Cel mai probabil o ramură nordică a neamului indo-european al tracilor, dacii, sau geții, au apărut în ultimul mileniu pre-creștin în spațiul dominat de Dunăre, Carpați și Marea Neagră.

Dacii erau împărțiți în triburi având fiecare un nume și locuind un anumit teritoriu. Pe baza cercetării scrierilor lui Ptolemeu s-a stabilit că existau cel puțin 12 astfel de triburi. Din mărturia lui Ptolemeu, dar și a altor izvoare, putem constata că dacii erau un popor numeros fapt ce explică expansiunea din timpul lui Burebista și continuitatea lor după cucerirea romană.

Geto-dacii, asemenea celorlalte ramuri tracice, aveau ca ocupaţii de bază agricultura şi creşterea vitelor. Plugul cu brăzdar de fier era folosit încă din secolul III î.Hr. Meşteşugurile au cunoscut şi ele o amploare deosebită, fiind prelucrat fierul, arama, argintul şi aurul. Ritul incinerației predomină în epoca târzie a istoriei dacice. Atunci când mai apare, sporadic, inhumația este prezentă la copii. Cauzele acestei substituiri a inhumației cu incinerația nu au putut fi explicate încă.

Informaţiile istorice referitoare la daci sau traci sunt puţine, iar textele scrise lipsesc cu desăvârşire. Nici măcar lucrările din orbita romană nu s-au conservat: opera împăratului Traian – De bello dacico – şi respectiv cea a medicului Criton, însoţitorul lui Traian – Getica – s-au pierdut. Nici poemele scrise în limba getă de Publius Ovidius Naso în exilul său de la Tomis nu au reuşit să supravieţuiască. Singura deducţie ar fi că limba geţilor era o limbă diferită de latină.

Civilizația dacică a înflorit în ultimele secole ale erei pre-creștine și mulțumită contactelor și influențelor din partea altor societăți europene antice. Cele mai vechi contacte cunoscute ale gețo-dacilor au fost cu grecii, aceiași care ne-au lăsat primele informații scrise despre această ramură de la nord de Istros a marelui neam tracic. Influența relativ pașnică a grecilor avea să fie înlocuită, în primul veac de după Hristos, de conflictele militare cu romanii.

Pitagora, în lucrarea „Legile morale și politice” a făcut unele referiri, mai mult sau mai puțin realiste, la valorile „superioare” ale geților. În legea 1143 Pitagora a spus: „Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci să tragi învățăminte de la ei. La geți câmpurile sunt fără margini, toate pământurile sunt comune. Și dintre toate popoarele sunt cei mai înțelepți, spune Homer.” Evident, sursa de inspirație pentru Pitagora era poetul orb, Homer.

Hecateu din Milet a furnizat unele dintre primele informații scrise despre traci în lucrarea „Înconjurul pământului”, lucrare din care au rămas doar fragmente. Într-unul din fragmente sunt consemnate două triburi, crabyzii și trizii, care locuiau în sudul Dobrogei, precum și o cetate aflată lângă Istru, numită Orgame. Acele triburi au mai fost pomenite mai apoi și în scrierile altor scriitori greci ca făcând parte din neamul geților.

Vorbind despre marea expediție a regelui persan, Darius, împotriva sciților, Herodot spunea că acesta, înainte de a ajunge la Istru, „birui mai întâi pe geți”. Tot Herodot continua cu celebra formulă „aceștia se cred nemuritori și sunt cei mai viteji si mai drepți dintre traci”. Rezultă că geții populau și malul sudic, al Istrului. Herodot a mai spus: „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi”.

Platon, elev al lui Socrate și profesor al lui Aristotel, a consemnat în dialogul „Carmides” o discuție între Socrate și Carmides, un medic trac. „Zamolxis, regele nostru, care este un Zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seama de corp.Trebuie deci, mai ales și în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înțelepciunea.“

Istoricul Tucidide, participant la Războiul Peloponesiac, afirma că geții aveau aceleași arme, călărind precum sciții. El descrie în lucrarea sa „Războiul peloponesiac” teritoriul locuit de geți. Asemenea lui Herodot, acesta îi plasează pe geți dincolo de munții Haemus, sau Balcani, până la Pontos Euxinos, adică Marea Neagră, avându-i ca vecini pe sciți. Acești geți se aflau sub autoritatea regelui odrisilor, un neam tracic, Sitalces, căruia îi furnizau călăreți. Statul odris se întindea până la gurile Dunării, încluzând pe toți geții din Dobrogea și de la sud de fluviu.

Scriitorul antic Trogus Pompeius, poet roman, a relatat în „Istoria lui Filip” despre regele geto-dac Oroles, „rex histrianorum”, care stăpânea prin părțile de sud ale Moldovei. În relatare menționa că acel rege get și-a pedepsit supușii pentru înfrângerea suferită din partea bastarnilor, un neam germanic vecin lor. Mai este consemnat și că o puternică forță getică avea să distrugă armata macedoneană și pe comandantul ei Zopyrion undeva în zona gurilor Dunării, la întoarcerea acesteia din expediția contra sciților. Același scriitor antic afirma că puterea dacilor crescuse pe vremea regului Rubobostes.

Probabil fiind la origini numele unor triburi mai proeminente de traci nordici, „geți” și „daci” au devenit treptat denumiri generice pentru întregul neam, prin prisma unor comuniuni de elemente lingvistice și religioase constatate de către contemporanii greci și romani. Totuși, scriitorii antici au continuat să utilizeze, referindu-se la daci sau geți, denumirile tribale, chiar și atunci când aceștia păreau să constituie un bloc sub stăpânirile celor doi regi, Burebista și Decebal.

Cele mai vechi nume de triburi apar la elenul Hecateu: „crobyzii“ și „trizii“. Acestora li se adaugă în alte izvoare, mai recente, denumiri precum „appuli”, adică „cei puternici”, locuitori ai zonei așezării Apulum, actuala Alba Iulia. La sud de Carpații Meridionali, în zona deluroasă a Munteniei, se aflau triburile„ordossensses” și „buridavenses”, continuați spre Istru de „sucii” de la gura Oltului.

În nordul spațiului dacic, triburile „dacilor mari” și „costobocilor” ocupau versanții Carpaților Orientali. Tot în nordul acelorași munți „carpii”, cu o origine disputată, trăiau în zona de astăzi a Pietrei-Neamț, probabil fiind cei de la care grecii au împrumutat denumirea pentru lanțul carpatic.

Societatea geto-dacă a fost organizată în redutabile formaţiuni militare pe fondul dispariţiei obştii bazate pe legăturile de rudenie, obştea devenind o colectivitate formată din totalitatea familiilor care locuiau pe un anumit teritoriu. Unele triburi apelau la forme de alianță între ele, pentru o mai mare putere militară: uniunile de triburi. Atribuţiile de conducere a uniunilor reveneau unei adunări generale a războinicilor, ulterior unor căpetenii, şefi militari, „regi” ca: Oroles, Rubobostes, Dromichaites. Impunerea punctelor de vedere ale acestor lideri militari a creat premisele trecerii de la organizarea gentilico-tribală, la cea politico-statală, chiar dacă aceasta din urmă a fost una firavă.

Nu este posibil să se definească în mod realist teritoriile acestor grupuri datorită impreciziei surselor geografice antice. De asemenea, este probabil să fi existat concomitent grupuri etnice suprapuse, rezultând astfel o hartă etnică-mozaic. Prezența vecinilor sarmați și bastarni printre daci este atestată, atât în literatura de specialitate și arheologie, peste tot Țara Românească, Moldova și Basarabia.

Numele clasei aristocratice geto-dacice apare în scrierile mai multor autori antici. Filosoful-călător în Dacia, Dion Chrysostomos, relatează în ale sale Discursuri, că „...aici, uneori, se pot vedea oameni având pe cap un fel de căciuli, aşa cum poartă astăzi unii traci, numiţi geţi...”. Tot această denumire o transmite şi medicul Criton, care îi aminteşte „pe geţii purtători de pileus” -căciulă. Istoricul războaielor daco-romane, Dio Cassius, informează şi el că: „Decebal a trimis soli chiar înainte de înfrângere, nu dintre comaţi -ca mai înainte- ci pe cei mai de frunte dintre pileaţi”.

Anticii romani numeau frecvent pe nobilii geto-daci cu termenul de pilleati. De asemenea, termenul tarabostes, de rezonanţă geto-dacică, cum indică cercetările filologice, nu este amintit decât o singură dată. Iordanes transmite un fapt raportat de Dion Chrysostomos: „ acei dintre geţi care erau de neam s-au numit la început tarabostes, iar apoi pilleati...”. Numele de origine tracă tarabostes, cu desinenţa de plural elenizată, tarabosteseis, reprezenta numele nobililor geţi purtători de cuşmă, numele fiind tradus cu „pilophoroi” în greceşte şi „pilleati” în latineşte.

Din relatarea rezumată de Xiphilinos după Dio Cassius, rezultă cu destulă evidenţă faptul că, în momentul războaielor dacice, „kometai”, dacii pletoşi, reprezentau o categorie socială inferioara în raport cu pilophorii, sau tarabostes. Spre deosebire de amănuntele reţinute de la Dion Chrysostomos despre pilleati, categoria de kometai-capillati e expediată cu o definiţie mai degrabă vagă - reliquia gens, adică „restul neamului”. Cel mai probabil, comati, sau capillati, reprezentau, de fapt, clasa socială a producătorilor liberi.

Opuşi clasei dominante erau oamenii de rând, comati sau capillati, adică „pletoșii”, liberi din punct de vedere juridic. Era grupul cel mai numeros, care constituia masa producătorilor şi elementul esenţial al activităţii economice. Sclavii, puţin numeroşi, aveau un rol secundar în viaţa economică, nefiind depăşită faza sclaviei patriarhale, când sclavul era considerat ca făcând parte din familia stăpânului. O afirmație istorică controversată indică originea sclavilor dacilor ca fiind din rândurile prizonierilor de război străini.

Spațiul dacic era împânzit de fortificații de diverse tipuri: de la cele cu val de pământ și șanț până la semețele construcții din piatră, cocoțate pe vreun vârf de deal sau de munte. Dimensiunile acestora variau: de la turnurile de veghe, cu latura de câțiva metri și cu baza din piatră și partea superioară din lemn sau cărămidă, până la vasta cetate a Sarmizegetusei Regia. Aceasta din urmă ocupa aproximativ 3 hectare. Termenul care desemna acest tip de construcție cu rol defensiv, în esența ei o cetate, era acel de „dava”.

Cetățile getice din Moldova se dovedesc relativ impunătoare, precum cele două de la Stâncești, datând din secole diferite și însumând circa 45 de hectare. Împreună, cele două fortificații puteau adăposti aproape 25000 de indivizi, precum și avuțiile lor. Alte cetăți sunt semnalate în zona Moldovei la Cotnari, Merești, precum și la Alcedar, în Basarabia.

În etapa clasică a istoriei dacice, adică începând cu secolul al II-lea î.Hr, o serie de „dava” își încep evoluția. Este cazul celor de la Cetățeni-Argeș, Tinosu-Prahova, Bâtca Doamnei-Piatra-Neamț, Piatra Craivii-Alba, etc..

Metoda cea mai cunoscută de construcție pentru zidurile cetăților și fortificațiilor dacice poartă denumirea de „murus dacicus”, adică zidul dacic. Tehnica a fost dezvoltată înaintea cuceririi romane, fiind o combinație între metodele tradiționale din Dacia și metode împrumutate din arhitectura greacă.

Zidul Dacic este format din două ziduri exterioare clădite din blocuri de piatră cioplite sub formă de paralelipiped dreptunghic, aparent fără a se folosi mortar între ele. După așezarea fiecărui rând de blocuri, spațiul dintre cele două ziduri era umplut cu pietriș și piatră spartă amestecate cu lut și apoi compactate. Legătura dintre cele două ziduri, interior și exterior, necesară pentru a rigidiza structura, era realizată prin intermediul unor grinzi.

Ziduri ridicate în maniera „murus dacicus” au fost descoperite la cetățile de la Costești - Blidaru, Luncani - Piatra Roșie, Sarmizegetusa Regia, Grădiștea de Munte – Vârful lui Hulpe și cu modificări pentru a se adapta în teren la cetățile de la Bănița și Căpâlna.

Istoricul Herodot a descris modul neobişnuit în care geto-dacii se raportau la moarte. Se credeau nemuritori, de aceea au înfruntat fără teamă puternicele armate ale împăratului persan Darius. Iar credinţa în nemurire le era dată prin credinţa în Zamolxis, divinitatea lor supremă. „Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credința lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii îl cred același cu Gebeleisis.”

Din ceea ce arheologii au scos la lumină se observă că dacii își ornamentau inclusiv obiectele cele mai banale: uneltele - un clește de fierărie descoperit la Sarmizegetusa Regia purtând un fin ornament sub formă de frunze, ceramica grosolană, lucrată fără roata olarului, sau țintele metalice de pe porțile sanctuarelor sau locuințelor bogate. Coiful de aur descoperit la Poiana-Coțofenești, în Prahova, prezintă influențe artistice alogene, probabil irano-scitice. Acestea sunt evidente în scena sacrificării unui taur, scenă apărând pe acest coif. Tot influențe scitice găsim și la piesele de harnașament, lucrate din argint în chip de animale: cai, cerbi, lei.

La Sâncrăieni a fost descoperit un bogat tezaur de vase din argint, ornate cu împunsături, motive florale și împletite, precum și cu valuri stilizate. Aceste motive, probabil autentic dacice se regăsesc și pe alte obiecte: pandantive, coliere, piese de harnașament, fibule. Renumite opere de artă sunt brățările dacice, realizate din aur, deschise și spiralate, terminate cu capete stilizate de șerpi, motiv comun popoarelor de origine indo-europeană.

Ornamentele incizate sau pictate ale vaselor de lut dacice sunt aproape în exclusivitate geometrice. Tot geometrice sunt și decorațiile de pe țintele și cleștii din fier de la Sarmizegetusa. Preferința pentru motivele geometrice este evidentă și pe monedele copiate după cele macedonene, unde călărețul lui Filip al II-lea este stilizat aproape la extrem. Motivele zoomorfe din arta dacică sunt împrumuturi de la sciți și greci. Inspirate de arta greacă se bănuiește că sunt protomele ceramice cu formă de cap de cal, taur sau țap, precum și placa de bronz decupată în forma unei capre, toate descoperite la Poiana. Leul de argint de la Blidaru și scutul decorat cu un zimbru de la Piatra Roșie sunt, probabil, operele unor meșteri greci.

Antropomorfismul este extrem de rar în descoperirile privind arta dacică. Din cele câteva reprezentări ale zeiței Bendis, două sunt originale: gravura de pe teaca de pumnal de la Popești și masca de bronz de la Piatra Roșie. Privitor la celelalte reprezentări ale zeiței, capul de la Costești este o operă străină, iar medalionul de lut de la Sarmizegetusa Regia este o imitație a unei lucrări alogene.

Prima colonie au fondat-o pe ţărmul Dobrogei ionienii veniţi din oraşul Milet, de pe coasta apuseană a Asiei Mici. Situat pe malul golfului, azi lac, Sinoe, la 50 km de Constanța, noul oraş a primit de la greci numele de Istros, romanii zicându-i mai târziu Histria. Nucleul așezării a fost așezat pe un promontoriu stâncos.

Peste mai bine de un secol de la întemeierea Istros-ului, coloniști eleni din Heracleea Pontică, ea însăși o colonie pontică a Megarei, au fondat Callatis, pe locul actualei Mangalia. Cam în aceeași perioadă, coloniști originari din Milet puneau bazele unei mici așezări destinată schimburilor comerciale cu băștinașii, Tomi sau Tomis. Astăzi, Tomis este unul dintre cele mai mari orașe românești: Constanța.

Pozițiile au fost atent alese pentru cele trei colonii grecești din viitoarea Dobrogea. Istros apărea pe malul golfului Sinoe, golf prielnic adăpostirii corăbiilor. Callatis se remarca prin portul bun și terenurile fertile, numai bune pentru agricultură. Un alt factor al apariției acestora a fost populația locală, probabil suficient de numeroasă încât să-i atragă pe negustorii eleni. În acea perioada, societatea daco-getică se afla în prima perioadă a Epocii Fierului, adică era suficient de evoluată pentru a prezenta interes economic pentru sofisticații greci.

Grecii stabiliţi în coloniile vest-pontice exploatau bogăţiile naturale ale solului şi ale mării: grâu, lemn, peşte. De asemenea, făceau schimb de produse, troc, cu băştinaşii geto-daci: luând de la ei grâne, ceară, miere, piei de animale, lemn şi chiar sclavi; negustorii eleni le aduceau din Grecia vinuri şi untdelemn, ceramică de lux şi obiecte de podoabă. De la jumătatea mileniului I î.Hr., geții începeau să utilizeze monede de origine grecească.

Odată cu trecerea anilor, coloniile elene de pe litoralul Pontului Euxin, Marea Prietenoasă în viziunea grecilor, cresc ca putere economică. Unele mărfuri prețuite de băștinași continuă să fie importate din Grecia, dar multe se confecţionează acum pe loc, în atelierele histriene, callatiene şi tomitane. Prima care ajunge la o producţie proprie de mărfuri e Histria. Comerţul său cu localnicii ia un asemenea avânt, încât oraşul bate monedă proprie de argint şi de bronz. În aceeași situație aveau să se afle peste un secol Callatis şi mai apoi Tomis.

Poziționate în teritoriile geto-dace, coloniile grecești trebuiau să întreţină relaţii politice de bună vecinătate cu autohtonii, dar lipsesc date concrete în legătură cu aceasta. Câteodată, relaţiile pașnice se degradau, ajungându-se la conflicte. De exemplu, histrienii l-au ajutat pe Darius I, regele perşilor, care, în expediţia sa împotriva sciţilor, traversa Dobrogea, învingându-i pe geţi. Alteori, geţii şi grecii deveneau aliaţi, ca atunci când s-au opus împreună năvălirii în Dobrogea a căpeteniei scite Ateas. Geto-dacii au fost influențați de greci relativ puternic în privința culturii materiale. În aşezarea dacică de la Tariverdi, lângă Histria, s-au descoperit numeroase fragmente din vase grecești de lux. Amfore greceşti din Rhodos şi Thasos au fost descoperite în aproape toată zona extracarpatică a României, geto-dacii neezitând să le imite. De la greci au fost preluate roata olarului, procedee metalurgice, uzul monedei etc.

Pătrunderea celților în Transilvania dacică s-a realizat pe două rute: pe valea Someșului și pe cea a Mureșului. Mai târziu, urmând cursul Dunării, au ajuns și în actuala Oltenia. Celții s-au remarcat ca buni agricultori, crescători de vite și meșteșugari (olari și metalurgiști în fier și bronz).

Consulul roman M. Terentius Varro Lucullus întreprindea o expediție în ținuturile pontice în primii ani ai domniei lui Burebista. Tratatele încheiate de generalul roman cu cetățile de aici, din care s-a păstrat numai cel cu Callatis, înglobau coloniile grecesti dobrogene în sistemul de alianțe al Romei. Peste 10 ani de la incursiunea lui Lucculus are loc revolta anti-romană a cetăților grecești din Dobrogea, exasperate de abuzurile lui C. Antonius Hybrida, guvernatorul Macedoniei. Acesta încercase să ocupe militar Dobrogea dar suferă o înfrângere din partea grecilor, sciților, bastarnilor și geților.

Civilizația romană ajungea în contact nemijlocit cu lumea geto-dacilor în secolele II-I î.Hr.. Acest contact este realizat mai întâi pe plan comercial, când negustorii romanii încep vânzarea de produse către daci, după cucerirea Greciei și Macedoniei. Monede bătute de romani pentru lumea greacă, tetradrahme, au fost descoperite de arheologi pe teritoriul dacic.