Provincia romană Dacia „Felix”
Integrarea dacilor în „Orbis romanus”
106 - cca. 271 - 275 d.Hr.
autor Moise Gheorghe, aprilie 2018
Cucerită în urma a două grele războaie, Dacia devenea prima provincie nord-dunăreană a Imperiului Roman. Organizarea proaspetei provincii romane a început imediat. Poziția sa excentrică a solicitat prezența unor efective militare numeroase, acest fapt stimulând procesul de romanizare a dacilor. Istoria militară a provinciei romane Dacia, întinsă pe o perioadă de timp relativ scurtă, de doar 160 de ani, a fost una frământată. Integrată civilizației romane cu puțin timp înainte de începerea marilor migrații ale popoarelor barbare, Dacia a ieșit de sub administrația imperială în timpul împăratului Marcus Aurelianus. Din acest moment, populația daco-romană a fost nevoită să se adapteze noii situații politice și să conviețuiască cu noii stăpâni, dintre care primii au fost migratorii goți.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Cucerită prin două grele războaie, Dacia devenea prima provincie a Imperiului Roman situată la nord de fluviul Dunărea. Organizarea ca atare a provinciei a fost începută chiar de către împăratul Traian, înainte de a se întoarce la Roma. Urmașii săi au continuat opera acestuia, încercând să se plieze pe condițiile impuse de evoluția rapidă a evenimentelor din regiune.

Romanizarea teritoriului şi a populaţiei daco-getice prezintă o importanţă deosebită, deoarece acest proces stă la baza formării şi apariţiei poporului român pe scena istoriei. Romanizarea dacilor se sprijină pe un fond etno-cultural omogen şi receptiv, pe mulţimea oamenilor pământului, care au atins un nivel ridicat de civilizaţie, fapt care a facilitat procesul de asimilare a băştinaşilor.

Din punct de vedere economic, Dacia s-a integrat perfect în lumea romană spre deosebire de alte provicii, de exemplu Britannia. Legăturile sale economice au continuat cu lumea latină și după retragerea aureliană, inclusiv în perioada bizantină.

Ştirile scriitorilor antici despre evenimentele istorice din Dacia romană şi din ţinuturile limitrofe sunt puţine, sporadice şi, în general, sumare. Numai arareori întâmplările din provincia de la periferia imperiului răzbat până la Roma. Un ecou şi-au găsit în operele istoricilor antici numai acele evenimente care afectau într-un fel oarecare interesele imperiului ori erau în legătură mai directă cu persoana împăraţilor şi a acelor din jurul lor.

Părăsirea Daciei de către autoritățile romane prin Retragerea Aureliană nu a presupus separarea completă a populației rămasă aici de viața din Imperiu. Dunărea nu a fost niciodată o barieră veritabilă pentru nimeni.

După cele două războaie daco-romane, dacii se găseau împărțiți între Imperiul Roman, mai exact în provinciile Dacia și Moesia Inferior, și teritoriile nordice si nord-estice, neîncadrate lumii romane. Un popor de anvergura dacilor nu putea fi nici exterminat și nici strămutat de cuceritorii romani. Practic, dacii și-au continuat existența în același spațiu, dar într-un context politic și de civilizație nou.

Problematica continuității dacice sub stăpânirea romană a luat amploare în secolele XVIII-XIX, în contextul reprezentat de nașterea conștiinței naționale românești. Intelectualii români grupați în Școala Ardeleană susțineau teza dispariției complete a elementului dacic după cele două războaie, pentru a servi în procesul de solicitare a drepturilor românești de la Imperiul Austriac.

Unii dintre daci s-au supus împăratului Traian chiar din timpul celui de Al Doilea Război Daco-Roman, după cum se poate observa chiar pe Columna de la Roma. Inscripțiile latine din Dacia conțin foarte multe nume dacice, fapt care atestă continuitatea dacică sub stăpânirea romană. Astfel, inscripția de la Optatiana menționează pe Aurelius Denzi, de 80 de ani, pe fiul acestuia, Aurelius Bassus, pe noră, Aelia Prisosta și pe nepoată, Aurelia Bassina. În toate cele patru cazuri, al doilea nume este dacic. Primele nume sugerează prezența procesului de romanizare a populației dacice.

În inscripțiile romane din teritoriile dacice de după 106 d.Hr apar multe nume romane, dublate de altele dacice: Dizo, Eptala, Tzinto, Costas, Drigiza. Alte personaje poartă nume complet romane, precum Julius Secundinus, militar, de „natione dacus”. Piatra sa funerară era ridicată de soția sa și de fiul său, Costas.

Dovadă a continuității elementului dacic sub stăpânirea romană stau și numeroasele unități militare ale armatei romane, formate din etnici daci. Acestea sunt semnalate în diverse regiuni ale Imperiului, precum Norricum, unde era încartiruită „Ala I Ulpia Dacorum”, corp de cavalerie. O altă cohortă de daci, cohors III Dacorum equitata, cu garnizoana în Macedonia, lua parte la o expediție în Mesopotamia. În aceeași regiune orientală activa, la graniță, „vexillatio Dacorum Parthica”, unitate de cavalerie. În Britannia, o cohortă dacică lupta servindu-se de sabia încovoiată specifică, cu soldați având nume precum Decibalus sau Dida.

Strămutările de populație dacică liberă din afara Imperiului au continuat și după anul 106. Astfel, 12000 de daci liberi, învinși de generalul roman Sabinianus, au fost strămutați în interiorul granițelor imperiale, pentru a fi controlați mai ușor. O inscripție găsită la Roma amintește numele unui rege al dacilor liberi din nord, Pieporus al costobocilor, care ridica probleme Imperiului Roman la granițe. În același timp, în Dobrogea romană încă mai erau utilizate toponime dacice, precum Buteridava și Capidava, dar și antroponime, de pildă Comozous sau Daizus.

Popor de agricultori, dacii au continuat să locuiască, în special, în mediul rural. Nou-veniții, coloniștii romani, s-au așezat în orașele romane și în apropierea castrelor romane. Cu toate pierderile de vieți înregistrate în timpul celor două războaie de cucerire romană, cu toate strămutările de triburi, un întreg popor, precum cel al dacilor, nu putea dispărea până la ultimul individ.

Cucerirea de către romani a Daciei a mutat granița nordică a Imperiului peste Dunăre, pentru prima oară în istoria statului roman. Acest fapt a avut și implicații strategice, deoarece pentru apăararea provinciei Moesia era necesar controlul asupra teritoriilor nord-dunărene. Tulburările provocate de daci amenințau continuu provincia de la Dunărea de Jos, deci pericolul trebuia anihilat.

Limitele administrativ-geografice ale provinciei romane Dacia sunt incerte. Ptolemeu, scriitor care a activat la aproape jumătate de secol după războaiele daco-romane, fixa ca granițe ale provinciei râul Tisa, către vest, Carpații, spre nord, Dunărea, către sud, și râul Hieratos, probabil Siret sau Prut, ca limită răsăriteană. Eutropius, scriitor târziu și nu tocmai de încredere, afirma că hotarele provinciale însumau un milion de pași, adică aproximativ 1478 km. Câmpia Munteniei și sudul Moldovei erau încadrate provinciei Moesia Inferior.

La câteva decenii de la încadrarea teritoriilor cucerite de romani în provinciile Dacia și Moesia Inferior, hotarele cele mai sigure, adică cele prezentate de Ptolemeu, cuprindeau Crișana, Banatul, Transilvania, Moldova de sud și de vest, precum și toată Muntenia. Suprafața însuma peste 250000 de km².

Stăpânirea directă a Imperiului Roman la nord de Dunăre a durat preț de cinci generații, între 106 și 275 d.Hr. Deși relativ scurt, timpul dominației romane a permis manifestarea unui fenomen prezent și în alte regiuni ale vastului stat roman: romanizarea. Acesta a presupus adoptarea de către daci, inclusiv cei rămași liberi, a limbii latine și a civilizației romane. Produsul acestui fenomen a fost populația daco-romană.

Romanitatea din Dacia, prin avantajele pe care le aducea, a atras relativ rapid populația dacică. Procesul a început din orașe, mediul de viață tipic pentru civilizația romană. În acestea, vorbitorii de limbă latină erau majoritari. Viața confortabilă a orașelor romane, relațiile cu soldații încartiruiți aici sau cu coloniștii latinofoni, precum și interacțiunea cu administrația romană i-au împins pe daci în orbita stilului de viață roman.

Un rol important în procesul de romanizare a dacilor l-au avut soldații, romani sau romanizați, precum și cei recrutați dintre daci. Familiile acestora se stabileau pe lângă castre, în așezări numite canabe. Eliberați din serviciul militar, devenau veterani, primind dreptul de a se stabili oriunde în Imperiu. Limba română este singur limbă neo-latină care a moștenit termenul veteranus sub forma bătrân, persoană în vârstă. Acest fapt confirmă numărul mare al elementelor militare aduse în provincia Dacia, precum și stabilirea lor aici, probabil în cele mai multe dintre cazuri.

Treptat, coloniștii romani au pătruns și în mediul rural, construindu-și aici „ferme”, adică villa rustica. În apropierea lor, locuințele urmașilor și ale celor care constituiau mâna de lucru compuneau, treptat, adevărate sate, vicus sau pagus. Aceste așezări rurale preluau numele fondatorului, precum vicus Clementianus. Mai mult ca sigur, muncitorii daci de pe terenurile noilor stăpâni erau nevoiți a stăpâni termeni ai limbii latine.

Se estimează că la jumătatea secolului al III-lea provincia Dacia era puternic romanizată. Aceasta se petrecuse în două sau trei generații. În mediile urban și rural se vorbea limba latină, o latină vulgară, bineînțeles, cu o gramatică aproximativ corectă.

Colonizarea Daciei pe timpul lui Traian a avut un caracter oficial şi ea s-a realizat în două forme. Una este cea tradiţională, constând din întemeierea coloniei Ulpia Traiana, denumită ceva mai târziu Sarmizegetusa. A doua formă pe care a îmbrăcat-o colonizarea Daciei a fost atribuirea de pământdin ager publicus unor grupuri de cetăţeni romani sau chiar de peregrini în diferite localităţi ale provinciei, fără întemeiere de colonii sau oraşe noi. Această formă de colonizare, mai puţin obişnuită, se pare că în Dacia a fost aplicată pe scară largă de către imperiul roman.

Istoricul Eutropius, recunoscut pentru exagerările sale, afirma că statul roman a adus în Dacia „mulțimi nenumărate” de coloniști. Mai de încredere este, în schimb, Dio Cassius, acesta amintind numeroasele supuneri în grup ale triburilor dacice față de noii stăpâni, romanii. În Dacia au ajuns coloniști din toate colțurile Imperiului Roman, cei mai mulți purtând nume romane, fapt ce atestă romanitatea lor: Aelius, Julius, Aurelius. Astfel, romanizații au constituit majoritatea coloniștilor din Dacia, și nu neapărat romanii, în sensul etnic. Printre coloniștii romanofoni se regăseau și grecofoni, dovadă stând o serie de inscripții. În unele din acestea, autorii poartă, totuși, nume romane, uneori dublate de câte o poreclă care amintește de originea lor, precum Ionios - Ionianul. În zona exploatării aurifere de la Alburnus Major, o zecime din numele din tabulele cerate descoperite sunt de origine grecească.

Cei mai mulți dintre coloniștii sosiți în Dacia proveneau din regiunile apropiate. Numeroși erau cei din Illyricum, adică vestul Peninsulei Balcanice, din Tracia și din cele două Moesii. La Alburnus Major, un sat întreg era format din dalmați din tribul pirustilor și care prelucrau aurul: Vicus Pirustarum. Aceiași dalmați se regăseau și în zona Apulum, azi Alba Iulia. Lor li se adăugau soldații din armata romană, cu aceeași origine, dar și alți balcanici, precum arcașii traci.

În provincie s-au stabilit și coloniști cu origini îndepărtate. Cei mai mulți proveneau din Asia Mică, din diversele sale regiuni: Galatia, Bithinia, Paflagonia, Coelesiria. Au existat și coloniști tocmai din Galia. Astfel, un consilier municipal, Ibliomarus, provenea din provincia galică Belgica. Mulți veterani gali, spanioli și britanici s-au stabilit în Dacia după efectuarea serviciului militar.

Coloniștii de origine italică nu au fost foarte numeroși în Dacia. Peninsula Italică nu mai beneficia de un excedent de populație pentru a fi colonizat. Un precept al lui Traian interzicea colonizările cu elemente italice, lege încălcată de un urmaș al său, Antoninus Pius. Cel mai probabil, din regiunile italice au sosit în Dacia funcționari publici. Slaba prezență a coloniștilor italici nu mai prezenta o mare importanță, deoarece strălucirea civilizației romane era la apogeu, astfel că romanizarea dacilor s-a desfășurat în cel mai propice moment al istoriei romane.

Cucerită printr-un uriaş efort militar, provincia Dacia, datorită poziţiei sale geografice, de cap de pod peste Dunăre şi avanpost dincolo de fluviu, în mijlocul lumii de popoare şi seminţii libere, a putut fi menţinută timp de peste un secol şi jumătate în stăpânirea sa de către Imperiul Roman numai printr-o continuă grijă pentru organizarea unei cât mai bune şi mai puternice apărări. Traian a întrebuințat pentru cucerirea Daciei 9 legiuni, 10 ale, adică detașamente de cavalerie, și 35 de cohorte de infanteriști. Acestor unități li s-au adăugat cohortele pretoriene, nelipsite din preajma împăratului, trupele auxiliare și marinarii flotei de pe Dunăre. După cucerirea regiunii a mai rămas în zonă doar Legiunea a XIII-a Gemina, având baza la Apulum. Peste o jumătate de secol i s-a adăugat Legiunea a V-a Macedonica, una dintre cele mai performante din armata romană, cu sediul la Potaissa.

Celor două legiuni încartiruite în Dacia romană li se adăugau și detașamente și corpuri separate. Astfel, Cohors I Britannica milliaria civium romanorum se afla pe valea Someșului. La câțiva ani după cucerire, în Dacia se aflau 4 ale și 18 cohorte de soldați ai Imperiului. Originea acestora era foarte diversă: britani, asturi și lusitanieni din peninsula Iberică, iturei din Palestina, antiohieni, ubi germanici de pe Rin, gali și alții, chiar și nord-africani.

Trei tipuri de construcții militare au fost întrebuințate de romani pentru defensiva provinciei Dacia: tabere, numite castre, valurile de pământ și cetățile. Castrele erau realizate, de obicei, sub formă dreptunghiulară și înconjurate cu ziduri de piatră și turnuri de apărare la porți. Astfel au fost realizate castrele de la Vărădia, în Banat, și de la Ulmetum, în Dobrogea. Castrele erau traversate de două drumuri principale care se întâlneau în unghi drept. În exteriorul zidurilor se aflau șanțurile de apărare. Dintre acestea se remarcă cele de pe valea Oltului, compunând sistemul „limes Transalutanus”.

Valurile de pământ, „vallum”, aveau și ele rol de apărare a provinciei Dacia. Acestea erau compuse dintr-un șanț adânc și lat, dublat cu un val de pământ. La anumite distanțe erau construite posturi de observație, ocupate permanent de mici unități militare. Asemenea valuri de pământ au fost descoperite în Banat, sudul Moldovei și Dobrogea.

Odată cu declanșarea migrațiilor popoarelor barbare, valurile de pământ, cetățile și castrele nu au mai fost suficiente, chiar și orașele înconjurându-se de ziduri, precum în cazul orașului Romula sau al orașului Tropaeum, apărat de un zid gros de 3 metri și presărat cu 30 de turnuri.

Provincia Dacia, constituită de Traian încă din vara anului 106, a format la început o singură entitate administrativă. Fiind situată la graniţa nordică a imperiului, ea făcea parte din categoria provinciilor imperiale, a căror conducere şi administrare revenea împăratului. În provincia Dacia funcționa și un organ consultativ pentru guvernator: Concilium Provinciarum Daciarum trium. Acesta era alcătuit din 20 de cetățeni. Acest consiliu îl ajuta pe Legatus Augusti în sarcinile jurisdicționale, în cercetările privind cetățenia romană. Totodată, hotăra ridicarea de monumete și trimiterea de mulțumiri oficiale la Roma, împăratului, cu diversele ocazii.

După câțiva ani în care Dacia romană a constituit o singură entitate administrativă, ea a fost divizată, pentru o mai bună administrare, de către împăratul Hadrianus: Dacia Superior și Dacia Inferior. În timpul împăratului Antoninus Pius, Dacia Superior a fost împărțită în Dacia Porolissensis și Dacia Apulensis. Dacia Inferior devenea Malvensis. Denumirile celor trei unități administrative proveneau de la orașele-capitale: Porolissum, azi Moigrad, Apulum, astăzi Alba-Iulia, și Malva, locație încă incertă.

Aflată la granița nordică și, în plus, dincolo de Dunăre, provincia Dacia era mai expusă atacurilor barbarilor, deci necesita directa atenție a împăratului de la Roma. Fiind provincie de rang imperial, ea era condusă de un trimis imperial, Legatus Augusti pro praetore, adică un guvernator numit de împărat. Mai târziu, guvernatorii au început a fi aleși dintre foștii consuli, purtând la titlul oficial și particulele Trium Daciarum, aceasta după împărțirea administrativă în trei a provinciei Dacia.

Legatus Augusti pro praetore era funcționarul cu cel mai mare rang din Dacia. La ordinele sale se aflau cei trei procuratores, câte unul pentru fiecare sub-provincie. Aceștia aveau sarcina recoltării impozitelor și repartizării cheltuielilor. Impozitul principal era censul, taxa pe pământ, însumând circa 1 la sută din valoarea terenului. Lui i se adăuga capitația, taxa pe cap de locuitor. Impozitate erau și moștenirile, aproximativ 5 la sută. Eliberarea sclavilor era și aceasta taxată de către stat. Peste toate veneau prestările de munci, sau corvezi, de obicei cărăușie pentru stat.

Capitala provinciei Dacia era inițial la Sarmizegetusa Colonia, dar la scurt timp a fost ales orașul Apulum. În capitală rezida sacerdotul principal al Daciei, slujitor al altarului împăratului: „Sacerdos arae Augusti coronatus Daciarum III”. Augustalii, preoții care oficiau în cadrul cultului imperial, aveau la Sarmizegetusa o clădire destinată doar lor, Aedes Augustalium, de dimensiuni impresionante.

Aşezările întemeiate de romani în Dacia se împart, după caracterul şi statutul lor de organizare, în oraşe, sate şi aşezări formate în jurul castrelor, numite canabae. Primul oraş întemeiat în Dacia după cucerirea romană a fost Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, o fondaţie a împăratului Traian. Ea este în acelaşi timp şi singurul oraş din Dacia întemeiat printr-o adevărată colonizare.

Orașele romane din Dacia erau de două feluri: colonii și municipii. Coloniile erau populate cu cetățeni romani, aceștia beneficiind de toate drepturile aferente statutului. Ei puteau să aleagă pe înalții demnitari de la Roma sau să fie aleși. Unele colonii s-au bucurat de un statut foarte special, jus italicum, acest fapt scutindu-le de plata dărilor directe către stat. Coloniile au fost puternice centre de romanizare a populației dacice.

În Dacia romană sunt cunoscute 9 orașe-colonii, printre care se numărau Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Drobeta, Dierna. Dintre municipii cunoaștem Porolissum, Tibiscum și Ampelum.

Municipiile erau tot așezări urbane, ca și coloniile, dar cu mai puține privilegii decât acestea din urmă. Cu timpul, unele dintre municipii au fost ridicate la rangul de colonii, așa cum unele sate au devenit municipii. Ambele tipuri de orașe erau conduse de câte un consiliu, numit ordo decurionum, format din 20 de consilieri. Pe lângă atribuțiile similare primarilor și consilierilor de astăzi, decurionii puteau să și judece diverse pricini. Ei aveau dreptul de a purta o togă cu bandă lată de purpură, detaliu considerat o mare onoare.

Apulum, astăzi Alba-Iulia, era unul dintre cele mai importante așezări urbane din provincia Dacia. A funcționat drept reședință a Daciei Apulensis și a Legiunii XIII Gemina. Napoca, azi orașul Cluj, este menționat documentar din timpul împăratului Hadrianus, urmașul lui Traian.

Cele mai multe sate din Dacia romană erau locuite de autohtonii daci. Totuși, existau și așezări rurale predominant romane, întemeiate de un colonist promordial, acesta dând numele său localității.

Una din specialitățile romanilor, constituind un adevărat titlu de mândrie al lor au fost drumurile. De când încep știrile istorice și până la cumpăna veacului XX, ei eu fost etalonul pentru construirea șoselelor. Rețeaua romană de drumuri explică întinderea și durata stăpânirii latine. Când cucereau un teritoriu, primul lucru pe care-l făceau legionarii erau castrele și șoselele, adică un sistem defensiv eficient și drumuri pe care să poată circula armata și apoi negustorii, coloniștii, funcționarii adică toți cei necesari consolidării unei noi provincii.

Drumurile romane nu erau largi. Abia puteau trece două care unul pe lângă celălalt. Erau însă solid construite: se așeza întâi un strat gros de bolovani și unul de prundiș, legate ambele în ciment. Acel ciment devenea mai tare decât piatra și până relativ de curând formula era necunoscută. Deasupra acestor straturi se puneau plăcile de piatră, de dimensiuni mari, bine legate între ele și care făceau bloc cu temelia pe care erau așezate.

Exista o șosea principală, care străbătea provincia Dacia de la un cap la celălalt. Drumul începea de la Laderata (Banat), trecea printr-o serie de localități pentru a ajunge la Sarmisegetuza. Din capitală, pornea spre nord-est, ajungând la Apulum, care era un nod de drumuri important. De aici urca spre Mureș și ajungea în nord, la Potaissa și Napoca pentru ca destinația finală să fie Porolissum. Un miliarium, adică un stâlp de piatră ce indica distanțele a fost așezat între Potaissa și Napoca în 108, deci la scurt timp după cucerirea Daciei.

Din această șosea principală pornea o serie de drumuri laterale. Unul ajungea la Dierna, astăzi Orșova, apoi la Drobeta până la Peledava-Craiova și se unea cu șoseaua ce urca pe Olt. Aceasta din urmă pornea de la Dunăre, prin două brațe, unul de la vărsarea Oltului, din dreptul Islazului de astăzi și celălalt de la Sucidava, azi Celei. Cele două se uneau și continuau de-a lungul Oltului.

O întreagă serie de drumuri secundare exista în Dacia romană, unind toate localitățile de importanță măcar zonală. Aproape toate râurile importante erau dublate de o cale terestră. În Dobrogea existau trei drumuri principale: unul de-a lungul Dunării, unul de-a lungul țărmului Pontului Euxin iar ultimul tăia regiunea pe la mijloc. Aceste trei șosele erau conectate între ele printr-o serie de drumuri secundare care făceau din Dobrogea una dintre cele mai ușor se străbătut provincii ale Imperiului Roman.

Pe lângă drumuri amenajate mai mult sau mai puțin, existau și drumuri naturale. Unul era pe valea Ialomiței, unind Transilvania cu Dobrogea. De presupus că erau căi terestre și pe valea Argeșului, Buzăului sau valea Mostișei, în Muntenia, unde era o regiune bine populată din vechi timpuri. Drumurile romane din Dacia au asigurat pătrunderea în lumea carpato-danubiano-pontică a elementelor ce au dus la formarea limbii și a poporului român.

Stăpânirea romană a adus în Dacia o nouă stratificare socială, mai complicată decât cea anterioară. În noua provincie, societatea se compunea din diferite categorii sociale, având fiecare sub raportul juridic o situație deosebită.

În vârful societății din Dacia romană se situau cetățenii romani, beneficiari ai unor drepturi depline. Ei proveneau din rândurile coloniștilor și ale veteranilor. Aceștia din urmă, în momentul lăsării la vatră, după 25 de ani de serviciu militar, deveneau cetățeni și primeau în posesie un lot de pământ, oriunde în Imperiu.

O a doua categorie de cetățeni romani erau cei ce locuiau în municipii, cu drepturi mai restrânse față de coloniști și veterani. Lor le urmau, pe scara socială, peregrinii, adică băștinașii daci, lipsiți de drepturi cetățenești până la edictul lui Caracalla.

Ca peste tot în lumea romană, sclavii erau prezenți, lipsiți de libertate personală și drepturi. Ei proveneau din rândurile prizonierilor de război și din cele ale persoanelor răpite de negustorii de sclavi. În fiecare oraș mai mare, pe lângă târgul de vite se afla și unul pentru sclavi. Aceștia erau împărțiți în funcție de sex, vârstă, aptitudini și cunoștințe.

În societatea daco-romană se remarcau colegiile, asociații ale persoanelor cu aceeași meserie, sau același loc de origine sau religie. Scopul lor era de ajutorare reciprocă, de susținere a cutului religios sau de petrecere în comun. Printre cele 14 colegii cunoscute în Dacia se numărau: Colegiul fabrilor, adică al fierarilor, Colegiul negustorilor din Apulum, Colegiul asianilor, adică al celor originari din Asia și Colegiul lui Jupiter Cernenus, adică al adoratorilor ecestui zeu.

Dacia traiană a continuat, în linii mari viața economică a Daciei lui Decebal și Burebista. Ocupația de căpetenie a rămas tot agricultura și creșterea vitelor. Imaginile de pe monumentul funerar al lui Gaius Iulius Quadratus, primar în Capidava pe vremea împăratului Hadrianus, au din punct de vedere economic o valoare simbolică. Pe o față a acestui monument se vede un păstor cu plete lungi, purtând sarica până la glezne, pe altă față, un țăran arându-și ogorul cu un plug tras de doi boi. Dovadă a agriculturii înfloritoare sunt exporturile de grâne. Din vremea romanilor se cultivă vița de vie la Sucidava, în sudul Olteniei. Pășunile și fânețele statului sunt date unor arendași numiți „conductores pascui” cărora le plătesc cei care-și trimit vitele pe aceste terenuri.

Romanii au dat o atenție deosebită minelor, în special celor de aur. Ele aparțineau împăratului care numea un administrator, „procurator aurariarum”. Acesta era secondat de un subprocurator și de un corp funcționăresc: „tabularius”, probabil șeful contabilității și ajutoarele lui. Funcționarii superiori erau liberți, adică sclavi ai împăratului eliberați, în vreme ce ceilalți erau simpli sclavi imperiali. Exploatarea se făcea cu sclavi, dar și mineri plătiți. În Apuseni erau 8 mine. În munții Rodnei se exploata și argintul plus încă 2 mine în Banat. Extragerea se făcea prin zdrobirea cuarțului aurifer și spălarea într-un curent de apă. Aurul se căuta și din nisipul râurilor.

În Dacia romană existau ateliere de ceramică, se făceau figurine, statuete. Existau ateliere de prelucrare a fierului. Se prelucrau lemnul, pielea, lâna, inul sau cânepa. În sudul Olteniei, la Romula, s-au descoperit urmele unui atelier pentru confecționarea gemelor, din pietre semi-prețioase. În orașe îi avem pe croitori, pe fierari, pe leticari, cei care îi duc pe cetățenii comozi cu letica. Transporturile sunt bine reprezentate în Dacia: corăbieri pe Dunăre ori râurile mari precum Oltul și Mureșul, și plutași.

Sarea se exploata intens și era exportată în Panonia, unde lipsea, și chiar în Italia. Minele erau concesionate arendașilor care aveau și pășunile. Minele de fier erau date în exploatare unor „conductores ferrarium”. Dovezi ale existenței carierelor de marmură sunt faptul că numeroase inscripții sunt făcute din materiale provenind din zona Porților de Fier și Grădiștea. Păcura juca și ea un rol important dovada cea mai simplă fiind faptul că termenul actual ”păcură”, derivă din latinescul „picula”, spre deosebire de celelalte limbi romanice.

Se exportau materii prime, aur și sare în special, și se importau, mai ales din sud, obiecte manufacturate. O inscripție ne spune că s-au exporat în Egipt mărfuri, însă aici este trunchiată informația. Vasele fine, de lux, așa zisele „terra sigilata”, numite astfel din cauza ornamentelor în relief, sunt obiectele care clar provin, la început, din import. De culoare roșie, lucioasă, acestea soseau din Panonia, Galia și malul drept al Rinului. Având valoare ridicată, ele au început să fie produse și de olarii din Dacia. Se mai importau stofe fine, obiecte de podoabă, fructe și vinuri sudice.

Romanii au adus în Dacia cultura și civilizația latină prin intermediul coloniștilor care au clădit după chipul și asemănarea Romei o nouă provincie: Dacia Felix. Imperiul roman era prin excelență unul urban, acolo concentrându-se toate elementele care conduceau destinele statului ce transformase Marea Mediterană în „lac” roman.

Înzestrarea orașelor cu apă de băut a fost întotdeauna o preocupare pentru romani. De la mari depărtări se aducea apă potabilă prin sisteme de alimentare impresionante. O inscripție din timpul lui Hadrianus menționează aducerea apei la Sarmizegetusa, găsindu-se și urme arheologice ale unui apeduct. Apulum a beneficiat și el de un astfel de sistem. Tot în acest oraș o inscripție vorbește despre o fântână curgătoare sau un șipot, pe care îl restaurează un „speculator”, adică un cercetaș, din Legiunea a XIII-a Gemina, cu numele de Ulpianus Proculinius.

Un rol important în viața orașelor din Dacia romană îl jucau templele. Romanii n-au fost oameni de credință profundă, mistică. Religia avea mai mult un caracter raționalist și contractual. Templele se ridicau tuturor zeităților lor, în special zeului celui mai bun și mai important, Jupiter Optimus Maximus. În Dacia întâlnim o multitudine de religii și zei. La Sarmisegetuza era templul cel mare, închinat lui Jupiter, unde slujea preotul celor trei provincii Dacia. Alături era templul Romei și al împăratului, al cărui cult avea o deosebită importanță.

Fiecare oraș își avea băile publice și erau foarte frecventate. Ele erau un loc de întâlnire unde se puneau la cale afaceri și se făcea politică, stabilindu-se fel de fel de alianțe. La Sarmisegetuza s-au găsit urmele unor terme publice foarte mari. La Apulum o inscripție amintește de existența unor terme, menționând că un cetățean a donat uleiul necesar „revigorării” după un tratament la terme. La Micia, la est de Deva, era o o garnizoană ai cărei soldați proveneau din Siria și care beneficiau de terme. La Histria, săpăturile au dat la iveală mari terme, frumos împodobite cu marmură și mozaic și o instalație ce ducea aerul cald pe sub podele.

În amfiteatre se organizau lupte de gladiatori care durau și zile întregi, la Tomis chiar 6 zile. În amfiteatrul de la Sarmizegetusa încăpeau 12000 de oameni. Despre amfiteatrul din Porolissum se știe că împăratul Antoninus Pius îl restaurează „deoarece se ruinase din vechime”, ceea ce înseamnă că acea clădire fusese ridicată în primii ani de stăpânire romană în Dacia, pe vremea lui Traian. La amfiteatrul din Tomis s-a găsit piatra funerară a unui gladiator, Skirtos dacul, care e înfățișat înarmat ca pentru luptă, cu sabia, pumnalul și tridentul.

La Apulum inscripțiile indică două temple, ale lui Jupiter și ale Iunonei. Al lui Jupiter a fost ridicat de augustalul, adică venerabilul, Claudius Quintus, în locul celui vechi care se dărâmase. Cel al Junonei a fost ridicat de un soldat al legiunii XIII Gemina care a dorit să îi aducă un omagiu împăratului Antoninus Pius și mamei acestuia, Julia Augusta. Templul Junonei avea și un cadran solar. Pe lângă aceste două temple de la Apulum, oraș cu o populație numeroasă, erau cu siguranță și alte temple.

O relativă linişte se menţine până la sfârşitul domniei împăratului Traian, dar îndată după moartea acestuia, o puternică mişcare de revoltă se produce în mai multe provincii de la graniţele imperiului. În biografia împăratului Hadrianus se arată că în primele zile de domnie ale acestuia, unele populaţii supuse sau închinate Romei se revoltă. Printre acestea sunt amintiţi şi sarmaţii, care au început război deschis împotriva imperiului.

La răsărit de Dacia roxolanii erau nemulţumiţi pentru că li se reduseseră subsidiile acordate lor de către împăratul Traian. Ei începuseră războiul şi pătrunseseră probabil pe teritoriul Munteniei de astăzi, anexat Moesiei Inferioare. Romanii se temeau că barbarii vor ataca podul de piatră peste Dunăre de la Drobeta şi vor pătrunde în Moesia. Pentru a opri năvala roxolanilor şi a aliaţilor lor, ca şi spre a preîntâmpina răscoalele interne, a fost creată provincia Dacia Inferior, în condiţiile arătate mai sus. Hadrianus a purtat apoi tratative cu regele roxolanilor şi a încheiat cu el pacea.

În Dacia primilor ani de stăpânire romană, nemulţumirile erau generate de condiţiile grele impuse dacilor după înfrângerea lor, ca şi din situaţia creată populaţiilor sarmatice de la graniţele noii provincii. Evenimentele impuneau venirea în Dacia a împăratului Hadrianus, îndată după urcarea sa pe tron. Aici el ia măsuri energice pentru restabilirea puterii romane, fiind nevoit să procedeze la reorganizarea teritoriilor cucerite de Traian la nordul Dunării. Guvernatorul provinciei, generalul C. Iulius Quadratus Bassus, care participase la războaiele dacice, tocmai murise în mijlocul acestor evenimente militare.

Pe vremea domniei lui Antoninus Pius izvoarele amintesc de lupte împotriva dacilor sau geţilor. Biograful împăratului relatează că acesta a purtat mai multe războaie prin generalii săi, amintind şi pe daci printre popoarele învinse. Dacii cu care s-au războit generalii lui Antoninus Pius ar fi dacii liberi de la hotarele provinciei. Spre finalul lor, aveau să fie conduse de guvernatorul provinciei M. Statius Priscus. Biruinţa asupra dacilor liberi a avut un puternic ecou atât la Roma, cât şi în provincie. După terminarea războiului Dacia era din nou „pacificată”.

O puternică zguduire suferă imperiul pe timpul lui Marcus Aurelius, când şi provincia Dacia a ajuns în mare pericol. Războaiele marcomanice au angajat pe împăratul-filozof până la moartea sa. Se bănuieşte că frământarea care a cuprins lumea barbară de la graniţa imperiului ar fi fost provocată de mişcările de populaţii ce aveau loc în spatele ei, ca de pildă coborârea goţilor de la Marea Baltică înspre ţărmul Mării Negre. Provincia Dacia, prin poziţia sa înaintată în mijlocul lumii barbare, era direct ameninţată. Timp de mai mulţi ani a stat sub ameninţarea unui adevărat asediu.

Spre a întări apărarea provinciei, Legiunea a V-a Macedonica era transferată de la Troesmis la Potaissa, aproape de graniţa cea mai ameninţată a Daciei. Barbarii pătrund totuși pe teritoriul provinciei. Regiunea auriferă de la Alburnus Maior a fost devastată. În nord, la Porolissum, însăşi metropola a fost asediată. Guvernatorul Daciei, M. Claudius Fronto, se lupta cu iazigii şi cu neamurile germanice, dar era ucis pe câmpul de luptă. După încheierea păcii cu cvazii şi cu marcomanii, lucrurile se mai liniştiră în Dacia. Luptele fură duse însă mai departe împotriva iazigilor, până ce şi aceştia au fost înfrânţi.

În timpul domniei lui Septimius Severus, Dacia cunoaşte din nou o perioadă mai lungă de siguranţă pentru exploatarea romană. Activitatea economică este reluată cu intensitate. Oraşele se bucură de o nouă perioadă de înflorire. Unele, ca Potaissa şi Porolissum, poate şi Dierna, Tibiscum şi Ampelum, acum primesc dreptul de municipii. După împăratul Caracalla, liniştea se menţine câtva timp, fiind întreruptă doar de mici atacuri ale dacilor liberi. Curând, la graniţele Daciei, alături de populaţiile cunoscute deja apar altele noi, precum gepizii, la hotarul de nord al provinciei, şi goţii în răsărit.

Tot mai dificil de apărat, datorită atacurilor permanente ale popoarelor migratoare, provincia nord dunăreană şi-a pierdut importanţa strategică. În contextul pregătirii campaniei orientale, împăratul Aurelianus decidea renunţarea la provincia nord-dunăreană. Începând cu anul 271 sunt retrase armata şi administraţia din Dacia şi transferate la sud de Dunăre. Pentru a nu ştirbi prea mult prestigiul Imperiului Roman, împăratul creează la sud de Dunăre provinciile Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea care menţin, cel puţin teoretic, aparenţa integrităţii imperiului.

Împăratul Marcus Aurelianus venise la Dunărea de Jos pentru a rezolva problema atacului goților, conduși de Canabaudes. Neputând elimina definitiv chestiunea, împăratul a preferat să le ofere acestora dreptul de a se stabili în Dacia, devenind astfel federați, adică aliați ai Imperiului. Practic, Dacia era transferată de Roma sub protecția aliaților ei, goții.

Retragerea autorităților romane din Dacia pare să se fi realizat în două faze. În prima, s-au retras unitățile militare romane din nord, din regiunile transilvănene ale provinciei. Peste trei ani, s-au retras și trupele din partea sudică, adică din Banat și Oltenia, la sud de Dunăre. Au fost păstrate și câteva avanposturi pe malul nordic al fluviului, precum cele de la Sucidava, Dierna și Drobeta.

Pentru a nu știrbi prestigiul imperial, împăratul Marcus Aurelianus a organizat la sud de Dunăre, între cele două Moesii, o nouă provincie, aceasta purtându-i numele. Dacia Aureliană era împărțită de la început în două: Ripensis și Mediterranea. Din Dacia nord-dunăreană au fost retrași slujbașii imperiali, adică armata și administrația. Marea parte a populației rămânea și trecea acum sub autoritatea noilor stăpâni, goții.