Armata Română
autor Moise Gheorghe, august 2016
După încheierea Războiului de Independență, România nu a mai participat la niciun conflict. Astfel, armata română s-a aflat la sfârșitul unei perioade de aproape 40 de ani de pace. Lipsurile armatei române s-au evidențiat prin participarea la al doilea război balcanic.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
După încheierea Războiului de Independență, România nu a mai participat la niciun conflict. Astfel, armata română s-a aflat la sfârșitul unei perioade de aproape 40 de ani de pace. Lipsurile armatei române s-au evidențiat prin participarea la al doilea război balcanic. Nu a avut loc, însă, o analiză serioasă și responsabilă a tuturor aspectelor, iar măsurile întreprinse au fost departe de necesități. Reorganizarea în grabă a armatei în ziua premergătoare intrării în război nu a avut rezultatele dorite. Au fost necesare șocul botezului focului și munca misiunii militare franceze.

Pentru a doua oară în istoria statului român modern, Marele Cartier General a fost constituit după intrarea României în Primul Război Mondial. A avut loc divizarea Marelui Stat Major în două componente. Prima componentă a fost Marele Cartier General, organ superior de concepție și conducere a operațiilor militare. A depins de comandamentul de căpetenie - regele Ferdinand I. A doua componentă a reprezentat-o Marele Stat Major, partea sedentară. Acesta a fost subordonat Ministerului de Război, cu atribuții în zona interioară, în problemele privind recrutarea și mobilizarea.

Dotarea armatei cu armament după Războiul de Independență s-a făcut în cea mai mare parte prin achiziții din străinătate. Regatul României a aderat la Tripla Alianță. Din acest motiv achizițiile s-au făcut cu precădere de la firmele germane - pentru armamentul de artilerie - și austriece - pentru armamentul ușor de infanterie. Înzestrarea aeronauticii și a marinei militare s-a făcut prin intermediul firmelor franceze, britanice și italiene.

Din punct de vedere sanitar, atât țara, cât și armata au prezentat o serie de neajunsuri. Pentru rezolvarea acestei chestiuni, regele Ferdinand I a promulgat legea referitoare la Serviciul sanitar al armatei. Acest act a fost iniţiat de către Ion I.C. Brătianu, în calitate de Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Război. La scurt timp, a fost înfiinţat Comitetul Central Sanitar. Rolul acestuia era de a studia, organiza şi pregăti teritoriul ţării, din punct de vedere sanitar, în eventualitatea intrării României în război.

În armata română din Primul Război Mondial au luptat și soldați voluntari proveniți din Transilvania și Bucovina. Aceștia erau fugiți din Imperiul Austro-Ungar pentru a nu fi mobilizați, căzuți prizonieri ori s-au predat rușilor, apoi românilor din Vechiul Regat. Toți au participat la lupta pentru întregirea României.

La izbucnirea războiului, armata Română nu a putut fi instrumentul de forță pentru atingerea scopurilor naționale. Nivelul capacității de luptă era scăzut. Această stare de fapt s-a datorat neglijării permanente a armatei de către politicieni. După cum a arătat istoricul Constantin Kirițescu, „evenimentele politice din ultimul timp arătaseră că armata noastră avea lipsuri care-i micșorau puterea de luptă. Considerații de ordin politic - legăturile noastre cu puterile Triplei Alianțe – o făceau să pară inutilă; considerații de ordin financiar o făceau să pară imposibilă.”

Încă din perioada neutralității, Marele Stat Major a elaborat mai multe planuri de campanie, sub forma unor ipoteze. Una dintre acestea, „Ipoteza Z", a devenit planul de campanie al armatei române. În plan a fost preconizată ofensiva generală peste Carpați, pentru a zdrobi inamicul din Transilvania. Acestui scop strategic i-a fost destinată majoritatea forțelor, adică trei din cele patru armate române. Numărul a reprezentat 80% din efectiv. Cealaltă armată urma să intre în defensivă pe frontul de sud timp de zece zile. Apoi, trebuia să treacă la ofensivă în Dobrogea, împreună cu un corp de armată rus.

O contribuție importantă la reorganizarea și instruirea superioară a armatei române au avut-o ofițerii, subofițerii și soldații din misiunea militară franceză. Gruparea franceză a fost condusă de generalul Henri Berthelot și trimisă de aliați la cererea guvernului român. Unii dintre membrii acesteia au luptat și au căzut alături de ostașii români în marile bătălii de pe frontul din sudul Moldovei.

Cea mai înaltă structură a armatei române în Primul Război Mondial a fost Marele Cartier General. Sarcina sa a fost de a conduce, la nivel strategic, operațiunile militare ale armatei române. Marele Cartier General a fost o structură de comandă temporară, existentă numai pe timp de război. Se constituia la declararea mobilizării și se desființa la finalul războiului sau campaniei militare pentru care a fost creată.

După intrarea României în război, Marele Stat Major s-a împărţit în două. Marele Cartier General, organ superior de concepţie şi conducere a operaţiilor, a depins direct şi imediat de comandamentul de căpetenie - Regele Ferdinand I. Marele Stat Major a reprezentat partea sedentară, fiind subordonat Ministerului de Război. A avut atribuţii în zona interioară, în problemele privind recrutarea şi mobilizarea efectivelor, precum şi în mobilizarea economică.

Primul șef al Marelui Cartier General al armatei române din timpul Marelui Război a fost generalul de divizie Vasile Zottu. Cu puțin timp înainte de începerea războiului, acesta a fost trecut în rezervă, datorită vârstei. În aceeași zi, a fost concentrat și numit șef al Statului Major General. După dezastrul din bătălia de la Turtucaia a fost înlocuit din funcție. Peste câteva săptămâni, Zottu s-a sinucis în locuința sa din București.

Conducerea efectivă a Marelui Cartier General în primele luni de război a avut-o generalul de brigadă Dumitru Iliescu. Acesta l-a suplinit pe Vasile Zottu, afectat de probleme de sănătate. După sinuciderea lui Zottu, Iliescu i-a preluat funcția, mulțumită și relației personale cu prim-ministrul Ionel Brătianu. Corpul de generali români i-a contestat autoritatea morală de a conduce Marele Stat Major, considerând că-i lipsesc calitățile de strateg și de ofițer de stat major. Demis, Dumitru Iliescu a fost trimis la Paris, ca reprezentant al Marelui Cartier General pe lângă Antanta.

Al treilea șef al Statului Major General, într-un interval de trei luni, a fost generalul de corp de armată Constantin Prezan. El a fost preferat de regele Ferdinand și de premierul Brătianu, în defavoarea generalului Alexandru Averescu. Nicolae Iorga a constatat o realitate, atunci când aprecia că „Armata și‑a găsit un șef adevărat în calma siguranță a generalului Prezan”.

Primele obiective și realizări ale generalului Prezan în funcția de conducere au fost: relocarea comandamentelor, unităților și marilor unități în teritoriul dintre Prut și Siret și crearea cadrului de colaborare cu Misiunea Militară Franceză. Acestora li s-a adăugat reglementarea relațiilor cu conducerea militară rusă. Despre generalul Prezan, I. G. Duca nota: „prin firea sa blajină, prin temperamentul său conciliant, prin lealitatea sa, a reușit să impună comandamentului rusesc respectul cuvenit și să evite ciocniri inutile și violente”.

Generalul Constantin Prezan a reușit să pună ordine în Marele Cartier General. A aplanat conflictele dintre liderii politici și cei militari, pe subiectul eșecurilor de la începutul campaniei militare a României. Prezan a format o echipă de stat major capabilă, în care au fost folosiți ofițeri tineri și energici, precum maiorul Ion Antonescu, dar și cadre cu experiență, precum generalii Alexandru Averescu și Constantin Christescu. Acesta din urmă a îndeplinit funcția de subșef al Marelui Cartier General.

În ultimul an de război, în condițiile ieșirii Rusiei din război, generalul Constantin Prezan a fost pensionat. Locul său a fost ocupat de generalul de divizie Constantin Christescu. Acestuia i-a revenit sarcina de a redimensiona forțele armate în cadrul impus de Puterile Centrale. În același timp, Christescu trebuia să pregătească documentele de stat major și armata, în perspectiva reluării operațiilor împotriva Puterilor Centrale, în momentul considerat oportun de autorități.

După încheierea Primului Război Mondial, statul român a pornit o campanie de construire de mausolee și monumente închinate eroilor din cei trei ani de lupte. Cei care au murit pentru patrie proveneau din toate categoriile socio-profesionale, de la generali până la soldați obișnuiți.

Eremia Grigorescu s-a născut în anul 1863, într-un sat de lângă Târgu Bujor, în familia unui învățător de țară. În timpul Primului Război Mondial a îndeplinit funcții de comandant de divizie și de armată. A fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa III și clasa II, fiind unul din cei patru ofițeri români distinși cu această clasă. Pe placa sa tombală este inscripționat: „Străjerii de la Poarta Moldovei, care au pus stavilă poporului vrăjmaș făcând stâncă împrejurul meu, au scris cu sânge pe crestele de la Slănic, Oituz și Cașin: «Pe aici nu se trece!»”.

Generalul Stan Poetaș s-a remarcat în mai multe momente cruciale ale luptelor de pe teritoriul României. Colonel fiind, a luptat eroic în bătălia de la Topraisar, în Dobrogea, împotriva germanilor și bulgarilor. După război, a fost ucis de partizanii bolșevici în Basarabia.

Ioan Dragalina s-a născut în fostul Imperiu Austro-Ungar, la Caransebeș, în anul 1860. Ioan Dragalina a demisionat din armata austro-ungară, a trecut granița în România și a fost încadrat în armata română cu gradul de sublocotenent. Divizia sa a luptat cu curaj la începutul războiului la Orșova și pe valea râului Cerna. A fost numit la conducerea Armatei 1 române care opera pe valea Jiului. Aici, le-a spus soldaților săi următoarele: „Trupa care nu înaintează, să moară pe loc!”. Rănit pe front, a murit la Spitalul Militar de la Palatul Regal din București.

Ecaterina Teodoroiu a fost supranumită „eroina de la Jiu”. Ea a fost răpusă de două gloanțe de mitralieră în piept, în bătălia de la Varnița și Muncelu, pe frontul din sudul Moldovei. Ecaterina Teodoroiu a fost prima femeie-ofițer din armata română. A luptat inițial pe valea Jiului, apoi în zona Mărășești. Deși rănită de mai multe ori și capturată de inamic, s-a întors de fiecare dată printre soldații pe care îi comanda. Ultimele sale cuvinte, adresate plutonului său, au fost: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine! Înainte! Răzbunați-mă!”.

General David Praporgescu came from a family of peasants from Turnu Magurele. He led the Corps 1 army into battle in the Olt river valley. He died on the battlefield, mortally wounded by shrapnel from a stray shrapnel, while he was moving from the Colti position towards the Plesu position on the Caineni river valley: “falling badly wounded by shrapnel, in the 1st trench line, while he was encouraging the soldiers towards a hard fight against the numerically superior enemy, dying as a hero due to the wounds received.”

Constantin Mușat a fost un ostaș român, căzut eroic în luptele de la Oituz. A luptat în defileul Predeal din jurul Brașovului și în zona Câineni. Caporalul Mușat a fost grav rănit în luptele din zona Munților Vrancei, la Râpa Roșie, fiindu-i amputat brațul stâng la Spitalul Militar din Iași. Deși a devenit invalid de război, a refuzat să fie clasat și a cerut să fie trimis din nou pe front pentru a arunca grenade cu brațul drept. În luptele de la Oituz și-a pierdut viața, în timp ce arunca o grenadă, strigând: „Grenade, băieți, grenade!”.

Cu puțini ani înainte de declanșarea primei conflagrații mondiale, armata română putea fi asemănată cu o miliție, nu cu un organism pregătit pentru un război. Numărul redus al militarilor, lipsa dotărilor moderne, nepăsarea politicienilor și lunga perioadă de pace au făcut din armata română o forță anacronică pentru conflictul care se prefigura.

România a participat la război cu patru comandamente de armată și șase comandamente de corp de armată. Cei chemați la arme și cei aflați la dispoziția armatei însumau 1.830.000 de bărbați cu vîrsta între 18 și 45 de ani. Aceștia au reprezentat circa 15% din populația României. Pentru război, armata română a mobilizat 833.758 de oameni de trupă, comandați de aproximativ 18.000 de ofițeri. Armata de operațiuni a fost alcătuită din 378 batalioane de infanterie, 299 baterii de artilerie și 104 escadroane de cavalerie. Armata mobilizată era deservită de 281.240 de cai.

Forțele de uscat au fost compuse din 23 divizii de infanterie, două divizii de cavalerie, cinci brigăzi de călărași și o brigadă de grăniceri. Diviziile 1-10 erau experimentate, încadrate cu ofițeri activi. Diviziile 11-15 erau noi, formate prin transformarea vechilor comandamente teritoriale și erau compuse din rezerviști. În preajma mobilizării s-au mai creat opt divizii, de la 16 la 23, cu o încadrare foarte slabă, de ofițeri în rezervă.

Numărul ofițerilor a fost mărit de la 8.500, în timpul războiului balcanic, la peste 19.000 în anul intrării în Marele Război. Pentru aceasta s-a sporit numărul elevilor din școlile militare și s-au creat cinci școli suplimentare pentru ofițerii de rezervă. Învățătorii au fost considerați de autorități cei mai apți pentru corpul ofițerilor de rezervă. Principiul a fost ca aproximativ toți conducătorii comunităților din viața civilă să fie transformați în lideri pe câmpul de luptă. Rezultatul a fost de doi ofițeri de rezervă la unul activ.

Artileria a fost compusă din două brigăzi de artilerie grea, un regiment și un divizion de artilerie de munte. Acestora li s-au adăugat unitățile de artilerie antiaeriană, dispunând de 113 piese. Unitățile de geniu erau constituite dintr-un regiment de căi ferate, un regiment de pontonieri și un batalion specialități, având în compunere o companie aerostație.

Cavaleria românească s-a compus, la mobilizare, din 22 de regimente. Din acestea s-au format două divizii independente, formate din câte șase regimente de roșiori, având și artilerie călare, baterii de 75 mm și cicliști. Regimentele de călărași, cu o valoare combativă mai scăzută, au fost grupate câte două, constituind astfel cinci brigăzi. Aceste brigăzi au fost atașate individual pe lângă fiecare corp de armată.

Aviația românească a fost compusă din patru escadrile. Primul avion de vânătoare al Forțelor Aeriene Române a fost aparatul Nieuport 11, de producție franceză. Până la sfârşitul războiului, piloţii români au executat aproximativ 11.000 de ore de zbor şi au luptat în 750 de bătălii aeriene. Un avion militar românesc Farman F40 a doborât o aeronavă aparținând Forţelor Aeriene Imperiale Germane, în apropierea oraşului Slobozia. Aceasta a fost prima victorie din istoria Forţelor Aeriene Române.

Marina a organizat misiuni de apărare a capului de pod de la Turtucaia și de sprijin al flancului drept al trupelor de uscat. A retras navele române pe linia frontului și a neutralizat artileria inamică din zona orașului Tulcea. Forța marină a organizat misiuni de transport al materialelor și de lichidare a rezistenței navelor rusești din Delta Dunării. Vice-amiralul Constantin Bălescu, comandant al marinei, s-a remarcat în timpul operațiunilor militare, când bateriile marinei și artileria monitoarelor au bombardat pozițiile inamice de la Tulcea și Galați. Atunci au fost înregistrate succese notabile.

Fiind o țară cu specific agricol, România a fost lipsită de personal tehnic și utilaje industriale. Astfel, fabricarea în cantități suficiente și la standarde moderne a armelor, munițiilor și materialelor de război a fost deficitară. Importatoare de tehnică militară din Germania și Austro-Ungaria, România a fost menținută de aliatele ei într-o formă de dependență față de industria de război germană și austriacă. Cei doi aliați au blocat dezvoltarea unei industrii militare în România. Statul român a reușit doar efectuarea de reparații și producerea de materiale militare necesare exercițiilor de tragere.

Pregătirea și dotarea armatei a fost unul dintre domeniile care a suferit cele mai semnificative reduceri bugetare în perioada premergătoare Războiul Mondial. Dimitrie Sturdza, ministrul de război la începutul secolului, a justificat aceste reduceri, spunând că „decât o mare oștire nepregătită, este mai bine să avem una numai de 100.000 oameni, dar bine pregătită”. După aproximativ 15 ani de asemenea politică, rezultatul a fost o armată mai mică de 100.000 de oameni, nepregătită și neechipată corespunzător pentru un război modern.

La izbucnirea războiului, comenzile de armament făcute de România către țările care erau implicate în război nu au mai fost onorate. O comisie română formată pentru găsirea de furnizori de armament a contractat producători din S.U.A., Anglia, Italia și Elveția. O mare problemă a fost aducerea în țară a achizițiilor. Transporturile efectuate pe ruta Grecia-Serbia au încetat odată cu învingerea Serbiei. Noile linii de aprovizionare din Occident au trecut prin Rusia. Transporturile nu au fost eficace, deoarece au parcurs distanțe uriașe, iar uneori erau deturnate de ruși.

Cea mai mare parte a infanteriei și cavaleriei românești a fost dotată cu puști cu repetiție Mannlicher - model românesc 1893/1889/1895, calibru 6.5 mm, de fabricație germană. De același calibru erau și puținele mitraliere din dotare: Maxim, Md. 1909, de fabricație germană, și Schwarzlose, Md. 1907/1912, produse în Austro-Ungaria. Cantitățile livrate până la izbucnirea războiului au fost mici. A fost asigurată doar înzestrarea unei companii cu patru piese pentru fiecare regiment de infanterie, adică 160 de bucăți.

La începutul războiului, artileria de câmp a fost dotată cu tunuri germane cu tragere lentă din oțel „Krupp”, model 1880, calibrul 75 mm și 87 mm. Au fost și tunuri „cu tragere repede”, „Krupp”, model 1904, calibru 75 mm, cu muniție care a folosit pulberea fără fum. Cu excepția tunurilor, artileria de câmp mai avea în dotare și obuziere de mare calibru „Krupp”, model 1901, calibru 120 și model 1912, calibru 105 și „Schneider-Creusot”, model 1912, calibru 150.

În lipsa pieselor din import, artileria armatei române a fost nevoită să recurgă la tunurile grele din forturile din jurul Bucureștiului. Acestea au fost demontate de pe pozițiile fixe. Astfel, au fost obținute patru regimente de artilerie grea, cu un total de 129 de guri de foc. Au fost demontate și adaptate pentru uscat tunuri lungi și obuziere de pe crucișătorul Elisabeta, de pe monitoare, și de la o baterie de coastă de la Galați.

Forțele navale române au fost reprezentate de monitoare, vedete, torpiloare, un crucișător și alte ambarcațiuni cu diverse destinații militare. Escadra de pe Dunăre a fost constituită din patru monitoare cuirasate, opt vedete și mai multe canoniere, de importanță secundară.

Aviația a dispus de două secţii. Prima secție a deținut cinci aparate de tip „Bristol-Coandă”, ale Şcolii militare de pilotaj de la Cotroceni. A doua secție a avut nouă avioane de tipuri diferite: „Bristol-Coandă”, „Bleriot”, „Farman”, „Vlaicu”. Până la izbucnirea războiului, numărul avioanelor a ajuns la 29. În timpul războiului, România a achizitionat 322 de aeronave din Franţa şi Marea Britanie, inclusiv Nieuport, Farman, de recunoaştere şi bombardament, aeronave uşoare, şi Breguet-Michelin, bombardiere grele.

Participarea României la al Doilea Război Balcanic a dovedit că serviciul sanitar al armatei a fost aproape inexistent. Epidemia de holeră a făcut ravagii în rândul soldaților, care, mai mult, au adus-o în țară.

Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu i-a însărcinat pe miniștrii Alexandru Constantinescu și dr. Constantin Angelescu cu reformarea sistemului sanitar militar. Serviciul reorganizat a avut două secții: zona de operațiuni și zona internă.

În privința zonei de operațiuni a serviciului sanitar, au fost create ateliere de pansamente și de comprimate. Fabricile românești au produs trăsuri de ambulanțe și farmacie, care veterinare, cărucioare port-tărgi, etuve etc. La dispoziția marilor unități ale armatei au fost puse trenuri sanitare dotate cu materialul necesar, inclusiv băi de campanie.

Dotările sanitare s-au făcut observate în timpul retragerii armatei către Moldova. Astfel, 600 de vagoane cu material sanitar au ajuns la Iași, dintre care 150 au fost transportate la Odessa, în Rusia. Din stocul de la Iași s-a făcut față nevoilor armatei, dar și celor ale civililor, în special în timpul epidemiilor declanșate de privațiunile anilor de război.

În zona sanitară interioară, Comitetul Central Sanitar a organizat 404 spitale, prevăzute cu ceea ce era necesar pentru îngrijirea răniților. Capacitatea acestor spitale a fost de aproape 58.000 de paturi. Această cifră putea fi suplimentată la nevoie cu încă 17.000 de locuri.

La începutul Primului Război Mondial, România a avut o formă geografică neobișnuită. Lucrul acesta a oferit fiecăreia din cele două tabere beligerante beneficii în cazul renunțării statului român la neutralitate. După înfrângerea de la Lemberg, Austro-Ungaria a câștigat teren spre est, în flancul sudic al frontului împotriva Rusiei. Pentru Antanta, intrarea României în tabăra sa ar fi însemnat o prelungire a frontului estic și mai aproape de Balcani. Grecia devenea cap de pod pentru englezi și francezi. Mai mult, România ar fi atras o scădere a presiunii germane pe frontul de Vest.

Intrarea României în război a însemnat o prelungire a frontului de est către sud cu aproximativ 1200 km. Datorită arcului carpatic și Dunării, frontul românesc inițial a început la Dorna, în nordul Moldovei, și a ajuns la Vârciorova, în Mehedinți. De aici, frontul a continuat pe linia Dunării până la Turtucaia, apoi de-a lungul frontierei dobrogene, până la Marea Neagră. Datorită efectivelor militare reduse, armata română a trebuit să excludă un război de poziții. Victoria însemna o campanie rapidă, de mișcare.

Cea mai importantă parte a frontului românesc a fost sectorul de pe linia munților Carpați. În spatele său s-a aflat obiectivul României: Transilvania. Mai mult, sectorul carpatic al frontului românesc a făcut joncțiunea cu frontul de est. Acolo a luptat armata rusă. Acțiunile românești trebuiau, astfel, coordonate cu cele ale rușilor. Aripa sudică a frontului de est a fost ocupată de armata generalului rus, Platon Lecițki, din grupul coordonat de generalul Aleksei Brusilov. Aceste armate se aflau în dispozitiv în orașul Cernăuți și în aproape toată Bucovina.

Frontul de pe înălțimile Carpaților a format cele două laturi ale unui triunghi cu deschiderea de 70 de grade. În interiorul acestui unghi, austro-ungarii au putut manevra pe linii scurte, deservite de o rețea feroviară bine pusă la punct. Trebuia ca armatele române să apere o linie exterioară lungă, cu căi de acces puține și rudimentare și cu comunicații greoaie. Colonelul englez Charles à Court Repington a spus, cu umor, că „Românii își risipiseră forțele, astfel că în fiecare trecătoare aveau câte un soldat și jumătate.”

În condițiile unei defensive dificile pe linia Carpaților, comandamentul armatei române a preferat un atac prin care să împingă frontul în interiorul Transilvaniei. Linia a fost mai ușor de apărat mai târziu. Această poziție favorabilă defensivei a fost constituită de cursul mijlociu al râului Mureș. Defensiva organizată pe Mureș a permis în sud declanșarea în siguranță a unei ofensive serioase româno-ruse împotriva Bulgariei.

Sectorul dunărean al frontului românesc nu a prezentat semnalmentele unei zone principale de conflict. Acest fapt s-a datorat dificultăților ridicate de fluviul Dunărea, dar și nesiguranței în legătură cu tabăra la care va adera Bulgaria. Rusia, veche „protectoare” a Bulgariei, ca și Austro-Ungaria, a fost convinsă că Sofia nu se va ridica împotriva sa.

Într-o primă etapă a războiului, o acțiune pe frontul de sud părea să excludă sectorul dunărean al acestuia. Operațiunile erau mai probabile pe frontiera din sudul Dobrogei, în Cadrilater. Astfel, la intrarea României în război, au existat două fronturi demne de luat în calcul: cel carpatic și cel sud-dobrogean.

„Ipoteza Z" a reprezentat documentul de planificare politico-militară pentru desfășurarea acțiunilor militare ale armatei României, după intrarea în război de partea Antantei. Planul a stabilit obiectivul general al războiului, modul de acțiune și de alocare a forțelor militare pentru îndeplinirea acestuia. A fost întocmit de Secția Operații a Marelui Stat Major, condusă de colonelul Ion Rășcanu, fiind aprobat de șeful Statului Major General, generalul Vasile Zottu.

Varianta declanșării de acțiuni militare de către grosul armatei române pe frontul dobrogean a fost înlăturată în momentul începerii ostilităților. Decizia românească a fost aprobată și de aliații din Antanta. Acest fapt nu a exclus o viitoare ofensivă împotriva Bulgariei. Pentru aceasta a fost necesară coordonarea rușilor din Dobrogea cu corpul expediționar franco-englez al lui Sarrail. Acesta din urmă trebuia să înainteze dinspre Salonic, Grecia.

De-a lungul arcului carpatic s-au aflat dispuse armatele române 1, 2 și 4. Armata 1 a fost sub comanda generalului Ioan Culcer, de la Calafat până la izvoarele Argeșului. Armata 2, comandată de generalul Alexandru Averescu, a ocupat poziții de la izvoarele Argeșului până în Vrancea. Armata 4, sau de Nord, sub comanda generalului Constantin Prezan, a avut unitățile din valea Oituzului până în regiunea Dornei. Acolo a făcut joncțiunea cu armata rusă din Bucovina.

Rusia a adoptat o poziție duplicitară în privința problemei bulgărești a frontului din sudul României. La solicitările României de a trimite mai mulți soldați din partea rușilor în Dobrogea, Rusia a refuzat. Pretextul a fost că nu deține unități disponibile. Până la intrarea României în război, Rusia a sperat într-o abținere a Bulgariei de a se confrunta militar cu protectoarea sa, sau chiar o desprindere a acesteia din tabăra Puterilor Centrale.

Armata 3 s-a aflat pe linia Dunării și în sudul Dobrogei, având obiective defensive. S-a aflat sub comanda generalului Mihail Aslan și a fost formată din șase divizii de infanterie, o divizie și două brigăzi de cavalerie. O altă grupare de forțe, de tăria a două divizii de infanterie, a constituit-o Rezerva generală. S-a aflat la dispoziția Marelui Cartier General. Gruparea a fost concentrată în zona București, cu misiunea să intervină în sprijinul forțelor care au acționat în Transilvania.

„Ipoteza Z" - atacarea adversarului în interiorul arcului carpatic și defensiva pe frontul dobrogean - a fost varianta de acțiune aleasă de comandamentul român. Raționamentul a fost că, printr-o ofensivă rapidă, armata română va respinge forțele austro-ungare din Transilvania. Aceasta trebuia să se întâmple înainte ca Puterile Centrale să poată aduce efective noi. Planul a continuat cu speranța că germanii și bulgarii de la sud de Dunăre nu puteau declanșa o operație militară de anvergură, care să amenințe acțiunile române din Transilvania.

În conformitate cu prevederile acestui plan, în momentul declarării mobilizării se înființau patru armate: Armata 1, Armata 2, Armata 3 și Armata de Nord. Avea loc transformarea corpurilor de armată deja existente. Pe frontul din Transilvania, acțiunile militare ofensive urmau să se deruleze în trei etape. Operațiunile au fost prevăzute să dureze 30 de zile de la începerea mobilizării. În acel moment, forțele române trebuiau să atingă aliniamentul transilvănean Ciucea-Caransebeș.

Puterile Centrale au preconizat ca, în prima etapă, Armata 1 austro-ungară să întârzie înaintarea trupelor române în Transilvania. Ulterior, trebuia să-i oprească pe români pe cursul mijlociu al Mureșului și pe Târnava Mică. Concomitent, Armata 3 bulgară trebuia să atace în Dobrogea, depășind calea ferată Cernavodă-Constanța. În a doua etapă, forțele germano-austro-ungare aveau să treacă la ofensivă, forțând Carpații. În același timp, bulgarii treceau Dunărea pe la Șiștov, căzând astfel în spatele trupelor române.

Planurile de operațiuni ale armatei române au fost concepute parțial înainte de intrarea în război a României. Ulterior, evoluția evenimentelor a obligat comandamentul român la o completare, revizuire, respectiv refacere totală a acestora. S-a plecat de la planul de ofensivă în Transilvania și s-a ajuns, în final, la defensivă în sudul Moldovei.

Armatele 1, 2 și 4, aflate pe aliniamentul crestelor Carpaților, trebuiau să înainteze în Transilvania și Banat. Urma ca acestea să se concentreze în vederea unei bătălii de amploare în două posibile locații: Ciucea, în nord, sau Caransebeș, în sud. Râul Someș a constituit linia de demarcație de teatrul de operațiuni al rușilor. Aceștia din urmă au fost nevoiți să opereze în legătură cu românii.

Comandamentul român a preconizat traversarea simultană și prin surprindere a trecătorilor carpatice. După trecerea Carpaților, armatele române trebuiau să speculeze forma de echer a munților. Astfel, înaintarea în Transilvania urma să ușureze o joncțiune a armatelor române în zona cursului mijlociu al râului Mureș. Fiecare pas înainte avea să restrângă linia frontului prin înaintarea concentrică a armatelor române. Acest lucru era în defavoarea adversarului.

Armata 1 a generalului Culcer a avut ca obiectiv ocuparea gurilor nordice ale trecătorilor din Carpații Meridionali. Întărirea pozițiilor Armatei 1 în zona Hațeg-Sibiu a urmărit constituirea unui pivot pentru celelalte două armate române. Armata 2-a generalului Averescu a avut ordin să înainteze către nord-vest, direct spre centru liniei defensive austro-ungare de pe râul Mureș. În urma acestui atac al armatei conduse de Averescu, celelalte două trebuiau să lovească prin învăluire flancurile dispozitivului inamic.

Pozițiile de pe frontierele românești au fost ocupate de grupe de acoperire ale armatei. Acestea au fost dislocate cu un an înainte pe poziții, cunoscând deja bine terenul. Trupele românești s-au adunat în spatele lor, chiar în văile în care își aveau obiectivele. Grupele de acoperire au avut rolul de a deschide drumul pentru grosul armatelor române, prin trecătorile montane. Totodată, asigurau debușarea rapidă a trupelor în Transilvania.

Corpul Voluntarilor Ardeleni a fost format din luptători români, originari din Transilvania. Aceștia au luptat alături de armata română în timpul Primului Război Mondial. Scopul a fost de a uni Transilvania cu România.

Unii dintre românii ardeleni au încercat să se alăture armatei române cu mult timp înaintea izbucnirii Primului Război Mondial. În momentul începerii războiului, aceștia și-au manifestat nesupunerea faţă de autorităţile austro-ungare. Alți soldați transilvăneni au dezertat din unitățile militare austro-ungare. Au existat cazuri de ofițeri de origine românească din zona Făgăraș care au plănuit facilitarea pătrunderii armatei române în Transilvania.

Voluntarii ardeleni și-au asumat faptul că „din momentul subscrierii acestui angajament ne considerăm ca făcând parte din armata română şi, prin urmare, acei dintre noi care nu vom răspunde la chemare vor fi consideraţi dezertori şi pedepsiţi conform legilor româneşti”. Voluntarii au emis un memoriu-manifest, cu următorul conţinut: „Noi, ofiţerii, gradaţii şi soldaţii români de neam, jurăm pe onoare şi conştiinţă că voim să luptăm în armata română pentru dezrobirea ţinuturilor noastre româneşti de sub dominaţia Austro-Ungariei şi pentru alipirea lor la România.”

Până la începerea războiului, voluntarii ardeleni au fost înrolați individual în diverse unități militare din Vechiul Regat. Nu s-au constituit formațiuni separate pentru aceștia în armată, deoarece România a fost încă neutră față de conflict. În cei doi ani de neutralitate au fost integrați armatei române aproape 30.000 de soldați. Erau subofițeri și ofițeri voluntari de origine transilvăneană. Acestora li s-au adăugat, după intrarea României în război, aproximativ 100.000 de voluntari ardeleni, majoritatea foști prizonieri ai rușilor.

Primul tren cu voluntari ardeleni, împodobit cu ramuri verzi şi cu o mulţime de steaguri tricolore, a ajuns în Iași. Aici i-au aşteaptat ministrul de război Vintilă Brătianu, generalii Constantin Prezan, Constantin Christescu, Nicolae Petală, Vlădescu, Vasilescu şi Herescu. A fost prezent și ardeleanul Octavian Goga cu un grup de refugiaţi din Transilvania şi o mare mulţime de oameni. Onorul a fost dat în cinstea voluntarilor ardeleni în piaţa gării de către un regiment de vânători din armata română, prezenţi cu garda la drapel şi cu fanfara militară.

La câteva zile după Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, voluntarii ardeleni au fost transportaţi cu trenurile în Transilvania. Ei au fost regrupaţi în Corpul Voluntarilor, dar au mai existat mulţi alţi voluntari încadraţi în unităţi militare româneşti. Tuturor acestora li s-a acordat o permisie pe timp limitat pentru a-și revedea rudele.

Prima unitate militară constituită din voluntari ardeleni ce s-a alăturat armatei române a fost înfiinţată în lagărul de prizonieri de la Darniţa, de lângă Kiev. Voluntarii ardeleni au cerut autorităţilor române să-i accepte în armata română pentru a lupta împotriva inamicului comun. Atât autorităţile româneşti, cât şi atitudinea prea puţin binevoitoare a rusilor au făcut ca aceste cereri să fie ascultate abia după câteva luni de la intrarea României în război.

Voluntarii ardeleni au fost distribuiţi la diverse unităţi: regimentele de infanterie 26 Rovine, 3 Olt, 19 Caracal şi 5 Vânători din Divizia 11. Încă din prima zi a ofensivei de la Mărăşeşti, voluntarii au intrat în luptă, mai ales în sectorul localităţilor Zăbrăuţi şi Fitioneşti. După pacea de la Buftea-București, voluntarii ardeleni, ca toată armata română, au fost demobilizați. O nouă mobilizare a avut loc câteva luni mai târziu, în toamna ultimului an de război.

La două luni de la intrarea României în război, statul francez a trimis în țară o misiune militară. Aceasta a fost formată din 277 ofiţeri de infanterie, cavalerie şi artilerie, 88 de medici, farmacişti şi veterinari, 37 de piloţi şi observatori, 4 ofiţeri de marină și 8 ofiţeri de intervenţii. Lor li s-au adăugat 1.150 de grade inferioare şi soldaţi, specializaţi în diverse meserii. Menirea lor a fost de a asigura consilierea, sprijinirea și instruirea unităților și autorităților militare române. Misiunea era condusă de generalul de divizie Henri Mathias Berthelot.

Generalul Henri Berthelot şi o parte din colaboratorii săi din misiune s-au instalat la Iaşi. Prezenţa generalului Berthelot s-a dovedit benefică, acesta implicându-se activ în rezolvarea unor sarcini cooperative cu reprezentanţii statelor aliate. Împreună cu acest corp de ofițeri de elită și tehnicieni a reușit să insufle armatei române spiritul francez, metodic și clar. În urma inspectării serviciului de alimentare cu muniții din armata română, Henri Berthelot a exclamat: „Sunteți admirabil de dezorganizați!”.

Henri Berthelot a evidențiat într-un raport adresat superiorilor săi progresele armatei române şi atitudinea soldatului român: „soldatul este bun, foarte puternic, foarte rezistent, mărşăluitor, nu se plânge niciodată. Românului nu îi este frică de gloanţe. Atacă plin de vitejie, în profida mitralierelor şi salvei de focuri a inamicului, cât despre ofiţeri, cu câteva excepţii, au dat dovadă de curaj şi devotament, mai ales ofiţerii militari”.

Generalul Berthelot a amintit şi numeroşi ofiţeri francezi, într-un raport expediat în Franţa. În textul acestuia, Berthelot a subliniat faptele de vitejie ale căpitanului aviator Maurice Gand, din misiunea aeronautică franceză. Acesta a doborât un avion german într-o bătălie aeriană purtată lângă Bârlad. Raportul a continuat cu prezentarea faptelor locotenentului Berge. Locotenentul, aflat în fruntea Regimentului 46 Infanterie, care a fost rănit şi dat dispărut în urma atacului german din zona Slănic.

Sub conducerea generalului Henri Berthelot, divizii întregi au fost rapid aduse înapoi la ordinea de luptă. În lunile următore, un inventar enorm de arme a ajuns în România, prin intermediul liniilor de cale ferată din Rusia. Au intrat în țară 199 de avioane de luptă şi de recunoaştere, 2.700 de mitraliere, 1,37 milioane de grenade, 220.000 de puşti, 100 de milioane de cartuşe, două milioane obuze de artilerie şi alte materiale de război.

Reorganizarea armatei române a fost încheiată cu sprijinul francez, iar planul de acţiune pentru frontul din Moldova a fost finalizat. Obiectivul principal al planului a fost eliberarea Munteniei de trupele Puterilor Centrale. Înaintea declanşării ofensivei, Berthelot a făcut o ultimă inspecţie a frontului. Concluziile acestor inspecţii au fost notate într-un raport înaintat regelui Ferdinand I. Trupele au avut moralul ridicat şi erau foarte bine instruite. Generalul francez a remarcat în raport și faptul că „soldaţii sunt dornici să-şi facă datoria”.

Pentru actele de eroism dovedite pe câmpul de luptă, regele Ferdinand a acordat ofiţerilor francezi decoraţii cu înalte ordine şi medalii româneşti. Șeful misiunii militare franceze, Henri Berthelot a fost decorat personal de către regele României cu ordinul „Mihai Viteazul”.