Lumea dacilor înainte de Burebista
Primele secole ale societății și culturii geto-dacice
autor Moise Gheorghe, februarie 2018
Primele veacuri ale evoluției societății dacice au fost dominate de relațiile tipice popoarelor tribale. Vecini ai dacilor, grecii au surprins în literatura lor istorică aspecte ținând de lumea dacică, precum ierarhizarea socială: aristocrația militară și sacerdotală, producătorii liberi și sclavi. Vestigiile arhitecturale ale așezărilor civile dacice sunt, de cele mai multe ori, modeste. Aceasta se datorează perisabilității materialelor de construcție. Lipsa acestora este suplinită de numeroase obiecte de uz casnic și chiar militar. Acestea demonstrează atingerea de către civilizația dacică a unui nivel ridicat al metalurgiei feroase de tip La Tene.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
În antichitate tracii de nord - geții, dacii, tyrageţii, crobizii, tribalii, costobocii, carpii - populau regiunile de la nord de Balcani. Arealul de vieţuire al geţilor cuprindea un vast teritoriu între Balcani şi Nipru şi între regiunile muntoase ale Transilvaniei şi Marea Neagră. Aceştia erau agricultori şi crescători de vite.

Cel mai probabil o ramură nordică a neamului indo-european al tracilor, dacii, sau geții, au apărut în ultimul mileniu pre-creștin în spațiul dominat de Dunăre, Carpați și Marea Neagră.

Dacii erau împărțiți în triburi având fiecare un nume și locuind un anumit teritoriu. Pe baza cercetării scrierilor lui Ptolemeu s-a stabilit că existau cel puțin 12 astfel de triburi. Din mărturia lui Ptolemeu, dar și a altor izvoare, putem constata că dacii erau un popor numeros fapt ce explică expansiunea din timpul lui Burebista și continuitatea lor după cucerirea romană.

Geto-dacii, asemenea celorlalte ramuri tracice, aveau ca ocupaţii de bază agricultura şi creşterea vitelor. Plugul cu brăzdar de fier era folosit încă din secolul III î.Hr. Meşteşugurile au cunoscut şi ele o amploare deosebită, fiind prelucrat fierul, arama, argintul şi aurul. Ritul incinerației predomină în epoca târzie a istoriei dacice. Atunci când mai apare, sporadic, inhumația este prezentă la copii. Cauzele acestei substituiri a inhumației cu incinerația nu au putut fi explicate încă.

Informaţiile istorice referitoare la daci sau traci sunt puţine, iar textele scrise lipsesc cu desăvârşire. Nici măcar lucrările din orbita romană nu s-au conservat: opera împăratului Traian – De bello dacico – şi respectiv cea a medicului Criton, însoţitorul lui Traian – Getica – s-au pierdut. Nici poemele scrise în limba getă de Publius Ovidius Naso în exilul său de la Tomis nu au reuşit să supravieţuiască. Singura deducţie ar fi că limba geţilor era o limbă diferită de latină.

Civilizația dacică a înflorit în ultimele secole ale erei pre-creștine și mulțumită contactelor și influențelor din partea altor societăți europene antice. Cele mai vechi contacte cunoscute ale gețo-dacilor au fost cu grecii, aceiași care ne-au lăsat primele informații scrise despre această ramură de la nord de Istros a marelui neam tracic. Influența relativ pașnică a grecilor avea să fie înlocuită, în primul veac de după Hristos, de conflictele militare cu romanii.

Prima menționare într-un izvor scris a geților i se datorează istoricului elen Herodot, în contextul campaniei militare a împăratului persan Darius contra sciților din nordul Mării Negre. „Părintele Istoriei” afirma că „înainte de a ajunge la Istru, Darius biruia mai întâi pe geți care s-au crezut nemuritori”. Despre faptul că aceștia au pierdut lupta spunea: „ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci”.

Strabon afirma că geții și dacii vorbeau aceeași limbă. Anticii greci întrebuințau numele de „geți” pentru triburile din Muntenia, Dobrogea și sudul Moldovei. Apropierea geografică a triburilor din arcul carpatic de civilizația romană le-a adus din partea acestora apelativul de „daci”. Despre cuvântul „dac”, romanii credeau că provenea chiar din limba acestora, având sensul de lup, animalul totemic al acestui popor. Apropierea, sau chiar identitatea comună a dacilor și geților, apare la Strabon, în contextul stăpânirii lui Burebista asupra spațiului geto-dac.

Izvoarele grecești utilizează de cele mai multe ori numele de „geți”. Istoricii romani de mai târziu apelau la denumirea de „daci”. Trogus Pompeius considera că „dacii erau un vlăstar al geților”.

Herodot îi considera pe geți o ramură nordică a poporului trac, însă una destul de distinctă față de celelalte. Tracii erau un grup de triburi de origine indo-europeană, vorbitori a unei limbi din grupul satem, precum slavii, iranienii, sciții sau albanezii. În Epoca Bronzului, tracii s-au individualizat în grupul indo-european, aproximativ concomitent cu ilirii și grecii. Tracii sunt menționați cel mai timpuriu de către Homer, în Iliada și Odiseea, ca aliați ai troienilor asediați.

În privința etimologiei, cele mai multe păreri consideră că „daci” și „geți” sunt două denumiri pentru același popor, utilizate în forma aceasta de cele două civilizații mediteraneene, romanii și respectiv grecii. Herodot vorbește despre evenimente în care sunt prezenți geții la sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr.. Arheologii au demonstrat existența în spațiul nord-dunărean al unei culturi de tip Hallstatt, pe care au datat-o la aceeași vârstă ca Herodot. Nu se cunoaște gradul în care au participat populațiile neolitice la formarea neamului getic.

După Strabon, dacii populau zona muntoasă traversată de Mureș, întinzându-și teritoriile până la ieșirea acestuia în câmpia Pannoniei. Despre geți, același istoric scria că populează regiunea cuprinsă între Cazanele Dunării și gurile de vărsare în Pontos Euxinos, adică Marea Neagră, ale aceluiași fluviu. Același Strabon ne dă asigurări că „dacii au aceeași limbă ca și geții”.

Aflați în contact permanent, mai întâi cu civilizația elenă și mai apoi cu cea romană, geții, sau dacii, au fost menționați în unele documente ale unor scriitori antici aparținând celor două popoare menționate. Atenția acordată de greci și romani acestora se datora unor multiple cauze: economice, militare sau chiar din dorința de a înfiera unele moravuri îndoielnice proprii prin antiteza cu „barbarii” din nord.

Pitagora, în lucrarea „Legile morale și politice” a făcut unele referiri, mai mult sau mai puțin realiste, la valorile „superioare” ale geților. În legea 1143 Pitagora a spus: „Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci să tragi învățăminte de la ei. La geți câmpurile sunt fără margini, toate pământurile sunt comune. Și dintre toate popoarele sunt cei mai înțelepți, spune Homer.” Evident, sursa de inspirație pentru Pitagora era poetul orb, Homer.

Hecateu din Milet a furnizat unele dintre primele informații scrise despre traci în lucrarea „Înconjurul pământului”, lucrare din care au rămas doar fragmente. Într-unul din fragmente sunt consemnate două triburi, crabyzii și trizii, care locuiau în sudul Dobrogei, precum și o cetate aflată lângă Istru, numită Orgame. Acele triburi au mai fost pomenite mai apoi și în scrierile altor scriitori greci ca făcând parte din neamul geților.

Vorbind despre marea expediție a regelui persan, Darius, împotriva sciților, Herodot spunea că acesta, înainte de a ajunge la Istru, „birui mai întâi pe geți”. Tot Herodot continua cu celebra formulă „aceștia se cred nemuritori și sunt cei mai viteji si mai drepți dintre traci”. Rezultă că geții populau și malul sudic, al Istrului. Herodot a mai spus: „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi”.

Platon, elev al lui Socrate și profesor al lui Aristotel, a consemnat în dialogul „Carmides” o discuție între Socrate și Carmides, un medic trac. „Zamolxis, regele nostru, care este un Zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seama de corp.Trebuie deci, mai ales și în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înțelepciunea.“

Istoricul Tucidide, participant la Războiul Peloponesiac, afirma că geții aveau aceleași arme, călărind precum sciții. El descrie în lucrarea sa „Războiul peloponesiac” teritoriul locuit de geți. Asemenea lui Herodot, acesta îi plasează pe geți dincolo de munții Haemus, sau Balcani, până la Pontos Euxinos, adică Marea Neagră, avându-i ca vecini pe sciți. Acești geți se aflau sub autoritatea regelui odrisilor, un neam tracic, Sitalces, căruia îi furnizau călăreți. Statul odris se întindea până la gurile Dunării, încluzând pe toți geții din Dobrogea și de la sud de fluviu.

Scriitorul antic Trogus Pompeius, poet roman, a relatat în „Istoria lui Filip” despre regele geto-dac Oroles, „rex histrianorum”, care stăpânea prin părțile de sud ale Moldovei. În relatare menționa că acel rege get și-a pedepsit supușii pentru înfrângerea suferită din partea bastarnilor, un neam germanic vecin lor. Mai este consemnat și că o puternică forță getică avea să distrugă armata macedoneană și pe comandantul ei Zopyrion undeva în zona gurilor Dunării, la întoarcerea acesteia din expediția contra sciților. Același scriitor antic afirma că puterea dacilor crescuse pe vremea regului Rubobostes.

Geto-dacii și-au trăit primele secole organizați tribal. Numeroasele triburi dacice stăpâneau teritoriile delimitate geografic de Dunăre, Carpați și Marea Neagră, intercalați cu sciți și triburi germanice. Stadiul rganizării tribale începea să apună în secolul în care expansiunea Republicii și mai apoi a Imperiului roman devenea amenințătoare pentru triburile dacice. Acest fapt a condus spre o relativă coagulare a lor sub forma unui „regat” dacic, mai mult sau mai puțin centralizat.

Probabil fiind la origini numele unor triburi mai proeminente de traci nordici, „geți” și „daci” au devenit treptat denumiri generice pentru întregul neam, prin prisma unor comuniuni de elemente lingvistice și religioase constatate de către contemporanii greci și romani. Totuși, scriitorii antici au continuat să utilizeze, referindu-se la daci sau geți, denumirile tribale, chiar și atunci când aceștia păreau să constituie un bloc sub stăpânirile celor doi regi, Burebista și Decebal.

Cele mai vechi nume de triburi apar la elenul Hecateu: „crobyzii“ și „trizii“. Acestora li se adaugă în alte izvoare, mai recente, denumiri precum „appuli”, adică „cei puternici”, locuitori ai zonei așezării Apulum, actuala Alba Iulia. La sud de Carpații Meridionali, în zona deluroasă a Munteniei, se aflau triburile„ordossensses” și „buridavenses”, continuați spre Istru de „sucii” de la gura Oltului.

În nordul spațiului dacic, triburile „dacilor mari” și „costobocilor” ocupau versanții Carpaților Orientali. Tot în nordul acelorași munți „carpii”, cu o origine disputată, trăiau în zona de astăzi a Pietrei-Neamț, probabil fiind cei de la care grecii au împrumutat denumirea pentru lanțul carpatic.

Societatea geto-dacă a fost organizată în redutabile formaţiuni militare pe fondul dispariţiei obştii bazate pe legăturile de rudenie, obştea devenind o colectivitate formată din totalitatea familiilor care locuiau pe un anumit teritoriu. Unele triburi apelau la forme de alianță între ele, pentru o mai mare putere militară: uniunile de triburi. Atribuţiile de conducere a uniunilor reveneau unei adunări generale a războinicilor, ulterior unor căpetenii, şefi militari, „regi” ca: Oroles, Rubobostes, Dromichaites. Impunerea punctelor de vedere ale acestor lideri militari a creat premisele trecerii de la organizarea gentilico-tribală, la cea politico-statală, chiar dacă aceasta din urmă a fost una firavă.

Nu este posibil să se definească în mod realist teritoriile acestor grupuri datorită impreciziei surselor geografice antice. De asemenea, este probabil să fi existat concomitent grupuri etnice suprapuse, rezultând astfel o hartă etnică-mozaic. Prezența vecinilor sarmați și bastarni printre daci este atestată, atât în literatura de specialitate și arheologie, peste tot Țara Românească, Moldova și Basarabia.

Ca în toate societățile antice europene, se constată la daci o stratificare a societății în trei categorii: aristocrația, militară și sacerdotală, producătorii liberi și sclavii. După opinia lui Herodot, societatea dacică era împărțită în trei categorii. Acestea erau recognoscibile sub diferite forme și denumiri la alte popoare de limbi și origini indo-europene: Tarabostes, nobili care luptau călare, aducând la luptă propriile arme și proprii cai, comatii, țărani care luptau pe jos. Primii menționați purtau tradițional barbă și părul scurt, astfel fiind reprezentați pe Columna lui Traian și pe Arcul de Triumf al lui Constantin cel Mare. Comații își puteau rade barba și lăsa părul lung, de unde și denumirea lor. O a treia categorie socială, ca în orice societate antică, o reprezentau sclavii.

Numele clasei aristocratice geto-dacice apare în scrierile mai multor autori antici. Filosoful-călător în Dacia, Dion Chrysostomos, relatează în ale sale Discursuri, că „...aici, uneori, se pot vedea oameni având pe cap un fel de căciuli, aşa cum poartă astăzi unii traci, numiţi geţi...”. Tot această denumire o transmite şi medicul Criton, care îi aminteşte „pe geţii purtători de pileus” -căciulă. Istoricul războaielor daco-romane, Dio Cassius, informează şi el că: „Decebal a trimis soli chiar înainte de înfrângere, nu dintre comaţi -ca mai înainte- ci pe cei mai de frunte dintre pileaţi”.

Anticii romani numeau frecvent pe nobilii geto-daci cu termenul de pilleati. De asemenea, termenul tarabostes, de rezonanţă geto-dacică, cum indică cercetările filologice, nu este amintit decât o singură dată. Iordanes transmite un fapt raportat de Dion Chrysostomos: „ acei dintre geţi care erau de neam s-au numit la început tarabostes, iar apoi pilleati...”. Numele de origine tracă tarabostes, cu desinenţa de plural elenizată, tarabosteseis, reprezenta numele nobililor geţi purtători de cuşmă, numele fiind tradus cu „pilophoroi” în greceşte şi „pilleati” în latineşte.

Din relatarea rezumată de Xiphilinos după Dio Cassius, rezultă cu destulă evidenţă faptul că, în momentul războaielor dacice, „kometai”, dacii pletoşi, reprezentau o categorie socială inferioara în raport cu pilophorii, sau tarabostes. Spre deosebire de amănuntele reţinute de la Dion Chrysostomos despre pilleati, categoria de kometai-capillati e expediată cu o definiţie mai degrabă vagă - reliquia gens, adică „restul neamului”. Cel mai probabil, comati, sau capillati, reprezentau, de fapt, clasa socială a producătorilor liberi.

Opuşi clasei dominante erau oamenii de rând, comati sau capillati, adică „pletoșii”, liberi din punct de vedere juridic. Era grupul cel mai numeros, care constituia masa producătorilor şi elementul esenţial al activităţii economice. Sclavii, puţin numeroşi, aveau un rol secundar în viaţa economică, nefiind depăşită faza sclaviei patriarhale, când sclavul era considerat ca făcând parte din familia stăpânului. O afirmație istorică controversată indică originea sclavilor dacilor ca fiind din rândurile prizonierilor de război străini.

Formațiunea social-economică geto-dacă era cea de tipul obștei sătești, a proprietății colective a pământurilor. Dar alături de proprietatea comună funciară exista și proprietatea privată a comaților, precum si proprietatea privată a regelui, a nobililor și a preoților. Teoretic, pământul aparținea monarhului. Comaților le rămânea tripla obligație față de stat: a plății dărilor, a participării la lucrările publice și a satisfacerii obligațiilor militare.

Ocupația de bază a dacilor era agricultura. În expediția lui Alexandru cel Mare la nord de Dunăre, soldații săi au trebuit să treacă prin întinse lanuri de grâu, iar oamenii săi au fost nevoiți să culce spicele la pământ cu lăncile.

Pe vremea lui Burebista, la îndemnul acestuia și sfatul Marelui preot Deceneu, dacii ar fi distrus toate podgoriile pentru a fi eradicat excesul de alcool. Ca și rudele de la sud, tracii, și spre deosebire de greci și romani, vechii daci beau vinul neamestecat cu apă, ulei de măsline și ierburi aromatice. Tăria alcoolică nu era așa de mare, spre deosebire de vinul din peninsula grecească, licoare care întotdeauna trebuia îndoită cu apă.

Știm de la greci că geții făceau comerț cu numeroase vite. Rasa cailor getici era celebră. Regele scit Atheas care domnea peste estul Câmpiei Muntene, Bugeac și Dobrogea, a murit în timpul luptelor cu Filip al II-lea al Macedoniei. Învingătorul macedonean a luat 20.000 de iepe pentru îmbunătățirea rasei de care dispunea. Scriitorii antici amintesc și oile dacilor, de la care dacii obțineau lână pentru îmbrăcăminte și lapte. Herodot spune că nu puteai să treci la nord de Dunăre deoarece te împiedica mulțimea roiurilor de albine, aceasta fiind, totuși, o evidentă exagerare.

Se exploata sarea, iar în interiorul arcului carpatic aurul. Se prelucrau bronzul, fierul, argintul. Dacii își produceau singuri coasele și secerile din bronz, topoarele, fiarele de plug, cleștele de fier, săbiile de fier, obiecte cult și mobilier, podoabe de tot felul, mai ales din argint. Din lemn făceau obiecte casnice și unelte agricole. Din lut făureau vase, unele împodobite cu figuri umane.

Dacii exportau îndeobște materii prime: grâu, ceară, miere, pește și sclavi. Ținând cont de întinsele păduri, cu siguranță se adăugau piei și blănuri și foarte probabil sare și cherestea. Importau de la greci vin și untedelemn. În zona munților Făgăraș s-au descoperit amfore mari din Thassos, Rhodos și Chios. Pentru uzul nobililor se aduceau țesături fine, stofe scumpe. După căderea Sarmizegetusei s-au găsit într-o peșteră, ascunse, hainele și stofele scumpe ale lui Decebal.

Cantitatea şi calitatea ceramicii descoperite în spațiul dacic impun concluzia înfloririi acestui meşteşug în spaţiul geto-dacic. Roata olarului a început să fie folosită încă din prima jumătate a secolului V î.Hr. Proximitatca coloniilor greceşti pontice a dus la dezvoltarea relaţiilor comerciale. Consecinţa firească a fost apariţia monedei, greceşti şi apoi autohtone.

Prezentând multe asemănări, cetățile dacice nu erau, totuși, identice una cu cealaltă. Destinația acestor construcții era una evident defensivă și, posibil, politică, adică reședință a liderului tribal și mai târziu regal. Planurile după care au fost construite cetățile dacice sunt diferite între ele deoarece se adaptau particularităților terenului, rezultând dimensiuni și elemente de fortificație distincte.

Spațiul dacic era împânzit de fortificații de diverse tipuri: de la cele cu val de pământ și șanț până la semețele construcții din piatră, cocoțate pe vreun vârf de deal sau de munte. Dimensiunile acestora variau: de la turnurile de veghe, cu latura de câțiva metri și cu baza din piatră și partea superioară din lemn sau cărămidă, până la vasta cetate a Sarmizegetusei Regia. Aceasta din urmă ocupa aproximativ 3 hectare. Termenul care desemna acest tip de construcție cu rol defensiv, în esența ei o cetate, era acel de „dava”.

Cetățile getice din Moldova se dovedesc relativ impunătoare, precum cele două de la Stâncești, datând din secole diferite și însumând circa 45 de hectare. Împreună, cele două fortificații puteau adăposti aproape 25000 de indivizi, precum și avuțiile lor. Alte cetăți sunt semnalate în zona Moldovei la Cotnari, Merești, precum și la Alcedar, în Basarabia.

În etapa clasică a istoriei dacice, adică începând cu secolul al II-lea î.Hr, o serie de „dava” își încep evoluția. Este cazul celor de la Cetățeni-Argeș, Tinosu-Prahova, Bâtca Doamnei-Piatra-Neamț, Piatra Craivii-Alba, etc..

Metoda cea mai cunoscută de construcție pentru zidurile cetăților și fortificațiilor dacice poartă denumirea de „murus dacicus”, adică zidul dacic. Tehnica a fost dezvoltată înaintea cuceririi romane, fiind o combinație între metodele tradiționale din Dacia și metode împrumutate din arhitectura greacă.

Zidul Dacic este format din două ziduri exterioare clădite din blocuri de piatră cioplite sub formă de paralelipiped dreptunghic, aparent fără a se folosi mortar între ele. După așezarea fiecărui rând de blocuri, spațiul dintre cele două ziduri era umplut cu pietriș și piatră spartă amestecate cu lut și apoi compactate. Legătura dintre cele două ziduri, interior și exterior, necesară pentru a rigidiza structura, era realizată prin intermediul unor grinzi.

Ziduri ridicate în maniera „murus dacicus” au fost descoperite la cetățile de la Costești - Blidaru, Luncani - Piatra Roșie, Sarmizegetusa Regia, Grădiștea de Munte – Vârful lui Hulpe și cu modificări pentru a se adapta în teren la cetățile de la Bănița și Căpâlna.

Dovezile arheologice demonstrează, fără dubii, politeismul dacilor. Deși afirmațiile lui Herodot ne asigură că dacii erau monoteiști, istoricii contemporani au demonstrat că acestea sunt informații dacă nu eronate, cel puțin subiective. Istoricul Zoe Petre scria despre această controversă: „Astfel, toate teoriile referitoare la zalmoxism, la evoluția și influența acestuia, se dovedesc a fi doar speculații moderne, lipsite de o bază informativă, fără de care nu au cum fi demonstrate. Frecvența acestor speculații aparține exclusiv istoriei contemporane a ideilor și ambițiilor identitare.”

Herodot din Halicarnas scria: „Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credința lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii îl cred același cu Gebeleisis.” Probabil zeu principal, Zamolxis era o divinitate cu multiple valențe: reformator mitic, profet, mare pontif, rege, medic, zeu. Personaj îndelung disputat în lumea istoricilor, Zamolxis apare într-o relatare a lui Herodot, preluată de la niște greci din coloniile pontice, drept un fost sclav al lui Pitagora, inițiat în misterele religiei egiptene. Cercetătorii lingviști ai limbilor indo-europene sunt convinși că particula Zamol- are sensul de „pământ”, înrudit fiind cu slavonul „zemlia”. Astfel, Zamolxis apare ca un zeu teluric al vegetației și rodniciei. Era normal ca un cult al unui zeu chtonian să prevaleze la un popor de agricultori și păstori.

O divinitate cert feminină era Bendis, asimilată elenei Artemis sau romanei Diana, o zeitate a agricultorilor, vânătorilor și a fecundității. Despre aceasta, Herodot spune că era adorată în special de femeile trace. Acestea îi preluaseră cultul de la neamurile de la nord de Dunăre, adică, cel mai probabil, de la daci. Câteva descoperiri arheologice pe teritoriul României vin să întărească practica acestui cult printre daci: reprezentări ale chipului Dianei, zeița-omolog în lumea romană, precum capul de bronz de la Costești și bustul, din același material, de la Piatra Roșie.

Sugerat ca zeu opus lui Zamolxis, Gebeleizis era un zeu al furtunilor, tunetelor și ploii. Unele teorii încearcă să convingă că această divinitate era una feminină. Se pare că Gebeleizis îi disputa lui Zamolxis statutul de stăpân al lumii umbrelor. O parte a dacilor chiar considera că sufletele lor merg la Gebeleizi, și nu la Zamolxis. Iordanes afirma clar că dacii se închinau și unui zeu al războiului, asemănător lui Ares la greci sau lui Marte la romani. Vegetius spunea că tracii, moesii și dacii erau atât de războinici încât legendele converg spre o origine locală a zeului Marte. Această divinitate este numită de istorici, în mod convențional și inspirat de reprezentarea sa pe monede tracice, în lipsa unei denumiri autentice, „Cavalerul Trac”. Pe acest zeu, dacii îl adorau într-un mod violent, aducându-i jertfe umane din rândurile prizonierilor de război, considerând că arbitrul războiului poate fi astfel împăcat.

Unul dintre ajutoarele poetului roman Vergilius, grămaticul Servius, relata că dacii, înainte de a pleca la război, obișnuiau a bea apă din Dunăre, sau Istrus, ca și cum ar fi fost sacră. Totodată, aceștia jurau că nu se vor întoarce la vetrele lor decât după ce își vor fi ucis toți vrăjmașii. Foarte probabil Istrul își avea propria divinitate în accepțiunea dacilor.

Reconstituirea culturii spirituale a neamului dacic pe baza izvoarelor scrise este un demers aproape imposibil. Aceasta se datorează în primul rând lipsei de informații scrise din partea dacilor și, în al doilea rând, puținelor detalii, de cele mai multe ori „la mâna a doua” precizate de scriitori antici, greci și romani. În ajutorul informațiilor scrise vin, la fel de lacunare, cele arheologice, din necropole și așezări.

Cel mai cunoscut ritual dacic ni-l relatează Herodot: „Tot în al cincilea an aruncă sorții, și întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorțul îl trimit ca solie la Zamolxis, încredințându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimitere solului se face astfel: câțiva dintre ei, așezându-se la rând, țin cu vârful în sus trei sulițe, iar alții, apucându-l de mâini și de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori și apoi, făcându-i vânt, îl aruncă peste vârfurile sulițelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredințați că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el trimit după un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viață.”

Un alt ritul, bizar pentru contemporanii greci, relatat de același Herodot, amintește de „rivalitatea dintre bine și rău, lumină și întuneric”: „când tună și fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgețile în sus, spre cer, și își amenință zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu în afară de al lor.”

Istoricul Herodot a descris modul neobişnuit în care geto-dacii se raportau la moarte. Se credeau nemuritori, de aceea au înfruntat fără teamă puternicele armate ale împăratului persan Darius. Iar credinţa în nemurire le era dată prin credinţa în Zamolxis, divinitatea lor supremă. „Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credința lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii îl cred același cu Gebeleisis.”

Ritualurile de înmormântare sunt întotdeauna strâns legate de religie și de credințele privind soarta sufletului după moarte trupului. Dacă în primele secole din perioada Hallstatt era utilizată inhumația în tumuli, spre sfârșitul primei vârste a fierului, incinerația devine predominantă.

Mormintele dacice de incinerație se pot grupa în morminte cu arderea pe loc și morminte cu combustia într-o altă zonă decât cea de depozitare a cenușii. Mormintele din prima categorie sunt, de regulă, acoperite de tumuli de pământ, precum cei de la Popești. Nefiind într-un număr foarte mare, arheologii au presupus că acestea găzduiau rămășițele unor persoane dintr-o categorie socială superioară, precum șefii militari sau aristocrații.

În cazul mormintelor de incinerație dacice cu locul arderii în altă parte se cunosc foarte multe tipuri, toate plane, fără tumuli. Excepție sunt cele de la Zimnicea. Resturile de după ardere erau depuse într-o urnă, îngropată ulterior. Alteori, cenușa era îngropată direct, fără urnă. De obicei, inventarul în unelte și arme al unor astfel de morminte este relativ bogat.

Herodot afirma că tracii, după ce îl jelesc pe mort, îl expun trei zile. Urma apoi jertfirea de animale și un mare ospăț funerar. După acesta, îngropau sau incinerau cadavrul, ridicându-i, de obicei, un tumul deasupra mormântului. Ceremonialul se încheia cu întreceri călare. Aceste ritualuri tracice se regăsesc și la daci, cum ar fi ospățul funerar și spargerea ritualică asupra mormântului a vaselor utilizate în timpul banchetului. Diferența este dată de numărul mic de tumuli, în cazul ramurii nordice a tracilor, dacii.

Pentru vaga reconstituire a aspectului fizic și vestimentației dacilor/geților, singurele surse de informații care ne stau la dispoziție sunt scenele de pe Columna lui Traian, câteva statui ale unor daci, produse de artiști romani, și scurte relatări ale unor autori antici.

Contemporanii lor îi asemuiau pe daci cu popoarele europene dinspre miază-noapte: celții și germanicii. Bărbații erau văzuți ca fiind înalți și robuști, cu părul blond sau roșcat, ochi albaștri și deschiși la ten.

Comati, sau pletoșii, își purtau părul lung și tuns cu breton pe frunte, de unde și numele atribuit de romani. Pilleati, adică aristocrații, purtau căciula specifică poziției sociale, din lână sau pâslă, lucru care nu permite stabilirea exactă a lungimii pletelor acestora. În ambele cazuri, bărbații daci purtau mustăți și barbă, probabil un simbol social al bărbăției dacă ținem cont că sunt reprezentați cu podoabele capilare atent îngrijite. Este încă disputată părerea conform căreia dacii se tatuau, sau cel puțin sclavii acestora erau astfel însemnați.

Femeile dacice sunt reprezentate pe Columna lui Traian zvelte, înalte, cu părul pieptănat pe tâmple, cu cărare pe mijloc și strâns într-un coc la spate. Poate idealizate de romani, acestea apar sculptate de o frumusețe oarecum aspră, dar deosebit de expresivă.

Bărbații purtau pantaloni asemănători ițarilor de la straiele românești tradiționale: uneori strâmți pe picior, alteori ceva mai largi. Cămașa, lungă până la pulpe și despicată jos, în părți, o purtau peste pantaloni și încinsă cu un brâu lat, probabil din piele sau pânză. Peste cămașa asemănătoare iei purtau o haină cu mâneci și cu crețuri, o mantie scurtă din lână, sau un fel de cojoc cu blana pe dinăuntru. Unele personaje de pe Columnă au mantia prinsă cu o fibulă și continuată cu o glugă.

Basoreliefurile Columnei lui Traian le înfățișează pe femeile dacice purtând o cămașă încrețită și o fustă. Unele dintre ele au pe deasupra o manta lungă și bogat drapată.

Picioarele dacilor, femei și bărbați, erau încălțate cu opinci din piele sau călțuni din pâslă. Arheologii au descoperit un fel de colțari de fier, popular denumite „mâțe”, utilizate prin prindere de tălpile încălțămintei pentru facilitarea mersului pe zăpadă și gheață. Călăreții utilizau pinteni de fier, atașați încălțărilor.

Deoarece dacii erau parte a grupului de popoare cu origini indo-europene, limba lor se înscria ramurei lingvistice omonime. În mod logic, prezenta, probabil, mari asemănări cu limba tracilor, popor din care se individualizaseră dacii/geții. Textele scrise în limba dacilor lipsesc cu desăvârșire, acest fapt conducând la numeroase controverse în lumea științifică.

O problemă capitală privind limba dacilor este aceea privind apartenența sa, sau nu, la limba tracilor din sudul Balcanilor. Strabon afirma că geții și tracii vorbesc aceeași limbă. Un cercetător bulgar a constatat terminațiile diferite ale unor nume de localități dacice, -dava (Piroboridava) și tracice, -para (precum Bentipara). Pe baza acestei constatări el afirma că daca și traca erau limbi diferite. Totuși, elementele pentru o decizie tranșantă asupra problemei continuă să fie insuficiente.

La Grădiștea Muncelului a fost descoperit un fragment de vas de lut pe care era „ștampilată” o incripție din trei cuvinte: „Decebalus per Scorilo”. Din cele trei cuvinte, două sunt nume dacice iar sensul lui „per” nu a putu fi încă lămurit. Un text mai lung, scris cu litere grecești, a fost descoperit la Ezerovo, în Bulgaria, dar fără să poată fi tradus. Câțiva autori antici, precum Hesychios și Photios, au menționat aproximativ 70 de cuvinte traco-dacice, dar cu etimologii nesigure pentru circa 30 dintre ele.

„În latineşte, sau măcar cu litere latineşti, a fost redactat mesajul trimis lui Traian pe o ciupercă. Tot aşa va fi scrisă şi epistola lui Decebal către Domiţian, semn că la cancelaria regească de la Sarmizegetusa limba puternicului Imperiu roman era cunoscută şi folosită. Aşadar, dacii cunoşteau scrierea. Fireşte, ea n-a devenit niciodată accesibilă tuturor dacilor. Exemplele de folosire a scrierii sunt rare”, constata Hadrian Daicoviciu.

Cele mai multe rămășițe din limba dacilor le constituie numele de triburi, persoane, localități, ape, munți și zei, toate păstrate datorită scrierilor grecești, romane sau de pe monede. Din cele 2050 de denumiri, circa 900 sunt toponime, restul antroponime. S-a putut stabili că numele tribului dac al costobocilor înseamnă „străluciții”. Deasemenea, „dava” presupunea o fortificație sau o așezare iar numele regelui Oroles semnifica „vulturul”.

În limba română există aproximativ 160 de cuvinte puse pe seama moștenirii dacice, deoarece prezența lor nu poate fi explicată prin limba latină, slavă sau împrumuturi lingvistice. Ele fac referire la corpul omenesc, plante, ocupații, obiecte, alimente, etc.: „grumaz, balaur, barză, baci, prunc, mistreț, a speria, strugure, urdă, zgardă”. Foarte probabil că forma originală dacică și pronunția difereau de forma și pronunția românești. Limba dacilor, luată în calcul drept dialect al celei tracice, făcea astfel parte din familia limbilor indo-europene, grupul „satem”. Din acest grup au făcut parte și limbile balto-slave, iranice, sanscrita, illira din vestul Balcanilor și din Calabria și Apullia italice.

Din cauza puținelor dovezi arheologice, foarte multe elemente ale artei dacice sunt necunoscute sau insuficient explicate. Nimic nu s-a păstrat din mitologia și legendele dacilor, din probabila lor literatură orală populară și religioasă sau din dansurile și muzica lor. Puținele urme se datorează conservării lor în pământ: mici sculpturi în piatră, lut și bronz, ornamente, și monede copiate după cele grecești și romane.

Din ceea ce arheologii au scos la lumină se observă că dacii își ornamentau inclusiv obiectele cele mai banale: uneltele - un clește de fierărie descoperit la Sarmizegetusa Regia purtând un fin ornament sub formă de frunze, ceramica grosolană, lucrată fără roata olarului, sau țintele metalice de pe porțile sanctuarelor sau locuințelor bogate. Coiful de aur descoperit la Poiana-Coțofenești, în Prahova, prezintă influențe artistice alogene, probabil irano-scitice. Acestea sunt evidente în scena sacrificării unui taur, scenă apărând pe acest coif. Tot influențe scitice găsim și la piesele de harnașament, lucrate din argint în chip de animale: cai, cerbi, lei.

La Sâncrăieni a fost descoperit un bogat tezaur de vase din argint, ornate cu împunsături, motive florale și împletite, precum și cu valuri stilizate. Aceste motive, probabil autentic dacice se regăsesc și pe alte obiecte: pandantive, coliere, piese de harnașament, fibule. Renumite opere de artă sunt brățările dacice, realizate din aur, deschise și spiralate, terminate cu capete stilizate de șerpi, motiv comun popoarelor de origine indo-europeană.

Ornamentele incizate sau pictate ale vaselor de lut dacice sunt aproape în exclusivitate geometrice. Tot geometrice sunt și decorațiile de pe țintele și cleștii din fier de la Sarmizegetusa. Preferința pentru motivele geometrice este evidentă și pe monedele copiate după cele macedonene, unde călărețul lui Filip al II-lea este stilizat aproape la extrem. Motivele zoomorfe din arta dacică sunt împrumuturi de la sciți și greci. Inspirate de arta greacă se bănuiește că sunt protomele ceramice cu formă de cap de cal, taur sau țap, precum și placa de bronz decupată în forma unei capre, toate descoperite la Poiana. Leul de argint de la Blidaru și scutul decorat cu un zimbru de la Piatra Roșie sunt, probabil, operele unor meșteri greci.

Antropomorfismul este extrem de rar în descoperirile privind arta dacică. Din cele câteva reprezentări ale zeiței Bendis, două sunt originale: gravura de pe teaca de pumnal de la Popești și masca de bronz de la Piatra Roșie. Privitor la celelalte reprezentări ale zeiței, capul de la Costești este o operă străină, iar medalionul de lut de la Sarmizegetusa Regia este o imitație a unei lucrări alogene.

Predominantă în inventarul așezărilor dacice, ceramica dacică era realizată prin două metode: lucrate cu mâna printr-o metodă specifică epocii Hallstatt și cu roata olarului, tehnică mai recentă. Prima categorie este reprezentată de vase de ceramică neagră, de calitate superioară, și cele negru-roșcate, realizate dintr-un lut poros. Vasele lucrate cu roata olarului erau de culoare cenușie sau roșiatică și mai fine. Ceramica lucrată pe roata olarului este la fel de bine reprezentată cantitativ precum cea de mână. Foarte întâlnite sunt vasele nu foarte adânci, susținute de un picior înalt și gol pe interior și cu marginea evazată. Culoarea acestora este cenușie sau neagră. Lor li se adaugă vase copiate după cele grecești, inclusiv chiupuri uriașe, înalte de circa 170 cm, destinate proviziilor, precum cele descoperite în incinta cetății de pe Blidaru. Acestea erau îngropate în pământ sau așezate pe suporturi de lemn.

Formele, dimensiunile și ornamentarea vaselor dacice sunt extrem de variate. Printre cele lucrate cu mâna putem găsi vase zvelte, înalte, dar și ceșcuțe, străchini sau vase-borcan. Vasul caracteristic ceramicii dacice este considerat „ceașca dacică”. Cele două toarte specifice, precum și gura mai largă decât baza i-au adus acest apelativ, deși utilizarea vasului era pentru iluminat, fiind un opaiț. Urmele de arsură atestă acest fapt. Acest tip de vas este abundent în mormintele dacice, fiind lucrat majoritar cu mâna, având, probabil, și o destinație religioasă.

Ceramica banală, mai rudimentară, probabil era realizată chiar în gospodării, posibil de către femei. Aceasta se prezintă într-o mare diversitate de forme și decorațiuni. Ca o constantă, fundul acestora este aproape întotdeauna plat. Ornamentele obișnuite, incizate sau pictate, sunt liniile, de cele mai multe ori vălurite, sau motive în forma unei crengi de brad. Acestora li se adaugă numeroase motive în relief, precum proeminențele discoidale și ovale și brâurile dispuse longitudinal sau latitudinal, întotdeauna alveolate sau crestate oblic. Ceramica lucrată direct de mână nu era arsă în cuptoare, ci în gropi deschise.

Decorarea vaselor lucrate la roată este mai puțin diversificată decât a celor realizate manual. Ornamentul cel mai des întâlnit în cazul lor este linia în val incizată, în alternanță, sau nu, cu linii drepte. Uneori apar și ornamente de felul crengii de brad. Uneori apar și decorațiuni ștampoilate pe vase: rozete sau cruci înscrise într-un cerc, probabil constituind motive solare. Torțile, aplicate, aveau, probabil, un rol pur decorativ, fiind prea puțin proeminente pentru a fi practice. Pe locurile unor foste stâne dacice au fost descoperite vase relativ mari, cu buza răsfrântă și fundul retezat. Probabil acest tip de vas era introdus într-un altul, de lemn, sprijinit pe marginile acestuia cu ajutorul buzei răsfrânte, iar fundul acoperit cu o pânză. Cel mai probabil era utilizat pentru scurgerea zerului din caș.

La Sarmizegetusa au fost descoperite vase lucrate dintr-o pastă extrem de fină, acoperite cu un strat subțire de caolin și pictate într-un mod cu totul original. Motive geometrice, florale sau faunistice albe sau brune se împletesc pe un fond gălbui sau negru. Astfel de ceramică a mai fost descoperită la Fața Cetei și Meleia. Printre resturile de ceramică de factură dacică se regăsesc și importuri. În locuirea de la Popești au fost descoperite foarte multe vase grecești, mai exact amfore rodiene. Unele dintre acestea au toartele ștampilate. De asemenea, a fost identificată și ceramică grecească originară din Delos, sub forma unor boluri decorate cu figuri în relief. Vase de origine romană au fost scoase la iveală în estul Transilvaniei.

Contemporanul lui Homer, Hesiodos din Boeţia, descrie spaţiul geografic unde aveau să pătrundă primii colonişti greci, veniți din Eufeea: „…pe acolo curge Istrul spumos, care se revarsă în Pontos, sărac în insule şi bogat în peşte…”. Din sec. al VII-lea până în al VI-lea î.Hr., pe ţărmul dobrogean al Mării Negre, au fost întemeiate aşezări stabile, cu caracter meşteşugăresc şi comercial, locuite de greci, remarcându-se Histria, Tomis și Callatis.

Prima colonie au fondat-o pe ţărmul Dobrogei ionienii veniţi din oraşul Milet, de pe coasta apuseană a Asiei Mici. Situat pe malul golfului, azi lac, Sinoe, la 50 km de Constanța, noul oraş a primit de la greci numele de Istros, romanii zicându-i mai târziu Histria. Nucleul așezării a fost așezat pe un promontoriu stâncos.

Peste mai bine de un secol de la întemeierea Istros-ului, coloniști eleni din Heracleea Pontică, ea însăși o colonie pontică a Megarei, au fondat Callatis, pe locul actualei Mangalia. Cam în aceeași perioadă, coloniști originari din Milet puneau bazele unei mici așezări destinată schimburilor comerciale cu băștinașii, Tomi sau Tomis. Astăzi, Tomis este unul dintre cele mai mari orașe românești: Constanța.

Pozițiile au fost atent alese pentru cele trei colonii grecești din viitoarea Dobrogea. Istros apărea pe malul golfului Sinoe, golf prielnic adăpostirii corăbiilor. Callatis se remarca prin portul bun și terenurile fertile, numai bune pentru agricultură. Un alt factor al apariției acestora a fost populația locală, probabil suficient de numeroasă încât să-i atragă pe negustorii eleni. În acea perioada, societatea daco-getică se afla în prima perioadă a Epocii Fierului, adică era suficient de evoluată pentru a prezenta interes economic pentru sofisticații greci.

Grecii stabiliţi în coloniile vest-pontice exploatau bogăţiile naturale ale solului şi ale mării: grâu, lemn, peşte. De asemenea, făceau schimb de produse, troc, cu băştinaşii geto-daci: luând de la ei grâne, ceară, miere, piei de animale, lemn şi chiar sclavi; negustorii eleni le aduceau din Grecia vinuri şi untdelemn, ceramică de lux şi obiecte de podoabă. De la jumătatea mileniului I î.Hr., geții începeau să utilizeze monede de origine grecească.

Odată cu trecerea anilor, coloniile elene de pe litoralul Pontului Euxin, Marea Prietenoasă în viziunea grecilor, cresc ca putere economică. Unele mărfuri prețuite de băștinași continuă să fie importate din Grecia, dar multe se confecţionează acum pe loc, în atelierele histriene, callatiene şi tomitane. Prima care ajunge la o producţie proprie de mărfuri e Histria. Comerţul său cu localnicii ia un asemenea avânt, încât oraşul bate monedă proprie de argint şi de bronz. În aceeași situație aveau să se afle peste un secol Callatis şi mai apoi Tomis.

Poziționate în teritoriile geto-dace, coloniile grecești trebuiau să întreţină relaţii politice de bună vecinătate cu autohtonii, dar lipsesc date concrete în legătură cu aceasta. Câteodată, relaţiile pașnice se degradau, ajungându-se la conflicte. De exemplu, histrienii l-au ajutat pe Darius I, regele perşilor, care, în expediţia sa împotriva sciţilor, traversa Dobrogea, învingându-i pe geţi. Alteori, geţii şi grecii deveneau aliaţi, ca atunci când s-au opus împreună năvălirii în Dobrogea a căpeteniei scite Ateas. Geto-dacii au fost influențați de greci relativ puternic în privința culturii materiale. În aşezarea dacică de la Tariverdi, lângă Histria, s-au descoperit numeroase fragmente din vase grecești de lux. Amfore greceşti din Rhodos şi Thasos au fost descoperite în aproape toată zona extracarpatică a României, geto-dacii neezitând să le imite. De la greci au fost preluate roata olarului, procedee metalurgice, uzul monedei etc.

Ramură nordică și disprețuită de către grecii din sudul Peninsulei Balcanice, macedonenii au intrat în contact, preponderent militar, cu geții, încă din timpul regelui Macedoniei, Filip al II-lea.

După moartea lui tatălui său, Filip al II-lea, Alexandru cel Mare a fost angrenat într-o campanie militară împotriva tracilor, illyrilor și geților de la nord de munții Haemus. Același tânăr rege îndrăznea să traverseze spre nord fluviul Dunărea, însoţit de circa 1500 de călăreţi şi 4000 de pedestraşi. Profitând de întuneric, macedonenii au înaintat prin holdele bogate urmând malul fluviului, astfel că au apărut „neobservaţi”. Geto-dacii „rămăseseră uimiţi de îndrăzneala cu care într-o singură noapte trecuse atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere”, scria istoricul Arrian despre reacția localnicilor.

Zopyrion, strateg al lui Alexandru Macedon în regiunea getică a Pontului, a iniţiat o expediţie militară dincolo de Dunăre, în spaţiul nord-pontic. Referitor la mobilurile acestei expediţii, Trogus Pompeius notează laconic că „Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva”. Istoricul Orosius afirmă că geții au fost în măsură să „radă de pe faţa pământului” o armată numeroasă şi experimentată aşa cum era aceea comandată de Zopyrion.

Expediţia militară condusă de Alexandru s-a încheiat cu rezultatele urmărite de macedoneni: puternica uniune de triburi condusă de Syrmos, care dăduse atât de lucru regilor odrisi şi apoi lui Filip al II-lea, fusese înfrântă. Tracii, până atunci liberi, şi geto-dacii dintre Haemus şi Istru au fost nevoiți să devină, supuşi sau „prieteni” ai regatului macedonean.

Spre nord, stăpânirea macedoneană nu s-a exercitat, se pare, efectiv decât până la munţii Haemus, iar dincolo de aceştia pe o fâşie mai mult sau mai puţin întinsă a litoralului vest-pontic. După moartea lui Alexandru cel Mare, ținuturile pontice intrau sub stăpânirea unui general şi diadoch al său, regele Traciei, Lysimachos. Împotriva lui Lysimachos aveau să se revolte în două rânduri, dar fără succes, coloniile greceşti sub conducerea Callatis-ului.

O legendă grecească pomenește un rege get, Dromichaetes, stăpânitor al cetății Helis, la nord de Istros-Dunărea. Diodorus Siculus, Polybius, Plutarch și Pausanias, istorici antici, au consemnat victoria geților conduși de Dromichaetes împotriva lui Lysimachos, regale macedonean al Traciei, fost general al lui Alexandru Macedon. Conflictul dintre cei doi a fost cauzat de gestul lui Dromichaetes de a sprijini revolta anti-macedoneană a coloniilor elene de pe litoralul Mării Negre.

Celții au fost o populație indo-europeană din grupul kentum, constituind ramura cea mai vestică a neamurilor indo-europene. Celții sunt creatorii culturii La Tène, o cultură bazată pe metalurgia feroasă. În mișcarea lor de extindere către est, celții au pătruns treptat în spațiul dacic, în special în Transilvania.

Pătrunderea celților în Transilvania dacică s-a realizat pe două rute: pe valea Someșului și pe cea a Mureșului. Mai târziu, urmând cursul Dunării, au ajuns și în actuala Oltenia. Celții s-au remarcat ca buni agricultori, crescători de vite și meșteșugari (olari și metalurgiști în fier și bronz).

Grupurile de celți așezate în spațiul dominat de daci au lăsat în urma lor mai ales morminte de incinerație, cu resturile depuse direct în pământ sau în urnă. Aceasta este dovedită de descoperirile de la Mediaș, Apahida și Dezmir, Silivaș-Aiud și Călărași, în Oltenia. Inventarul necropolelor este reprezentat de arme, precum săbii, fragmente de coifuri și care de luptă, unelte, precum foarfece și cuțite, numeroase podoabe de bronz și o ceramică de calitate superioară. Așezarea celtică de la Ciumești-Maramureș se remarcă prin descoperirea unui coif împodobit cu un vultur de bronz.

Influența celților asupra dacilor din interiorul arcului carpatic este similară cu cea a grecilor asupra geților de la sud și est de Carpați. Mai exact, geto-dacii au preluat metalurgia fierului de la cele două popoare vecine. În Transilvania, dovezile acestui fenomen au fost identificate de arheologi la Sf. Gheorghe-Bedehaza,pe cursul Someșului Rece sau la Doboșeni, unde au fost găsite chiar două cuptoare dacice pentru minereu de fier, similare celor celtice.

Expansiunea teritorială a Republicii Romane avea să înghită lumea grecească din sudul Peninsulei Balcanice în secolul al II-lea î.Hr. Astfel, romanii ajungeau în imediata vecinătate a teritoriilor controlate de daci. Mai mult ca sigur, primele contacte dintre daci și romani au fost comerciale. Interesele strategice și economice romane, precum și atitudinea dacilor față de noii stăpâni din Balcani aveau să-i aducă pe aceștia, în final, în stare de conflict militar.

Consulul roman M. Terentius Varro Lucullus întreprindea o expediție în ținuturile pontice în primii ani ai domniei lui Burebista. Tratatele încheiate de generalul roman cu cetățile de aici, din care s-a păstrat numai cel cu Callatis, înglobau coloniile grecesti dobrogene în sistemul de alianțe al Romei. Peste 10 ani de la incursiunea lui Lucculus are loc revolta anti-romană a cetăților grecești din Dobrogea, exasperate de abuzurile lui C. Antonius Hybrida, guvernatorul Macedoniei. Acesta încercase să ocupe militar Dobrogea dar suferă o înfrângere din partea grecilor, sciților, bastarnilor și geților.

Civilizația romană ajungea în contact nemijlocit cu lumea geto-dacilor în secolele II-I î.Hr.. Acest contact este realizat mai întâi pe plan comercial, când negustorii romanii încep vânzarea de produse către daci, după cucerirea Greciei și Macedoniei. Monede bătute de romani pentru lumea greacă, tetradrahme, au fost descoperite de arheologi pe teritoriul dacic.