Relațiile internaționale ale României înainte de Primul Război Mondial
autor Moise Gheorghe, septembrie 2016
De la statutul de principat autonom, în cadrul Imperiului Otoman, România a trecut la acela de Regat. S-a afirmat în sud-estul Europei drept un factor de stabilitate politică și economică.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
De la Războiul pentru Independență, până la declanșarea Primului Război Mondial, s-au scurs aproximativ 40 de ani. De la statutul de principat autonom, în cadrul Imperiului Otoman, România a trecut la acela de Regat. S-a afirmat în sud-estul Europei drept un factor de stabilitate politică și economică. Modernizarea internă a României a fost dublată de purtarea unei politici externe de echilibru între „butoiul cu pulbere” al Europei, Balcanii, și cele două imperii interesate de expansiune în regiune: Austro-Ungaria și Rusia.

Participarea României la Războiul Ruso-Turc a fost precedată de Proclamarea Independenței principatului român. Câștigarea independenței a fost realizată pe câmpul de luptă, în bătăliile de la Plevna, Rahova, Vidin și Smârdan. Cel mai dificil de îndeplinit a fost recunoașterea internațională a independenței României. În Congresul de pace de la Berlin, România s-a lovit de reticența și interesele economice ale celor șapte mari puteri europene.

Cucerirea independenței a conferit statului român posibilități sporite de afirmare în politica externă. În urma unor complexe demersuri diplomatice, Marile Puteri, Germania, Anglia, Franța, au recunoscut treptat independența României și proclamarea Regatului.

Izolarea diplomatică a României, atitudinea amenințătoare a Rusiei și întărirea pozițiilor sale în Bulgaria au determinat statul român să se încadreze într-un sistem de alianțe menit să-i asigure securitatea. România a încheiat astfel un tratat de aderare la Tripla Alianță. Părțile și-au promis ajutor reciproc, în cazul în care una dintre ele ar fi fost atacată. Pe termen lung însă, Tratatul cu Puterile Centrale a mers contra intereselor naționale și împotriva opiniei publice românești. Astfel, prevederile nu s-au aplicat la începutul Primului Război Mondial.

Relațiile diplomatice ale României cu Imperiul Rus s-au aflat sub semnul neîncrederii și anxietății părții române, datorită expansionismului țarist în Balcani. Prinsă între muribundul Imperiu Otoman și agresiva Rusie, și căutându-și un scut, România a fost nevoită să intre în sfera de influență a Puterilor Centrale, îndeosebi cea a Austro-Ungariei. Ostilitatea opiniei publice față de Austro-Ungaria se datora chestiunii românilor transilvăneni. Această situație a făcut ca alianța cu Puterile Centrale să fie păstrată secretă de regele Carol I și prim-miniștrii săi, până la izbucnirea Marelui Război.

Participarea voluntarilor bulgari la Războiul Ruso-Turc s-a soldat cu acordarea statutului de principat autonom pentru Bulgaria. În anii următori, bulgarii au continuat eforturile de câștigare a independenței. Dizidenții bulgari s-au refugiat de multe ori la nord de Dunăre, în Regatul României. Acolo au primit adăpost și sprijin din partea autorităților române. Deși relațiile dintre România și Bulgaria au debutat excelent, ele s-au degradat continuu. Aceasta se datora divergențelor dintre cele două state pe tema drepturilor aromânilor din Balcani și a expansionismului bulgar.

Politica externă a României din ultimii ani de dinaintea Primului Război Mondial a cunoscut o reorientare dinspre Puterile Centrale, spre Antanta, alianța formată de Franța, Anglia și Rusia. Statul român era animat de dorința realizării unirii depline. Această reorientare a politicii externe a devenit evidentă prin participarea României la al Doilea Război Balcanic, împotriva Bulgariei, aliată a Austro-Ungariei. Personalități marcante de la Berlin și Viena au avertizat că România era pierdută pentru Puterile Centrale.

Congresul de pace de la Berlin a încheiat penultimul Război Ruso-Turc. Acest conflict a avut originea în răspândirea naționalismului în Balcani și în dorința Imperiului Rus de a recupera pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeei. Participarea României la conflict, de partea Rusiei, a condus la câștigarea independenței de stat față de Imperiul Otoman. Conflictul s-a încheiat prin intervenția celorlalte puteri europene. Acestea au impus Rusiei participarea la Congresul de pace de la Berlin. Congresul de la Berlin a recunoscut independența României, dar cu unele schimbări teritoriale.

La Congresul de la Berlin, au participat Imperiul Rus și Imperiul Otoman, precum și celelalte cinci mari puteri: Imperiul German, Franța, Marea Britanie, Imperiul Austro-Ungar și Italia. Acestea erau dornice să diminueze avantajele revenite Rusiei prin prima pace, anulată, aceea de la San Stefano. Mihail Kogălniceanu a făcut un ultim apel către Marile Puteri în vederea admiterii României la tratativele congresului. Singurul rezultat obținut a fost aprobarea ca România să participe cu vot consultativ la ședințele legate direct de interesele sale.

Reprezentanții României la congres, Mihail Kogălniceanu și Ion C. Brătianu, au susținut în fața Marilor Puteri un memoriu. În acest document se cerea ca nicio parte a teritoriului românesc să nu fie dezlipită de statul român. O altă cerință a fost anexarea gurilor Dunării și Insulei Șerpilor la teritoriul românesc. La acestea, s-a adăugat și solicitarea de recunoaștere a neutralității internaționale a statului român. Dar cel mai important deziderat era recunoașterea solemnă a independenței naționale a României.

Congresul de la Berlin a recunoscut independența României, dar cu două condiții: acceptarea încorporării sudului Basarabiei la Rusia și acordarea cetățeniei române tuturor locuitorilor țării care nu se aflau sub protecția altor state, indiferent de credințele lor religioase. Clauza acordării cetățeniei române viza în special populația de etnie evreiască de pe teritoriul României.

În ceea ce privește problemele teritoriale, s-a avansat ideea acordării unor compensații teritoriale României, pentru cedarea celor trei județe din Sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad și Ismail. Propunerea a aparținut ministrului de externe francez, William H. Waddington. Acesta a sugerat anexarea unei extinderi de frontieră la teritoriul României, care să cuprindă zona dintre Silistra și Mangalia. Cancelarul rus Gorceakov s-a opus, arătând că Dobrogea compensa pierderea Basarabiei. Rusia nu a putut accepta mărirea teritoriului Dobrogei românești în defavoarea Principatului Bulgariei.

Dezbaterile s-au finalizat prin Tratatul de pace de la Berlin. Articolele 43-57 făceau referire la situația României și la problema navigației pe Dunăre. În articolul 43 era recunoscută independența României, condiționată însă de prevederile articolelor 44 și 45. Articolul 44 făcea referire la asigurarea libertății cultelor religioase, altele decât cele creștine și la eliminarea discriminării politice pe criterii religioase.

Articolul 45 al Tratatului de la Berlin cuprindea prevederi despre noua frontieră a României cu Rusia: „Principatul României retrocedează M.S. Împăratului Rusiei partea din sudul Basarabiei care a fost despărțită de Rusia în urma Tratatului de la Paris, de după Războiul Crimeei, și care la apus se mărginește cu talvegul Prutului, iar la miazăzi cu brațul Chiliei și gura Stary-Stamboulului.”

Conform articolului 46, România primea, drept compensație, „insulele formate de Delta Dunărei, precum și Insula Șerpilor, sangeacul Tulcei, cuprinzând districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârșova, Kiustenge, Medgidia…” În același articol, se arăta că „Principatul mai primește apoi ținutul cuprins, la sudul Dobrogei, de o linie care începe de la Silistra și se termină la sud de Mangalia, pe Marea Neagră. Linia granițelor se va fixa de comisiunea europeană constituită pentru delimitarea Bulgariei.”

Recunoașterea internațională a independenței de stat a României a fost condiționată de Marile Puteri europene. Cea mai controversată dintre condițiile impuse României a fost modificarea articolului 7 din Constituție. Acesta lega acordarea cetățeniei române de apartenența la religia creștină. În anii de după Congresul de la Berlin, Marile Puteri europene au recunoscut treptat independența României, mulțumindu-se cu naturalizarea individuală a non-creștinilor, soluție catalogată drept „à la roumaine”.

Principele Carol I a acționat în favoarea recunoașterii internaționale a independenței României. Acesta a adoptat titlul de „Alteță Regală”, pe baza propunerilor Consiliului de Miniștri, întrunit în ședință specială. Mihail Kogălniceanu a trimis o telegramă circulară agențiilor diplomatice ale României de la Paris, Viena, Roma, Petersburg și Berlin. Kogălniceanu cerea agenților notificarea acestei decizii către guvernele respective. Toate cele cinci guverne au recunoscut domnitorului României acest titlu.

Kaizer-ul Austro-Ungariei, Franz Joseph, l-a acceptat pe agentul român la Viena, Ion Bălăceanu, în calitate de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României. Austro-Ungaria a devenit prima Mare Putere europeană care a recunoscut independența României. Urmărind o apropiere rapidă de România, Austro-Ungaria nu a mai așteptat îndeplinirea de către aceasta a prevederilor articolului 44 al tratatului de la Berlin, cu privire la problematica acordării cetățeniei românești non-creștinilor.

România s-a conformat cerințelor impuse prin Tratatul de la Berlin și a adoptat, în Adunarea Deputaților, „Convenția de răscumpărare a căilor ferate”. Aceasta a fost concretizată în „Legea pentru Cesiunea căilor ferate ale societății acționarilor către Statul român”. În fața acestei realități, Grecia și Olanda au recunoscut independența României. Reprezentanții la București ai Germaniei, Angliei și Franței au înmânat ministrului de externe al României câte o notă cu conținut similar. Prin aceasta, guvernele respective recunoșteau, fără alte condiții, independența României.

Tripla Alianță sau Puterile Centrale a fost o alianță militară cu rol inițial defensiv, încheiată între Germania, Austro-Ungaria și Italia. Franța și Rusia erau considerate cele două amenințări la adresa alianței. La scurt timp de la fondare, Triplei Alianțe i s-a alăturat și tânărul regat al României.

Primii cinci ani de independență a României au fost caracterizați drept o experiență dură. A devenit astfel necesară încheierea unei alianțe suficient de puternice, pentru a putea face față presiunilor din exterior asupra statului român. Sud-estul Europei a făcut demersuri în acest sens. Bulgaria s-a așezat sub protecția Rusiei. Serbia a încercat să tempereze expansionismul austro-ungar din Balcani, printr-un tratat inegal cu Viena.

Miniștrii de externe, Dimitrie A. Sturdza și Gustav von Kalnoky, au semnat la Viena, în numele împăratului Franz Joseph și al regelui Carol I, un tratat secret. Prin acesta, România și Austro-Ungaria se angajau să-și vină în ajutor, în cazul unui atac neprovocat. Articolul 2 stipula obligația pentru Austro-Ungaria de a acorda ajutor României, în cazul în care ar fi fost atacată. Austro-Ungaria obținea și ea sprijin românesc, în cazul în care ar fi fost atacată de unul dintre „statele limitrofe României”, adică Serbia și, mai ales, Rusia.

România privea cu speranță spre Franța. Dar aceasta era izolată diplomatic de către Germania. Parisul a fost printre ultimele capitale care au recunoscut independendeța României. Schimburile comerciale erau la un nivel scăzut. O alianță cu Franța nu prezenta avantaje deosebite pentru România. Rusia s-a dovedit adversar al României după Războiul de Independență. Răceala diplomatică și competiția comercială dintre cele două state descurajau o înțelegere. Marea Britanie și-a manifestat dezinteresul față de zona Balcanilor.

Prin tratatul de alianță cu Puterile Centrale, România era asigurată față de un atac din partea Rusiei, din partea Bulgariei sau Serbiei. S-a semnat și tratatul de aderare a Germaniei la tratatul româno-austro-ungar. Germania și-a asumat obligația de a veni în ajutorul celor două țări, dacă acestea erau atacate, în condițiile stabilite în tratatul româno-austro-ungar și invers.

Singurul stat care oferea avantaje României era Germania. Deși românii nu aveau o simpatie deosebită pentru Reich-ul german, acesta era însă principala forță militară a Europei. O apropiere de Germania însemna inevitabil și o strângere a relațiilor cu Austro-Ungaria.

Regele Carol I și prim-ministrul Ion C. Brătianu au optat pentru o alianță cu centrul european. Puțini oameni politici români, precum Petre P. Carp și Titu Maiorescu, erau susținători ai unei asemenea orientări. Opinia publică, refractară la ideea unei alianțe cu adversara Franței, Germania, nu a avut cunoștință de aderarea României la Tripla Alianță.

Austro-Ungaria a renunțat la pretențiile de dominație asupra Dunării de Jos. A fost concesia principală pe care a făcut-o aceasta în schimbul alianței pe care urma să o semneze România. Astfel, statele riverane au continuat să-și exercite drepturile de control și poliție a navigației, pe porțiunea Dunării cuprinsă între Porțile de Fier și Galați, fiecare în porturile și apele lor.

Rusia a adoptat față de România o poziție de forță. Politicienii și opinia publică românească antebelică priveau cu neîncredere și teamă uriașul imperiu de la răsărit. Aceste sentimente erau amplificate de poziția geografică a tânărului stat român. Acesta era situat între Imperiul Rusiei și obiectivul său, Peninsula Balcanică cu strâmtorile maritime Bosfor și Dardanele.

Încă din timpul Războiului Ruso-Turc, Rusia și-a reafirmat dorința de a reintra în posesia celor trei județe din sudul Basarabiei. În schimbul despăgubirilor de război din partea Imperiului Otoman, Rusia ar fi primit Dobrogea, pe care ar fi cedat-o ulterior României, ca o compensație teritorială pentru cele trei județe. Relațiile Imperiului Rusiei cu noul stat independent, România, au debutat cu o încălcare a înțelegerii dintre cele două: Convenția militară ruso-română de la Livadia-București. Potrivit acesteia, Rusia s-a angajat, înainte de război, să nu aducă prejudicii teritoriale statului român.

După proclamarea României ca Regat, a devenit evidentă orientarea diplomației românești către centrul Europei, în special către Austro-Ungaria. Diplomația rusă a încercat o atenuare a relațiilor cu România, pentru a contracara acest fenomen. Astfel, una dintre încercările Rusiei a fost sprijinirea demersurilor române la Poartă, în legătură cu recunoașterea drepturilor aromânilor din Macedonia.

După încheierea Războiului Ruso-Turc și semnarea tratatului de la San Stefano, relațiile dintre București și Petreograd au devenit tensionate, datorită pretențiilor rusești asupra sudului Basarabiei. Principele Carol I i-a replicat țarului Alexandru, care amenința cu dezarmarea armatei române: „armata care s-a luptat la Plevna [...] va putea fi zdrobită, dar nu va reuși nimeni, niciodată, să o dezarmeze.” Rușii s-au pregătit să ocupe Bucureștiul. Armata română a ocupat un dispozitiv de apărare. Tensiunea a fost dezamorsată de intervenția Marilor Puteri europene.

În preajma Primului Război Mondial, teama de Rusia a opiniei publice și a politicienilor români a început să scadă. La aceasta a contribuit atât înfrângerea Rusiei în războiul cu Japonia, cât și gravele tulburări interne din Imperiul Țarist. Toate acestea lăsau impresia că uriașul de la răsărit nu mai are resursele necesare unei politici de forță în Europa.

Relațiile diplomatice dintre România și Austro-Ungaria au fost marcate de anumiți factori și evenimente politice, cum ar fi: problema românilor transilvăneni, atitudinea României în timpul crizei orientale și recunoașterea, pe plan internațional, a noului statut al României de stat independent. În anii care au urmat, Austro-Ungaria a intervenit pe lângă Marile Puteri pentru recunoașterea independenței României. Controlul navigației pe Dunărea de Jos era o problemă sensibilă în relațiile româno-austro-ungare. Procesul memorandiștilor români din Transilvania a tensionat relațiile dintre satul român și cel austro-ungar.

Urmărind îndepărtarea României de Rusia și asigurarea intereselor sale comerciale, Austro-Ungaria a fost primul stat care a recunoscut de drept independența României. Totodată, a fost cea dintâi care a admis ridicarea la rangul de legație a agenției diplomatice române de la Viena, deschisă cu zece ani înainte.

Congresul de la Berlin a pus capăt controlului otoman asupra Dunării de Jos, care a devenit astfel un curs de apă internațional. Austro-Ungaria a elaborat noi norme de navigație pe Dunărea de Jos. Aceste norme forțau statele riverane mici să-și orienteze comerțul în direcția ei. Însă noile norme nu au fost puse în aplicare niciodată. Austro-Ungaria a renunțat la ele în schimbul alianței cu România.

Procesul memorandiștilor români din Transilvania a tensionat relațiile dintre satul român și cel austro-ungar. Cererile memorandiștilor români de a li se acorda drepturi egale cu celelalte națiuni din imperiu au atras pedepse cu închisoarea. În România, au avut loc ample acțiuni de solidaritate cu aceștia. Intervenția regelui Carol I pe lângă împăratul Franz Joseph a condus la grațierea condamnaților.

Mișcarea memorandiștilor a pregătit terenul în Transilvania pentru unirea cu Regatul României. Creștea intensitatății activismului politic al Partidului Național Român a consolidat sentimentul național românesc în fața Austro-Ungariei. Relaţiile româno-austro-ungare au început să se deterioreze treptat. Punctul culminant l-a atins decizia Consiliul de Coroană condus de Carol I, aceea că România să rămână neutră în „Marele Război”.

Atitudinea binevoitoare a Austro-Ungariei față de independența României a dus la recunoșterea lui Ion Bălăceanu ca trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Viena. A fost primit în această calitate și de împărat. Contele von Hoyos a fost numit ministru al Austro-Ungariei la București. De-a lungul tuturor demersurilor și intervențiilor, Austro-Ungaria nu a uitat să urmărească și atingerea scopurilor sale în regiune.

În preajma declanșării Primului Război Mondial, România a început să se îndepărteze de linia politică a imperiului dualist. Totuși, statul român nu își permitea o ruptură bruscă de Austro-Ungaria. Astfel, în timpul crizei, soldată cu cele două Războaie Balcanice, România a reînnoit tratatul secret de alianță cu Puterile Centrale.

Situația politică din Peninsula Balcanică a stârnit îngrijorare la București. Instabilitatea politică din Bulgaria și problema aromânilor erau principalele chestiuni care îi preocupau pe politicienii români. După Războiul Ruso-Turc, Bulgaria a urcat la statutul de principat, rămânând sub suzeranitatea otomană. Una dintre grupările politice bulgare ajunsă la guvernare, condusă de Stefan Stambolov, a dus la o îmbunătățire a relațiilor româno-bulgare. Relațiile Bulgariei cu România s-au răcit considerabil. Motivul l-a reprezentat Dobrogea, pe care unii politicieni de la Sofia o considerau provincie istorică bulgară. Proclamarea independenței Bulgariei a fost apreciată favorabil de clasa politică românească.

Influența Porții era dublată de protectoratul rusesc. Rusia a fost pe punctul de a interveni militar în Bulgaria, datorită instabilității de aici. Posibilitatea unei intervenții militare se lovea de necesitatea tranzitării României de către trupele rusești. În condițiile atitudinii agresive a Rusiei, politicienii români excludeau această posibilitate.

Stambolov a avut în proiect chiar oferirea coroanei Bulgariei regelui României, Carol I. Proiectul de uniune a fost blocat de intervenția Rusiei. Stambolov a remarcat faptul că cei mai mulți dintre activiștii pentru independența Bulgariei și-au aflat refugiu în România.

Relațiile Bulgariei cu România s-au răcit considerabil, ajungând chiar la momente de tensiune. Motivul l-a reprezentat Dobrogea, pe care unii politicieni de la Sofia o considerau provincie istorică bulgară. Bulgaria ducea o politică externă abilă, oscilând între Rusia și Austro-Ungaria, în funcție de cine o putea ajuta mai mult în atingerea scopurilor sale.

Politicienii români trebuiau să țină cont de o certitudine: dacă poziția Bulgariei era ostilă României, statul român ar fi fost prins între vecinul de la sud de Dunăre și una dintre marile puteri vecine: Rusia sau Austro-Ungaria. Pentru evitarea scenariului, România a acționat în vederea menținerii echilibrului în Balcani, prin păstrarea status-quo-ului. În cazul expansiunii teritoriale a Bulgariei, statul român viza compensații teritoriale pentru a contrabalansa creșterea puterii bulgare.

Un comando de comitagii bulgari l-a ucis în București pe jurnalistul român Ștefan Mihăileanu. Acesta a fost un activist pentru drepturile aromânilor din Balcani, în special pentru cei din Macedonia. Activitatea sa a înfuriat cercurile politice bulgare. Acestea doreau anexarea Macedoniei. Autorul moral al crimei a fost Boris Sarafov, comandantul grupării paramilitare Comitetul Suprem Macedonean, sprijinit indirect de statul bulgar. Presate, autoritățile bulgare au fost nevoite să-l condamne în contumacie pe Sarafov la detenție pe viață. Acesta a fost ucis de un asasin macedonean.

În urma asasinării directorului revistei Peninsula Balcanică, Ștefan Mihăileanu, și după dezvăluirea unui complot al Comitetului Suprem Macedonean de la Sofia, de a-l asasina pe regele Carol I, România și Bulgaria au masat trupe la granița comună. Intervenția Rusiei a aplanat conflictul. Aceasta a făcut presiuni, îndemnând la moderație și Bulgaria, și România.

Guvernul, prin Ionel Brătianu, și opoziția, prin Take Ionescu, au salutat evenimentul. Regele Carol I a trimis un mesaj de felicitare la Sofia odată cu proclamare independenței statului blugar. „Independența Bulgariei, ea singură, nu poate aduce absolut nici un prejudiciu României, ba chiar oferă o anumită garanație, cel puțin pentru un timp, împotriva altor aspirații ale Bulgariei”, afirma ministrul Austro-Ungariei la București, prințul Schönburg.

Agonia Imperiului Otoman a provocat tensiuni politico-militare în fostele sale posesiuni din Peninsula Balcanică. La complexa situație se adăugau încercările de consolidare ale tinerelor state balcanice, precum și implicarea celor două mari puteri cu interese în zonă: Rusia și Austro-Ungaria. România a utilizat prilejul pentru a se afirma ca un factor de decizie în zonă. În Primul Război Balcanic, Imperiul Otoman a fost învins de o coaliție formată din Bulgaria, Serbia, Muntenegru și Grecia. Al doilea război a fost declanșat datorită neînțelegerilor intre foștii aliați. Români a profitat de situație, intervenind în defavoarea Bulgariei. Prin Pacea de la București, Bulgaria a cedat vecinilor săi unele teritorii.

Bulgaria și-a mărit teritoriul în detrimentul otomanilor. România a perceput extinderea teritorială a vecinului de la sud ca pe o amenințare a securității frontierei sale sudice din zona Dobrogei. Statul român a solicitat, drept compensație pentru anexiunile bulgare, rectificarea frontierei dobrogene. Bulgaria a acceptat cedarea Silistrei, cu o zonă de 3 km din jur. La București, soluția a fost considerată nesatisfăcătoare.

Campania armatei române în Bulgaria s-a desfășurat rapid, dar nu datorită capacității de luptă, ci pentru că bulgarii erau deja angrenați în lupte cu vecinii. După trecerea Dunării, puținii soldați bulgari întâlniți au fugit sau s-au predat, nefiind înregistrate ciocniri militare. Apropierea românilor de Sofia a determinat guvernul bulgar să ceară pacea. Constantin Argetoianu observa că rapiditatea campaniei a ascuns carențele mari ale armatei române.

Un mare număr de militari a murit de holeră. Constantin Argetoianu, participant la campanie, scria: „Mureau oamenii ca muștele și dimineața se înșirau câteva camioane la poarta fiecărui spital ca să ia și să îngroape morții din timpul nopții. Îi încărcau cum îi găseau și punându-i unii peste alții îi duceau la mari gropi comune pline cu var, unde-i îngropau fără sicriu și fără Dumnezeu.”

Incursiunea română în Balcani a constituit și o veritabilă desprindere de sub influența Austro-Ungariei. Când trupele române au trecut Dunărea, soldații scandau: „În Ardeal!”. Acest fapt exprima o puternică conștiință națională. Camille Blondel, reprezentantul Franței la București, a observat că: „dacă cineva n-ar fi cunoscut obiectul principal al mobilizării, ar fi putut crede că România pleca la război împotriva Austriei”. Acțiunea României lovea direct în interesele din regiune ale Austro-Ungariei: consolidarea Bulgariei și slăbirea Serbiei.

Bulgaria nu s-a înţeles cu Serbia şi Grecia în privinţa împărţirii teritoriilor cucerite din Imperiul Otoman. Aceasta a declanşat un al Doilea Război Balcanic, de această dată între foştii aliaţi. Bulgarii au pornit siguri pe superioritatea lor militară, încurajaţi de succesul lor în Primul Război Balcanic. Ascensiunea politică şi militară a provocat o frenezie la Sofia, unde regele îşi pregătise chiar şi o coroană pentru a fi încoronat ţar în Constantinopol. Regele Carol I și guvernul conservator al lui Titu Maiorescu au decis implicarea României în conflict.

Liberalul Gheorghe Tătărescu a sintetizat astfel campania din Bulgaria: „Cei care au văzut la lucru, dincolo, pe soldații noștri, au venit cu o constatare: trupa nu e suficient de pregătită pentru război, nu are destulă rezistență fizică și îi lipsesc, într-o mare măsură, putințe sufletești care îi asigură izbânda.”

Existența Bulgariei Mari s-a încheiat. România a primit Cadrilaterul, până la linia Turtucaia-Ecrene, adică viitoarele județe Durostor, după numele roman al cetății Silistra, și Caliacra. Pacea de la București a constituit un important moment al relațiilor internaționale. A fost prima în care hotărâri importante au fost luate de micile state din sud-est, fără amestecul direct al Marilor Puteri.

Alianța României cu Puterile Centrale și, îndeosebi, cu Austro-Ungaria a fost încheiată după ce Români și-a obținut independența. Au existat semnale de rupere a acestei alianțe, din timpul celui de al doilea conflict din Balcani. Interesele naționale ale României, evoluția situației internaționale din regiune și afinitățile culturale și istorice au împins statul român către alianța adversară Puterilor Centrale: Antanta.

Raporturile dintre România și Bulgaria au început să se complice după Primul Război Balcanic. La aceasta a contribuit atitudinea Austro-Ungariei, care a instigat Bulgaria împotriva Serbiei. Atacul bulgar asupra Serbiei a atras dezaprobarea opiniei publice românești. Participarea României la acest război a fost primul pas concret spre ruperea alianței cu Puterile Centrale.

Iritarea Vienei față de politica românească, din ce în ce mai contrară intereselor sale în Balcani, a determinat-o să solicite României publicarea textului tratatului secret de alianță dintre cele două state. Austro-Ungaria încerca astfel o contracarare a ruperii alianței. Prim-ministrul francez, Raymond Poincaré, afirma că „România s-a eliberat de sub tutela austriacă.” Ministrul austriac de externe, Alexander von Hoyos considera că România făcuse un pas important pe drumul ce avea să-l parcurgă până să ajungă în tabăra Antantei.

Ministrul plenipotențiar al Vienei la București a fost înlocuit cu o personalitate mai puternică, contele Ottokar Czernin. Acesta a realizat rapid că alianța cu România este „o zdreanță de hârtie lipsită de conținut.” Tot Czernin a avansat o soluție pentru rezolvarea problemei: un acord româno-ungar pe tema chestiunii drepturilor naționale ale românilor din Transilvania.

Tendința României de a se desprinde de Tripla Alianță a putut fi observată și în sectorul economic, în special în importuri și negocieri bancare. Cu câteva luni înainte de Primul Război Mondial, importurile României din spațiul Puterilor Centrale scăzuse simțitor, în raport cu anii precedenți. Deși modeste, au început să crească importurile de produse cu destinație militară, din Franța și Anglia. Britanicii au primit importante concesiuni în exploatarea petrolului, din partea statului român.

La București, se simțea o mai mare receptivitate față de anumite acțiuni ale Rusiei, menite să capteze bunăvoința României. Vizita țarului Nicolae al II-lea la Constanța a stârnit o furtună la Berlin, Viena și Budapesta. Se adăugau și alte gesturi, precum trimiterea unei misiuni militare românești la Petersburg, pentru a duce țarului uniforma de colonel a Regimentului 5 roșiori, cadou de la regele Carol I.