Luptele pentru Dobrogea
autor Moise Gheorghe, septembrie 2016
Lașitatea și incompetența comandanților, generalii Aslan și Teodorescu, au condus la rușinoasa înfrângere de la Turtucaia.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Optimismul datorat victoriilor armatelor române din primele zile ale campaniei de cucerire a Transilvaniei a fost spulberat de evenimentele de pe frontul din sudul Dobrogei. Lașitatea și incompetența comandanților, generalii Aslan și Teodorescu, au condus la rușinoasa înfrângere de la Turtucaia. Întreaga situație de până atunci a operațiunilor militare românești s-a schimbat, atât pe frontul de sud cât și pe cel din Transilvania.

În luptele din Dobrogea, Armata 3 română, comandată de generalul Mihail Aslan, s-a confruntat cu ofensiva Armatei 3 bulgare, sprijinită de trupe germane și turcești. Comandantul bulgar, generalul Ștefan Toșev, a pierdut comanda în favoarea generalului german Anton-August von Mackensen, supranumit „spărgătorul de fronturi”.

Concomitent cu traversarea trecătorilor Carpaților de către cele trei armate române, în partea de sud a frontului românesc au început luptele cu bulgarii și trupele germane sosite în ajutorul acestora.

Manevra de la Flămânda, concepută de generalul Alexandru Averescu, a reuşit să pună într-o situaţie dificilă gruparea de forţe aflate sub comanda mareşalului Anton-August von Mackensen. Se urmărea ca printr-o lovitură frontală, executată de forţele româno-ruse din Dobrogea şi o amplă manevră de învăluire, executată de Armata a III-a peste Dunăre, să fie încercuite şi nimicite forţele germano–bulgaro–turce care acţionau în Dobrogea. Manevra s-a soldat cu un eșec, datorită condițiilor meteo nefavorabile și contraofensivei Puterilor Centrale în Transilvania.

„Călcâiul lui Ahile” al defensivei române din sudul Dobrogei îl reprezenta cetatea Turtucaia, aflată pe malul Dunării. Aici a avut loc prima lovitură puternică a trupelor germano-bulgare. Căderea Turtucaiei a condus la răsturnarea situației generale pe frontul dobrogean. Dezastrul militar de la Turtucaia a fost urmat de o panică generală. Situația a condus la abandonarea altor puncte strategice, Bazargic și Silistra, în favoarea unui nou aliniament defensiv, mai la nord.

După pierderea primului aliniament de apărare, Turtucaia-Silistra-Bazargic, trupele române şi ruse s-au repliat pe aliniamentul Canlia-Lipniţa-Negru-Vodă-malul de nord al lacului Mangalia-ţărmul Mării Negre. Acest aliniament a fost părăsit. Comandantul Armatei de Dobrogea a dispus o nouă repliere, în afara contactului cu inamicul, pe aliniamentul Rasova-Balta Baciului-Cocargea-Cobadin-Topraisar-Tuzla.

Trupele germano-bulgaro-turce au reușit să spargă aliniamentul defensiv al românilor și rușilor. Au cucerit astfel Cernavodă și Constanța. În retragere, unitățile române au distrus o parte a podului de peste Dunăre, de la Cernavodă. Partea de nord a Dobrogei urma să fie apărată de unitățile rusești.

Planul de campanie al armatei bulgare și locul ei în cadrul reprezentat de acțiunile viitoare ale Puterilor Centrale împotriva României au fost stabilite în consiliul de război de la Pless. Întrunirea s-a ținut la Cartierul General German. Aceasta s-a întâmplat cu o lună înainte de intrarea României în război. Planul bulgar de campanie împotriva României prevedea ca trupele bulgaro-germano-turce să atace întăriturile românești de pe malul Dunării, Turtucaia și Silistra.

Presată de Antanta și Puterile Centrale, ca și România, Bulgaria a semnat un tratat secret de alianță cu Austro-Ungaria. Acesta viza un eventual conflict al celor două cu statul român. Prin mijlocirea Puterilor Centrale, s-a mediat o apropiere între Bulgaria și adversarul său din cele două Războaie Balcanice, Imperiul Otoman.

Convenția militară încheiată între Bulgaria și Puterile Centrale prevedea ca Sofia să anexeze teritorii ale Serbiei. Articolul 2 al convenției viza România: „În cazul în care România, în timpul prezentului conflict, fără nici o provocare din partea guvernului bulgar ar ataca Bulgaria, aliații săi, sau Turcia, Austro-Ungaria va consimți la anexarea de către Bulgaria a teritoriilor cedate României, prin tratatul de la București, precum și la o rectificare a frontierei româno-bulgare, trasată prin tratatul de la Berlin”.

Bulgarii și-au propus să înainteze până în centrul Dobrogei, în partea cea mai îngustă dintre Dunăre și mare. Apoi, trupele voiau să traverseze Dunărea, pe la Șiștov și să se îndrepte spre București. În acest timp, trupele austro-ungare aveau sarcina să încetinească ritmul înaintării românești în Transilvania. Aceasta era o operațiune secundară.

Generalul austro-ungar Conrad von Hötzendorf susținea atacarea directă a Bucureștiului. Comandamentul german nu a agreat ideea. Trecerea Dunării ar fi lăsat descoperit flancul estic al Bulgariei, în fața românilor și rușilor. Generalii bulgari au optat pentru atacarea Dobrogei, punând pe plan secund atacarea Bucureștiului.

La trei zile după trecerea Carpaților de către armatele române, ambasadorul Bulgariei la București, Radev, a declarat guvernului român că Bulgaria s-a solidarizat cu Puterile Centrale. Rupea astfel relațiile cu România. Peste două zile, un funcționar al ministerului de externe bulgar a remis ambasadorului român la Sofia declarația de război bulgară. Bulgaria invoca arestarea ambasadorului Radev de la București și atacul românesc asupra flotei austro-ungare de la Ruse.

Flota fluvială a Austro-Ungariei, constând din monitoare, a coborât pe Dunăre și a ancorat în portul bulgăresc, Ruse. În același timp, austro-ungarii au reușit să aducă în secret parcul de pontoane grele al trupelor de geniu. Acesta a fost ascuns în canalul Belene, în spatele ostrovului dunărean Persina.

Manifestul de război bulgar anunța poporul că „ora răzbunării a sunat”. Presa bulgară a salutat cu entuziasm începerea „războiului național împotriva inamicului ereditar”. Cu puțin timp înainte de înaintarea declarației bulgare de război, detașamente ale armatei bulgare au traversat granița cu România în timpul nopții și au atacat posturile de grăniceri români.

Armata 3 română, condusă de generalul Mihail Aslan, și Armata 3 bulgară, comandată de generalul Ștefan Toșev, s-au confruntat în luptele din Dobrogea. Cele două armate au fost sprijinite de unități rusești și germano-turcești.

Frontul sudic românesc era apărat de unitățile Armatei 3, comandată de generalul Mihail Aslan. Dispozitivul românesc începea la vest de la vărsarea Oltului în Dunăre, cu Divizia 20, aparținând grupului condus de generalul Culcer. Între Olt și Oltenița, se aflau în dispozitiv defensiv și de observație Diviziile 16 și 18 infanterie și Divizia 1 cavalerie, însumând circa 50.000 de militari. Forțele principale se aflau în sudul Dobrogei, pe frontieră: Divizia 19, la Bazargic, Divizia 9, la Silistra și Divizia 17, la Turtucaia. Aceste trei divizii numărau 72.000 de militari.

Armatele române și ruse din Dobrogea erau superioare bulgarilor în privința infanteriei. În schimb, le erau inferiori acestora la artilerie și specialități. Unitățile române erau răsfirate în grupe izolate între ele, prin distanțe de 60-150 km. Adversarul bulgar avea toate forțele adunate în câmpul tactic. Putea dispune de ele în 24 de ore de marș, în orice punct al zonei de concentrare.

Din anul anterior intrării României în război, Armata 3 bulgară se afla pe poziții, pe aliniamentul Ruse-Varna. Aștepta intrarea armatei române în război. Armata 3 bulgară îl avea comandant pe generalul Ștefan Toșev. Era compusă din Diviziile 1 Sofia și 4 Preslav, o brigadă din Divizia 6 Vidin, o divizie de cavalerie și un detașament mixt bulgaro-german. Două divizii turcești plecate de la Adrianopol erau așteptate să completeze efectivele pe aliniament. În perioada de așteptare, soldații bulgari au construit fortificații și și-au completat armamentul, cu sprijinul Puterilor Centrale.

Armata 3 română și-a stabilit două etape pentru operațiunile sale: etapa defensivă, urmată de cea ofensivă. În prima fază, trebuiau oprite incursiunile bulgarilor la nord de Dunăre. Unitățile de pe malul drept al fluviului trebuiau să reziste atacurilor inamicului, pentru a acoperi debarcarea și concentrarea aliaților ruși la sud de linia Cernavodă-Constanța. În faza ofensivă, trupele române trebuiau să distrugă forțele bulgare răsăritene și să ocupe linia Ruse-Șumla-Varna.

Aliații românilor, rușii, au adus în Dobrogea un corp expediționar format din 42.000 de oameni, sub comanda generalului Andrei Zaioncicovski. Împreună cu Divizia 19 română de la Bazargic, grupul rusesc a format Corpul de Est, sub comandă rusească. Totalul forțelor româno-ruse din Dobrogea a ajuns la 83 de batalioane de infanterie, 34 de escadroane de cavalerie și 40 de baterii mobile de artilerie.

Armata 3 bulgară era bine echipată, cu tot materialul necesar unei armate moderne. Proviziile de muniții erau din belșug. Cea mai mare parte a echipamentului militar al bulgarilor fusese adus cu șlepurile pe Dunăre, din Germania și Austro-Ungaria. Soldați germani erau relativ puțini în cadrul Armatei 3 bulgare. Totuși, corpul ofițeresc și cel al specialiștilor erau înțesate de cadre germane, la artileria grea, aerostație, aviație, automobile blindate etc.

Superioritatea inamicului de la sud de Dunăre se vedea și în comandamentul german, condus de „spărgătorul de fronturi”, mareșalul Anton-August von Mackensen. Acesta și-a legat numele de spargerea frontului rus de la Dunaieț și Gorlice și de învingerea Serbiei. S-a remarcat printr-o ambiție nemăsurată. Această atitudine l-a determinat să nu țină cont de viețile soldaților săi. Proceda astfel pentru a urca în ierarhia militară.

În aceeași seară în care armatele române traversau Carpații spre Transilvania, pe Dunăre începeau ostilitățile între flotila românească și cea austro-ungară. A doua zi, comandantul trupelor germano-bulgaro-turcești, de la sud de fluviu, Anton von Mackensen, a primit ordinul de atac din partea superiorului său, Erich von Falkenhayn. Mackensen a atacat rapid Turtucaia, folosindu-se de grupul armat de vest. Cucerirea acestei fortificații românești era deosebit de importantă. Ar fi împiedicat concentrarea unităților românești, înainte de sosirea aliaților ruși.

La jumătate de oră de la înmânarea declarației de război a României către Austro-Ungaria, trei șalupe torpiloare românești au atacat flotila austro-ungară, ancorată la Ruse, în spațiul bulgar. Cele trei nave românești care au atacat cele 5 monitoare și 4 vedete austro-ungare, erau Rândunica, Bujorescu și Cătina. Armamentul românesc fiind depășit, atacul nu a reușit în totalitate. S-a adăugat și lipsa de experiență a comandanților torpiloarelor românești.

Noii comandanți ai Statului Major General German, Hindenburg și Ludendorff, au schimbat ordinele pentru Mackensen. Acesta trebuia să apere linia Dunării și să mute centrul de greutate al luptelor în Dobrogea. Scopul era să atrăgă aici cât mai multe forțe ale românilor și rușilor. Acțiunile sale din Dobrogea erau destinate să înlesnească „adunarea de trupe în Transilvania, până în a doua jumătate a lunii septembrie”.

Torpilele românești au fost lansate de la o distanță prea mare. Doar una și-a lovit ținta, un șlep cu muniții al flotilei austro-ungare. Ofițerii austrieci se aflau în acel moment la un banchet, la bordul monitorului-amiral Bodrog. Aceștia s-au întors la navele lor și au reușit să scufunde una dintre șalupele românești. Apoi, navele austriece au bombardat portul Giurgiu și s-au retras în spatele ostrovului Persina. Pe parcursul următoarelor săptămâni, acestea au reușit să provoace pagube însemnate porturilor românești de la Dunăre.

La declanșarea operațiunilor militare, avantajul tactic îl dețineau germanii și bulgarii. Aceștia își aveau armata concentrată în apropierea frontierei, gata de acțiune. Armata ruso-română era încă în curs de concentrare spre obiectiv. Mackensen a profitat de situație și și-a organizat trupele în două grupe. Prima, gruparea de est, cu scop defensiv, opera între Varna și Bazargic. A doua, gruparea de vest, avea rol ofensiv. Legătura dintre cele două o realizau trupele de cavalerie.

A doua zi după atacul românesc, a fost trimis de către Falkenhayn, șeful Statului Major General al armatei germane, un ordin de luptă, către grupul de armate din Bulgaria, condus de Mackensen. Ordinul suna destul de vag: „Atac cât mai urgent cu putință. Direcția și obiectivul rămân la aprecierea feldmareșalului”. A doua zi, Falkenhayn a fost destituit de la conducere și înlocuit cu Paul von Hindenburg și Erich Ludendorff. Falkenhayn a fost trimis pe frontul transilvănean, la comanda Armatei 9 germane.

Turtucaia, oraș situat în fața Olteniței, pe celălalt mal al Dunării, era considerată o bază de plecare excelentă în caz de atac românesc împotriva Bulgariei.

Orășelul Turtucaia a fost un „cap de pod” al României, la sud de Dunăre. Aparținând statului român, se afla într-o situație periculoasă. Nu deținea căi de comunicație sigure cu restul teritoriului, fiind despărțit de România prin fluviul Dunărea. Liniile de legătură ale comandamentului român cu malul românesc erau aproape inexistente. Singura cale de comunicaţie era Silistra. Acolo se afla o garnizoană românească. Capul de pod de la Turtucaia era sprijinit şi de un sistem de fortificaţii destul de complex ca organizare, dar nefinalizat.

Planul strategic al comandamentului român urmărea crearea unui cap de pod la Turtucaia. Scopul era asigurarea apărării sudului României. Poziţia fortificată de la Turtucaia ar fi servit drept bază de lansare a unor potenţiale atacuri împotriva Bulgariei. Artileria localității era redusă cantitativ şi depăşită din punct de vedere tehnologic.

Calitatea trupelor staţionate în perimetrul de la Turtucaia nu era dintre cele mai bune. Acestea erau alcătuite din trupe de rezervişti şi de miliţie. Totalul forţelor se ridica la circa 20.000 de oameni. Aceștia trebuiau să acopere o linie de apărare de 30 de km, sub comanda generalului Constantin Teodorescu. Trupele bulgare beneficiau de o superioritate evidentă, atât în ceea ce priveşte calitatea şi efectivul, cât şi în domeniul armamentului, în special artilerie şi capacităţi aeriene. Beneficiau și de sprijin german.

În jurul Turtucaiei, 15 „centre de rezistență”, așezate la 1-2 km distanță între ele, asigurau apărarea orașului. Acestea erau practic niște redute, în care erau concentrați pe poziții defensive infanteriștii. Adăposturile erau săpate sub forma tranșeelor și a buncărelor și întărite cu grinzi metalice sau de lemn. În fața și pe flancurile redutelor, se aflau rețele de sârmă ghimpată, abatise și „gropi de lup”, mascate de vegetație. În spatele centrelor, la 100-300 de metri, se aflau liniile de reculegere, constând din tranșee cu trăgători.

Armamentul centrelor de rezistență era reprezentat de mitraliere, de fabricație franceză, și tunuri mici demontate din forturile Bucureștiului. Aceste tunuri aveau raza foarte scurtă, de circa 2.500 metri, neputând fi utilizate împotriva artileriei adversarului, ci numai asupra infanteriei. Erau aici cam toate tipurile de piese de artilerie utilizate în armata română, dar necorespunzătoare cerințelor specifice obiectivului. Practic, artileria românească de la Turtucaia nu era capabilă de baraje care să oprească înaintarea infanteriei inamice și să lovească artileria bulgară.

Garnizoana de la Turtucaia era asigurată de Divizia 17 română. Aceasta era compusă din regimentul activ 36, Vasile Lupu, două regimente de rezerviști și trei batalioane de recruți. Au fost trimise în ajutor 4 batalioane de milițieni, aproximativ 800 de oameni. Dar aceștia nu erau trupe pentru luptă, ci pentru efectuarea de corvezi și gărzi. Pe Dunăre, Turtucaia a fost apărată de Divizia de Dunăre a flotei române. Aceasta era compusă din patru monitoare cuirasate și opt vedete, cu 32 de guri de foc și comandată de contraamiralul Negrescu.

Trupele românești eru dispuse pe trei sectoare: Sectorul I-Staroselo, Sectorul II-Daidâr și Sectorul III-Antimovo. Comandamentul român atribuise sectorului Staroselo cea mai mare parte a artileriei. Considera că acolo se va înregistra atacul principal. Comandantul de la Turtucaia era generalul Constantin Teodorescu. Acesta se afla sub comanda generalului Mihail Aslan, comandantul Armatei 3 române, cu cartierul general la București.

Trupele care au atacat Turtucaia, comandate de generalul Kiselov, făceau parte din aripa stângă a Armatei 3 bulgare, aflată cub comanda generalului Toșev. Pantelei Kiselov a fost unul dintre generalii importanți ai armatei Bulgariei, din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 4 infanterie bulgară, în campania acesteia din România. A rămas cunoscut în istoria Bulgariei ca „învingătorul de la Turtucaia”.

Pe lângă artileria de mare calibru, cu tragere rapidă și cu rază mare de acțiune, bulgarii dețineau și un balon captiv și numeroase avioane. Acestea îmbunătățeau recunoașterile și reglarea tirului artileriei. Bulgarii dețineau 5 escadroane de cavalerie, destinate recunoașterilor pe teren. Românii însă nu aveau nici unul.

Forțele bulgare care au atacat Turtucaia erau reprezentate de aripa stângă a Armatei 3 bulgare, formată din Divizia 4 Preslav, Brigada 1 a Diviziei 1 Sofia, și detașamentul mixt al maiorului Kurt von Hammerstein, format din trei batalioane bulgare și unul german. Se mai adăugau cinci escadroane de cavalerie, trei companii de mitraliere și cinci companii de geniști. Artileria însuma 128 de guri de foc, din care șapte tunuri cu calibrul de 75 mm, cu tragere rapidă și 56 de piese mobile de artilerie grea, din care opt tunuri lungi de 150 mm, 24 de tunuri lungi de 120 mm și 24 de obuziere de 120 mm.

Cantitativ și calitativ, trupele bulgare erau superioare celor românești din apărarea Turtucaiei. Inițial, 19 batalioane române trebuiau să țină piept celor 28 de batalioane bulgare. Diviziile bulgare erau dintre cele mai bune divizii active. Diviziile românești aveau majoritatea formată din rezerviști, milițieni și puțini ofițeri, din care majoritatea erau cadre de rezervă.

În ziua anterioară înmânării declarației de război a Bulgariei către România, soldații bulgari au atacat prin surprindere pichetele române de grăniceri, între șoseaua Rasgradului și Dunăre. Bătălia pentru Turtucaia începea și se încheia cu cea mai rușinoasă înfrângere din Primul Război Mondial pentru armata română.

Operațiunile propriu-zise împotriva Turtucaiei au început printr-un atac concentric. Dinspre vest, din direcția Ruse, a venit coloana bulgaro-germană Hammerstein. A atacat spre Staroselo, în special Centrul de rezistență nr. 3. Dinspre sud, din direcția Balbunar-Belica, a înaintat Divizia 4 Preslav. Aceasta a atacat centrele de rezistență 6, 7 și 8. Dinspre sud-est, din direcția Kemanlar spre Centrul 11 român, a atacat Brigada 1 din Divizia 1 Sofia. Posturile românești s-au retras pe linia gărzilor mari, la 2-3 km înaintea liniei centrelor.

Înaintarea coloanelor bulgare a fost susținută de artileria care a neutralizat bateriile românești. În sectorul Staroselo, infanteria românească a fost sprijinită de artileria de pe monitoarele-cuirasate și de cea de pe malul stâng al Dunării. Pe toate sectoarele apărării românești s-au înregistrat retrageri ale soldaților. Din a doua seară a luptelor, militarii români se aflau pe linia principală de rezistență, linia centrelor. La est, legătura Turtucaiei cu garnizoana română din Silistra fusese tăiată de atacul bulgar.

Operațiunile s-au concentrat apoi asupra sectorului de vest. Artileria inamică era instalată la vest de Turcșmil și pe dealurile de la Senova-Siahlar. Aceasta a executat un bombardament violent asupra pozițiilor române de la Staroselo, însă cu rezultate slabe. Comandantul sectorului, colonelul Nicolicescu, a crezut că inamicul străpunsese liniile românești. S-a panicat și a ordonat evacuarea poziției și retragerea pe linia centrelor. Ordinul său a avut ca efect demoralizarea trupelor și pierderea unui avantaj tactic. În celelalte sectoare ale apărării, nu au avut loc atacuri în acea zi.

Trupele germano-bulgare și-au ocupat pozițiile pentru atacul decisiv împotriva liniei fortificate a centrelor. În sectorul Staroselo, trupele române, la inițiativa comandanților de companii, au reocupat pozițiile părăsite ca urmare a ordinului neinspirat al comandantului de sector. Ordinul eronat a fost repetat, astfel că pozițiile respective au fost din nou părăsite. Apărătorii s-au retras pe linia centrelor. Deși cetatea era înconjurată, situația nu era foarte gravă. Numărul pierderilor românești se ridica la circa 200 de oameni.

Comandantul apărării de la Turtucaia, generalul Teodorescu, s-a panicat și a cerut întăriri. Acesta a afirmat că „altfel nu mai pot lua nici o răspundere, trupele fiindu-mi extenuate din cauza luptelor ce au avut loc”. Panica generalului român s-a transmis și la Cartierul General din București al Armatei 3 române. Generalul Mihail Aslan, comandant al Armatei 3, a aflat despre atacarea capului de pod de la Turtucaia, pe când se afla la o partidă de bridge, la Jokey Club. A intrat în istorie cu declaraţia „C’est notre Verdun!”.

Trupele românești din rezerva din jurul Bucureștiului au fost trimise să întărească Turtucaia. Regimentul 80 a fost transportat la Oltenița cu autovehicule rechiziționate de pe străzile capitalei. Traversarea Dunării s-a efectuat cu bacuri și plute trase de remorchere. Dar trupele au sosit prea târziu, cu un decalaj de trei zile. Unitățile de sprijin nu au fost folosite ca o masă compactă, sub comanda unui șef propriu.

Armata română a primit întăriri de peste Dunăre. Totuși, superioritatea numerică a trupelor de infanterie română era aparentă. Valoarea acestora a fost slăbită datorită sosirii treptate și imposibilității de a le folosi în atacuri simultane, în momentele oportune.

A cincea zi a luptelor de la Turtucaia a constituit momentul decisiv pentru căderea fortificației în mâinile armatei bulgare. Lupta a atins punctul de maximă intensitate. Incompetența comandantului, generalul Teodorescu, și a unora dintre șefii punctelor de rezistență românești, a condus la un dezastru militar pentru întreg frontul de sud al României.

Atacul bulgar a început cu un masiv tir al artileriei asupra pozițiilor românești, la ora 6:30, dimineața. Barajul de artilerie a durat o oră și 40 de minute, concentrându-se pe sectorul sudic al apărării, în zona Centrelor 6-9. Celor 84 de guri de foc bulgare, grupate în 21 de baterii, li s-a răspuns cu doar 19 piese de artilerie românească. Totuși, bombardamentul nu a afectat grav defensiva românească, însă comandanții români s-au panicat, estimând situația ca fiind disperată. Întărirea liniei de apărare cu infanterie ar fi fost suficientă pentru anularea efectelor bombardamentului inamic.

La prânz, Centrele 6-8 se aflau în mâna inamicului. Centrul 11, aflat pe direcția atacului secundar, a mai rezistat o oră și jumătate. Locotenentul rezervist Titus Axente, comandantul apărătorilor și sufletul rezistenței acestui sector, a fost lovit mortal. Puținii supraviețuitori s-a retras. Apărătorii Centrelor 9-10, amenințați cu încercuirea, s-au retras și ei. Doar în anexele Centrului 9, sublocotenenții Ion Rotaru și Cristodor Vasilescu, cu o mână de luptători, au continuat să reziste. Au căzut, în final, străpunși de baionetele dușmanilor.

Deși inamicul și-a arătat intențiile, comandamentul român nu a apreciat corect situația. A trimis întăririle către Centrele 1-5, slab lovite de artileria bulgară. În acest timp, Centrele 6-8, apărate de Regimentul 79 Slobozia, au fost atacate de cele patru regimente ale Diviziei 4 Preslav. Infanteria română, care apăra centrele din sectorul atacat, a fost copleșită de numărul atacatorilor. Deși au încercat să reziste, trupele românești din sectoarele atacate au fost decimate. Comandantul Regimentului 79 Slobozia, locotenent-colonelul Popescu, a fost ucis de un glonț, încercând un contraatac.

La ora 14.30, cetatea Turtucaia avea toată apărarea străpunsă la centru, pe o distanță foarte mare, între Centrele 5-11. Deși gravă, situația nu era disperată. Un contraatac puternic asupra aripii drepte a Diviziei 4 Preslav ar fi schimbat situația. Comandamentul român avea la dispoziție forțele necesare unei astfel de acțiuni: cinci batalioane proaspăt sosite ca întăriri de peste Dunăre. Generalul Teodorescu nu a sesizat oportunitatea ivită. Ordinele eronate date de comandanții de sectoare au agravat și mai mult situația trupelor române.

Comandantul sectorului de est, locotenent-colonelul Alexandru Marinescu, a crezut că situația era pierdută. După căderea Centrului 11, a ordonat trupelor din Centrele 12-15, neangajate în luptă, să se retragă pe linia a III-a de rezistență. Retragerea a degenerat în panică. Oamenii au aruncat armele. Unii fugari au schimbat direcția retragerii și au pornit spre pontoanele de pe Dunăre, pentru a trece pe celălalt mal. Poziția apărării dinspre est a Turtucaiei, spre Silistra, era aproape complet dezorganizată. Aceasta a permis brigăzii din Divizia 1 Sofia să se apropie de linia a III-a de rezistență.

Sectorul de sud, Daidâr, cu Centrele 5-9, era apărat de Regimentul 79. A căzut însă sub atacul întregii Divizii 4 Preslav. Sectorul de vest, Staroselo, unde comandantul Turtucaiei a comasat cele mai multe trupe și artilerie, era neatacat. Abia după-amiaza a fost atacat și acesta. Atacul fiind slab, a fost respins. Colonelul Nicolicescu a ordonat însă părăsirea Centrelor 2, 3 și 4. Considera că acestea sunt amenințate dinspre sud, odată cu căderea Centrelor 5-9. Trupele române se retrăgeau de peste tot, spre linia a III-a de rezistență. S-a încercat o serie de contraatacuri, dar acestea au eșuat.

Participant la lupte, George Topârceanu scria: „Și la Turtucaia au fost destule pilde de eroism, zadarnic, dar înălțător. Un sergent necunoscut, care-și așezase mitraliera într-un copac, la colțul unei păduri, a oprit singur în loc înaintarea bulgarilor multă vreme. Și nu s-a lăsat până când artileria dușmană, căutându-l copac cu copac, nu l-a doborât cu mitralieră cu tot. Trebuie să pomenesc și de nefericitul căpitan de artilerie Fieraru, care, după ce luptase până la deznădejde, s-a sinucis lângă bateria distrusă…”.

Cucerirea fortăreței Turtucaia a lovit ca un fulger. Întreaga campanie militară românească a fost dată peste cap, datorită dezorganizării și panicii instaurate, de această dată la nivelul întregului comandament al armatei. În doar câteva săptămâni, aproape întreaga țară avea să fie ocupată de trupele Puterilor Centrale. Se poate specula asupra cauzelor acestui dezastru militar. Acestea se pot datora subestimării constante a amenințării bulgare, concentrării unităților de elită în campania din Transilvania, slăbiciunii comandanților, ofensivei aliate amânată, de la Salonic sau lipsei de cooperare a rușilor.

Malul sudic al Dunării s-a umplut de mulțimea soldaților și ofițerilor care își căutau scăparea peste fluviu. Deși a trimis 16 batalioane în sprijinul asediaților de la Turtucaia, comandantul Armatei 3, generalul Mihail Aslan, nu a prevăzut și mijloacele pentru o eventuală retragere. Derutați, părăsiți de unii dintre ofițeri, soldații au încercat traversarea Dunării înot, cu bărci găurite, plute improvizate, diverse obiecte plutitoare. Deasupra capetelor lor, proiectilele inamicului împroșcau cu șrapnel. Cei rămași pe malul sudic au început să arboreze pânzele albe ale predării.

Câțiva ofițeri de artilerie au refuzat să se predea și au organizat o ultimă rezistență în vestul orașului. Colonelul Atanasie Grigorescu, comandantul Regimentului 5 obuziere, și ultimii militari din Batalionul 80 infanterie au tras asupra inamicului, până la terminarea muniției. Colonelul a fost rănit grav, capturat, și avea să moară într-un spital din Sofia. Căpitanul artilerist, Feraru, a tras cu tunurile până la pătrunderea în baterie a adversarilor. A tras cu revolverul din proximitate, rezervându-și ultimul glonț. A căzut peste unul dintre tunurile sale. La fel au procedat și locotenții săi.

Patrulele bulgare au pătruns în oraș, lovind cu patul puștii, împungând cu baionetele sau împușcând militarii întâlniți. În același timp, civilii bulgari din localitate i-au atacat și jefuit pe soldații români.

Locotenentul Toma Constantinescu, fiul generalului cu același nume, apărase Centrul de rezistență nr. 1. Apoi, cu cele două tunuri salvate, s-a retras în „reduit”-ul din vestul orașului. Ajutat de un plutonier și de câțiva soldați cu o mitralieră, locotenentul a tras cu cele două tunuri până la pătrunderea inamicului în perimetru. Somat să se predea, a refuzat, trăgând de la gura tunului. Străpuns de baionete, a căzut la datorie.

Pierderile românești au ajuns la aproximativ 34.000 de oameni, morți, răniți, dispăruți și căzuți prizonieri. Alți 3.500 de oameni au reușit să iasă spre Silistra, din încercuirea realizată de trupele bulgaro-germane. Aproximativ 2.000 de ostași au scăpat trecând Dunărea spre Oltenița, înot sau cu ajutorul marinei fluviale române. Pierderile românilor morți și răniți au totalizat 160 de ofițeri și 6.000 de soldați. 480 de ofițeri și 28.000 de soldați au ajuns în prizonierat.

Locotenent-colonelul Gheorghe Popovici, comandantul Regimentului 84 infanterie, a adunat soldați, inclusiv de la alte unități, încercând străpungerea încercuirii în direcția Silistra. Călare, în fruntea soldaților, și cu drapelul regimentului desfășurat, a fost doborât de inamic. Un cuib de mitralieră le-a barat retragerea. De pe Dunăre, vedeta nr. 6, Nicolae Ioan, a distrus postul de mitralieră, cu prețul vieții ambilor ofițeri și a jumătate dintre marinari. A deschis astfel drumul retragerii spre Silistra.

Pe frontul de sud, bătălia de la Turtucaia a permis trupelor bulgaro-germane să atace Dobrogea. Pe frontul de nord, în Transilvania, ofensiva trupelor române a fost oprită. Au fost luate din acest sector șapte divizii și transferate pe frontul de sud. Constantin Argetoianu, viitorul prim-ministru al României, nota: „Turtucaia înseamnă o dată mare în evoluția politică a țării noastre. Cu Turtucaia, a început la noi ura împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora țara le încredințase soarta ei, aproape fără nici un control”.

În timpul atacului împotriva Turtucaiei, generalul german von Mackensen a trimis trupe ale Armatei 3 bulgare peste frontieră, în direcţia Silistrei şi a Bazargicului, celelalte două localități strategice din Cadrilater. Abil tactician, generalul urmărea să exploateze izolarea în care se găseau cele trei oraşe ale Dobrogei de Sud. Coloane puternice au fost trimise în spaţiile intermediare pentru a despărţi cele trei oraşe şi a împiedica garnizoanele românești să îşi acorde ajutor reciproc. După retragerea autorităților române și a garnizoanei din Bazargic, orașul a fost ocupat de armata bulgară. În urma deciziei consiliului militar de la Silistra, condus de generalul Ioan Basarabescu, garnizoana, autoritățile civile și locuitorii români au abandonat orașul, fără ca acesta să fi suferit vreun atac bulgar.

O serie de atacuri de o mai mică amploare au avut loc asupra punctelor-cheie de la granița de sud a Cadrilaterului. Prin acestea, bulgarii au încercat să-și construiască o bază favorabilă de atac asupra orașului Bazargic. Alarmate, autoritățile civile din Bazargic s-au precipitat să părăsească orașul, panicând populația românească. În prima etapă a ofensivei bulgare în Cadrilater, Bazargicul nu a beneficiat de o atenţie sporită din partea comandamentului român. Situația a determinat evacuarea acestuia. Efortul principal urma să se concentreze în susţinerea operaţiilor de la Turtucaia şi în apărarea Silistrei.

Podul de pontoane care lega localitatea de malul de nord al Dunării a fost ridicat în aceeași zi. Divizia 9 a fost retrasă din oraș către est, în satul constănțean Cuzgun. După două zile de la retragerea nejustificată, trupele bulgaro-germane au pătruns în Silistra.

Prima acţiune ruso-română de recuperare a Bazargicului a fost declanșată pripit. Deşi superioare numeric, forţele româno-ruse au fost respinse. S-au retras pe un aliniament mai îndepărtat în vederea regrupării. În acest context, a survenit vestea iminentei prăbuşiri a apărării de la Turtucaia. Era însoţită de ordinul de deplasare a forţelor angajate la Bazargic în sprijinul garnizoanei asediate. Generalul rus Zaioncikovski nu a ţinut cont de ordine și a reluat atacul.

Forţele româno-ruse au fost silite să ducă lupte violente pentru reluarea poziţiilor ocupate anterior retragerii. Veștile privind căderea Turtucaiei au provocat derută în rândurile acestora. Generalul rus a primit ordin de retragere pe linia Medgidia-Constanţa. Antrenat deja în luptă, Zaioncikovski a ordonat retragerea, executată haotic. Deruta s-a accentuat datorită noilor ordine primite în a doua seară a luptelor. Comandamentul român a decis compensarea pierderii Turtucaiei prin ocuparea Bazargicului şi stoparea oricărei acţiuni împotriva Silistrei.

Românii și rușii au reluat marşul spre Bazargic, atacând din nou. Trupele bulgare erau depăşite numeric. Voluntarii sârbi, din cadrul forțelor rusești, au întâmpinat mari dificultăţi în a rezista presiunii cavaleriei bulgare. Generalul rus a ordonat din nou retragerea, punând capăt luptelor şi înregistrând un eşec răsunător în faţa Bazargicului. Impactul acestor acţiuni asupra teatrului de operaţiuni dobrogean s-a concretizat în căderea poziţiilor româno-ruse din întregul Cadrilater. Astfel a fost favorizată desfăşurarea ofensivei bulgaro-germane.

La Silistra, generalul Ioan Basarabescu, comandantul Diviziei 9, a primit ordin de la generalul Aslan de a ataca trupele bulgaro-germane care înconjuraseră Turtucaia. Din cele 16 batalioane ale diviziei sale, Basarabescu a plecat cu doar 6 spre Turtucaia. La 18 km de Turtucaia, acesta și-a condus dezastruos trupele în bătălia de la Sarsânlar. Artileria românească a lovit chiar în liniile infanteriștilor români. Generalul s-a întors rapid în fortificația Silistrei, părăsindu-și soldații. Tentativa de despresurare a Turtucaiei, pornită de garnizoana Silistrei, a eșuat lamentabil.

În noaptea care a urmat dezastrului românesc din bătălia de la Sarsânlar, la Silistra s-a ținut un consiliu de război la nivelul comandamentului garnizoanei române. S-a decis că apărarea Silistrei a devenit inutilă și periculoasă. Ofițerii au apreciat că linia frontului trebuia să se stabilizeze mai la nord, cu noi trupe trimise din țară.

După ce armata română a pierdut punctele strategice din Cadrilater, Turtucaia, Silistra și Bazargic, forțele germano-bulgaro-turcești au început regruparea, datorită restrângerii lungimii frontului. Comandantul german, generalul von Mackensen, a hotărât urmărirea continuă a trupelor româno-ruse. Voia să preîntâmpine o regrupare și întărire a acestora cu noi unități venite din România, peste podul de la Cernavodă. Pentru germani și bulgari, era obligatoriu să cucerească artera vitală a Dobrogei: linia Cernavodă-Constanța, podul peste Dunăre și portul la mare. Întreg frontul româno-rus de pe vechea frontieră din sudul Dobrogei s-a retras, organizat, către nord, spre linia Rasova-Cobadin-Tuzla.

După încetarea retragerii româno-ruse, aliații au ocupat poziții defensive de-a lungul vechii frontiere, cea de dinainte de al doilea Război Balcanic. Linia defensivă se întindea între lacul Oltina, la vest, și zona dintre Negru-Vodă și Mangalia, la est. Pe flancurile aliniamentului se aflau Divizia 9 română, retrasă de la Silistra, și Divizia 19 română, venită de la Bazargic. Comandanții acestora fuseseră înlocuiți de la comandă cu generalii Petală și Scărișoreanu. Între diviziile românești se aflau rușii, cu o divizie de cavalerie și una de infanterie, și divizia voluntarilor sârbi.

Planul lui von Mackensen era de a împinge Divizia 9 română de la Oltina, de-a lungul Dunării și apoi spre est, până la Marea Neagră. Astfel, reușea o izolare a aliaților. Aceștia ar fi fost obligați să lupte cu spatele la mare, înconjurați de bulgari și germani. Asaltul german a fost oprit de artileria română. Planul lui Mackensen s-a năruit. În timpul luptelor, purtate noaptea, nepotul de soră al împăratului german, prințul Friedrich Wilhelm de Hessa, a fost ucis.

Ca urmare a unui bombardament al artileriei grele bulgare, coordonat de aeroplane, panica s-a instalat în rândurile Diviziei 9 române, din aripa de vest a frontului. Acest lucru, combinat cu retragerea rusească din centrul frontului, a determinat o retragere românească spre nord-est, către Adamclissi.

Primul comunicat german de presă anunța vestea retragerii româno-ruse ca pe o mare victorie: „O victorie decisivă a încununat operațiunile conduse cu abilitate și energie în Dobrogea. Trupele germane, bulgare și turcești urmăresc forțele românești și rusești bătute”. Euforia inițială a Puterilor Centrale s-a stins rapid, în urma înțelegerii faptului că, deși în retragere, trupele româno-ruse nu erau nici pe departe lichidate: „Inamicul a reușit să se sutragă de la distrugere și să se retragă pe linia Rasova-Tuzla. Această poziție nu mai putea fi atacată decât frontal”.

Dificultatea întoarcerii frontului în zona Oltina a determinat comandamentul germano-bulgar să atace frontal în zona centrală a apărării româno-ruse și prin învăluiri pe flancurile acesteia. Deși au oprit inițial asaltul inamicilor, rușii și românii din centrul frontului nu și-au coordonat acțiunile, pierzând avantajul dobândit. Retragerea rușilor din zona Aptaat a atras și o retragere a Brigăzii 36 Bârlad către nord, spre Cobadin.

În Dobrogea, au fost aduse noi forţe, transportate de pe frontul din Transilvania. Sub presiunea atacatorilor, trupele dobrogene s-au repliat şi organizat defensiv, pe linia Rasova–Cobadin–Topraisar–Cocargea–Tuzla. Acolo a fost stabilită confruntarea decisivă pentru soarta Dobrogei. Regimentele dobrogene erau aproape extenuate şi cu efectivele înjumătăţite, de luptele deja purtate. Bătălia de la Rasova-Cobadin-Tuzla a încheiat prima fază a luptelor din Dobrogea, prin stabilizarea frontului.

Trupele germano-bulgare se pregăteau să se dea marea bătălie pe linia Rasova-Cobadin-Tuzla. Acolo s-au regrupat forţele româno-ruse, în urma ultimei retrageri. Inamicul continua să deţină superioritate în armament: mitraliere, tunuri grele, automobile blindate, avioane. Escadra fluvială română avea să provoace pierderi însemnate inamicului. Generalul von Mackensen a dispus de opt baterii de 305 mm la Rasova, cu misiunea de a distruge monitoarele române.

Pe Dunăre, la Rasova, s-a desfășurat un duel de artilerie între flotila românească și artileria germano-bulgară din localitate. Doar monitorul românesc Lahovari a fost lovit, la provă. Dar mascat de fumul învăluitor al unei vedete, a trecut barajul de foc, împreună cu celelalte nave. Pe uscat, luptele au continuat cu înverşunare. Timp de trei zile, atacurile inamice au fost respinse cu mari pierderi pentru atacatori. Mackensen a renunțat să mai forţeze frontul pe la Rasova, mutându-şi interesul spre centrul liniei de apărare româno-ruse, în zona satului Pietreni.

Brigada germană Bode a forțat linia frontului, în lungul Dunării, pentru a ajunge la Cernavodă și a captura podul. Pe linia Rasova-Arabagi, au fost respinși de Brigada 4 română. Comandantul acesteia, colonelul Ilie Antonescu a căzut la datorie. Frontul românesc s-a stabilizat astfel în flancul său vestic.

Atacul principal bulgaro-german s-a dat în sectorul Mulciova-Cocargea. Pe aici intenționa von Mackensen ruperea frontului și învăluirea trupelor române de la Cobadin, în sectorul central. La Cocargea se afla și divizia voluntarilor sârbi, care luptau sub steagul rusesc. Asalturile asupra pozițiilor românești și sârbești au fost respinse cu mari pierderi pentru bulgari, care s-au retras. Generalul Draganov raporta generalului Toșev, comandantul armatei 3 bulgare: „Cu mare greutate menținem pozițiile. Proiectilele sunt terminate. Poziția o menținem cu ultimele sforțări”.

Divizia 6 bulgară a atacat satul Cobadin, în sectorul central al frontului. Localitatea era apărată de Divizia 61 rusă și flancată de trupe românești. Atacul trupelor bulgaro-germano-turce a fost susținut de un puternic tir de artilerie. Dar nu a putut străpunge liniile româno-ruse. Înfrângerea de la Cobadin l-a determinat pe comandantul bulgar, generalul Toșev, să ordone retragerea generală, cu 12 km spre sud, incendiind satele de pe traseu. Comandantul german, von Mackensen, „spărgătorul de fronturi”, a bifat astfel prima sa înfrângere. Presa germană anunța laconic: „În Dobrogea, lupta s-a oprit”.

Obiectivul lui von Mackensen nu a fost atins. Acesta prevedea: capturarea podului de la Cernavodă, a portului Constanța și a căii ferate dintre acestea. Totuși, operațiunile din Dobrogea aduseseră Puterilor Centrale un succes strategic: ofensiva românească în Transilvania slăbise ca intensitate.

După stabilizarea frontului în Dobrogea, comandamentul armatei române a decis declanșarea unei contraofensive masive pe toată linia frontului de sud. Ameninţarea străpungerii de către trupele germano-austriaco-ungare a trecătorilor din Carpaţi a dus la adoptarea deciziei de încetare a trecerii Dunării şi apoi de iniţiere a retragerii.

Rolul principal în contraofensiva româno-rusă a revenit Armatei 3 române, întărită cu trei divizii noi și aflată sub comanda generalului Alexandru Averescu. Trecerea fluviului urma să se realizeze pe la sud de București, la Flămânda. Capul de pod din sud se afla la vest de Turtucaia. Recunoașterile cu aeroplane au arătat că peste Dunăre nu se mai găseau trupe bulgaro-germane numeroase, pe o rază de 30 km. Traversarea Dunării s-a făcut cu peste 200 de mici ambarcațiuni, sub acoperirea artileriei românești, care a bombardat satele Riahovo, Babovo și Breaslen.

Din contraofensiva românească din Dobrogea a făcut parte și bătălia de la Amzacea, localitate constănțeană. Aceasta era puternic întărită cu tranșee și rețele de sârmă ghimpată de către turci, ocupanții săi. Atacul a fost dat de Brigada 17 română a colonelului Stan Poetaș. Pozițiile turcești au fost trecute prin baionete de soldații români. Toată Divizia 25 turcă a fugit. Intervenția trupelor bulgare a limitat dezastrul turcesc. Românii au construit tranșee în partea de nord a satului.

Construcția unui pod de pontoane a fost începută. Până seara, cele două divizii au realizat un cap de pod cu o adâncime de 4 km și o lărgime de 14 km. În noaptea următoare, o puternică furtună a rupt de mai multe ori podul plutitor. Creșterea apelor Dunării a permis mai multor nave inamice să treacă peste estacadă și să bombardeze podul. Artileria română a răspuns cu foc și a avariat două dintre monitoare. Navele inamice s-au retras în canalul Persina. Furtuna a provocat și inundarea întregului raion de forțare. Situația a avut efecte dezastruoase asupra viitorului operației.

Desfășurate în paralel cu operațiunea de la Flămânda, evenimentele de pe teatrul de operaţiuni din Transilvania au impus comandamentului român reevaluarea situaţiei. Podul de pontoane a fost dezasamblat. Impactul operaţional al Manevrei de la Flămânda a fost unul redus. Înaintarea a fost oprită înainte de angajarea în luptă a tuturor forțelor.

Încetarea operațiunii de la Flămânda, pe flancul vestic al frontului de contraofensivă, a determinat trecerea liniilor româno-ruse din sudul Dobrogei la o defensivă activă. Diviziile 12 și 15 au fost retrase din regiune și trimise să apere trecătorile carpatine Bran și Oituz. Locul lor a fost luat de Divizia 3 rusă, formată din soldați siberieni. Deși la Amzacea a fost repurtată o victorie, aceasta a fost anulată de eșecul operațiunii de la Flămânda.

După încetarea contraofensivei românești din Dobrogea, au urmat două săptămâni de relativă liniște. Atenția comandamentului român s-a concentrat pe apărarea trecătorilor din munții Carpați. În acest timp, în spatele frontului dobrogean, comandantul german, von Mackensen, pregătea o nouă ofensivă. Ca și prima, aceasta viza cucerirea liniei Cernavodă-Constanța. Frontul a fost străpuns de atacul bulgaro-german, iar orașul Constanța a fost ocupat.

Sectorul cel mai important pentru atacul germano-bulgaro-turc era cel din zona localității Topraisar. Trupele germane au fost comasate la sud de sat. 96 de batalioane și 28 de escadroane aveau să declanșeze atacul asupra pozițiilor româno-ruse. Armata 3 bulgară a trecut sub comanda directă a lui von Mackensen. Comanda armatei române în teritoriu o avea generalul rus Zaioncicovski, al cărui Cartier General se afla în orașul Medgidia.

Între Muratan și Tuzla, s-a înregistrat un alt puternic atac al germanilor și bulgarilor. Bombardamentul precis a tăiat liniile de aprovizionare ale românilor. Fântânile au secat datorită utilizării excesive. Tot frontul Diviziei 9 române a început să se retragă. Cavaleria bulgară a înaintat printre lacul Tuzla și Marea Neagră, ocupând Techirgiol și Agigea, slab apărate de trupe rusești. Retragerea a fost acoperită de Brigada 20, condusă de colonelul Frimu.

La Topraisar, a început pregătirea de foc a ofensivei germane. Asupra poziţiilor române s-a tras cu sute de piese de artilerie de 105, 150 şi 210 mm, dirijate de cinci aeronave. Puterea de foc a germanilor a redus la tăcere artileria română. Tranşeele şi adăposturile au fost sfărâmate, oamenii fiind îngropaţi în pământ. Românii s-au retras pe poziţia principală, pe marginea localităţii Topraisar. Aici au rezistat două zile şi jumătate, oprindu-i pe germani. Cu toate eforturile făcute de colonelul Stan Poetaş, comandantul diviziei, generalul Scărișoreanu, a ordonat retragerea din sectorul Topraisar.

Retragerea Diviziei 9 române din flancul estic al frontului a descoperit pozițiile de la Topraisar, „vizuina de șobolani”, după cum o numea von Mackensen. Generalul Scărișoreanu nu a putut acoperi flancul pozițiilor, ordonând abandonarea acestora. Trupele rusești de la Cobadin au fugit din calea bulgarilor. I-au lăsat să se sacrifice pe voluntarii sârbi și pe românii din Regimentul 8 Buzău.

În cele trei zile ale bătăliei de la Topraisar, germanii au reuşit să captureze 3.300 de prizonieri, dintre care români erau doar 300. Uimiți, germanii au recunoscut că „militarii români preferau să se lase împuşcaţi din imediata apropiere, decât să se dea prinși”.

Trupele germane și bulgare au înaintat fără a mai putea fi oprite. Trenurile românești au evacuat orașul Constanța de autorități și civili. Cisternele de petrol din portul Pallas-Constanța au ars. Avioane inamice zburau deasupra orașului, bombardându-l. Primii soldați bulgari și germani au intrat în orașul parțial abandonat.

Pe flancul vestic al frontului, apărarea orașului Cernavodă și a podului „Regele Carol I”, de peste Dunăre, a rămas în sarcina Diviziei 2 române. Bulgarii, conduși de generalul Toșev, au fost opriți inițial la sud de oraș, lângă lacul Cochirleanca. Defecțiunile înregistrate în sectoarele apărate de ruși au condus la înconjurarea orașului de inamici. Comandantul frontului dobrogean, generalul rus Zaioncicovski, a ordonat retragerea la Hârșova. Segmentul de pod de peste brațul Borcea a fost dinamitat și distrus. Dobrogea de sud era pierdută.