
Lumea dacilor înainte de Burebista
Primele secole ale societății și culturii geto-dacice
În antichitate tracii de nord - geții, dacii, tyrageţii, crobizii, tribalii, costobocii, carpii - populau regiunile de la nord de Balcani. Arealul de vieţuire al geţilor cuprindea un vast teritoriu între Balcani şi Nipru şi între regiunile muntoase ale Transilvaniei şi Marea Neagră. Aceştia erau agricultori şi crescători de vite.





Prima menționare într-un izvor scris a geților i se datorează istoricului elen Herodot, în contextul campaniei militare a împăratului persan Darius contra sciților din nordul Mării Negre. „Părintele Istoriei” afirma că „înainte de a ajunge la Istru, Darius biruia mai întâi pe geți care s-au crezut nemuritori”. Despre faptul că aceștia au pierdut lupta spunea: „ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci”.





Aflați în contact permanent, mai întâi cu civilizația elenă și mai apoi cu cea romană, geții, sau dacii, au fost menționați în unele documente ale unor scriitori antici aparținând celor două popoare menționate. Atenția acordată de greci și romani acestora se datora unor multiple cauze: economice, militare sau chiar din dorința de a înfiera unele moravuri îndoielnice proprii prin antiteza cu „barbarii” din nord.






Geto-dacii și-au trăit primele secole organizați tribal. Numeroasele triburi dacice stăpâneau teritoriile delimitate geografic de Dunăre, Carpați și Marea Neagră, intercalați cu sciți și triburi germanice. Stadiul rganizării tribale începea să apună în secolul în care expansiunea Republicii și mai apoi a Imperiului roman devenea amenințătoare pentru triburile dacice. Acest fapt a condus spre o relativă coagulare a lor sub forma unui „regat” dacic, mai mult sau mai puțin centralizat.





Ca în toate societățile antice europene, se constată la daci o stratificare a societății în trei categorii: aristocrația, militară și sacerdotală, producătorii liberi și sclavii. După opinia lui Herodot, societatea dacică era împărțită în trei categorii. Acestea erau recognoscibile sub diferite forme și denumiri la alte popoare de limbi și origini indo-europene: Tarabostes, nobili care luptau călare, aducând la luptă propriile arme și proprii cai, comatii, țărani care luptau pe jos. Primii menționați purtau tradițional barbă și părul scurt, astfel fiind reprezentați pe Columna lui Traian și pe Arcul de Triumf al lui Constantin cel Mare. Comații își puteau rade barba și lăsa părul lung, de unde și denumirea lor. O a treia categorie socială, ca în orice societate antică, o reprezentau sclavii.




Formațiunea social-economică geto-dacă era cea de tipul obștei sătești, a proprietății colective a pământurilor. Dar alături de proprietatea comună funciară exista și proprietatea privată a comaților, precum si proprietatea privată a regelui, a nobililor și a preoților. Teoretic, pământul aparținea monarhului. Comaților le rămânea tripla obligație față de stat: a plății dărilor, a participării la lucrările publice și a satisfacerii obligațiilor militare.






Prezentând multe asemănări, cetățile dacice nu erau, totuși, identice una cu cealaltă. Destinația acestor construcții era una evident defensivă și, posibil, politică, adică reședință a liderului tribal și mai târziu regal. Planurile după care au fost construite cetățile dacice sunt diferite între ele deoarece se adaptau particularităților terenului, rezultând dimensiuni și elemente de fortificație distincte.






Dovezile arheologice demonstrează, fără dubii, politeismul dacilor. Deși afirmațiile lui Herodot ne asigură că dacii erau monoteiști, istoricii contemporani au demonstrat că acestea sunt informații dacă nu eronate, cel puțin subiective. Istoricul Zoe Petre scria despre această controversă: „Astfel, toate teoriile referitoare la zalmoxism, la evoluția și influența acestuia, se dovedesc a fi doar speculații moderne, lipsite de o bază informativă, fără de care nu au cum fi demonstrate. Frecvența acestor speculații aparține exclusiv istoriei contemporane a ideilor și ambițiilor identitare.”




Reconstituirea culturii spirituale a neamului dacic pe baza izvoarelor scrise este un demers aproape imposibil. Aceasta se datorează în primul rând lipsei de informații scrise din partea dacilor și, în al doilea rând, puținelor detalii, de cele mai multe ori „la mâna a doua” precizate de scriitori antici, greci și romani. În ajutorul informațiilor scrise vin, la fel de lacunare, cele arheologice, din necropole și așezări.



Ritualurile de înmormântare sunt întotdeauna strâns legate de religie și de credințele privind soarta sufletului după moarte trupului. Dacă în primele secole din perioada Hallstatt era utilizată inhumația în tumuli, spre sfârșitul primei vârste a fierului, incinerația devine predominantă.



Pentru vaga reconstituire a aspectului fizic și vestimentației dacilor/geților, singurele surse de informații care ne stau la dispoziție sunt scenele de pe Columna lui Traian, câteva statui ale unor daci, produse de artiști romani, și scurte relatări ale unor autori antici.






Deoarece dacii erau parte a grupului de popoare cu origini indo-europene, limba lor se înscria ramurei lingvistice omonime. În mod logic, prezenta, probabil, mari asemănări cu limba tracilor, popor din care se individualizaseră dacii/geții. Textele scrise în limba dacilor lipsesc cu desăvârșire, acest fapt conducând la numeroase controverse în lumea științifică.





Din cauza puținelor dovezi arheologice, foarte multe elemente ale artei dacice sunt necunoscute sau insuficient explicate. Nimic nu s-a păstrat din mitologia și legendele dacilor, din probabila lor literatură orală populară și religioasă sau din dansurile și muzica lor. Puținele urme se datorează conservării lor în pământ: mici sculpturi în piatră, lut și bronz, ornamente, și monede copiate după cele grecești și romane.




Predominantă în inventarul așezărilor dacice, ceramica dacică era realizată prin două metode: lucrate cu mâna printr-o metodă specifică epocii Hallstatt și cu roata olarului, tehnică mai recentă. Prima categorie este reprezentată de vase de ceramică neagră, de calitate superioară, și cele negru-roșcate, realizate dintr-un lut poros. Vasele lucrate cu roata olarului erau de culoare cenușie sau roșiatică și mai fine. Ceramica lucrată pe roata olarului este la fel de bine reprezentată cantitativ precum cea de mână. Foarte întâlnite sunt vasele nu foarte adânci, susținute de un picior înalt și gol pe interior și cu marginea evazată. Culoarea acestora este cenușie sau neagră. Lor li se adaugă vase copiate după cele grecești, inclusiv chiupuri uriașe, înalte de circa 170 cm, destinate proviziilor, precum cele descoperite în incinta cetății de pe Blidaru. Acestea erau îngropate în pământ sau așezate pe suporturi de lemn.




Contemporanul lui Homer, Hesiodos din Boeţia, descrie spaţiul geografic unde aveau să pătrundă primii colonişti greci, veniți din Eufeea: „…pe acolo curge Istrul spumos, care se revarsă în Pontos, sărac în insule şi bogat în peşte…”. Din sec. al VII-lea până în al VI-lea î.Hr., pe ţărmul dobrogean al Mării Negre, au fost întemeiate aşezări stabile, cu caracter meşteşugăresc şi comercial, locuite de greci, remarcându-se Histria, Tomis și Callatis.






Ramură nordică și disprețuită de către grecii din sudul Peninsulei Balcanice, macedonenii au intrat în contact, preponderent militar, cu geții, încă din timpul regelui Macedoniei, Filip al II-lea.





Celții au fost o populație indo-europeană din grupul kentum, constituind ramura cea mai vestică a neamurilor indo-europene. Celții sunt creatorii culturii La Tène, o cultură bazată pe metalurgia feroasă. În mișcarea lor de extindere către est, celții au pătruns treptat în spațiul dacic, în special în Transilvania.



Expansiunea teritorială a Republicii Romane avea să înghită lumea grecească din sudul Peninsulei Balcanice în secolul al II-lea î.Hr. Astfel, romanii ajungeau în imediata vecinătate a teritoriilor controlate de daci. Mai mult ca sigur, primele contacte dintre daci și romani au fost comerciale. Interesele strategice și economice romane, precum și atitudinea dacilor față de noii stăpâni din Balcani aveau să-i aducă pe aceștia, în final, în stare de conflict militar.

