austro-ungare din zonă, spre Călimani și Dorna. Lupta a adus Diviziei 14 română 10 ofițeri și 300 de soldați prizonieri, precum și un bogat material de război.

Planul de operațiuni al Puterilor Centrale prevedea, în faza inițială, o dublă ofensivă. Prima dintre acestea era a Armatei 1 austro-ungare, în zona Trotuș-Oituz. Operațiunea avea ca scop ocuparea acestei trecători pentru interceptarea comunicațiilor de pe Valea Siretului, pentru a preveni sosirea ajutoarelor ruse. Al doilea atac ofensiv urma să fie desfășurat de Armata 9 germană. Avea ca obiectiv „deschiderea drumului peste munți spre București, pe calea cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest al Munteniei să fie tăiat ca de un cuțit”. Germanii au decis lansarea unei contraofensive major în zona Sibiului.

Înlocuit de la conducerea Statului Major German, generalul Erich von Falkenhayn a primit comanda Armatei 9, din Transilvania, aflată în curs de înființare. În momentul sosirii lui von Falkenhayn la Deva, Armata 9 era constituită doar din grupurile Staabs și Schmettow. Grupul de nord-est, comandat de von Morgen, rămânea în subordinea armatei austro-ungare a lui Arz von Straussenburg. Ambele armate intrau în componența grupului comandat nominal de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar.

Erich von Falkenhayn a fost unul dintre generalii armatei Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de șef al Statului Major General German, încă de la începerea războiului. Ulterior a fost înlocuit de generalul Paul von Hindenburg. A comandat cu succes contraofensiva Armatei 9 germane în Bătălia de la Sibiu și în Bătălia pentru București. A intrat apoi victorios în capitala României. Inteligent și metodic, avea în urma sa o carieră militară strălucită. Fiind ministru de război al Germaniei, pregătise armata pentru acest război.

Izolarea grupurilor aparținând celor trei armate române intrate în Transilvania a influențat planul de ofensivă german. Von Falkenhayn a decis inițial concentrarea pe unul dintre grupurile românești. După distrugerea acestuia, a hotărât atacarea pe rând a grupurilor învecinate. Cel mai potrivit pentru demararea acțiunii părea grupul Olt, cel mai izolat dintre toate. Aflat în jurul Sibiului, grupul Olt comunica cu țara doar prin defileul râului omonim. Era izolat de grupul Jiului printr-un masiv montan de 70 km lățime.

Pentru a ataca grupul Olt cu toate forțele, von Falkenhayn a suspendat luptele cu grupul Jiului. Acesta fusese respins deja până la vechea graniță. În toate celelalte sectoare germane, comandanții au primit ordin de a trece la defensivă și de a trimite spre Sibiu unitățile militare de care se puteau dispensa. Concentrarea de trupe germane în zona Sibiului anunța prima mare bătălie de pe frontul românesc.

Bătălia de la Sibiu a făcut parte din operațiunea de cucerire a Transilvaniei de către armata română. Aceasta a avut trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă. În această bătălie, au fost implicate Corpul 1 armată român și Armata 9 germană. La finalul bătăliei trupele române au fost nevoite să se retragă din zonă.

Gruparea de forţe a Puterilor Centrale, din Transilvania, era comandată de arhiducele Carol, moştenitorul tronului austro-ungar. Era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, care acţiona în Bucovina; Armata 1 austro-ungară, care acţiona între Târnava Mare şi Olt; Armata 9 germană, care acţiona în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn. Armata 9 germană avea ca obiectiv deschiderea drumului peste munţi, spre capitala României.

Operațiunea germană de care depindea soarta bătăliei de la Sibiu, a fost încredințată Corpului Alpin Bavarez. Acesta trebuia să învăluie trupele române din regiunea orașului, căzându-le în spate. Marșul de învăluire al Corpului Alpin a fost executat prin munții Cibinului. A durat patru zile, fiind un succes. Corpul Alpin Bavarez, format din unități de elită bavareze și prusace, a luptat în Alpii Italiei. Apoi s-a lansat în urmărirea armatei sârbe, aflată în retragere spre Albania. În final, a luptat pe frontul de vest, în Franța.

Planul ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munţilor odată cu inamicul, sau, în cel mai rău caz, înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificaţie existente pe înălţimile trecătorilor de pe graniţe”. Urma să fie atacate succesiv forţele româneşti care apărau trecătorile Carpaţilor Meridionali. Se urmărea ocuparea prin surprindere a uneia dintre trecători şi facilitarea trecerii grosului forţelor germane, la sud de Carpaţi. Planul de operaţiuni român prevedea apărarea aliniamentului Carpaţilor, până la sosirea iernii.

În ajunul bătăliei pentru orașul Sibiu, forțele adversare erau inegale. Generalul von Falkenhayn dispunea de 4 divizii de infanterie și 2 de cavalerie, și armament adecvat luptei în munți, inclusiv artilerie de munte. Românii din Grupul Olt, conduși de generalul Ioan Popovici-Provincialul, dispuneau de 2 divizii de infanterie și o brigadă de cavalerie, lipsindu-le artileria de munte. Experiența de luptă în munți a românilor era nulă. Anterior războiului, exercițiile și aplicațiile militare în munți erau considerate inutile, datorită alianței cu Austro-Ungaria.

În cele 4 zile ale bătăliei pentru Sibiu, Grupul Olt, încercuit, a încercat păstrarea pozițiilor și apoi retragerea spre sudul Carpaților. Ajutorul primit din partea Armatei 2 române nu a mai salvat grupul de la înfrângere. Comandantul german, von Falkenhayn, critica lipsa de energie a comandamentului român: „Conducerea română procedase până acum extraordinar de șovăitor și nesigur. Deși este incotestabil că soldatul român, luat în parte, se bătea cu vitejie, le este românilor foarte greu să se coordoneze într-o acțiune de ansamblu”.

Retragerea Grupului Olt către sudul Carpaților s-a făcut prin defileul îngust al râului. Drumul era înțesat de trupe, civili, artilerie, turme de vite, căruțe cu bagaje și material militar etc. Comandantul român s-a deplasat pe jos. Încerca astfel să salveze aparențele unei retrageri organizate. Din loc în loc, trupele germane deschideau focul cu mitraliere asupra coloanei pestrițe aflate în retragere. În graba retragerii, detașamentele române au fost nevoite să lupte la baionetă cu germanii, în unele cazuri. Căruțe cu echipament și provizii și numeroși cai au fost abandonați în defileul Oltului.

Bătălia de la Sibiu a fost pierdută de partea română. O conducere incompetentă, atât a Corpului 1 Armată, comandat de generalul Ioan Popovici-Provincialul, cât şi a Armatei 2, comandată de un generalul Grigore Crăiniceanu, „au pus trupele încă de la început într-o situaţie tactică disperată”. 3000 de prizonieri români și 13 tunuri au căzut în mâinile germanilor. „Bătălia de la Sibiu s-a dat împotriva unui dușman încăpățânat”, scria corespondentul german de război, Adolf Köster, viitor ministru al Republicii Germane.

Contraofensiva germană din zona Sibiului a fost lansată asupra grupului Olt. Marele Cartier General al armatei române a decis ușurarea presiunii germane asupra grupului respectiv, printr-o ofensivă întreprinsă de Armatele 2 și 4 române. Atacul românesc urma să fie îndreptat de la est la vest și să lovească flancul stâng al armatei germane. Un succes românesc ar fi inversat rolurile. Germanii ar fi fost obligați să se apere și să renunțe la ofensivă. Înaintarea românilor a fost stopată cu sprijinul aviației, care a ghidat tirul artileriei germane. Ofensiva Armatei 2 române s-a încheiat cu un eșec. Înfrângerea acestei armate a determinat și retragerea Armatei 4.

Ordinul de începere a atacului asupra germanilor, în sectorul dintre Olt și Mureș, a fost emis în a doua zi a bătăliei de la Sibiu. Armata 2 română avea ca obiectiv ocuparea linei Hârtibaciului. Aceasta trecea prin localitățile Cornățel-Agnita-Hendorf. Armata 4 română, sau de Nord, trebuia să atingă linia Sovata-Praid-Cristuru Secuiesc-Saschiz.

Contraofensiva de ușurare a grupului Olt a condus la o mare bătălie. Aceasta s-a dat de-a lungul frontului transilvănean, între munții Făgăraș și cursul superior al Mureșului. Ofensiva Armatei 2 române a dat emoții comandantului german von Falkenhayn. Aceasta a împrăștiat în prima zi trupele inamice și a produs o spărtură de 20 km în liniile germane.

În lupta de la Porumbacu, s-au distins prin vitejie Regimentele 6 și 21 infanterie și Regimentul 6 vânători. Victoria română de la Porumbacu s-a încheiat printr-o retragere, fiind nulă, deoarece bătălia pentru Sibiu se încheiase deja.

Ofensiva Armatei 4 române, condusă de generalul Constantin Prezan, s-a desfășurat între văile Târnavei Mari și Mureșului. Comandantul adversar, von Straussenburg, a primit ordin de la von Falkenhayn ca trupele sale să reziste cu orice preț atacului Armatei de Nord române. Unitățile austro-ungare au fost comandate pe teren de feldmareșalul von Fabini, adus de pe frontul italian. Bătălia care a urmat, de la Praid-Sovata, a durat o săptămână. În urma împingerii frontului către vest, armata lui Prezan a ajuns la circa 10-20 km de Reghin și Sighișoara.

Înfrângerile și retragerea Armatei 2 române au determinat și retragerea Armatei de Nord, a generalului Prezan. Odată cu trupele românești, s-au retras și învățătorii, preoții și fruntașii români din satele cucerite la declanșarea campaniei. În ariergarda Armatelor 2 și 4 române, Divizia 2 cavalerie a acoperit retragerea și a menținut legătura între cele două.

Grupul Olt a fost scos din luptă de către trupele germane ale lui von Falkenhayn. Acesta și-a concentrat apoi atenția asupra Armatei 2 române. Flancul stâng al frontului german era apărat de grupurile Morgen și Straussenburg. Avangarda era asigurată de cavaleria lui Schmetow. Von Falkenhayn a procedat la regruparea Armatei 9 germane. Obiectivul următor al acesteia îl constituia orașul Brașov. Pentru a-l atinge, era necesară înaintarea germanilor pe direcția Făgăraș-Brașov.

Grupul Staabs a înaintat rapid pe valea Oltului, de la vest la est. A urmărit unitățile Armatei 2 române, aflate în retragere spre Brașov. Căile rutiere erau înțesate de trupe germane experimentate, aduse de pe frontul din Franța. Erau urmate de convoaie militare cu tot materialul de război necesar, precum și de artileria hipo, de camioane încărcate cu muniții, de ambulanțe și de parcuri de aviație. Tunurile grele de 210 mm erau transportate demontate în patru părți, trase de uriașii cai pomeranieni.

Orașul Făgăraș, evacuat de forțele române, a fost ocupat de armata germană care înainta spre Brașov. Grupul lui Staabs a ajuns în fața pozițiilor întărite ale românilor de la Șinca-Perșani. Aici se afla în dispozitiv defensiv Divizia 4 română, retrasă după bătălia de la Porumbacu. În timpul bătăliei de la Șinca-Perșani, artileria germană a lovit cu mare precizie pozițiile românești, expuse pe linia dealurilor. Tunurile germane au produs haos printre artileriștii și liniile de aprovizionare românești.

Scoși de pe poziții, românii au contraatacat. Un ofițer al Diviziei 76 germană nota, referitor la bătălie: „Cu un avânt surprinzător, fără să le pese de pierderi, atacă românii, nu în linii rare de trăgători, ci în mase ce coboară pantele dealului 620. Dar, ca și la celelalte două atacuri, este și acesta respins în focul concentrat al întregii artilerii grele și ușoare. În special, proiectilele marilor mortiere fac ravagii îngrozitoare în masele compacte ale atacatorilor”.

Panica produsă de puternicul bombardament al artileriei germane a determinat unele unități române să-și părăsească pozițiile și să se retragă prin defileele Perșani-Vlădeni și Șinca, spre Poiana Mărului. În urma lor, terenul frământat de obuze era înțesat de cadavre. Foarte puțini prizonieri români au putut fi capturați. Furia datorată opoziției românilor din timpul luptei, a condus la cazuri de execuții sumare printre prizonierii români. Cinic, von Falkenhayn mărturisea: „Soldaților noștri nu prea le place să facă mulți prizonieri”.

Unitățile românești, aflate în retragere, au fost urmărite peste pădurea Codlei, străbătută de defileul Homorodului. La ieșirea din defileu, la Vlădeni, resturi de regimente românești s-au oprit din retragere, pentru a opune rezistență înaintării germane. Satul Vlădeni a fost bombardat două ore de artileria germană. În final, trupele române de la Vlădeni și Țânțarul s-au retras. Von Falkenhayn se pregătea de intrarea în Brașov, considerând că grosul Armatei 2 române a fugit deja. Dar evenimentele de a doua zi i-au dovedit că se înșelase.

Bătălia de la Brașov a făcut parte din campania militară din Transilvania, desfășurată de Armata României în primul an de campanie. Bătălia a fost una cu caracter defensiv pentru armata română. Contextul bătăliei a fost marcat de înfrângerea forţelor române la Şinca, precum şi de retragerea generală din Ardeal. Aceasta a fost decisă de comandamentul român în vederea consolidării poziţiilor din sudul ţării. În a doua noapte a bătăliei, unitățile române au evacuat Brașovul. Acesta a fost reocupat de trupele Puterilor Centrale.

Prima zi a bătăliei pentru Braşov s-a desfăşurat cu intensitate maximă în partea de sud-vest a regiunii Bârsei. În ciuda eforturilor trupelor inamice, defensiva română nu a putut fi depăşită. Singurul progres înregistrat a fost ocuparea oraşului Codlea. De acolo, trupele austro-ungaro-germane și-au extins controlul asupra Râşnovului. Armatele austro-ungare au reuşit să forţeze retragerea soldaţilor români de pe înălţimea Stejeriş. Atacul principal asupra Braşovului, dat de divizia 187 germană, a eșuat.

Luptele de la Brașov au dus la recucerirea, în nord, a Hărmanului, a Sâmpietrului și a cotei 704, de către Divizia 3 română. Patrule ale Diviziei 4 române s-au angajat în lupte de proximitate, inclusiv la baionetă, cu patrule ale detașamentului german Gündell. Evenimentele s-au petrecut în nordul orașului, de-a lungul căii ferate dintre gara mare și gara Bartolomeu. Au început să vină forțe de completare în ambele tabere combatante.

În a doua zi a bătăliei de la Brașov, luptele s-au extins pe întregul front aferent orașului. Manevrele de învăluire a armatei române de către trupele germane, din nordul teatrului de operaţiuni, au eşuat. Românii au fost obligați să părăsească poziţiile întărite din Zărneşti, retrăgându-se la sud de Bran. Ostilităţile au continuat în sectorul nordic al frontului, pe durata întregii zile, constând în atacuri şi contraatacuri, de o parte şi de cealaltă. Avantajul germanilor a fost reprezentat de artilerie. Atacurile repetate ale românilor au fost respinse datorită puterii de foc a inamicului.

La nord de orașul Brașov, în câmpia Sâmpietrului, trupele române au încercat mai multe asalturi asupra pozițiilor germane. Au reușit să disperseze infanteria inamică. Nu au putut trece însă de barajul de artilerie german: „Artileria grea execută un tir de baraj care, cu o sinistră preciziune troznește în rândurile române. Mitralierele împroașcă de mii de ori moartea în șirurile lor, dar ei se adună, atacă din nou. Încă de două ori pornește la asalt infanteria românească, cu un eroism vrednic de admirație, în amândouă rândurile zadarnic”.

La dreapta gării Bartolomeu, o companie a Regimentului 24 Tecuci a transformat terasamentul căii ferate în tranșee, pe o distanță de 200 metri. În cele două zile ale bătăliei, compania a ținut la respect inamicul care venea dinspre Stupini. Nu au observat însă că au rămas fără acoperire pe flancul stâng. Soldații companiei au fost învăluiți de un detașament german cu două mitraliere, instalate într-o magazie a gării. Rafalele mitralierelor și grenadele au secerat în două minute cei 168 de militari. Compania românească era înconjurată și fără scăpare.

Numărul mare de victime, dublat de distrugerile suferite de artileria română, au permis concentrarea atacului austro-ungar dinspre dealul Stejăriş. Presiunea asupra forţelor române era mare şi ca urmare a unui nou atac lansat de trupele germane proaspăt sosite pe front, grupul Morgen. În aceste condiţii, comandamentul român a ordonat retragerea din Braşov spre Predeal-Buşteni. Eşecul înregistrat a atras schimbarea generalului Grigore Crăiniceanu de la comanda Armatei 2. Acesta a fost înlocuit cu generalul Alexandru Averescu. Noul comandant a reuşit reorganizarea defensivei.

Un corespondent german de război scria: „Deja, câțiva valahi atârnă în spânzurători, alții sunt duși între baionete.” Deși a reușit să-i împingă pe români pe vechea graniță, von Falkenhayn nu și-a atins scopul final: închiderea trecătorilor din Carpați înainte ca trupele române să ajungă la ele. Ordinul de zi al comandantului german afirma: „Obraznicul năvălitor care se strecurase în inima Transilvaniei a fost măturat de pe sfântul nostru pământ”.

După 40 de zile, campania ofensivă românească din Transilvania s-a încheiat printr-o retragere generală a celor trei armate române implicate. Înainte de a ajunge la râul Mureș, primul obiectiv al ofensivei românești, Armatele 1,2 și 4 române au fost nevoite să renunțe la anumite unități. Acestea au fost relocate de urgență pe frontul dobrogean. Slăbirea celor trei armate le-a făcut să se retragă spre vechea graniță dintre România și Austro-Ungaria.

Brașovul a fost pierdut de către Armata 2 română. Unitățile Armatei 4 române, comandate de generalul Constantin Prezan și situate în nord, pe versanții de vest ai Carpaților Orientali, au fost nevoite să se retragă spre est. În trecătorile spre Moldova, retragerea s-a efectuat în condiții excelente, deși urmărită continuu de trupele lui Arz von Straussenburg. Acesta nu a reușit să-și îndeplinească obiectivul, care consta în închiderea trecătorilor montane și tăierea retragerii românilor spre Moldova.

Odată retrase pe linia Carpaților, armatele române aveau nevoie de ajutorul aliaților pentru apărarea României. Primii care puteau oferi sprijin, erau rușii. Generalul rus Mihail Alexeev a trimis o telegramă comandamentului român, propunând abandonarea Olteniei și vestului Munteniei, în mâinile Puterilor Centrale. Acesta sugera și o linie defensivă de la Dorna, prin Miercurea-Ciuc, Brașov și București, până la Constanța. Practic, generalul propunea abandonarea Munteniei, și a porturilor românești de la Dunăre, în mâinile inamicului, fără luptă.

În viziunea generalului rus Mihail Alexeev, cea mai puternică concentrare de forțe românești trebuia menținută în continuarea flancului sudic al frontului rusesc. Această opinie dezvăluia atitudinea aliaților ruși față de armata română. O considerau potrivită doar să le protejeze flancul stâng. Această viziune a comandamentului rus explica parțial eșecul românesc din Transilvania. Nu a existat niciun sprijin din partea Rusiei.