Curente de opinii în politică și societate
autor Adina Bianca Pintea, august 2016
Odată cu asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand întreaga Europă se pregătea cu îngrijorare de război. Această deteriorare continuă a situației internaționale a fost privită negativ, atât de către regele Carol I, cât și de către liberari și conservatori. România se află în mijlocul unui conflict european în totală expansiune. Trebuia să aleagă o tabără de luptă, politica de neutralitate fiind temporară.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Francezii şi germanii, cunoscuți pentru una dintre cele mai puternice adversităţi care au dezbinat şi însângerat Europa, s-au dovedit capabili să-şi scrie isto­ria comună, fără judecăţi discriminatorii. Au tratat într-o vi­ziune unificatoare Primul Război Mondial, atât în recentul manual de istorie franco-german, cât şi într-o carte consacrată conflictului. Cartea a fost scrisă în colaborare de către un istoric francez şi un istoric german. Aceștia erau pregătiți să lupte pentru binele suprem al propriei țări.

Evoluţia Primului Război Mondial a scăpat de sub control, odată cu intervenția orgoliilor Marilor Puteri europene. Austro-Ungaria a sperat într-un război limitat cu Serbia. Serbiei i-a sărit Rusia în ajutor. Aceasta a determinat ata­cul german asupra Franţei, ţară care, cel mai probabil, ar fi intrat în conflict alături de aliata sa, Rusia. Această situație ar fi obligat Germania să lupte pe două fronturi.

Dacă n-ar fi reacţionat, Austro-Ungaria şi-ar fi pierdut credibilitatea, atât pe scena euro­peană, cât şi în faţa propriilor popoare. Aceasta nu urmărea scopuri expansioniste, fiindcă nu i-ar fi servit la nimic. Dimpotrivă, expansiunea teritorială aducea introducerea între frontiere a altor sute de mii de slavi. Contele Tisza, prim-minis­trul Ungariei, s-a opus iniţial războiului, tocmai pentru că avea de-a face în Ungaria cu prea mulţi etnici slavi.

Serbia este ţara care a manifestat, împre­ună cu celelalte componente ale Iugoslaviei, pe tot parcursul secolului, un potenţial de instabilitate, anarhie şi tero­rism cu totul ieşite din comun. Faţă de masacrele recente din Bosnia, perioada stăpânirii austro-ungare apare de-a dreptul idilică. Austro-Ungaria a profitat de atentat și a replicat, lovind cât mai puternic Serbia şi slăbindu-i influenţa în regiune. Cercurile naţionaliste sârbe au întreţinut agitaţia de o parte şi de alta a frontierei. Atitu­dinea aceasta era iritantă şi chiar periculoasă pentru monarhia austro-ungară.

Raportul de forţe şi şansele câştigării războiului aduc în discuție o altă problematică. Se știe că Germania l-a pier­dut, şi de aici tentaţia de a con­sidera că era fatal să-l piardă. Totuși, Germania a avut şansele ei, nu mai mici decât ale celorlalţi.

În context internațional, intervine problema res­ponsabilităţii Austro-Ungariei. Ea a făcut primul pas, decla­rând război Serbiei. Atentatul de la Sarajevo a fost pus la cale de terorişti sârbi bosniaci, cu sprijin din Serbia. Acesta nu a fost un simplu fapt divers. Uciderea princi­pelui moştenitor, Franz Ferdinand şi a soţiei sale lovea, cel puţin simbolic, în inima imperiului. S-a invocat și tratamentul discriminatoriu aplicat naţionalităţilor din dubla monarhie, mai ales din partea ei ungară. Astfel se evidențiază, pe plan european, dreptul unui stat suveran de a reacţiona, cu atât mai mult când este perceput ca o mare putere.

A fost un război al surprizelor. A durat mult mai mult decât s-ar fi aşteptat oricare din­tre participanţi. Un război scurt ar fi favorizat Germania, a cărei forţă de lovire era superioară. Războiul lung a dezavantajat-o. Evoluţiile neprevăzute s-au ţinut lanţ, ducând la revoluţia din Rusia, intra­rea în război a Statelor Unite, colapsul Austro-Ungariei. Puterile Centrale au fost defavorizate de masa superioară a adversarilor, de poziţia continentală inconfortabilă, care le-a silit să lupte pe mai multe fronturi, cât şi de blocada economică pe care Marea Britanie le-a impus-o.

Germania îi depăşea pe toţi ceilalţi, prin puterea economică şi militară, organizare şi eficienţă. Războiul a fost relativ echili­brat, de aceea a şi durat atât de mult. Însă, vorbind de un avantaj parţial, acesta a fost aproape tot timpul în favoarea Germaniei, de la începutul războiului până în ultimele luni, înainte de sfârşit.

Odată cu asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, în Serbia, întreaga Europă se pregătea cu îngrijorare de război. Această deteriorare continuă a situației internaționale a fost privită negativ, atât de către regele Carol I, cât și de către liberari și conservatori. Aceștia aveau motive puternice să se teamă de război, mai ales datorită poziției geografice a României. Țara se află în mijlocul unui conflict european în totală expansiune. România trebuia să aleagă o tabără de luptă, politica de neutralitate fiind temporară.

Societatea și elita politică a țării era departe de a fi unită în această perioadă. Criza cu care se confruntau politicienii era destul de puternică. Populația era scindată în mai multe curente de opinie față de război. Exista o diferență serioasă între opinia regelui și opinia publică. Regele și un mic grup de germanofili doreau susținerea curentului germanofil în război. Însă majoritatea clasei politice și opiniei publice se pronunța puternic în favoarea Antantei.

Odată cu lansarea ultimatumului austro-ungar, a devenit clar că guvernul României va rămâne neutru față de evenimentele europene. Carol I și-ar fi dorit onorarea angajamentelor luate față de Puterile Centrale, pe baza tratatului. Însă datorită multiplelor evenimente petrecute în anul anterior, poziția României se putea schimba oricând. Carol i-a mărturisit lui Ottokar Czernin, ministrul de externe al Austro-Ungariei, că poziția sa era incertă. Existau puține șanșe ca România să își respecte angajamentele.

Deși aveau opinii și orientări diferite referitoare la poziția care trebuia susținută în cadrul războiului, ambele părți au căzut de acord asupra faptului ca România nu era pregătită pentru un astfel de impact militar. Evitarea intrării țării în război era o necesitate urgentă. Comportamentul agresiv al Austro-Ungariei față de Serbia și proasta pregătire a armatei române a pus elita politică pe gânduri.

Odată cu agravarea crizei, elita politică a devenit preocupată atât de poziția Europei Centrale față de război, cât și de poziția Balcanilor. Rivalitatea dintre România și Bulgaria a fost puternică. Tratatul semnat la București nu a reușit să pună capat acestei dușmănii. Astfel, cu o zi înainte de începerea Primului Război Mondial, Czernin s-a întâlnit cu Brătianu pentru a primi declarația clară despre intențiile românilor.

Prim-ministrul Brătianu l-a informat pe Czernin că România va duce momentan o poziție de așteptare, de neutralitate. Însă, exista posibilitatea de schimbare, mai ales dacă Bulgaria va fi implicată în conflict și dacă se vor produce schimbări semnificative în echilibrul de forțe al Europei. România se afla într-o situație critică. Pe plan european, Brătianu nu se îndoia asupra înfrângerii Serbiei de către Austro-Ungaria. Însă s-a opus oricăror transformări sau modificări ale granițelor sârbe.

Elitele politice erau convinse de dorința Serbiei de a rezolva criza în mod pașnic. Dar se temeau că, în caz contrar, aceasta va cere ajutor militar Rusiei, care îl va oferi. Astfel se va naște un război general. Regele Carol I și prim-ministrul Brătianu au cerut ambelor părți, atât Serbiei cât și Austro-Ungariei, să își rezolve diferențele prin negocieri. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar Austro-Ungaria a adresat Serbiei un ultimatum. Războiul a devenit astfel inevitabil. Serbiei îi era imposibil să accepte toate cererile ultimatumului.

România și-a anunțat poziția de neutralitate în urma Consiliului de Coroană, prezidat de către Carol I. La această întrunire au participat membrii guvernului, foști prim-miniștri și diferiți membri ai partidelor politice. Acest consiliu a pus în balanță alternativa intrării imediate a țării în război de partea Puterilor Centrale, susținută de către Carol I și Petre Carp. Carol dorea să își mențină angajamentele față de Austro-Ungaria și credea cu tărie în puterea germană. Însă ceilalți nu i s-au alăturat. Astfel se naște alternativa neutralității, care a fost aleasă în cele din urmă.

Curentul germanofil reprezenta una dintre cele două mari alianțe ale Primului Război Mondial: Puterile Centrale sau Tripla Alianță. Puterile Centrale erau alcătuite, în primii ani ai războiului, din Austro-Ungaria, Germania și Italia. Acest curent militar a împărțit opinia socială și politică a țării în două, mai ales în anii neutralității.

Polul germanofil al țării era reprezentat de către regele Carol I și de către Petre P. Carp, unul dintre cei mai înverșunați susținători ai idealurilor germanofile. Adept al intrării României în Primul Război Mondial alături de Puterile Centrale, Petre P. Carp își susține punctul de vedere ales prin preocuparea sa asupra pericolului rus. Acesta era de părere că România trebuie să fie în aceași tabără cu Germania și celelalte state partenere ei, pentru a putea supraviețui războiului. Un susținător al ideilor lui Carp a fost basarabeanul Constantin Stere.

Curentul germanofil era împărțit în mai multe ramuri, depinzând de perspectiva geopolitică a fiecărui om politic. Astfel, o versiune mai moderată a curentului este întâlntă la Alexandru Marghiloman și Titu Maiorescu, reprezentanți ai Partidului Conservator. Cei doi vorbeau despre o neutralitate favorabilă atât Germaniei cât și Austro-Ungariei, care să ajute România atât pe plan european și internațional, cât și pe plan național.

O analiză asemănătoare cu cea a lui Petre P. Carp a fost făcută și de către Constantin Stere, care afirma ferm poziția sa împotriva neutralității. Acesta vorbea despre consecințele pasivității românilor față de evenimentele europene, susținând că această pasivitate politică nu va aduce niciun fel de rezultat pozitiv pentru țară. El cerea renunțarea la neutralitate.

Petre P. Carp susținea cu înverșunarea greșeala politică a României de a intra în neutralitate, atât timp cât puterea militară a Germaniei era incontestabilă. Astfel, conservatorul afirma faptul că țara noastră nu ar putea sta ca un simplu spectator în fața marelui conflict european. Făcând un bilanț al costurilor aferente curentului neutralist, Carp exprima faptul că această neutralitate ar duce România în pierdere, deoarece victoria și puterea Triplei Alianțe era sigură.

Un bun exemplu al divergențelor dintre germanofili și antantofili este celebra broșură intitulată România și războiul european. Cu cine trebuie să mergem. Această broșură, publicată de editura Tiparul este probabil cel mai bun exemplu pentru a întelege scindarea politică din acea vreme referitoare la intrarea României în Primul Război Mondial. Broșura reprezintă o colecție de articole cu referire la cea mai favorabilă poziție a României de intrare în război. Personalități puternice, precum Petre P. Carp, Mihail Sadoveanu sau Radu Rosseti au scris în această broșură.

Până la începerea războiului, toţi oamenii politici români erau „germanofili”. Prinsă între Puterile Centrale şi Rusia, România optase fără echivoc pentru cele dintâi. Situaţia românilor din Transilvania introducea o notă discor­dantă, privind relaţiile cu Ungaria. Dar nu era de natură să năruie o alianţă, de care se considera că depinde securitatea naţională a României.

Aceasta a fost politica tuturor guvernelor care s-au succedat timp de trei decenii, liberale, conservatoare sau conserva­tor-democrate. Take Ionescu, liderul acestora din urmă, care s-a remarcat din perioada neutralității ca înfocat „antantist”, se afla în relaţii excelente cu cercurile conducătoare din Germania. O dovedesc şi planurile de campanie pregătite de Marele Stat-Major. Toate erau concepute în ipoteza unui război cu Rusia sau cu Bulgaria. Niciunul nu lua în calcul un posibil conflict cu Austro-Ungaria şi Germania.

România nu mai avea de ales între Rusia şi Puterile Centrale, ci între Franţa, Marea Britanie şi Rusia, pe de o parte, şi Puterile Centrale pe de alta. Partizanii Antantei preferau Franţa şi Marea Britanie, considerând că apetitul Rusiei va fi înfrânat de aliatele sale. Adversarii lor evidențiau pericolul rusesc.

Pe lângă raportarea diferită la marile interese ale României, a intrat în calcul şi politica de par­tid. Opţiunile posibile erau: intervenţia de o parte sau de alta sau neutralitatea. Existau trei partide. Fiecare şi-a ales culoarul, desigur în funcţie de convingeri. Dar şi convingerile se acor­dau cu rolul specific pe care fiecare partid sau grupare politică înţelegea să-l joace, în opoziţie cu celelalte.

Conservatorilor le rămânea culoarul progerman, doar că ei erau mai împărţiţi decât liberalii sau conservatorii democraţi. Majoritatea liderilor înclinau spre Puterile Centrale, dar în două variante distincte. Petre P. Carp, cu mai puţini adepţi, considera că România trebuia să intre în război de partea acestora. Mai puternic era curentul susţinut de Titu Maiores­cu şi Alexandru Marghiloman. Pentru aceștia, soluţia cea mai raţională era de neutralitate, favorabilă Austro-Ungariei şi Ger­maniei.

Dezamăgiţi de Italia, „germanofilii” ajung să-şi pună speranţele în Suedia. Dosarul unei virtuale alianţe româno-suedeze ilustrează un demers diplomatic curios şi mai puţin cunoscut din anii Primului Război Mondial. În Suedia, ca şi în România, exista un curent germanofil. Cu Rusia, cele două ţări aveau un dezacord istoric asemănător.

„Germanofilii” au adoptat atitudini diferite. Pentru unii, din dezastru trebuia să se nască o Românie nouă, scuturată de liberalii demagogi şi iresponsabili, de dinastia care-şi trădase atât originea germană, cât şi obligaţiile faţă de ţara de adopţie şi eliberată de toate relele trecutului. Era punctul de vedere al lui Carp şi al susţină­torilor săi.

Ca orice alt curent de opinie, curentul germanofil avea atât susținători, cât și adversari ideologici. Astfel, înainte de neutralitate, cât și în perioada de neutralitate, curentul germanofil a cunoscut foarte mulți susținători, nu doar de renume politic. O bună parte a elitei românești de la acea vreme susținea cu înverșunare intrarea României în război de partea Puterilor Cemtrale.

Felix Aderca, tânăr scriitor evreu, privea războiul ca pe un moment de răscruce în istoria civilizaţiilor. Problemele strict naţionale, dominante în optica românească, îl interesau mai puţin. De ai lor sau de alţii, oamenii sunt tot asupriţi! Iniţial, în articole publicate în Noua revistă română a lui C. Rădulescu-Motru, reunite în volumul Sânge închegat. Note de război, încer­ca să ţină cumpăna egală între Franţa şi Germania. Dar se întrevedea deja o înclinare „germanofilă”, prin faptul că nega vehement toate acuzele aduse în România germanilor.

Ioan Bogdan a fost un ardelean din Braşov, cu studii universitare la Iaşi şi spe­cializare în slavistică la Viena, completată apoi la Petersburg, Moscova şi Cracovia. De formaţie germană, prin filieră austriacă, a aşezat, alături de D. Onciul, istoriografia românească pe baze critice riguroa­se, orientând-o spre o problematică modernă, predo­minant de istorie culturală şi socială. Bogdan nu s-a pronunţat în perioada neutralităţii. Dar, datorită conexiunilor sale „germano-austriece” şi junimiste, nu a semnat niciunul dintre apelurile universitare pentru intrarea în război sau de solidaritate cu Franţa.

Sub pseudonimul Gala Galaction, Grigore Pişculescu îşi făcuse deja un nume în literatură, în preajma Primului Război Mondial. Galaction aparţinea, fără rezerve, taberei „germanofile”, ca şi prietenul său Tudor Arghezi. Doar că, spre deosebire de Arghezi, care-şi afirma răspicat opţiunile, el prefera maniera împăciuitoare. Mergea cel mult până la o blândă mustrare la adresa adversarilor. Împreună cu Arghezi, a editat revista săptămânală Cronica, timp de un an, după care s-a retras.

Dimitrie Evolceanu a fost profesor de limba latină la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti. Format la Paris, Bonn şi Leipzig, acesta poate fi aşezat printre „germanofilii” minori. Având o fire blândă şi cu o personalitate destul de ştearsă, nu era omul care să se lanseze în arenă. Coordonatele lui erau însă „germano­file”. A fost vechi şi constant junimist şi foarte apropiat de T. Maiorescu, pe care l-a vizitat frecvent în anii neutralităţii şi sub ocupaţie.

Unul dintre cei mai de seamă naturaliști români, Grigore Antipa, a fost un germanofil autentic, foarte legat intelectual de Germania. A studiat la Universitatea din Jena, fiind unul dintre elevii preferaţi ai lui Ernst Haeckel. După întoarcerea în România, a devenit director al pescăriilor statului şi apoi inspector general al Ministe­rului Agriculturii şi Domeniilor, delegat în continuare cu Direcţia pescăriilor. În această calitate, s-a apropiat de regele Carol I. Îi lega Dunărea, îi lega şi Germania. An de an l-a însoţit pe suveran în călătoriile sale pe fluviu, fiind primit „în cercul intim al familiei sale”.

Tudor Arghezi nu percepea războiul strict prin problematica naţională românească, ci vedea perspectiva războiului predominant culturală. Dispre­ţuia Balcanii, inclusiv balcanismul societăţii româneşti, în contrast cu civilizaţia Europei Centrale. Între Serbia şi Austria, dreptatea nu avea cum să revină Serbiei balcanice. Admiraţia lui mergea îndeosebi spre soliditatea şi eficienţa Germaniei. Franţa îi apărea superficială şi plină decadenţă, iar Anglia mercantilă şi cinică.

B. Brănișteanu, intelectual cu studii universitare de sociologie şi economie politică la Berlin, a fost foarte pătruns de cultura germană. Acesta era unul dintre cei mai cultivaţi jurnalişti pe care i-a avut presa românească. Aproape întreaga sa carieră s-a desfăşurat la Adevărul şi la celelalte publicaţii aparţinând acestui grup, printre care Dimineaţa. A fost un timp şi corespondent al importantului ziar german Frankfurter Zeitung. Când Adevărul a optat decisiv pentru Antanta, Brănişteanu s-a văzut izolat în redacţie, ca singur simpatizant al Puterilor Centrale. Și-a manifestat astfel poziţia radicală germanofilă.

Elita germanofilă a țării era formată din personalități puternice, atât culturale cât și sociale sau publice. Dincolo de susținătorii importanți ai acestui curent, au fost susținătorii politici. Aceștia s-au luptat pentru intrarea României în Primul Război Mondial alături de Puterile Centrale. Acești politicieni au ocupat funcții importante în stat și s-au luptat pentru ceea ce ei credeau că este bine pentru propria patrie.

Regele Carol I a fost unul dintre cei mai înfocați partizani ai curentului germanofil. Trecând peste legăturile personale cu familiile regale ale Puterilor Centrale, Carol dorea să respecte tratatele de alianță semnate cu această grupare. Încrezător în puterile germanofile, regele considera că, pentru Romania, cea mai bună strategie era aceea de a rămâne în continuare aliată cu Puterile Centrale, datorită forțelor sporite ale acestora.

Petre P. Carp a fost cel mai înfocat susținător al curentului germanofil după regele Carol I. Născut în Moldova, într-o familie de boieri, Petre Carp a absolvit studii universitare de drept și științe politice. S-a remarcat ca unul dintre fruntașii ideologiei conservatoare a vremii, fiind un susținător puternic al ideilor junimiste. A ocupat numeroase funcții publice și politice pe linia conservatoare, cochetând cu diplomația vremii. Odată cu formarea Partidului Constituțional, Petre Carp a părăsit filiala conservatoare și a devenit primul președinte al noului partid.

După fuzionarea tuturor elementelor conservatoare într-un Partid Conservator final, Petre Carp a fost ales președintele acestuia. În perioada premergătoare Primului Război Mondial, vocea lui Carp a fost una dintre cele mai puternice susținătoare ale curentului germanofil. Poziția acestuia avea legătură cu pericolul rusesc, pe care Carp îl considera iminent, în cazul unei alianțe cu Tripla Înțelegere.

Când s-a declanşat războiul, Constantin Stere nu avea nici cel mai mic dubiu cu privire la politica de urmat: evident, împotriva Rusiei. Aceasta a însemnat despărţirea lui dramatică de liberali. Stere a publicat o serie de articole în Universul, în care și-a expus primele argumente. Nu a putut finaliza ceea ce și-a propus, deoarece, după al patrulea articol, următoarele i s-au refuzat. Concepţia lui a fost expusă pe larg în Viaţa românească, în articolul intitulat „România şi războiul european”.

Ipoteza lui Stere era că doar expansiunea rusească reprezenta o primejdie pentru România. Austro-Ungaria nu avea niciun interes să se mai extindă în România, mărindu-şi astfel numărul supuşilor români. Germania era favorabilă României. Constantin Stere a fost un înfocat susținător al curentului germanofil, temându-se de pericolul rusesc, la fel ca Petre Carp. Istoria basarabenilor a avut o influență puternică în alegerile ideologice ale lui Stere.

Alexandru Marghiloman era un alt susținător politic al curentului germanofil. Avea însă o susținere moderată privind situația țării. A studiat la Paris, terminând Facultatea de Drept și Școala de Științe Politice. Alexandru Marghiloman susținea curentul germanofil din cauza pericolului rus. La fel ca Petre Carp sau Constantin Stere, credea în existența unui astfel de pericol rusesc. Acesta considera că Tripla Alianță nu o să fie de mare ajutor României, față de puternica Germanie sau Austro-Ungarie.

Întemeietor al Junimii, Titu Maiorescu era un alt susținător moderat al curentului germanofil. Important lider politic, Maiorescu a avut însemnate contribuții din punct de vedere politic, social și cultural. Cunoscut și pentru misoginismul său acut, Titu Maiorescu avea o imagine clară față de problema alegerii unei tabere. Susținător al ideilor lui Petre Carp, Maiorescu vedea pericolul rusesc și susținea poziția pierderii Basarabiei în cazul unei alianțe cu Tripla Înțelegere.

Curentul Antantofil reprezenta una dintre cele două mari alianțe ale Primului Război Mondial: puterea Antantă sau Tripla Înțelegere. Antanta, ca bloc militar și politic, era alcătuită, la începutul războiului, din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus. Alături de curentul germanofil, curentul antantofil împărțea societatea și opiniile politice ale țării în două blocuri distincte. Rivalitatea dintre cele două a atins cote maxime.

Unul dintre cei mai mari susținători ai curentului antantofil a fost Ion I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal. Atunci când Regele dorea intrarea în război de partea Puterilor Centrale, Brătianu a susținut puternic poziția neutralității. Era adeptul luptei în favoarea interesului național și urmărea să obțină sprijinul Antantei. Acesta își dorea completarea națională și a luptat, prin diverse tratative cu Antanta, pentru a putea fi sigur că România va obține ceea ce își dorea, odată cu terminarea războiului.

Liberalii, aflaţi la guvern, sub conducerea lui Ionel Brătianu, au ales calea de mijloc a neutralităţii. Aceasta era cea mai potrivită cu respon­sabilitatea guvernării. S-a putut constata, la capătul perioadei, că a fost o neutralitate tranzitorie. Situația a condus treptat spre intrarea României în război alături de Antanta. Brătianu a ajuns destul de repede la această convingere.

Un alt susținător puternic al curentului antantofil a fost Take Ionescu care, împreună cu Partidul Conservator-Democrat, a optat pentru neutralitate și pentru intrarea României în război de partea Antantei. Un alt susținător al acestei alianțe era Nicolae Filipescu care, împreună cu Brătianu și Take Ionescu, dorea unirea Transilvaniei.

Brătianu nu s-a „lăsat” uşor. S-a decis în cele din urmă, după ce obţinuse, cel puţin pe hârtie, maximum posibil: Transilvania, Bucovina, Banatul întreg până la Tisa şi o frontieră cu Ungaria, împinsă mai spre vest decât frontiera actuală. A obținut și un sprijin militar consistent din partea aliaţilor. Însă poate nici aceasta n-ar fi fost de ajuns, dacă nu s-ar fi adăugat presiunile reprezentanţilor Antantei. Aceștia i-au dat de înţeles că era ultimul moment când i se mai cerea României sprijinul: „Acum ori niciodată!”

Conflictul existent era între opinia Regelui și cea a lui Brătianu. Carol I susținea cu tărie respectarea angajamentelor față de Puterile Centrale. Situația aceasta putea fi evitată. În tratat se vorbea despre susținerea Austro-Ungariei pe câmpul de luptă, doar în cazul în care aceasta era atacată. Brătianu afirma că, atât timp cât Austro-Ungaria a atacat Serbia, România nu era obligată să respecte niciun fel de angajament, deoarece tratatul stipula clar poziția României.

Toate planurile de campanie au fost refăcute. Toate vizau o acţiune armată împotriva Austro-Ungariei, contrar celor anticipate până atunci. Ceea ce astăzi se ştie prea bine, nu se ştia sau cel mult se putea bănui în acea perioadă. Brătianu şi-a ascuns cu abilitate intenţiile, până şi faţă de miniştrii săi. A lăsat impresia unei neutrali­tăţi autentice, cu unele gesturi în favoarea Antantei, dar nu mai mult decât atât.

Românii priveau şi spre atitudinea altor neutri, a căror evo­luţie îi putea încuraja să meargă într-o direcţie sau alta. Italia, membră deplină a Triplei Alianţe, ­nu simplă asociată, ca România, a rămas în afara con­flictului. Această decizie a dat mai multă greutate orientării similare a majori­tăţii liderilor politici români. Un an mai târziu, Italia declara război Austro-Ungariei. La fel avea să facă şi România.

Importanți oameni politici și culturali erau de partea curentului antantofil. Acesta a fost, în cele din urmă, curentul învingător. Decizia de a intra în război de partea Antantei a fost luată la presiunile lui Ion I. C. Brătianu. Acesta s-a luptat cel mai mult cu alianțele europene pentru a obține cel mai bun rezultat pentru România.

Ion I.C. Brătianu a fost considerat unul dintre cei mai importanți oameni politici ai României. Era de meserie inginer. Școlit în arta construcției, acesta s-a dedicat vieții politice. Dorea să construiască o Românie mai puternică. A deținut numeroase funcții politice, dintre care și cea de președinte al Consiliului de Miniștrii. A fost singurul personaj politic care a deținut această funcție de 5 ori. Președintele Partidului Național Liberal, Ionel Brătianu, a luptat din răsputeri pentru curentul antantofil, considerând că aceasta era cea mai bună soluție pentru România pe plan internațional. Avea în vedere conflictul militar în plină desfășurare.

Susținător convins al curentului antantofil, Ionel Brătianu a fost cel care a optat, în primă fază, pentru susținerea neutralității României pe plan internațional. Știa că o intrare în război urma să fie iminentă. Dorea însă ca atunci când aceasta se va întampla, România să aibă demersuri cât de cât stabile cu puterile europene. Brătianu a adus două argumente indestructibile pentru decizia neutralității. Primul s-a evidențiat prin faptul că Austro-Ungaria nu anunțase România în legătură cu intenția sa de a declara război Serbiei. Acest fapt făcea ca raportul politic dintre România și Austro-Ungaria să fie slăbit.

Având în vedere neanunțarea deciziei de a declara război Serbiei, România nu era obligată politic sau juridic să participe la luptele Austro-Ungariei. Cel de-al doilea argument folosit de Brătianu a fost cel al sentimentului național. Acesta a scos în evidență dorința poporului de a rămâne în neutralitate și situația precară a românilor din Transilvania, situație care nu putea fi omisă de liderii politici. Antantofilii s-au luptat din răsputeri pentru a câștiga intrarea României în război alături de Antantă.

Membru important al Partidului Conservator și membru fondator al Partidului Conservator-Democrat, Take Ionescu era un alt simpatizant și susținător politic al curentului antantofil. Susținând argumentele și opinia lui Ionel Brătianu, Take Ionescu vedea alianța cu Antanta cea mai bună soluție pentru România. El considera pericolul rusesc aproape inexistent. Take Ionescu lupta și pentru eliberarea Transilvaniei de sub dominația Austro-Ungariei. Acest lucru credea că poate fi îndeplinit cu ajutorul Triplei Înțelegeri.

Nicolae Filipescu, unul dintre cei mai cunoscuți primari ai orașului București din epoca modernă, a fost un alt susținător al idealului antantofil. Membru fondator al ziarului Epoca, Filipescu a avut o contribuție importantă în propaganda făcută pentru Antanta pe teritoriul țării. Alături de ceilalți trei antantofili celebri, Filipescu a dus un război mediatic, atât cu societatea germanofilă, cât și cu decizia regelui Carol I de a intra în război alături de Puterile Centrale.

Două categorii de intelectuali au jucat în epoca modernă un rol cu totul deosebit în societatea românească. Aceștia sunt scri­itorii şi istoricii. În condiţiile în care nu exista încă un stat naţional românesc, le-a revenit lor misiunea să cultive spiritul naţional, pregătind în conştiinţe crearea României şi înfăptuirea României Mari. Fondată destul de târziu, Academia Română, care a fost cunoscută inițial sub denumirea de Societatea Academică Română, avea trei secţii: literară, istorică şi ştiințifică.

Două treimi dintre membrii săi erau scriitori şi istorici, semn al distincției culturale şi prestigiului celor două domenii. Între timp, societatea românească evoluase şi se pro­dusese un proces de diferenţiere culturală şi de specializare. Scriitorii nu mai erau răspunzători de toate. Știinţele nu se mai limitau la istorie şi filologie. Clasa politică îşi asumase direcţia politicii naţionale, semn al existenței unei dezvoltări a sferei politice.

Scriitori de noto­rietate în epocă, unii ajunşi aproape clasici, precum Alexandru Vlahuţă sau Brătescu-Voineşti, sunt astăzi ca şi uitaţi. Alţii, dimpotrivă, nu atinseseră celebritatea pe care o vor avea mai târziu: Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Mateiu Caragiale. Sunt și scriitori mari, care preferă să tacă, precum George Coşbuc. Existau şi scriitori mai mici, precum D.D. Pătrăşcanu, sau de-a dreptul neînsemnaţi, precum D. Karnabatt, dar foarte activi în mişcarea de idei din vremea războiului.

Coloana „proantantiştilor” îi are în prima linie pe Octavian Goga şi pe Barbu Delavrancea. Primul era animat de motive tran­silvănene, cel de-al doilea era credincios şi el idealului naţional, dar nu mai puţin din solidaritate cu Franţa. Foarte filofrancezi, dar şi naţionalişti în direcţia Transilvaniei, erau Ion Minulescu şi Eugen Lovinescu. În aceeaşi categorie se aflau I. Al. Bră­tescu-Voineşti, Alexandru Vlahuţă, ardelenii Ion Agârbiceanu şi Zaharia Bârsan, Victor Eftimiu, Petre Locusteanu, Nicolae Davidescu, Mircea Rădulescu, Corneliu Mol­dovanu, Alexandru Cazaban, George Ranetti, directorul Furnicii și Radu D. Rosetti.

Totuşi, atât scriitorii, ca exponenţi ai „sufletului” şi năzuinţelor româneşti, cât şi istoricii, continuau să aibă o influenţă notabilă asupra intelectualilor şi opiniei publice. Ar fi fost de aşteptat, dat fiind rolul lor tradiţional, şi în acord cu obişnuitele interpretări naţional-uni­tare, să-i vedem şi pe unii, şi pe alţii angajaţi masiv în lupta pentru unitatea naţională. Aceasta însemna, în primul rând, din perspectiva românească, lupta pentru Transil­vania. Însă nu a fost chiar aşa.

O listă riguroasă a celor care şi-au ex­primat poziţia faţă de război este greu de alcătuit. Deosebirile sunt mari, atât în ceea ce priveşte gradul de no­torietate, cât şi intensitatea angajamentului naţional. Societatea Scriitorilor Români, fondată înainte de Primul Război Mondial, ajunsese în perioada neutralității să numere 108 membri. Mulţi dintre ei erau însă scriitori doar în sensul foarte general al termenului, acela că scriau. După cum, nume care au intrat în istoria literaturii române, nu figurau printre membrii Societăţii.

„Germanofilii” erau reprezentanţi, cu multă convingere, de Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Gala Galaction şi D.D. Pătrăşcanu. Coşbuc, pe atun­ci cel mai celebru scriitor român, dar şi cel mai tăcut în anii războiului, poate fi asociat aceleiaşi categorii. Întregesc gale­ria, cu manifestări de intensitate diversă, G. Ibrăileanu şi G. Topârceanu, din gruparea Vieţii româneşti, Alexandru Macedonski, apoi Duiliu Zamfi­rescu, Mateiu Caragiale, dramaturgul A. de Herz, I.A. Bassarabescu și mai modestul scriitor, dar foarte activ publicist, D. Karnabatt.

Există şi o categorie a celor care oscilau între orientări opuse, reprezentată cu strălucire de Mihail Sadoveanu şi de Liviu Rebreanu. Cel dintâi era deja celebru, cel de-al doilea abia pe cale de afirmare. Prezidată de francofilul G. Diamandy, Societatea Scriitorilor Români avea probabil o majoritate antantofilă, pe măsura opiniei publice, ca oricare adunare mai largă din România.

Exista un arbitraj complicat în cazul scriitorilor. Doar trei dintre cei socotiți și astăzi impor­tanţi: Maiorescu, Delavrancea şi Duiliu Zamfirescu, figurau printre membrii Academiei. Aceștia erau recunoscuți de către critica literară și public, şi era certificată „rezistenţa” lor în faţa posterităţii. Arbitrajul este mult mai simplu în ceea ce priveşte ierarhia istoricilor. Şase dintre ei beneficiau de o consideraţie aparte. Toţi erau membri ai Academiei. Şi cu toţii sunt recunoscuţi şi astăzi ca vâr­furi ale istoriografiei româneşti. În ordinea vârstei, s-au remarcat: Alexandru D. Xenopol, Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan, Nicolae Iorga, Constantin Giurescu, Vasile Pârvan.

Xenopol a fost cel care, din primul moment, a cerut insistent intrarea imediată în război, alături de puterile Antantei, pentru eliberarea Transil­vaniei. Nicolae Iorga considera inacceptabil ca România să meargă cu Austro-Ungaria. Acesta recunoaştea „datoria” românilor faţă de Germania. Însă afirma că o datorie şi mai mare şi, în plus, sentimentul îi leagă pe români de Franţa. Iorga și-a propus să dedra­matizeze scenariul ameninţării ruse şi pericolului panslavist. Dar, cu privire la intrarea efectivă în acţiune, se arăta rezervat, lăsând guvernului deplina libertate de a decide în această ches­tiune.

Onciul, Bogdan şi Giurescu s-au afirmat în pură descendenţă junimistă şi în strânsă relaţie cu Convorbirile literare, cărora Bogdan le-a fost un timp director. Aceștia păstraseră un „aer de familie” şi o anume sensibilitate cul­turală orientată mai mult spre spaţiul german.

În grupul restrâns al celebrităţilor istoriografice, „germanofilii” au dominat numeric. Nu însă şi în ceea ce priveşte intensitatea manifestărilor şi audienţa. Aceștia erau deosebit de tăcuți, excepție făcând o faimoasă conferinţă a lui Pârvan, care a stârnit scandal. Ceilalţi erau deosebit de activi. În primele luni de război, Xenopol și-a multiplicat intervenţiile proantantiste, rărite apoi din pricina bolii. Iorga şi-a făcut o tribună naţională din gazeta sa, Neamul românesc, în care și-a publicat nenumărate articole.

Dintre ceilalţi istorici, Onciul era iniţial ezitant, dar s-a arătat treptat tot mai „germanofil”. Pârvan a adunat o mulțime de argumente în sprijinul neutralităţii, după care, simţindu-se neînţeles, s-a închis într-o tăcere semnificativă. Bogdan şi Giurescu nu au ieșit, în vremea neutralităţii, în afara strictei lor spe­cializări. Apoi, ca şi Onciul, au rămas la Bucureşti sub ocupaţie, adaptându-se noilor condiţii, ca şi cum istoria ar fi dat deja verdictul.

Dintre istorici, profesori universitari mai erau Ioan Ursu şi Orest Tafrali, la Iași, ambii angajaţi în publicistica antanto­filă, iar la Bucureşti, George Murnu, cu o orientare similară. Deşi va deveni profesor universitar abia după război, la Cluj, Alexandru Lapedatu îşi câştigase o recunoaştere profesională. Atitudinea lui „neutră”, în anii neutralităţii, s-a arătat net antan­tofilă din momentul intrării României în război.

Dintre istoricii neprofesionişti sau neuniversitari, se bucurau de o apreciere aparte, chiar în rândul specialiştilor, Radu Rosetti şi Ioan C. Filitti. Aceștia au și astăzi un loc recunoscut în istoriografia românească. Ambii erau de orientare germanofilă constantă şi declarată, susţinută şi prin publicaţii. Ca şi scriitorii, istoricii apar împărţiţi oarecum egal între orientările divergente.

Tot „germanofili” erau şi cei doi profesori suplinitori ai Facultăţii de Filosofie şi Litere din Bucureşti, reprezen­tând domenii conexe istoriei: Alexandru Tzigara-Samurcaş, la Istoria artelor, şi Constantin Litzica, la Studii bizantine. Sub ocupaţia germană, cel dintâi a fost prefect de poliţie. Al doilea, un apropiat al junimiştilor şi harnic colaborator la Convorbiri literare, pentru scurt timp a fost gerant al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii.

Academia Română era împărțită în perioada neutralității. Pe lângă misiunea ei literară şi ştiinţifică, a fost concepută în ideea promovării unităţii româneşti, prin cultură. Această orientare națională este ilustrată de locul, oarecum „disproporţionat”, acordat studiilor istorice şi filologice, precum şi de alegerea membrilor săi din toate provinciile româneşti, inclusiv din cele aflate în afara graniţelor României.

Totuși, în anii războiului, nici membrii Academiei nu s-au putut pune de acord cu privire la definirea interesului naţional. „Germanofilii”, cel puţin în varianta neutralistă, erau mai numeroşi decât partizanii intervenţiei împotriva Austro-Ungariei. Ponderea lor se explică şi prin influenţa deci­sivă pe care au avut-o în „recrutarea” academicienilor. Printre aceștia se numărau: Titu Maiorescu, cu un lung şir de junimişti mai vechi sau mai noi după el, şi Dimitrie A. Sturdza, şef liberal şi prim-ministru în mai multe rânduri, dar şi secretar general al Academiei, şi el cu o netă orientare.

Dintre cei 36 de membri ai Academiei, la secţia literară s-au remarcat: Ioan Bianu, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Alexandru Philippide, Sextil Puşcariu, academician român şi ofiţer austro-ungar, şi Duiliu Zamfirescu. La secţia istorică, erau incluși: Ioan Bogdan, Constantin Giurescu, Vasile Mangra, episcop transilvănean, viitor mitropolit, adept al unei înţelegeri cu autorităţile ungare, Simion Mehedinţi, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan. La secţia ştiinţifică, s-au evidențiat: Grigore Antipa, Victor Babeş, Ludovic Mrazec, Ion Simionescu.

Antantofili declaraţi erau: Barbu Delavrancea, Nicolae Iorga, A.D. Xeno­pol, generalul Grigore Crăiniceanu, C.I. Istrati, doctorul Gheorghe Marinescu, Gheorghe Ţiţeica. Au existat şi academicieni, în special printre cei foarte vârstnici, ale căror opţiuni erau mai greu de identificat.

Când Coşbuc a fost ales membru al Academiei, Mihail Dragomirescu a aruncat o săgeată înveninată la adresa distinsului for, afirmând că poetul n-ar fi avut nicio şansă, dacă i-ar fi combătut pe germani asemenea lui Octavian Goga. Goga însuşi fusese pro­pus pentru acelaşi fotoliu, dar, se vede, a fost prea marcat de ati­tudinea lui politică. Era greu de spus dacă aşa au stat lucrurile. Percepţia asupra Academiei, ca instituţie, era că aceasta s-ar fi înstrăinat de idealul naţional, deşi avea menirea să-l promo­veze. Academia „tace”, era şi reproşul profesorului antantofil Ermil Pangrati.

Percepţia asupra Academiei, ca instituţie, era că aceasta s-ar fi înstrăinat de idealul naţional, deşi avea menirea să-l promo­veze. Academia „tace”, era şi reproşul profesorului antantofil Ermil Pangrati. Într-adevăr, Academia, ca instituţie, nu s-a pronunţat în anii războiului. Doar cu prilejul intrării României în conflict, Barbu Delavrancea a ţinut în faţa colegilor săi un discurs înflăcărat, primit cu aplauze frenetice şi ovaţii. Indiferent de opiniile individuale, momentul pretindea un gest de solidarizare.

În timpul ocupaţiei, au rămas la Bucureşti zece academicieni: Antipa, Babeş, Bianu, Bogdan, Coşbuc, Giurescu, Maiorescu, Mehedinţi, Onciul şi Ţiţeica. Mai puţin ultimul, toţi ceilalți erau cu orientare „germanofilă” sau neutralistă. Alţii, cu vederi similare, precum Pârvan, Mrazec, Negruzzi sau Zamfirescu au plecat în refugiu. Bogdan, ca vicepreşe­dinte, şi Bianu, în calitate de locţiitor al secretarului general şi bibliotecar, au asigurat funcţionarea cât de cât normală a instituţiei.

În tot ce ţine de „idealul naţional”, istoricii s-au obişnuit şi şi-au obişnuit şi cititorii cu un anume gen de clişee. Se crea impresia că naţiunea română ar fi fost pre­ocupată de soarta românilor aflaţi sub stăpânire străină şi ar fi susţinut mişcarea pentru Unire. O asemenea înţelegere a lucrurilor se poate raporta la opinia publică. Dar nu e nicidecum valabilă pentru toţi românii. Doar pentru o parte a lor.

Constantin Argetoianu înfăţişează în memoriile sale reacţia sau, mai bine zis, lipsa de reacţie a ţăranilor. Octavian Goga, refugiat din Ardeal, tocmai pentru a susţine lupta pentru Unire, solicita votul acestora, în încercarea de a intra în Parlament: „Ce m-a impresionat mai mult în această campanie electorală, spune memorialistul, şi subliniază, e că n-am putut deştepta interesul ţărănimii pentru cauza naţională. Când le vorbeai de Ardeal, de suferinţele fraţilor de peste munţi, te ascultau cu smerenie, dar nimic pe faţa lor nu arăta cea mai mică emoţie, cel mai mic sentiment.”

Preţul mâncării, scumpetea uneltelor şi a traiului, împărţirea pământurilor despre care se zvonise, erau singurele lucruri cu care te puteai apropia de sate, indiferente faţă de «idealul naţional» şi ostile oricărui război, care pentru ţărănime se rezuma în două noţiuni: concentrare şi rechiziţii. Ţăranul român s-a bătut foarte bine, a fost un admirabil soldat, fiindcă din fire e nepăsător, răbdător şi supus – dar a intrat în război fără nicio vlagă. Ţăranii de la câmp, aproape că nici nu ştiau de existenţa Ardealului şi ceea ce se petrecea sau nu se petrecea dincolo de munţi, le era cu totul indiferent.

Un alt contemporan al evenimentelor, lingvistul Iorgu Iordan, face distincţia între opinia publică şi comunitatea naţio­nală văzută în totalitatea ei: „ Se poate afirma că majoritatea, poate chiar marea majoritate a opiniei publice româneşti era pentru intrarea în război alături de «aliaţi». Raportat la întreaga populaţie a ţării, chiar cu excluderea copiilor şi adolescenţilor, numărul partizanilor acestei politici era destul de limitat. Căci, afară de ţărănime şi de muncitorimea organizată, care se pronunţa, prin reprezentanţii ei autorizaţi, contra războiului, rămâneau să se manifeste, într-un fel ori altul, intelectualii.

„Nu e nevoie să înmulţim referinţele pentru a fi lămuriţi în privinţa lipsei de orientare a marii majorităţi a populaţiei. De altfel, potrivit recensământului dinaintea războiului, 60% dintre români erau analfabeţi, cei mai mulţi la sate, dar o bună treime şi din mediul urban. În aceste condiţii, ce să mai vorbim despre cul­tura politică? Manipularea masivă a voturilor este o constantă, cu majorităţi zdrobitoare acordate, fără discernământ, guvernului care organiza alegerile. La fel, şi în marea alegere a războiului, masa populaţiei avea să se lase în voia factorilor de decizie,” spunea Iorgu Iordan.

În interiorul marelui cerc al populaţiei româneşti, cercul opiniei publice era incomparabil mai îngust. Erau cei care se interesau, cu mai multă sau mai puţină competenţă, de pro­blemele naţionale şi politice. Aceștia aveau punctele lor de vedere: persoane cel puţin cu studii secundare, precum funcţionari, studenţi, profesori, jurnalişti, ofiţeri. Era o cifră de ordinul câtorva procente, nu prea multe sute de mii, din cei peste 7 milioane de locuitori ai ţării. Doar 15% dintre românii ştiutori de carte depăşeau nivelul şcolii pri­mare.

În marea ei majoritate, opinia publică era „pro-Transilvania” şi francofilă, aşadar, pentru intrarea României în război ală­turi de ţările Antantei. O bună mărturie este cea a „ger­manofilului” I.C. Filitti, care nota în jurnalul său următoarele: „Opinia publică şi presa – aproape unanime pentru Tripla Înţelegere. Am publicat o broşură intitulată Cu Tripla Alianţă. Ziarele tac mute. Librarii nu îndrăznesc s-o ia spre vânzare. Cei ce au primit-o sunt furioşi şi o atribuie unui jidov plătit, unui func­ţionar al legaţiei austriace, urii lui Marghiloman.”

În amintirile lui, generalul Radu R. Rosetti este la fel de categoric atunci când se referă la starea de spirit a armatei: „Afară de câţiva din şefii cei mari, care aveau alte convin­geri sau nu voiau să-şi arate convingerile pe faţă, toţi cei din Marele Stat-Major, de la gradul de locotenent-colonel (inclu­siv) în jos, erau făţiş pentru un război contra Austro-Ungariei, cu scopul de a elibera Transil­vania de sub jugul unguresc.”

Ziarele şi revistele care au apărut în România, în anii neutralită­ţii, au reflectat distincţia dintre opinia publică masiv antantofilă şi elita intelectuală, împărţită oarecum egal între opţiunile divergente. Perioada următoare, a ocupaţiei în sud şi a retragerii autorităţilor şi armatei în Moldova, a stat sub semnul presiunii factorului politic şi militar, care a lăsat prea puţin loc manifestării libere a ideilor.

Presa de larg tiraj era antantofilă, expri­mând sentimentul opiniei publice. În această categorie se încadra ziarul Adevărul, cu ediţia sa matinală Dimineaţa, şi Universul. Tonul era mai virulent şi mai constant la Adevărul și ceva mai moderat la Universul, care se voia un mare ziar de informaţie. Uni­versul a contribuit la propaganda pentru Antanta şi pentru Transilvania. Acestor mari cotidiene li se adăugau şi alte ziare de orientare similară. Cele mai ofensive, exprimând poziţii de partid, erau: Epoca lui Nicolae Filipescu şi Acţiunea, condus de Victor Ionescu, fratele lui Take Ionescu.

Un consorţiu german a cumpărat ziarele Minerva şi Seara. Primul a fost cumpărat de la Grigore Cantacuzino, om poli­tic conservator, adept al aripii Marghiloman. Celălalt a fost achiziționat de la Alexandru Bogdan-Piteşti, proprietarul declarat, dar conside­rat a fi în fapt tot omul lui Grigore Cantacuzino. Seara avu­sese încă de la începutul războiului o atitudine germanofilă. Minerva, dimpotrivă, a fost foarte filofranceză, apoi a virat brusc spre Germania. O parte a redactorilor săi au abandonat publicația. Cu această atitudine a început declinul cotidianului, până la dispariţia acestuia, odată cu intrarea României în război.

Ziarele „germanofile”, puţin solicitate, boicotate şi cu redacţiile uneori agresate de „publicul indignat”, nu s-ar fi putut menţine fără infuzia de bani germani. La începutul perioadei neutralității, cu ase­menea fonduri, a fost înfiinţat ziarul Ziua. Patronul acestuia a fost Ottokar Schlawe, supus german, profesor la Şcoala de poduri şi şosele şi preşedinte al comunităţii evanghelice din Bucureşti. A fost trecut de poliţie pe lista spionilor în slujba Germaniei. La ziarul Ziua a scris, timp de aproape un an, Ioan Slavici.

Libertatea a fost un ziar scos de Bogdan-Piteşti, se presupune, tot cu bani nemţeşti, şi sub redacţia lui Tudor Arghezi şi Gala Galaction. Strategia Libertăţii, anunţată în articolul-program „Ce voim”, din primul număr, era aceea de a pune reformele sociale şi politice, ­„idealul social”, înaintea „idealului naţional”. Director politic a fost iniţial bătrânul politician Nicolae Fleva, zis şi „tribunul”, pentru arta sa de a agita masele. Acesta îşi încheia astfel cariera, după ce trecuse prin toate partidele. După mai puţin de o lună a demisionat, continuând însă să publice la ziar. Direcţia efectivă îi revenea lui Arghezi.

O vehementă campanie antirusă şi pentru eliberarea Basarabiei desfăşura Moldova, ziar editat sub patronajul lui P.P. Carp, în cel de-al doilea an al neutralității. „Vrem război” era titlul articolului de fond, cu precizarea: „Vrem război cu Rusia”. Înainte, gazeta lui Ion Bacalbaşa, apropiat de conservatorii din jurul lui Mar­ghiloman, pleda pentru neutralitate, la fel şi Dreptatea, ziarul lui I. Protopopescu-Pake, care avusese un puternic început antantofil, la care renunțase.

Oficialul conservatorilor lui Marghiloman era Steagul, care a apărut în primul an al neutralității. Iniţial a fost fără concesii „ger­manofile”, din dorinţa de a păstra unitatea partidului, cât şi datorită directorului său, antantofilul Constantin Bacalbaşa, fratele „germanofilului” Iancu Bacalbaşa, de la Înainte. Ziarul a evoluat însă, ca şi Marghiloman, spre o neutralitate cu accente tot mai „germanofile”. În cel de-al doilea an al netralității, C. Bacalbaşa s-a retras, ajungând director Andrei Corteanu, un apropiat al lui Marghiloman, orientat spre Puterile Centrale.

Pe lângă aceste publicaţii, toate din Bucureşti, trebuie menţionate și gazetele „germanofile” din Iaşi. Erau destul de influente în acel mediu favorabil. Iaşul, patronat de Constantin Meissner, reflecta linia politică Marghiloman. La fel şi Opinia lui Al. Bădărău, din momentul despărţirii acestuia de Take Ionescu. Neutraliste erau şi publicaţiile socialiştilor, Lupta şi Jos războiul, care se pronunţau vehement împotriva războiului impe­rialist, subvenţionate de germani. Însă tirajele tuturor ziarelor „germanofile” sau neutraliste nu atingeau nici pe departe tirajele marilor cotidiene antantofile.

Într-o Românie care „cedase” în faţa civilizaţiei occidentale, adoptând până şi grafia latină, biseri­ca ortodoxă era văzută ca reprezentând ultima linie de apărare a specificului naţional românesc. Poporul român era singurul popor ortodox care scria cu caractere latine. Arhiepiscopul Netzhammer a purtat convorbiri foarte instructive pe această temă cu diverşi oameni de stat români. Interesant este de constatat că greco-catolicii erau priviţi în vechiul Regat cu multă neîncredere.

Un rol curios în agitaţiile ecleziastice şi politice din vremea războiului l-a jucat Marius Theodorian-Carada, avocat şi om politic, nepot de soră al lui Eugeniu Carada. Timp de decenii a fost eminenţa cenuşie a Partidului Naţional Liberal. El însuşi a început prin a face politică liberală. Dar din primul an al netralității, s-a ală­turat conservatorilor lui Marghiloman. A susţinut politica de neutralitate, dar cu o vădită înclinare spre Puterile Centrale. A denunțat pericolul rusesc, atragând atenţia asupra simpatiei Franţei şi Angliei faţă de unguri. Cheia rezolvării problemei transilvănene o vedea în sprijinul Germaniei.

Preocuparea majoră a lui Theodorian-Carada a fost poli­tica religioasă. A fost cel mai mare specialist al ţării în drept ecleziastic. Acesta trecuse la catolicism, în varianta „unită”, şi considera că aceasta era calea pentru ortodoxia românească.

Sub ocupaţie, a avut loc o lovitură de teatru la Mitropolie. Susţinut de mai mulţi episcopi şi arhierei ortodocşi, „unitul” Theodorian-Carada este numit secretar al Mitropoliei, în ultimul an al Primul Război Mondial. S-a iscat printre ortodocşi un imens scandal, mai ales că proaspătul numit înţelegea să se pună imediat pe trea­bă. Prima măsură urma a fi introducerea calendarului grego­rian, ceea ce semăna cu un pas spre catolicism. A fost nevoit să demisioneze după doar câteva zile. Numirea lui Theodorian-Carada, cu susţinere chiar din interiorul Bisericii Ortodoxe, pune problema atitudinii acesteia în „timpuri grele”, pe prea uşoara ei acomodare cu orice stăpânire lumească.

Cu puţin înainte de a fi ales deputat în Parlamentul lui Marghiloman, Theodorian-Carada i-a înmânat prim-ministrului un memoriu privitor la Biserica ro­mână din Dobrogea, provincie pierdută de România prin pacea separată. Şi de data aceasta, Theodorian-Carada găsise soluţia. Pentru a-şi apăra identitatea faţă de bulgari, „românii din Dobrogea să se declare uniţi cu Roma”. Până la urmă, Dobrogea s-a reîntors la România, iar românii dobrogeni au rămas ortodocşi.

În cazul Bisericii Ortodoxe, nu de „germanofilie” a putut fi vorba, ci de supunere. Punctul cel mai înalt al supunerii, sau cel mai jos, a fost atins odată cu intrarea României în război. Mai mulţi ierarhi ai Bisericii, în frunte cu însuşi mitropolitul Conon, şi-au pus semnătura pe un mani­fest. Acest manifest a fost solicitat de ocupantul german şi pus în lucru de Virgil Arion, „gerantul” de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Prin acesta se urmărea demoralizarea armatei române. Intitulat Chemarea Mitropolitului primat, manifestul a fost aruncat în tranşeele din Moldova.

Discuţia despre Biserica Catolică este îndreaptată spre problematica „străinilor” din România. În contrast cu satul, carac­terizat printr-o accentuată „puritate” etnică şi omogenitate religioasă şi culturală, oraşul românesc a fost prin excelenţă cosmopolit. Prea puţini dintre ei căpătaseră cetăţenia română. Erau, cel mai adesea, cetăţeni austro-ungari sau, pur şi simplu, „fără protecţie”. Având origine di­ferită, religie diferită, fiind mozaici, catolici, protestanţi, fără cetăţenie română, aceștia erau receptaţi ca străini, încă insuficient integraţi în comunitatea românească.

Pe la începuturile modernității, nota cosmopolită era predominant sud-est europeană, prin prezenţa grecilor, pre­cum şi a armenilor şi slavilor balcanici. O sută de ani mai târziu, în preajma Primului Război Mondial, deveniseră mult mai numeroşi cei originari din Europa Centrală: evrei, veniţi în marea lor majoritate din Galiţia, provincie a monarhiei habs­burgice, maghiari, austrieci şi germani.

Cu integrarea „celorlalţi”, românii au avut o mare dificultate, generată atât de particularităţile acelora, cât şi de pro­priul exclusivism etnic, cultural şi religios. Până şi astăzi, se face o distincţie netă între români şi unguri sau ţigani. Totuși, aceşti „străini” au jucat un rol-cheie în modernizarea României, în sectoarele cele mai dinamice ale vieţii citadine, iniţial slab reprezentate de elementul autohton.

Evreii au ajuns foarte numeroşi în oraşele din Moldova, chiar majoritari în unele dintre ele. Dar numărul lor a crescut şi în sudul ţării. În Iaşi, înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, 42% dintre locuitori erau evrei. În Bucureşti, evreii reprezentau aproape 13%. Socotind şi celelalte grupuri minoritare, în prin­cipal unguri şi germani/austrieci, se poate aproxima populaţia „neromânească” a Capitalei la un sfert din numărul total al locuitorilor. Recensămintele şi celelalte date statistice din epocă nu departajează pe naţionalitate, ci doar în funcţie de cetăţenie şi de religie.

Evreii prezentau o situaţie ceva mai complicată. După război, s-au ridicat multe acuze împotriva lor, pentru colaborarea cu ocupantul. De fapt, mai mult decât ungurii sau germanii, evreii chiar voiau să se integreze în societatea românească, unii până la asimilare. Intelectualii lor se exprimau româneşte şi mulţi adoptaseră nume de factură românească. S-au remarcat şi câteva personalităţi culturale de prim rang, şi cu deosebire în domenii specific româneşti. Apăruse şi o primă generaţie de scriitori români evrei, care anunţa deja efervescenţa literară „româno-evreiască” din perioada interbelică.

Poziţia evreilor în raport cu războiul nu se poate reduce la o singură opţiune. Un exemplu este ziarul Adevărul, cel mai constant susţinător al Antantei, care era scris în mare măsură de jurnalişti evrei. Unul singur dintre ei, Beno Brănişteanu, împărtăşea opinia cealaltă, a „germanofililor”. Cei mai mulţi evrei erau însă progermani. Proveneau, în majoritate, din Austro-Ungaria, iar cei care veneau din Rusia nu aveau motive să iubească această ţară, cu persecuţiile şi pogromurile sale. Dialectul pe care-l vorbeau, era un dialect al limbii germane. Cultura lor europeană provenea predominant din surse germa­ne.

Profilul predominant central-european al minorităţilor a marcat şi atitudinea lor în anii războiului. Ungurii şi germanii/austriecii au ţinut de la bun început partea ţărilor lor de origine. Fiind destui români „germanofili”, ar fi fost prea de tot să se pretindă germanilor să nu fie. O asemenea alegere părea suficient de evidentă pentru a fi puşi sub o stric­tă urmărire, încă din primele momente ale războiului. S-au păstrat, întocmite de Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale şi minuţios caligrafiate, „Tablourile de spioni şi suspecţii de spionaj în serviciul Germaniei aflaţi în Bucureşti”.

93 de persoane au fost considerate spioni dovediţi în favoarea Germaniei şi nu mai puţin de 216 sus­pecți de spionaj. Aceștia erau, în majoritate, supuşi germani şi austro-ungari, dar şi câţiva români, precum şi evrei. Dintre evrei, unii erau supuşi ruşi. Lista cealaltă, a celor aflaţi în serviciul Austro-Ungariei, cuprindea 94 de spioni, inclusiv câţiva români. Printre aceștia se afla şi Ioan Slavici, „român supus austriac”, considerat pur şi simplu „spion”, nici măcar doar „bănuit”. „Suspecţii de spionaj”, în cazul Austro-Ungariei, erau în număr de 431. Un total de peste 800 de persoane, numai pentru Bucureşti.

Evoluţiile menţionate trebuie luate în considerare atunci când se analizează alegerea României. Desigur, lucrurile au ieşit bine în cele din urmă, chiar mai bine decât în cele mai opti­miste previziuni, dar puteau ieşi cu totul altfel. Opţiunea pen­tru Transilvania nu ar fi avut niciun sens în afara unei judecăţi cu privire la mersul general al războiului. România fusese timp de decenii aliată cu dubla monarhie, într-o vreme când situaţia românilor din Transilvania nu era bună. Această alianţă a oferit micului regat un grad apreciabil de siguranţă

Dacă Puterile Cen­trale ar fi câştigat, aceasta ar fi dus la un dezastru, cum, într-o primă fază s-a şi întâmplat, prin ocupaţia germană şi pacea de la Bucureşti. În loc să obţină Transilvania şi Bucovina, România pierdea Dobrogea şi fâşia munţilor, şi se trezea ruinată şi înfeudată economic şi politic Austro-Ungariei şi Germaniei. Din fericire, deşi România a pierdut războiul, aliaţii săi l-au câştigat. România şi-a obținut astfel revendicările teri­toriale.

Intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale a avut o evidentă justificare din punctul de vedere al proiectului naţional românesc. Totuşi, exista şi cealaltă alegere: Basarabia, alături de Puterile Centrale. Era pasul decisiv spre unirea Transilvaniei cu România şi crearea României Mari, un stat naţional care s-a dovedit viabil. Toate evoluţi­ile din regiune mergeau în sensul dezmembrării imperiilor şi afirmării entităţilor naţionale.

Dar există şi o altă faţetă care nu poate fi ignorată, dacă se vrea ridicarea istoriei mai sus de simplul discurs patriotic. Se mai spera încă în evo­luţia Austro-Ungariei spre o comunitate de naţiuni egale, nucleu al unei viitoare Europe Unite. Erau români transilvăneni care credeau într-un asemenea proiect. Dispariţia acestui mare stat a fost de natură să creeze un vid de putere în Europa Centrală, netezind ulterior calea expansiunii naziste şi mai ales dominaţia de o jumătate de secol a Uniunii Sovietice.

Dosarul ostaticilor oferă un alt exemplu de judecată unila­terală. Germanii au internat un număr de persoane, îndeosebi intelectuali, jurnalişti, oameni politici sau rude ale acestora. Este un subiect asupra căruia s-a insistat în istoriografia româ­nească, evident în defavoarea ocupanţilor. Dar spiritul critic dispare atunci când e vorba, mult mai discret, despre ostaticii luaţi de autorităţile române. Îndată după intrarea în război, s-a procedat la deportarea în judeţul Ialomiţa a cetăţenilor statelor cu care România se afla în conflict. Aceștia erau, în majoritate, supuşi austro-ungari.

Nu este corect ca, pornind de la rezultatele ştiute, să considerăm că Brătianu a gândit bine, în timp ce susţinătorii opţiunii opuse ar fi gândit prost. S-a întâmplat ca Brătianu să aibă dreptate, a tras cartea câştigătoare. Dar cartea câștigătoare putea la fel de bine să fie şi cealaltă.

Tratatul nu a atras cooperarea României în război. Motivul era că nu Austro-Ungaria fusese cea atacată. De aici însă, şi până la a porni război împotriva fostului aliat, era o mare distanţă. Prea multe motive de tot felul au determinat România să îşi tot schimbe alianţele, când cu unii, când cu alţii, ceea ce i-a creat nedorita reputaţie de partener nesigur.

Intrarea în război de o parte sau de alta avea obiec­tive precise: Transilvania şi Bucovina pentru unii, pentru alţii Basarabia şi iarăşi Bucovina, în măsura în care austriecii ar fi cedat-o ca preţ al colaborării. Neutralitatea prezenta ţinte mai puţin precise, dar s-ar fi putut dovedi o soluţie demnă de urmat. Mai prudentă şi poate nu lipsită de beneficii. Ar fi scutit România de imense pierderi umane şi materiale. Contează viaţa oamenilor, a fiecărui om în parte, nu numai marile proiecte naţionale. De altfel, nu era deloc sigur că războiul, cu o tabără sau alta, va fi câştigat.