Societatea și administrația înainte de Primul Război Mondial
Stuctura demografică,rata mortalității și a natalității, împărțirea administrativ-teritorială, clasele sociale rurale și urbane, viața politică și partidele, situația electorală.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Populația țării a sporit constant în deceniile premergătoare Primului Război Mondial. Odată cu dezvoltarea și modernizarea economiei, populația a început să înflorească. Motivul a fost acela că oamenii au avut acces la diferite îmbunătățiri ale situației sociale. Creșterea populației nu a fost însă uniformă pe tot teritoriul țării. Cel mai mare procent l-a avut mediul rural, acesta reprezentând aproximativ 85% din populație.

Luate la un loc, Principatul Valahiei cu cel al Moldovei, aveau în jur de patru milioane de locuitori. Dintre acestea, două milioane și jumătate aparțineau Munteniei, iar restul de un milion și jumătate, Moldovei. În ultimul deceniu, înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, populația țării a ajuns la aproximativ șase milioane și jumătate de locuitori.

În anii premergători războiului, se observă o anumită creștere a populației urbane. Astfel, la câțiva ani înainte de Primul Război Mondial, procentul populației urbane a fost în creștere, acesta ajungând la 20% din totalul populației. Drept urmare, procentul oamenilor care trăiau în mediul rural a scăzut ușor spre 80.

Datorită creșterii procentajului urban al populației, a avut loc o continuă dezvoltare a târgurilor și orașelor. Cel mai bun exemplu al acestei dezvoltări este Bucureștiul, acesta fiind principalul centru demografic al vremii. În ajunul Primului Război Mondial, orașul București a numărat o populație de aproximativ 400 de mii de locuitori.

Creșterea constantă a populației până la Primul Război Mondial s-a datorat unei înalte rate a natalității, ușor atacată de o rată a mortalității echilibrată. Natalitatea țării era în floare, mai ales în zona rurală, în timp ce mortalitatea și-a menținut poziția naturală, fără a deregla sporul natural. De asemenea, au existat și perioade în care rata mortalității era în continuă creștere, dar aceasta a fost înăbușită de la sine.

O diferență covârșitoare a existat între mediul rural și cel urban. Creșterea continuă a populației a fost salvată, în primul rând, cu ajutorul zonelor rurale. În aceste zone, nașterile depășeau decesele, cel puțin în primele decenii ale conducerii lui Carol I, cu peste un milion. În zonele urbane, situația a fost diferită, îndeosebi în rândul copiilor.

Rata înaltă a mortalității în mediul rural a fost o piedică puternică în creșterea populației până la izbucnirea Primului Război Mondial. Principala cauză a decesului la copii a fost lipsa de îngrijire corespunzătoare. Aceasta consta în alimentație proastă, igienă precară și asistență medicală necorespunzătoare.

Alte cauze ale creșterii ratei mortalității au fost puternicele secete pe care mediul rural le-a simțit în acea perioadă. De asemenea, epidemiile de vărsat de vânt și holeră, care au tras după ele multe vieți.

Creșterea și scăderea populației au avut de-a face și cu migrarea oamenilor dintr-o parte în alta a țării. Astfel, a avut loc o creștere surprinzătoare a populației în Muntenia, din cauza migrației moldovenilor spre sudul țării.

Moldovenii au migrat în masă, în special după unirea principatelor, spre sudul țării, mai ales în București și pe Valea Prahovei. Acestea zone s-au aflat în deplină dezvoltare urbană.

Bucureștiul nu a primit doar migratorii moldoveni pe teritoriul său, ci și pe cei din Galiția și Bucovina. Migratorii au căutat un trai mai bun și mai modern.

Datorită migrațiilor interne, centrele urbane au înregistrat schimbări spectaculoase de populație. Astfel, a avut loc creșterea procentuală a mediului urban față de cel rural. Tot mai multe persoane care trăiau la țară au venit spre oraș pentru o viață mai bună.

Migrațiile interne au ajutat la dezvoltarea centrelor urbane, unde sporul natural era aproape nul. În acest sens, migrația s-a orientat cel mai mult spre centrele sau orașele cu un ritm al dezvoltării dinamic: Galați, Ploiești, Brăila și Craiova.

Structura socială premergătoare Primului Război Mondial sugerează o anumită dezvoltare vizibilă a claselor si standardelor sociale existente. De exemplu, în această perioadă. legal, boierii nu mai existau, acest rang fiind dizolvat încă de pe vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Marea moșierime, cea mai bogată clasă socială rurală, a luat locul boierilor, din punct de vedere financiar. Au fost identificate, în schimb, noi clase sociale rurale. S-a remarcat o diferențiere considerabilă a țăranilor, în funcție de averea fiecăruia.

Moșierimea a continuat să fie o puternică forță economică, păstrându-și o poziție cheie în rândul economiei țării. În general, marii moșieri aveau un stil de viață boem, aceștia neluând parte la luarea deciziilor administrative sau economice asupra pământurilor personale. Ei au preferat să trăiască într-un centru urban sau în afara țării. De exemplu, în Italia, Franța sau Elveția.

Arendașii au fost, la origine, rurali, dar aveau experiență în agricultură. Foști cămătari, negustori de grâne sau propietari de mici prăvălii, aceștia au strâns bani și i-au investit în pământuri. Astfel, pe măsură ce rolul moșierului a scăzut, rolul arendașului a crescut, în special datorită dezvoltării sistemului arendei. Lucrul acesta s-a întâmplat în ultimile două decenii premergătoare Primului Război Mondial.

Moșierii și-au dat pământurile în arendă pentru o sumă fixă de bani. Acești bani au fost folosiți în orice scop, cu excepția agriculturii, sursa lor primară și tradițională de venituri. Această neglijare a pământurilor a dus la pierderea contactului cu satele și locuitorii, ceea ce a amplificat decăderea acestei clase sociale. Astfel, multe moșii au ajuns să fie ipotecate sau chiar vândute la prețuri extrem de scăzute.

Arenda, pe scară largă, comercială, a fost încă nouă pe teritoriul Munteniei. În Moldova, însă, aceasta era utilizată, în special în zona de Nord a provinciei. Aici, celebrul trust Fischer a arendat pământuri din trei județe. Familia Fischer a fost o familie evreiască, cu legături puternice în lumea austriacă. Așadar, a avut acces ușor la finanțele bancare austriece și a fost capabilă să dețină controlul asupra pământurilor arendate. Mai mult decât atât, aceștia au putut să organizeze transportarea și depozitarea grânelor pe piețele naționale și europene.

Țărănimea a format dintotdeauna cea mai mare parte a clasei sociale rurale, dar și a populației țării. Această clasă socială a fost departe de a fi omogenă. Țăranii s-au clasificat în mai multe straturi, de la cei mai săraci, la cei mai înstăriți. Cei mai săraci țărani au fost cei fără pământ. Aceștia lucrau pe pământul arendașilor, moșierilor sau pe pământurile țăranilor înstăriți. Condiția lor financiară a fost una precară.

Cinci hectare a reprezentat minimum necesar pentru întreținerea unei familii de cinci persoane. Astfel, țăranii au fost nevoiți să muncească și pe pământurile altora, cu scopul de a strânge mai mulți bani. Țăranii mijlocași din cea de-a doua categorie au avut, în general, între cinci și zece hectare de pământ, dar, uneori, erau nevoiți să lucreze și pe alte moșii.

Țăranii înstăriți, cei care aveau un trai relativ bun, au deținut între 10 si 50 de hectare. Aceștia au reprezentat nucleul clasei mijlocii rurale, împreună cu micii negustori, învățătorii și preoții. Deși cei trei din urmă nu au avut mai mult de zece hectare de pământ, salariile și diversele venituri i-au ajutat să se mențină în rândul clasei mijlocii.

Clasele sociale urbane s-au afirmat îndeosebi din punct de vedere politic și economic în deceniile premergătoare Primului Război Mondial. Au fost compuse din marea burghezie, burghezia mijlocie, funcționarii publici, meseriașii și muncitorii salariați. Populația urbană a devenit un puternic motor economic pentru dezvoltarea țării, în primul rând datorită implicării sale în ramurile directe ale dezvoltării.

Marea burghezie s-a remarcat în special în ultimile două decenii premergătoare Primului Război Mondial. Cu ajutorul tarifului protecționist și al legii industriale, această clasă s-a dezvoltat fără nicio piedică socială, politică sau economică. Astfel, datorită avantajelor oferite de către stat întreprinzătorilor români, se remarcă apariția unei burghezii agresive. Acest fenomen a avut loc mai ales la nivelul ramurei industriale. Din această clasă socială au făcut parte și marii bancheri ai vremii împreună cu marii industriași.

Burghezia mijlocie sau clasa mijlocie urbană s-a afirmat de-a lungul timpului, atât politic, cât și economic. Micii întreprinzători, avocații, profesorii, negustorii au creat o adevărată burghezie românească. Dezvoltarea acestei burghezii românești a fost încurajată de expansiunea noului sistem administrativ și de creșterea continuă a personalului acestuia.

Burghezia a promovat protecționismul, una dintre politicile pe care burghezii au considerat-o fundamentală în crearea industriei naționale. De asemenea, această clasă socială s-a opus cu desăvârșire fluxului independent de capital străin de pe teritoriul țării. Au considerat că în felul acesta stopează subminarea autonomiei românești în fața intereselor economice ale marilor puteri europene. Burghezia liberală și-a identificat astfel propriile interese cu interesele naționale. Aceasta și-a folosit influența politică pentru a accelera dezvoltarea și modernizarea ramurilor industriale benefice lor.

Burghezia mijlocie sau clasa mijlocie urbană s-a afirmat de-a lungul timpului, atât politic, cât și economic. Micii întreprinzători, avocații, profesorii, negustorii au creat o adevărată burghezie românească. Astfel, au înlăturat puternic marea masă a cămătailor străini ce dominau societatea. Dezvoltarea acestei burghezii românești a fost încurajată de expansiunea noului sistem administrativ și de creșterea continuă a personalului acestuia.

Funcționarii publici au fost o altă clasă socială urbană care s-a aflat în plină ascensiune în deceniile premergătoare Primului Război Mondial. Aceștia s-au extins și s-au dezvoltat constant, în special datorită noilor responsabilități încredințate administrației județene și guvernului. Majoritatea funcționarilor publici nu a avut un salariu mare, însă a beneficiat de anumite avantaje față de restul societății. Un mic număr de funcționari din administrația civică a avut un salariu respectabil, care să ofere posibilitatea de a trăi la nivelul clasei mijlocii.

Un segment distinct și destul de important al societății urbane a fost cel al meseriașilor. Aceștia erau în număr mare în orice centru sau oraș urban. Continua existență a meseriilor denotă o anumită dependență a societății față de atelierele personale care au putut fi identificate oriunde în oraș. Însă, industria meșteșugurilor a cunoscut puternice zguduituri, mai ales din cauza crizei economice și a industriei autohtone în continuă dezvoltare.

Tradiționala producție meșteșugărească nu a suferit din cauza industriei locale, care, oricum, nu a fost suficient de dezvoltată pentru a constitui un rival pe piață. Cauza declinului a fost presiunea continuă a importurilor ieftine de bunuri manufacturate destinate, în special, pieței mari, europene. Astfel, mulți dintre meșteri au încetat să mai fie independenți și s-au retras spre munca salariată.

Odată cu dezvoltarea și înflorirea ramurei industriale s-a format o nouă clasă socială: clasa muncitorească. Majoritar a fost compusă din oameni care au migrat din mediul rural spre mediul urban sau din locatari săraci ai orașelor. Clasa muncitorilor s-a aflat în continuă dezvoltare. Astfel, muncitorimea a devenit una dintre cele mai importante componente ale societății urbane premergătoare Primului Război Mondial.

Muncitorii salariați au fost, în general, angajați în fabrici alimentare sau în industria petrolului, a lemnului, în industria minieră sau în construcții. De asemenea, erau o forță de muncă importantă în cadrul fabricilor care produceau bunuri de larg consum. Dionisie Pop Marțian i-a descris pe muncitori ca fiind oameni harnici, care puteau fi găsiți cu ușurință în mori și distilerii sau alte mici întreprinderi, atât la oraș, cât și la sat.

Concentrarea muncitorilor în diferitele întreprinderi a luat avânt. Majoritatea muncitorilor a fost angajată în întreprinderi formate din cel putin 100 de muncitori. Astfel, se poate observa o dezvoltare rapidă a clasei muncitorești. Aceasta a fost una dintre cele mai noi clase sociale, formată în urma dezvoltării industriale.

Procesul angajării a fost mult mai dezvoltat în București sau pe Valea Prahovei, datorită celebrelor rafinării. Muncitorimea a fost prezentă și în porturile Brăila și Galați, unde au existat fabrici în industria alimentară și în transportul grânelor. Astfel de oferte au atras rapid muncitori din toate colțurile țării.

Noua clasă socială urbană s-a format pe baza mai multor criterii economice. Majoritatea muncitorilor a venit de la țară, unde suprapopularea și sărăcia au îngreunat vizibil traiul. Noii veniți au lucrat în fabrici, în comerț sau în transporturi. A existat mereu problema treptei de jos, aceștia fiind, în cele din urmă, muncitori necalificați. Un alt criteriu al formării clasei muncitorești a fost sărăcia meșteșugarilor, ale căror abilități erau foarte căutate în industrie. Din acest motiv, toți cei care au venit din mediul rural au păstrat legătura cu satul, deoarece și-au dorit un surplus financiar din agricultură.

În pofida dezvoltării continue a industriei, în ultimele decenii dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial, aceasta nu a făcut față volumului mare de cereri de angajare ale muncitorilor. Astfel, s-a declanșat o supraofertă a forței de lucru necalificate, muncitorii necalificați ajungând să muncească pe salarii mici.

Viața politică și sistemul politic, în esență, au fost orientate către cetățeni. Constituția, revizuită de câteva ori, a îmbunătățit de fiecare dată orice problemă legislativă apărută. Desigur, au existat și puncte slabe, ca în orice altă țară, dar, în general, sistemul politic a oferit destul de multă libertate cetățenilor și a apărat drepturile acestora.

Sistemul politic a oferit o protecție remarcabilă libertăților civile ale cetățenilor. Libertățile de asociere și întrunire au fost pe deplin respectate, iar presa s-a bucurat de o liberate imensă. Deși drepturile cetățenilor au fost respectate pe cât posibil, participarea la viața politică nu a fost suficient încurajată, mai ales în București.

Cetățenii au avut dreptul de a da statul în judecată, adică organele administrative ale statului. Constituția a întărit de fiecare dată acestă protecție a cetățeanului, scoțând aceste cazuri de sub tutela administrativului. Legislația a urmat cu tărie acest aspect al separării puterilor în stat și a înființat o nouă secțiune a Curții de Casație. Noua secțiune s-a ocupat strict cu ascultarea plângerilor aduse de către cetățeni împotriva statului.

Ministrul de Interne a numit și prefecții fiecărui județ. Prefectul a fost doar un reprezentant social al guvernului. Acest lucru exprimă clar controlul pe care aparatul birocratic central și l-a dorit asupra administrației locale. Prefecții au fost direct răspunzători în fața ministrului de Interne. Aceștia erau obligați, prin fișa postului, să îndeplinească toate instrucțiunile oferite de către ministru.

Trebuia ca toate deciziile importante, și nu numai, ale organelor administrative locale să treacă întâi prin acceptul Ministerului de Interne pentru a putea fi puse în practică. Acest lucru a reprezentat un impas pentru administrația locală. Motivul a fost acela că au existat păreri diferite, mai ales cele venite din București. Astfel, aceste diferențe de opinii dintre administrația centrală și cea locală au tras sistemul administrativ în jos, sistemul administrativ local neputând acționa cu promptitudine.

Una dintre problemele administrației naționale a fost legată de organul administrativ suprem: Ministerul de Interne. Acesta a avut o putere imensă asupra treburilor publice din județe și comune. Ministrul a fost responsabil cu administrarea și menținerea ordinii publice la nivel național. Astfel, conducătorul acestui minister a avut datoria de a supraveghea și examina activitățile consiliilor județene și comunale. Urma, apoi, să aprobe bugetul acestora.

În viața politică a noului Regat, partidele politice au jucat un rol important în conducerea și funcționarea marelui motor numit guvernare. Partidele politice nu au respectat, însă, întotdeauna legile și schimbările impuse chiar de reprezentații lor. Partidul Național Liberal și Partidul Conservator au fost primele partide politice ale țării și cele mai importante. Acestea două, împreună sau separat, au adus modificări și îmbunătățiri remarcabile statului, urmărind, totodată, interesele clasei pe care au reprezentat-o.

Partidul Național Liberal a fost și încă este unul dintre cele mai importante partide politice din viața politică a țării. Inițial, acest partid a reprezentat interesele clasei mijlocii, a burgheziei mijlocii în plin avânt. Burghezia mijlocie a fost formată, în general, din persoane cu o anumită profesie: avocați, medici, profesori, persoane din industrie sau comercianți. Însă, curentele sociale și economice erau în plină schimbare în acele timpuri. Astfel, cei care odată s-au considerat reprezentați de conservatori au realizat că, de fapt, liberalii aduc reforme mult mai avantajoase pentru ei, precum tarifele protecționiste.

Partidul Conservator, al doilea ca vechime din țară și mereu în lupta pentru putere cu cel liberal, a reprezentat interesele marilor moșieri și ale arendașilor. Datorită schimbărilor economice, au existat și diverse schimbări, iar diferențele politice nu au încetat să persiste. De exemplu, proprietatea funciară, care inițial a aparținut marii moșierimi, în timp, a fost acaparată de către noua burghezie mijlocie, reprezentată de liberali. Moșierii, vechi conservatori, au continuat, însă, să sprijine idealurile Partidului Conservator. Acest lucru s-a datorat în special politicii de liber schimb, pe care aceștia o promovau și care le era benefică.

Cu trecerea timpului, limitele politice ale celor două partide nu au mai fost atât de rigide. Datorită pierderilor de pământ, marii moșieri s-au mutat la oraș, lucrând în sistemul administrativ public. Astfel, au intrat în rândul burgheziei mijlocii. Burghezia urbană, bancherii, comercianții, au părăsit, în schimb, ocupațiile funcționare și și-au cumpărat pământ. În felul acesta, au adoptat concepția conservatoare a moșierilor. Așadar, un număr mare de foști moșieri au trecut de partea liberalilor, în timp ce un număr însemnat din burghezia mijlocie a mers de partea conservatoare.

Un mare procent din populație nu a fost reprezentat din punct de vedere politic. Cel mai bun exemplu este cel al țărănimii, care, dincolo de faptul că nu era reprezentată de niciun partid politic, nici nu a participat la viața politică. Această clasă politică a avut doar simplul rol de spectator. Chiar dacă au existat multe tentative de a forma un partid țărănesc, acesta nu a reușit să se creeze decât după Primul Război Mondial.

O clasă socială slab reprezentată a fost clasa muncitorilor. Însă, aceștia au reușit să formeze Partidul Social-Democrat Muncitoresc. Partidul apăra cu înverșunare interesele politice și economice ale noii clase aflate în plină dezvoltare. Totuși, acest partid a fost încă la început de drum, iar micul său electorat nu a reprezentat o amenințare pentru marile partide politice existente. Partidul Social-Democrat Muncitoresc nu a obținut niciun scaun în Cameră. Dezvoltarea sa a luat amploare după Primul Război Mondial.

Condițiile de muncă din acea vreme diferă mult față de cele ale zilelor noastre. Muncitorii, calificați sau necalificați, au lucrat cot la cot cu femeile sau copiii, care erau plătiți mult mai prost decât bărbații. Costul traiului a fost exagerat, raportând banii câștigați de un muncitor într-o lună la cheltuielile necesare îngrijirii familiei. Situația a fost complicată pentru oamenii care nu au făcut parte din burghezie.

Munca în ateliere și fabrici a fost munca de jos, iar condițiile de muncă erau absolut îngrozitoare și total nesănătoase. Muncitorii nu au avut niciun fel de protecție împotriva exploatării patronului sau protecție la locul de muncă. Fabricile și atelierele erau aglomerate, mizerabile și, de multe ori, puteau fi catalogate drept centre de epidemie, din cauza numărului extrem de mare de muncitori.

Nu a existat o anumită lege care să regleze un program exact al orelor de muncă sau al pauzelor, al zilelor libere. Patronul fiecărei fabrici în parte a decis cine, cum și când muncește. În medie, ziua de muncă a fost între 12 și 14 ore, dar în unele cazuri s-a ajuns și la 16 ore de muncă pe zi.

Până și acele salarii care erau considerate relativ bune nu au făcut față cheltuielilor necesare de a avea exact strictul necesar, mâncare și locuință. Prețul alimentelor de bază - pâinea, laptele, brânza - a fost în continuă creștere, în timp ce salariile s-au aflat în continuă scădere. Acest lucru s-a datorat faptului că mulți oameni au fost gata să muncească pentru aproape nimic.

Industriile au plătit salarii mici, mai ales femeilor și copiilor. Aceștia au reprezentat mână de lucru mai ieftină și nici nu produceau atât de multe probleme ca bărbații, din punct de vedere al disciplinei. Femeile au fost plătite cu până la 50% mai puțin decât bărbații, pentru același număr de ore lucrate.

În structura industriei au predominat manufacturile și întreprinderile mici și mijlocii, destul de slab utilate. Structura capitalistă, nou formată pe teritoriul țării a cunoscut un avânt puternic, provocând o explozie demografică. Dezvoltarea administrativă, a sistemului bancar, a transporturilor și a educației a tras după sine marea nevoie a forței de muncă. Această nevoie a capitalismului a fost cu ușurință satisfăcută de partea feminină a societății.

Procentajul ridicat al numărului de femei în cadrul populației active se explică prin includerea în statistici si a acelor femei care au avut o ocupație auxiliară, pe lângă cea de casnică. Astfel, femeile au deținut, oarecum, o slujbă dublă: de muncitoare și de mamă.

Femeile au pătruns treptat și în alte domenii ale activității sociale. Acestea au făcut față obligațiilor de muncă nu doar în agricultură sau industrie, ci și în sistemul bancar și de credit, în comerț, în transporturi și în alte servicii publice. În aceste sfere, procentajul de femei angajate a fost cu mult mai mic decât cel al bărbaților. Acest lucru s-a datorat prejudecății conform căreia femeile nu pot îndeplini decât munci inferioare, dar și nivelului scăzut de calificare a acestora.

Numărul femeilor din agricultură, aproximativ un milion și jumătate, a fost aproape identic cu cel al bărbaților din această ramură lucrătoare. Femeile au luat parte la muncile agricole încă din cele mai vechi timpuri. Însă, ceea ce a adus nou epoca modernă a fost creșterea nevoii de produse agricole, atât pentru export, cât și pentru industria prelucătoare. Acest fapt a presupus o mai mare nevoie de muncitori.

Presa vremii a atras atenția opiniei publice asupra faptului că un număr relativ mic de fete a absolvit școala. Aceasta s-a întâmplat deși porțile școlilor elementare, secundare și universitare au fost deschise femeilor. De asemenea, majoritatea femeilor a avut un nivel redus de cultură și condiții mizere de trai.

Masivul procentaj al femeilor în ansamblul populației active se explică și prin numărul mare de femei care au lucrat la domiciliu pentru patronii micilor întreprinderi industriale. De asemenea, femeile au îndeplinit, în diverse domenii, și munci necalificate în condiții destul de vitrege, neacceptate în mod normal de către bărbați. Numărul femeilor care au lucrat în industrie a crescut, cu precădere în ultimul deceniu premergător Primului Război Mondial.

Codul Civil, aflat sub influența codului lui Napoleon Bonaparte, a declarat incapacitatea femeii măritate în întocmirea de acte publice. Femeile nu aveau dreptul să încheie niciun act administrativ, decât cu acordul soțului sau al justiției. De asemenea, femeia nu putea dispune de veniturile ei realizate în timpul căsniciei și era lipsită de dreptul de tutore. Ea a fost obligată să aibă domiciliul stabilit de către soț. Acest statut inferior al femeii s-a menținut până în apropiere de cel de-al Doilea Război Mondial.

Educația a cunoscut multe etape de dezvoltare, mai ales după aplicarea Legii de Instrucțiune Publică a lui Alexandru Ioan Cuza. Astfel, a fost reglementată o metodă de funcționare și organizare a sistemului educațional. Educația a fost împărțită în trei mari categorii: primară, secundară și universitară. Această reformă s-a introdus cu scopul de a micșora analfabetismul poporului, care a avut o cotă mare, în special în mediul rural.

Cu timpul, au apărut primele regulamente de ordine și disciplină, special create pentru a explica comportamentul corect în incinta școlilor, dar și în afara ei. Regulamentele au fost create atât pentru elevi, cât și pentru profesori. În cadrul acestora, au fost explicate normele de comportament în instituțiile educaționale, drepturile și obligațiile elevilor și ale profesorilor. A fost prezentat și sistemul de recompense și pedepse aplicate în cazul nerespectării conduitei obligatorii.

Sistemul educațional a cunoscut și momente grele, deoarece a fost destul de limitat din punct de vedere al resurselor. Rata de abandon școlar a fost foarte ridicată, mai ales în zonele rurale unde alfabetizarea s-a făcut greu și cu mari eforturi din partea conducerii țării. O altă problemă des întâlnită a fost numărul mic al cadrelor didactice.

Cel care a reformat cu adevărat sistemul de învățământ românesc a fost Spiru Haret. Acesta a creat un sistem ambițios de modernizare a educației. Datorită acestor schimbări, sistemul de învățământ a devenit uniform pe tot teritoriul țării. Cele mai multe progrese s-au făcut în mediul rural, care a avut nevoie reală de educație. Programul educațional al lui Spiru Haret a ridicat nenumărate școli în zonele rurale. Datorită acestor reforme, multe dintre instituțiile actuale de învățământ îi poartă numele, Spiru Haret fiind încă asociat cu educația.

În perioada premergătoare Primului Război Mondial, arta a descris transformările apărute în societatea vremii, mai ales în pictură, sculptură sau arhitectură. Diversele curente artistice moderne au pătruns în țară, aducând noi elemente în dezvoltarea artei naționale. Cele mai cunoscute curente care au ajuns pe teritoriul național au fost neoclasicismul și eclectismul. De asemenea, a existat și un al treilea curent artistic, numit linia națională. Acesta a păstrat elementele tradiționale românești, îmbinându-le cu cele din Occident.

Arhitectura, până acum cu mari influențe bizantine, a început să prezinte elemente neoclasice, născute din cultura franceză. Unele dintre cele mai cunoscute și impunătoare clădiri ale Bucureștiului au fost proiectate și ridicate de cunoscuți arhitecți străini, francezi, de cele mai multe ori. Acest lucru s-a datorat faptului că nu au existat experți ai arhitecturii neoclasice în țară. Din acest motiv, în acea perioadă, Bucureștiul a fost numit și Micul Paris al Estului European.

Linia națională, calea tradițională a arhitecturii, a fost păstrată și utilizată în continuare. Exemple ale acestui curent sunt: Castelul Peleș, Casa Filipinescu, Palatul Administrativ din Iași sau renumita Școală Centrală de Fete. Un cunoscut arhitect al acestui curent este Ion Mincu. De asemenea, construcții celebre în stil tradiționalist pot fi găsite și în Transilvania: Palatul Culturii din Târgu Mureș, presărat, totuși, cu o anumită influență a stilului vienez. Un alt curent important al vremii a fost curentul Art Nouveau, francez la origine, pe baza căruia a fost construit Cazinoul din Constanța.

Sculptura, în perioada premergătoare Primului Război Mondial, a fost reprezentată cel mai mult de către sculptori străini, stabiliți, de obicei, în București. Trei dintre cei mai cunoscuți artiști ai acestei perioade sunt: Karl Storck, Ion Georgescu și Wladimir Hegel. Karl Storck, cunoscut artist neamț, a lăsat în urmă lucrări precum Domnița Bălașa, pe care o putem întâlni astăzi în București. Ion Georgescu a devenit cunoscut după statuia sa, încă existentă, ce îl întruchipează pe Gheorghe Lazăr.

Wladimir Hegel, polon la origine, a fost un cunoscut profesor de sculptură și profesorul lui Constantin Brâncuși. El a lăsat în urma sa celebra sculptură Monumentul pompierilor din Dealul Spirii. De asemenea, a oferit învățăturile sale probabil celui mai mare artist român, Constantin Brâncuși. Însă, nu au existat multe lucrări de-ale lui Brâncuși în acea perioadă, artistul dezvoltându-se foarte mult după Primul Război Mondial. Una dintre cele mai reprezentative piese de artă ale lui Brâncuși din acea vreme a fost, fără îndoială, Bustul generalului Carol Davila.

Pictura a avut ca exponenți direcți pe Theodor Aman, Nicolae Grigorescu și Ion Andreescu. Toți trei au fost pictori ai folclorului, ai naturii, vii sau moarte, și ai reprezentării națiunii române peste granițele țării. De asemenea, arta lui Nicolae Grigorescu ilustrează iubirea pentru mediul rural și pentru oamenii de rând, alături de o pasiune aprigă față de natura moartă. Theodor Aman, unul dintre cei mai mari pictori ai țării, s-a evidențiat prin transpunerea pe pânză a diferitelor evenimente politice naționale.

Ion Andreescu a fost un mare iubitor de portrete și natură moartă, fapt demonstrat prin picturile sale cele mai celebre. În acea perioadă, pictura s-a dezvoltat într-o nuanță Occidentală, cu diferite influențe franțuzești. Dar, și-a păstrat curentul liniei naționale, dezvoltate în toate ramurile artei.

În linii mari, în decursul secolului, literatura a avut, oarecum, o imporțantă politică. Datorită evenimentelor petrecute sub ideea unirii și consolidării naturale, literatura a avut un impact puternic asupra populației. Doi dintre cei mai importanți scriitori ai perioadei premergătoare Primului Război Mondial au fost Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu, pe numele său real Mihail Eminovici.

Vasile Alecsandri a fost un scriitor al poporului, un scriitor prolific care s-a implicat și în viața politică a Principatelor. Acesta a scris poezii, proză, colecții de folclor și piese de teatru. Cunoscut scriitor în politica țării, Alecsandri s-a ocupat de scrierea și redactarea numeroaselor acorduri și reviste politice.

Mihai Eminescu, considerat cel mai mare scriitor român, și-a lăsat amprenta mai ales asupra poeziei, folosind-o în exprimarea suferințelor trăite de acesta. Cunoscut scriitor la diverse reviste sociale și politice ale vremii, Eminescu s-a inspirat din tradițiile pur românești, din filosofia germană și din tradițiile hinduse. Mihai Eminescu a lăsat în urma sa o nouă imagine a poeziei, o mare parte din opera sa nefiind publicată în timpul vieții. Acesta a fost un scriitor controversat și puțin recunoscut în timpul vieții sale.

O etapă importantă în dezvoltarea literaturii naționale a fost înființarea cercului literar Junimea, de către Titu Maiorescu. Junimea a fost o grupare culturală, unde au frecventat foarte mulți dintre cei mai cunoscuți autori și scriitori români. Personalități precum Ion Luca Caragiale, Ion Creangă sau Barbu Ștefănescu Delavrancea și-au publicat lucrările în acest cerc literar.

Cultura muzicală s-a făcut simțită puternic în deceniile premergătoare Primului Război Mondial. Aceasta a avut la bază influențe din Occident, dar și din Apus, combinate cu ritmurile tradiționale folclorice naționale. Două mari curente muzicale au predominat în acea vreme: curentul Occidental, combinat cu cel Apusean și curentul tradițional, folosit de obicei ca sursă secundară de ispirație.

George Enescu a combinat curentele estice de creare a muzicii, însă, la baza creațiilor sale, a rămas tot folclorul tradițional românesc. Astfel, George Enescu a reușit să formeze un stil muzical propriu, unic, folosind un limbaj muzical nemaiîntâlnit.

Spre sfârșitul secolului, muzica a fost cuprinsă de o întorsătură clasică, fiind recunoscută și peste hotare pentru calitatea ei deosebită. S-au făcut cunoscuți diverși violoniști și pianiști români, mai ales în străinătate. Unul dintre cei mai mari compozitori români, George Enescu, s-a evidențiat în ultimul deceniu premergător Primului Război Mondial. Atunci a compus celebrele sale opere Răpsodii Române, Șapte cântece pe versuri de Clement Marot și Suita Nr. 1 pentru orchestră.

Muzica ușoară și-a făcut apariția destul de târziu, în a doua jumătate a secolului, fiind transpusă în fanfare, operete, romanțe sau valsuri. Toate acestea au avut ca sursă de inspirație compozitori maghiari sau austrieci. Unul dintre cei mai cunoscuți compozitori de muzică ușoară ai vremii a fost Iosif Ivanovici.

Perioada premergătoare Primului Război Mondial a reprezentat o etapă de occidentalizare a întregii societăți, în special în ceea ce privește moda. Având influențe franceze, germane, italiene și englezești, totuși, moda românească a păstrat un anumit strop de originalitate. Folclorul și tradițiile au fost lăsate în urmă, oamenii fiind deschiși spre noile tendințe artistice pe care Europa le oferea. Tonul corect al modei a fost oferit de marile capitale ale vremii: Paris, Viena sau Londra. Hainele au fost deseori cumpărate din casele de modă europene deschise pe teritoriul țării, mai ales în București.

Moda rochiilor înfoiate, cu schelete special create din oase de balene pentru a mări partea de jos a vestimentației, au fost înlocuite cu fuste de pânză, destul de ușoare și practice. Linia modei consta în simplitate, mergându-se pe rochii simple, dar compacte, fără prea multe accesorii. Croiala a fost restrânsă, iar fustele erau atașate corsetului, la care încă nu se renunțase. În ceea ce privește încălțămintea, doamnele și domnișoarele au purtat pantofi ascuțiți sau ghete înalte, cu nasturi.

Moda bărbaților a fost mult mai conservatoare și sumbră față de cea a femeilor. Fracurile sau, uneori, regingotele împreună cu pantaloni bine croiți, accesorizați cu un joben sau un baston, au reprezentat ținuta clasică a oricărui bărbat. În picioare se purtau favoriți iar la gât cravate din mătase, negre, de obicei. Cămașa avea o nuanță gălbuie, ca un fel de alb murdar, trecut de vreme. Mănușile au fost și ele albe.

Accesoriile cele mai iubite ale doamnelor au fost mănușile și pălăriile, asortate uneori cu o umbrelă de soare. La început, ciorapii i-au purtat până la genunchi. Mai târziu, cu ajutorul unor jartiere speciale, aceștia au trecut de linia genunchiului. Bărbații au avut cunoscutul ceasornic cu capac, un ceas rotund, mic, de buzunar. De asemenea, ceasul era legat de un lanț, în capătul căruia se afla de obicei un stilou. De cele mai multe ori, bastoanele bărbaților, mai precis capătul de sus, era detașabil, având în interior o lamă folosită pentru autoapărare.

Viața religioasă, în deceniile premergătoare Primului Război Mondial a fost, în general, omogenă. Majoritatea populației era creștin ortodoxă, foarte puțini cetățeni regăsindu-se în alte religii. Religia și Biserica Ortodoxă au jucat un rol important în viața politică a țării. Și în zilele noastre, Biserica continuă să fie un punct de sprijin important al cunoștinței tradiției naționale.

Deși a rămas un stâlp important în conștiința națională a românilor, Biserica Ortodoxă nu a mai jucat un rol important sau direct în viața politică, așa cum s-a întâmplat la acea vreme. Laicizarea instituțiilor publice și politice a fost încheiată odată cu adoptarea reformei lui Alexandru Ioan Cuza și prin Constituția promulgată de către Carol I.

Chiar dacă s-a făcut o separare, cel puțin din punct de vedere politic, a Bisericii Ortodoxe de stat, Biserica încă joacă un rol important în viața socială. Oamenii continuă să respecte casa lui Dumnezeu și să îi accepte sfaturile. Deoarece societatea se schimbă, se modernizează se observă o anumită modernizare și a bisericii.

Se poate afirma că această separare a fost, mai mult sau mai puțin, doar politică, pentru că în Constituția vremii s-a declarat că ortodoxismul este religia dominantă a populației țării. Biserica Ortodoxă a fost, astfel, legată în mod direct de continua dezvoltare a societății, reprezentând credința majorității populației.

Ca și viața religioasă, structura etnică a fost oarecum omogenă, în deceniile premergătoare Primului Război Mondial. Astfel, dintr-o populație de aproximativ șapte milioane de locuitori, șase milioane și jumătate dintre aceștia au fost români, în procente, 92,1% din populație. Diversitatea etnică s-a dezvoltat abia după Primul Război Mondial, odată cu Marea Unire.

Odată cu alipirea Dobrogei, în urma Războiului de Independență, s-au creat anumite comunități de sârbi, greci, bulgari, turci și tătari. Conducerea țării a inițiat o migrație a românilor spre zona dobrogeană, datorită numărului destul de scăzut de români din acea zonă. Români de pe tot teritoriul țării au migrat spre Constanța și Tulcea, aceștia primind pământuri și ajutor din partea statului. Aceasta constituie una din explicațiile diversității culturale și etnice de pe teritoriul Dobrogei.

Cei mai mulți evrei au fost în Moldova. Aici au alcătuit aproximativ 32% din populația urbană. În Iași, populația evreiască a reprezentat 42% din populația totală, aproape jumătate din locuitorii Iașului erau evrei sau cel puțin se înrudeau cu aceștia. În Muntenia, evreii au fost rar întâlniți, cei mai mulți fiind așezați în Brăila sau București.

Creșterea și dispersarea evreilor pe tot teritoriul țării, dar mai ales în zonele urbane, nu a fost privită cu ochi buni de către români. Motivul principal a fost acela că evreii au reprezentat o concurență economică de temut. Astfel, s-a ajuns la o anumită serie de restricții aplicate evreilor, iar procesul lor de emancipare a fost departe de a fi înfăptuit. Emanciparea evreilor a constituit un proces complicat, mai ales datorită mentalității românilor. Procesul în sine se referă la integrarea etnică a evreilor ca cetățeni legali ai țării.

Pentru a putea dobândi cetățenie română, evreii au fost nevoiți să întocmească un dosar social în care să își prezinte viața și intențiile propuse. Astfel, aceștia au fost nevoiți să prezinte dovezi ale activităților trecute, dar și ale celor viitoare. De altfel, au fost cazuri în care s-au așteptat și zece ani pentru acceptarea și acordarea cețățeniei, acest proces fiind unul destul de complicat.

Una și, probabil, singura minoritate semnificativă a țării din acea vreme au format-o evreii. Numărul acestora a crescut constant, creșterea accelerându-se după imigrările din Rusia și din Imperiul Habsburgic. Evreii au reprezentat aproximativ 3,5% din populația țării, locuind, de cele mai multe ori, în târguri sau orașe.

O schimbare în atitudinea românilor față de evrei s-a produs în momentul modificării Articolului 7 al Constituției. Acest articol nu a recunoscut cetățenia română a celor care nu erau de religie creștină. Însă, situația propriu-zisă a evreilor nu s-a schimbat prea mult. Din punct de vedere oficial, administrativ și politic, ei aveau dreptul de a deveni cetățeni români cu acte în regulă. Însă procesul a fost foarte dificil și a necesitat foarte mult timp.

Deși articolul 7 al Constituției a fost schimbat ulterior, situația evreilor a rămas oarecum aceeași. Doar un număr mic, aproximativ o mie de persoane, a reușit să își câștige cetățenia română, în ultimele decenii dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial.

Până la Reforma Administrativă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, așa-numitele județe de astăzi au fost doar simple forme de împărțire și respectare a puterii. Această reformă avea să împartă țara în diferite zone, cu o reședință de județ. Reforma a fost continuată și de către Carol I, forma județelor fiind păstrată până după Primul Război Mondial.

Ținuturile din Moldova și Țara Românească au fost redenumite județe. Astfel, au apărut și Consiliile Județene. Județele au fost păstrate la fel și în timpul regatului. Odată cu lansarea următoarei reforme administrative, acestea au fost puțin modificate.

Împărțirea antebelică a țării diferă destul de mult față de cea de astăzi. Unele județe existente astăzi au avut o dimensiune mult mai mare în trecut. De asemenea, au existat și județe care în timp au dispărut, fiind unite cu județele vecine. De exemplu, județul Constanța a ocupat atunci un teritoriu mult mai mare față de momentul actual, la fel ca Ialomița sau Mehedinți. Exemple de județe dispărute astăzi sunt: Romanați, Mușcel, Vlașca în Muntenia și Covurlui, Putna, Tutova, Fălciu și Dorohoi în Moldova.

Sistemul electoral premergător Primului Război Mondial a fost destul de complex și nu a reprezentat dorințele majorității poporului. Votul era cenzitar. Doar o anumită parte a societății putea vota, depinzând de suma impozitelor pe care aceștia o plăteau către stat. Electoralul a fost împărțit în două categorii: electoralul urban și electoralul rural. De asemenea, fiecare electoral a fost structurat în colegii de vot: patru pentru Adunarea Deputaților și două pentru Senat. Colegiile se aflau în fiecare județ.

Pentru Adunarea Deputaților au existat patru colegii, aflate în fiecare județ. Din primul colegiu a făcut parte spuma societății. În cel de-al doilea colegiu s-a aflat mica burghezie, clasa de mijloc, care avea un trai decent. Din cel de-al treilea colegiu au făcut parte oamenii care plăteau o anumită sumă, dare, către stat. Aceștia au fost, în special, meșteșugarii și micii industriași. Al patrulea colegiu a fost reprezentat de oamenii care nu s-au încadrat economic în primele trei colegii. Acești oameni au votat în mod indirect. Astfel, la fiecare 50 de votanți, s-a ales un reprezentant care mergea la reședința de județ și vota în numele lor. În această categorie au intrat, în general, țăranii, dar și preoții.

Pentru Senat au existat două colegii ale corpului electoral, în fiecare județ. Colegiile au votat separat, alegându-și fiecare reprezentanții. Astfel, din primul colegiu făceau parte oamenii bogați, care erau membri ai burgheziei mari. În cel de-al doilea colegiu se găsea o parte din reprezentanții burgheziei mijlocii, care dețineau cel puțin un imobil urban. Votul a fost direct, la fel ca în cazul primelor trei colegii de votare ale Adunării Deputaților.

Pentru a putea vota, trebuia ca cetățenii să îndeplinească criteriile economice, să aibă împlinită vârsta de 21 de ani și să dețină cetățenie română, din naștere sau dobândită.

Din punct de vedere organizatoric, sistemul electoral a fost destul de complicat la nivel național, însă destul de simplu la nivel social. Votul a fost simplu: cine avea bani sau se situa pe linia de plutire putea vota direct, iar cine avea o situație financiară care să îi asigure ziua de mâine vota indirect, prin reprezentanți. Cine era sărac, nu vota.