Diurpaneus-Decebal
„Cântecul de lebădă” al dacilor în fața expansiunii Imperiului Roman
87 - 106 d.Hr.
autor Moise Gheorghe, martie 2018
După peste un veac de scădere a amenințării reprezentate de dacii de la Dunărea de Jos, Imperiul Roman s-a confruntat cu un episod de instabilitate în regiune, după cum se mai întâmplase în timpul regelui Burebista și al Republicii dominate de personalitatea lui Iulius Caesar. Ca și atunci, epicentrul perturbărilor din zonă se afla în munții Orăștiei. Astfel intra în scenă Diurpaneus, cunoscut sub apelativul Decebal. Seria de confruntări militare de amploare dintre daci și romanii conduși de împăratul Domițian a fost deschisă de incursiunea generalului Cornelius Fuscus în teritoriile dacice, soldată cu un dezastru pentru fiii Romei. Conflictul a escaladat odată cu implicarea personală a împăratului Domițian, care sosea în regiune pentru a coordona operațiunile. Acestea, deși încheiate cu succes, nu au tranșat definitiv chestiunea dacică, soldându-se cu o pace umilitoare pentru romani.

Urcarea pe tronul imperial a lui Marcus Traianus a adus după sine două campanii militare împotriva dacilor lui Decebal. Metodic, fostul general, acum imperator, lichida pericolul dacic la adresa stabilității Imperiului Roman în zona Dunării de Jos. Victoria a fost urmată de încorporarea unei mari părți din spațiul dacic în Imperiul Roman, mai exact în provinciile Moesia Inferior și nou-creata Dacia.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Diurpaneus-Decebal ocupa tronul unuia dintre cele cinci regate dacice într-un moment în care tendinţele expansioniste ale Imperiului Roman, care-şi stabilise durabil frontiera pe linia Dunării, se accentuau rapid. La aproape 150 de ani de la dispariția lui Decebal, istoricul roman Dio Cassius îi făcea următorul portret elogios: “Era foarte priceput în ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”.

Raidurile de jaf ale dacilor asupra lumii romane au început încă din vremea împăratului Octavianus Augustus şi au continuat până în timpul lui Domițian. Răspunsul roman a fost reprezentat de câteva expediţii de pedepsire, cu mai mult sau mai puţin succes, crearea unei flote a Dunării, ridicarea unor castre de-a lungul fluviului, precum și transmutarea de populaţie dacică de la nord la sud de Dunăre în două ocazii.

Conflictul deschis între romani și daci a început în momentul în care romanii aveau probleme cu marcomanii pe linia Dunării de Mijloc. În vreme ce trupele romane erau concentrate în acele zone, la sud de Dunăre, dacii au întreprins un atac, neprovocat, distrugător la sud de Dunăre Distrugerile au fost masive, în cursul invaziei fiind ucis guvernatorul provinciei Moesia. Răspunsul roman s-a încheiat cu o înfrângere de către daci. Este vorba despre campania lui Cornelius Fuscus, unul dintre cei doi comandanţi ai cohortelor pretoriene. Acesta a fost momentul în care Diurpaneus, şef militar de mare valoare, şi-a dobândit supranumele de Decebal.

Înfrângerea lui Fuscus a provocat o nouă reacţie romană, de data aceasta sub comanda unui experimentat general, Tettius Iulianus, soldându-se cu victoria romană de la Tapae. În urma acesteia s-a încheiat prima pace între Roma şi daci. De fapt, pentru romani, era repetarea unei vechi experienţe a alianţelor, dacii devenind foederați, adică aliați ai Romei. În schimb primeau subsidii, ajutor logistic și instructori militari.

Împăratul Traian a considerat că spaţiul dacic, chiar în condiţiile existenţei unui tratat de alianţă, nu prezenta siguranţă pentru Imperiul Roman. Ce i-a interesat în primul rând pe romani a fost Podişul Transilvaniei şi posibilitatea dezvoltării sistemului de apărare între Aquincum şi zona gurilor Dunării. Se crede că pretextul atacului au fost plângerile sarmaţilor yazigi la adresa lui Decebal, plângeri adresate aliaților lor, romanii.

Războaiele dacice au reprezentat un triumf uriaș pentru Roma și armatele sale. Cele două războaie au reprezentat victorii importante în cadrul campaniilor expansioniste ale Romei, câștigând sprijinul și admirația oamenilor pentru Traian. Prin cuceririle ulterioare din Asia, Traian a realizat cea mai mare întindere din istoria Imperiului Roman. Mai puțin de jumătate din Dacia a fost oficial anexată și apoi organizată ca provincie a imperiului.

Dacii au trecut Dunărea înghețată, prădând provincia Moesia. Acesta era începutul unei serii de evenimente războinice, la finalul cărora legiunile învingătoare se opresc la Tapae. Înainte de a-i îngenunchea pe daci, Domițian a vrut să-i pedepsească pe quazi și pe marcomani, care refuzaseră să ajute Roma în războiul contra dacilor. Imperiul Roman era condus de împăratul Domițian. În timpul său, statul a început a se adânci într-o criză economică de proporții. Cercurile politice romane începeau deja să privească cu interes spre potențialul de resurse aparținând spațiului dacic. După aproape un secol și jumătate după dispariția regelui Burebista, în regatul dacic din interiorul arcului carpatic, cu centrul politic la Sarmizegetusa, stăpânea Duras, probabil frate și continuator al regelui Scorilo. Hegemonia lui Duras se extinsese parțial și asupra dacilor de la sud și est de Carpați.

Pericolul expansiunii romane începea a se face din nou simțit, precum în timpul lui Iulius Caesar. Scythia Minor, actuala Dobrogea, era deja integrată de câteva decenii provinciei Moesia a Imperiului Roman. Nordul Moesiei era dominat de garnizoanele romane de pe linia Dunării iar pe fluviu patrulau corăbiile de război ale flotei flaviene. Partea sudică a câmpiei muntene era ținută sub observație de romani, aceștia apelând la câteva strămutări de populație către regiunile sud-dunărene. Dinspre vest, yazigii, aliați ai romanilor, reprezentau un pericol pentru dacii transilvăneni.

Iordanes scria că „pe când domnea împăratul Domițian, geții, de teama lăcomiei acestuia, desfăcură alianța pe care o încheiaseră odinioară cu alți împărați și începură să devasteze malul drept al Dunării, stăpânit de multă vreme de Imperiul Roman, nimicind armatele și pe comandanții lor. În fruntea acestei provincii, Moesia, era pe atunci, după Agrippa, Oppius Sabinus, iar la geți domnia o avea Diurpaneus. Dându-se lupta, romanii au fost învinși, lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul, iar geții, năvălind asupra multor castre și orașe, au prădat ținuturile ce atârnau de imperiu.”

După cum le era obiceiul, dacii au trecut Dunărea când aceasta era înghețată. Atacul lor neașteptat a semănat panică printre romanii din provincia Moesia. Istoricul roman Tacitus ne spune că, în urma atacului de succes al dacilor, „erau puse în cumpănă taberele întărite ale legiunilor și însăși stăpânirea noastră”.

Însuși împăratul Domițian sosea în regiune, stabilindu-se la Naissus, pentru a lua măsuri: împărțirea pe linia râului Ciabru a provinciei Moesia în Inferior și Superior. Comanda trupelor din regiune era încredințată generalului Cornelius Fuscus, prefect al pretoriului. Acesta reușea alungarea dacilor la nord de Dunăre. În plus, împăratul pregătește o campanie militară în teritoriile dacice. Foarte probabil în acest context de criză regele Duras ceda conducerea lui Diurpaneus, posibil nepotul său de frate.

Diurpaneus trimitea o solie împăratului Domițian, solicitându-i pacea. Surprins de propunere în toiul pregătirilor de trecere a Dunării, împăratul roman a refuzat oferta de pace. Diurpaneus avea să-i trimită o a doua solie „care să-i spună în batjocură că va face pace dacă ar vrea ca fiecare roman să-i trimită anual câte doi oboli, iar de nu, el îi va declara război și-i va aduce mari neajunsuri.”

Bătălia din anul 87 a fost o confruntare pornită pentru supunerea dacilor, conduşi de regele Diurpaneus-Decebal, de către romanii conduşi de generalul Cornelius Fuscus. Atacurile din iarna precedentă asupra castrelor romane de la sud de Dunăre, iniţiate de către regele Duras, probabil unchiul lui Diurpaneus, aliat cu bastarni şi sarmaţi, şi soldate cu moartea guvernatorului Moesiei, Caius Oppius Sabinus, au atras mânia împăratului Domitianus, care a dispus pedepsirea Daciei.

În primăvara următoare sosirii lui Domițian în Moesia și demarării pregătirilor pentru expediția împotriva dacilor, romanii treceau Dunărea pe un pod de vase. Câteva legiuni și mai multe unități auxiliare traversau fluviul, probabil în apropiere de Oescus, în sudul Olteniei.

Ruta către nord a unităților militare romane nu este cunoscută. Cel mai probabil, Fuscus s-a îndreptat spre defileul Oltului, fără a întâmpina vreo rezistență serioasă. În pasul montan Turnu Roșu, dacii „chiar în prima ciocnire înving pe romani, îl omoară pe generalul lor Fuscus și jefuiesc bogățiile din tabăra soldaților.” Stindardul de luptă al Legio V Alaudae a fost capturat de daci, evenimentul constituind suprema umilință pentru romani. Numeroși prizonieri romani rămâneau în captivitatea dacică.

Ofensiva romană asupra Daciei lui Decebal a continuat în anul următor, în fruntea forțelor romane aflându-se generalul Tettius Iulianus. Bătălia s-a dat la Tapae, rezultatul fiind de această dată o victorie romană. Din cauza drumului dificil către cetățile dacice din munții Orăștiei, centrul politic al lumii dacice, și din cauza mai multor înfrângeri suferite de Domițian în Pannonia, ofensiva romană s-a oprit, iar Decebal și împăratul roman au încheiat pace.

Probabil că victoria lui Diurpaneus de pe valea Oltului împotriva lui Cornelius Fuscus este cea care i-a adus regelui dac supranumele de Decebalus. Răgazul câștigat de daci nu a durat prea mult. Anul viitor, o nouă expediție romană pătrundea în spațiul dacilor nord-dunăreni.

Bătălia de la Tapae a fost câștigată de către romani. Aceștia au ucis mulți dușmani, după cum relatează istoriul roman Dio Cassius: „între aceștia, Vezina, care venea în locul al doilea după Decebal, fiindcă nu putuse altfel scăpa cu viață, căzu într-adins la pământ, făcându-se mort, și astfel fugi pe ascuns noaptea.”

Cea de a doua încercare a împăratului Domițian de a-i îngenunchea pe dacii lui Diurpaneus-Decebalus avea să fie comandată de abilul și prudentul general Tettius Iulianus. Acesta, spre deosebire de nefericitul Fuscus, a optat pentru o altă rută care să-l ducă spre centrul politic dac din zona Orăștie. Drumul său traversa zona actualului Banat. Romanii au fost lăsați de daci să înainteze nestingheriți până la Porțile de Fier ale Transilvaniei, sau Tapae.

Dio Cassius povestește că, temându-se ca nu cumva romanii învingători să-și continue drumul spre Sarmizegetusa, „Decebal tăie arborii care erau primprejur și rezemă de trunchiuri arme, pentru ca romanii, temându-se să nu fie soldați, să se retragă, ceea ce se și întâmplă.” Desigur că șiretlicul dacilor nu a rezistat iscoadelor romane, totuși, prudent, Tettius Iulianus decide să nu mai înainteze către est, spre regiunea Orăștie.

Domiţian se vedea silit să accepte pacea cu Dacia deoarece Imperiul era tulburat de revolte în partea europeană, în Germania şi Pannonia. Mai multe triburi supuse Romei au refuzat să mai ofere soldaţi pentru războiul împotriva dacilor. În Germania s-a revoltat chiar un general roman, în timp ce în Panonia, în prima fază, romanii sunt înfrânţi de triburile rebele. Aflat în impas, Domiţian semna pacea cu dacii, deşi condiţiile stipulate în tratat arătau mai mult o victorie dacică decât una romană.

După bătălia de la Tapae, repetatele cereri de pace ale lui Decebal s-au lovit de refuzul împăratului Domițian. Acesta din urmă avea de gând să lichideze „chestiunea dacică” dar pentru aceasta trebuia să îi neutralizeze pe germanicii cvazi și marcomani din vest. Aceștia refuzaseră să ofere ajutor romanilor în campania lor împotriva dacilor lui Decebal. În plus, situați în Pannonia, aceste neamuri germanice amenințau flancul apusean al trupelor romane angajate în Dacia.

Domițian părăsea Naissus, îndreptându-se către Pannonia vecină pentru a-i pedepsi pe marcomani și cvazi. Solii acestora, veniți în fața împăratului pentru a cere pacea, au fost uciși de romani. Ofensiva romană în Pannonia s-a încheiat printr-o înfrângere a lui Domițian de către germanici.

Istoricul roman Dio Cassius relatează despre decizia lui Domițian de a încheia pace cu Decebal: „Învins de marcomani și pus pe fugă, Domițian trimise în grabă soli la Decebal și-l înduplecă a încheia un tratat, pe care mai înainte nu i-l încuviințase, cu toate că Decebal i-l ceruse de mai multe ori. Acesta primi învoiala, căci era la mare strâmtoare, dar nu voi să vină el însuși ca să steie de vorbă cu dânsul, ci trimise pe Diegis cu câțiva bărbați, ca să-i deie înapoi armele și câțiva captivi, ca și cum i-ar fi avut numai pe aceia la dânsul.”

Domițian s-a întâlnit cu trimisul lui Decebal, Diegis, punându-i acestuia pe cap diadema, semn că Decebal devenea rege „client al Romei”. Domițian „împărți soldaților și onoruri și bani și trimise la Roma, ca învingător, între altele, soli și o scrisoare, zicea el, de la Decebal, dar pe care se spunea că o plăsmuise chiar el.”

În schimbul acceptării păcii cu Imperiul Roman, Decebal era practic mituit. Liderul dac primea statutul de rege client, adică prieten și aliat al Romei, precum și stipendii anuale. Aceste fonduri bănești proveneau din fondurile imperiale ordinare, iar nu din prăzi de război ale romanilor, lăsând impresia unui adevărat tribut plătit dacilor de către romani.

Pacea de compromis dintre daci și romani se încheia în contextul conturat de înfrângerea romanilor de către germanicii din Pannonia și de insuficienta capacitate de rezistență a dacilor în fața unui atac masiv al Imperiului. Potrivit condițiilor de pace, pe lângă numeroasele beneficii, Decebal era nevoit să accepte tranzitarea teritoriilor sale de către trupele romane care veneau din Moesia cu destinația Pannonia. În plus, le erau cedate romanilor „capete de pod” la nord de Dunăre, în zonele Banatului și Olteniei.

Cele mai detaliate relatări ale conflictelor militare dintre daci și romani, despre care se știe că au existat, s-au pierdut complet sau în cea mai mare măsură a lor.

După ce Traian cucerea Dacia, în Roma circulau așa-numitele „Comentarii”, operă scrisă chiar de împărat, având ca model opera literară a lui Iulius Caesar. Din cauza stilului de redactare, cazon, opera literară a lui Traian nu a prezentat interes pentru a fi multiplicată prin copiere. Astfel, aceasta s-a pierdut definitiv. În plus, urmașul lui Traian, Hadrianus, a fost un monarh cu o atitudine defensivă, și care nu a încurajat opiniile pro-război. Probabil că acest fapt a contribuit la stingerea interesului pentru lucrarea lui Traian despre războaiele cu dacii.

În afară de „Comentariile” lui Traian, în Imperiul Roman au mai circulat și alte scrieri despre confruntările militare cu dacii: „Getica”, scrisă de medicul Criton, medic personal și însoțitor al împăratului în campaniile dacice, precum și scrierile lui Dio Chrisostomos. Acesta cunoștea bine situația din spațiul dacic, deoarece întreprinsese o călătorie la Sarmizegetusa înainte de deschiderea seriei de conflicte militare și, în plus, participase la acestea din urmă.

De-a lungul secolelor au dispărut și alte scrieri dedicate războaielor dintre daci și romani: lucrările istoricilor Appian, Arrian și Amianus Marcellinus. Un alt istoric roman, Suetonius, își încheia povestea vieților împăraților romani la Domițian. O lucrare târzie, la circa două secole după evenimente, „Historia Augusta”, cuprinzând biografii ale împăraților romani, începea relatarea de la succesorul lui Traian, Hadrianus.

Caninius Rufus, prieten al lui Plinius cel Tânăr, intenționa să scrie un poem epic despre războaiele lui Traian, Plinius îndemnându-l în acest sens: „...căci ce subiect este atât de actual, atât de bogat, atât de vast și, în sfârșit, atât de poetic...?” Caninius nu și-a transpus intenția în practică, dar un alt poet, Florus, a cântat faptele de arme ale lui Traian. Dar și lucrarea acestuia nu a rezistat trecerii veacurilor.

Situată în Roma, în Forumul lui Traian, și ridicată la ordinul acestuia pentru a celebra victoria asupra dacilor, Columna este cel mai important izvor istoric privind cele două războaie dintre romani și daci. Pe coloana de marmură se desfășoară, urcând în spirală, 123 de episoade-basoreliefuri redând scene de luptă, de marșuri ale soldaților romani, de ceremonii religioase ș.a.. În perioada construirii Columnei, principalul text literar privitor la războaiele daco-romane era lucrarea împăratului Traian, „De bello dacico”. Aceasta a constituit, foarte probabil, sursa de informații pentru artiștii care au realizat scenele în basorelief ale monumentului triumfal din Roma.

Pe soclul Columnei se află inscripția de la inaugurarea monumentului: „Senatul și poporul roman împăratului Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian August, învingătorul germanilor, învingătorul dacilor, mare pontif, învestit pentru a XVII-a oară cu putere de tribun, salutat pentru a VI-a oară ca învingător, consul pentru a VI-a oară, părinte al patriei, pentru a arăta înălțimea muntelui și a locului excavat prin eforturi atât de mari.” Ultimele cuvinte fac referire la necesitatea excavării unei șei dintre două coline, pentru poziționarea Columnei, înaltă cât fosta colină: 39,83 m.

Caracterul oficial, coordonat de autoritatea centrală a Imperiului Roman, al Columnei este evident: din 155 de scene de luptă doar una conține soldați romani răniți, dar din trupe auxiliare, nu legionari. Chipurile și vestimentația adversarilor daci sunt redate cu deosebită atenție. În plus, anumite elemente de arhitectură dacică redate pe Columnă au corespondenți în realitatea arheologică din teren: turnuri de pază, palisade, bastioane, clădiri circulare.

În ciuda multor adevăruri de pe Columnă, confirmate în teren de arheologi, apar și inadvertențe, precum cele legate de arhitectura zidurilor de cetăți dacice. Modul în care apare realizat pe monument celebrul „murus dacicus” amintește mai degrabă de zidurile fortificațiiilor din Gallia. Cel mai probabil, sculptorii basoreliefurilor de pe Columnă au lucrat pe baza unor texte literare, fără să fi călcat vreodată în Dacia. Redarea fidelă a unor chipuri dacice, a armelor și hainelor, se poate explica prin aducerea de prizonieri daci de război la Roma.

Columna lui Traian, ridicată în 113, este singurul monument care s-a mai păstrat din Forul lui Traian. Fiind cea mai mare sculptură în relief din toată Antichitatea, Columna se compune din patru părţi: fundaţia, cu camera destinată primirii cenuşei lui Traian, piedestalul,coloana propriu-zisă şi statuia împăratului Traian. În Epoca Medievală, Papa Sixtus al V-lea a înlocuit statuia împăratului Traian, dispărută încă din Antichitate și în care acesta era reprezentat în uniforma militară şi ţinând în mână o lance, cu statuia sfântului Petru.

Istoricul roman Dio Cassius sintetiza cauzele războaielor daco-romane într-o singură frază: „După ce stătu câtva timp la Roma, Traian făcu o expediție împotriva dacilor, gândindu-se la ceea ce făcuseră ei, supărat pe banii pe care îi luau ei în fiecare an și văzând că puterile și trufia lor cresc.” Cassius făcea referire, evident, la beneficiile pe care dacii le câștigaseră prin pacea cu împăratul Domițian și la statutul de prieteni și aliați ai Romei, pe care aceștia nu-l respectau.

Dio Cassius nu amintește nimic despre pacea rușinoasă pentru romani din timpul împăratului Domițian, dar este imposibil ca Traian să fi fost mulțumit de condițiile acesteia. Mai mult ca sigur, aceasta a contribuit și ea la decizia noului împărat de a lichida pentru totdeauna chestiunea dacică. Veștile care soseau dinspre Dacia lui Decebal vorbeau la Roma despre construirea de cetăți și armament sau despre tacticile militare romane adoptate de daci. În plus, dezertorii romani erau bine primiți în Dacia. Geniștii imperiali dispuși să-l servească pe Decebal erau foarte prețuiți de către daci.

Conștient de dificultățile pe care le va întâmpina în demersul său de cucerire a Daciei, Traian și-a pregătit campania timp de trei ani. De-a lungul malului sudic al Dunării, romanii au construit un drum strategic, pentru o mai bună mobilitate a trupelor destinate invaziei. Concomitent, numeroase unități militare au fost concentrate în provincia Moesia: 14 legiuni, numeroase alae de cavalerie și cohorte de infanterie, diverse trupe auxiliare și chiar garda pretoriană a împăratului. Practic, romanii aduceau în proximitate Daciei circa 150000 de soldați.

Toate pregătirile militare ale lui Decebal, chiar și cu scop defensiv, nu erau justificate în condițiile oferite de statutul său de rege client al Romei, adică prieten și aliat al acesteia. Aripa protectoare a Imperiului ar fi trebuit să-i fie suficientă. Concluzia logică la care ajunseseră romanii era că regele dac vedea un pericol în chiar Imperiul Roman. Devenea evident că dacii renășteau ca un veritabil pericol pentru interesele romane de la Dunărea de Jos.

Pe lângă rațiunile militare, Traian era împins spre o eventuală cucerire a Daciei și de necesitățile financiare stringente. Domițian se dovedise deosebit de risipitor, lăsând bugetul imperil aproape inexistent. Economiile următorilor împărați, Nerva și Traian, nu reușiseră rezolvarea declinului. Spectrul unei crize financiare de proporții putea fi înlăturat doar cu aur din noi surse. Iar dacii eru deja cunoscuți pentru zăcămintele deținute din acest metal.

În luna zeului Marte, Traian părăsea Roma cu destinația Dacia. Ajuns la Dunăre, împăratul punea la punct ultimele detalii ale invaziei romane. În scurt timp era dat și ordinul de traversare a fluviului. Două coloane romane traversau Dunărea pe la Viminacium și Dierna, pe două poduri de vase construite de iscusiții ingineri militari romani.

Atacul roman din primăvara anului 101 a avut ca factor declanșator temerile împăratului Traian. Acestea se datorau consolidării continue a puterii lui Decebal în regiunea Dunării de Jos, sau, după cum relata Dio Cassius, „văzând cum o dată cu întărirea forțelor militare sporea și trufia lor”.

Coloana condusă de însuși împăratul Traian a înaintat fără grabă, metodic. Din statul-major al suveranului roman făceau parte, printre alții, viitorul împărat Hadrian, ofițeri cu experiență precum Licinius Sura și Claudius Livianus, ingineri geniști ca Balbus și Celsus. Unicul fragment păstrat din lucrarea lui Traian, De Bello Dacico, înfățișa un segment al rutei urmate de trupele romane: „de aici înainte spre Berzobis, apoi spre Aizis”. Armata romană se îndrepta dinspre Lederata, trecând prin Berzobis și Aizis, spre Tibiscum, actualul sat Jupa, lângă Caransebeș.

Înaintarea romanilor conduși de însuși împaratul s-a făcut lent, dar sigur, prin construirea de drumuri și castre. În acest timp, lui Traian i s-a adus „o ciupercă mare pe care scria cu litere latine că ceilalți aliați și burii germanici sfătuiesc pe Traian să se întoarcă și să facă pace”. Episodul dovedește că Decebal era sprijinit de burii germanici și de roxilanii sarmați, probabil și alte neamuri vecine dacilor. În plus, Decebal trimitea o solie la regele parților din Mesopotamia, Pacorus al II-lea, dar alianța nu s-a concretizat. Dintre vecinii dacilor, doar celții yazigi îi sprijineau pe romani.

De la Tibiscum, romanii s-au îndreptat spre Porțile de Fier ale Transilvaniei, antica Tapae. Aici, în timpul sângeroasei bătălii, Traian „văzu pe mulți dintre ai săi răniți și ucise pe mulți dintre dușamani; și fiindcă nu mai aveau cu ce lega rănile, se zice că el nu cruță nici chiar veștmântul său să-l taie, ca să facă din el feși, iar soldaților morți în luptă porunci să li se ridice un altar și să li se facă în fiecare an servicii funebre”. Învingător, Traian a fost aclamat de trupe ca imperator.

După bătălia de la Tapae, unitățile romane au pătruns în depresiunea Hațeg. Acestea aveau acum în față o parte a văii Mureșului și cetățile din zona Orăștiei. Noile obiective solicitau un timp îndelungat pentru rezolvarea lor. Toamna venise deja iar trupele trebuiau să se odihnească. Traian a preferat să procedeze metodic în continuare, pregătindu-și soldații pentru iernat.

Pentru a-l forța pe Traian să se retragă din proximitatea centrului politic al Daciei, Decebal a luat decizia de înscenare a unei diversiuni dincolo de Dunăre, mai exact în provinciile Moesia și Thracia. Regele dac conta pe o retragere a împăratului roman din Dacia pentru a veni în ajutorul provinciei dunărene atacate.

Columna lui Traian din Roma înfățișează scene ale atacului dacilor și roxolanilor la sud de Dunăre. Aceste basoreliefuri sunt singurele de pe monument în care apar soldați romani răniți, indiciu al intensității atacului. Traian nu întârzie să intervină, respingându-i pe atacatori și urmărindu-i în câmpia Munteniei, unde îi obligă pe dacii de aici să i se supună, cel puțin formal. Importanța succesului roman este reflectată până în zilele noastre de monumentul triumfal ridicat la ordinul lui Traian, la Adamclisi, în actualul județ Constanța.

Pe când împăratul Traian se afla încă în răsărit, probabil în Dobrogea romană, dacii încercau un nou atac, dar în apus, asupra trupelor romane rămase în zona Hațegului pentru iernat. Deși nu au reușit dislocarea dispozitivului militar roman, dacii au capturat prizonieri. Columna înfățișează femei dacice torturând cu pumnale și torțe captivi militari romani.

În iarna din primul război daco-roman, iernatul trupelor romane din Dacia a fost tulburat de atacurile disperate ale dacilor, deciși să-și recupereze teritoriile pierdute în primele luni de campanie romană. Odată cu venirea primăverii, Traian trece din nou la ofensivă. Decebal a încercat tergiversarea reînceperii operațiunilor militare ofensive romane din Dacia, trimițându-i lui Traian soli din rândurile comaților, dacii de rând, neîndreptățiți a încheia o pace veritabilă în numele său. Totuși, simpla lor prezență în tabăra romană putea servi la spionarea acesteia și la încetinirea pregătirilor de reluare a ofensivei de către romani. Nici trimiterea unor mesageri nobili dintre daci nu a condus la un rezultat favorabil lui Decebal.

Netulburat de vicleniile diplomatice ale regelui dac, Traian înainta în sus, pe valea râului Grădiștea, către complexul de fortificații dacice din munții Orăștiei. Dio Cassius povestește cum împăratul roman „se apucă să se urce chiar pe culmile munților, luând cu pericole munte după munte și se apropie chiar de scaunul domniei dacice, pe când Lusius, care atacase din altă parte, măcelari pe mulți și pe mulți încă îi prinse de vii.”

„Traian puse mâna pe munții cei întăriți cu ziduri și găsi acolo armele, mașinile de război, captivii și steagurile luate mai înainte de la Fuscus. Din pricina aceasta și mai ales după ce, în același timp, Maximus prinse pe sora lui și luă o cetățuie puternică, Decebal fu gata să se învoiască la toate cele ce i s-ar fi poruncit, nu că avea de gând să se țină de ele, ci ca să mai răsufle puțin.” Printre cetățile cucerite acum de romani s-a umărat și cea de la Costești. Probabil că aici a fost găsită prada de război luată de daci de la generalul Fuscus, cu aproape 15 ani în urmă.

Învins, dar nu îngenuncheat, Decebal apela la diplomație pentru a câștiga timp în conflictul cu romanii. Columna lui Traian surprinde momentul în care solia regelui dac se prezintă în fața împăratului Traian. În spatele mesagerilor, pentru a sugera cine îi trimisese, sculptorul l-a înfățișat pe însuși Decebal surprins într-o postură rugătoare, cu mâinile întinse spre împărat. Spre deosebire de pacea încheiată cu 13 ani înainte între Diurpaneus-Decebal și fostul împărat roman, Domițian, cea de după prima rundă de confruntare între regele dac și actualul împărat, Traian, a avut condiții zdrobitoare pentru daci. Aceștia trebuiau să predea romanilor toate armele și mașinăriile de război, inclusiv pe cele primite în perioada clientelei. De asemenea, dezertorii romani și inginerii primiți de Dacia potrivit statutului de regat clientelar Imperiului, urmau să fie predați romanilor.

Tratatul de pace prevedea că teritoriile cucerite de armatele romane în Dacia trebuiau acceptate oficial de Decebal ca făcând parte acum din stăpânirea romană. Zidurile formidabilelor cetăți dacice urmau a fi dărâmate chiar de către daci, semn al bunei-credințe față de Traian. În plus, regele dac se obliga să renunțe la o politică externă proprie și să considere „drept prieteni și drept dușmani pe prietenii și dușmanii romanilor.” Primirea de noi dezertori romani le era interzisă dacilor.

Bilanțul primului conflict militar dintre Traian și Decebal era în dezavantajul regelui dac. Astfel, romanii ocupaseră o mare parte din Banat, trecătoarea Tapae și depresiunea Hațegului, integrându-le provinciei Moesia Superior. La sud de carpații Meridionali păstrau sub stăpânirea lor sudul Olteniei și câmpia Munteniei până acolo unde încep dealurile subcarpatice. În acest sens, registrul unei cohorte romane, cohors I Hispanorum veterana equitata, amintește un detașament al respectivei unități ca fiind staționat la Piroboridava, așezare dacică situată acum în interiorul provinciei romane Moesia Inferior.

După încheierea păcii, potrivit Columnei chiar sub zidurile Sarmizegetusei Regia, Traian „trimise pe solii lui Decebal la Senat, pentru ca și acesta să întărească pacea.” Lăsând garnizoane în spațiul cucerit, împăratul se întorcea în peninsula italică. Dio Cassius relatează cum,la Roma, solii daci „fură duși în Senat și ei, punând armele jos, împreunară mâinile cum fac prinșii de război, rostiră câteva cuvinte, se rugară și astfel încheiară pacea și-și luară armele de jos.” În urma victoriei, Traian și-a luat numele de Dacicus și a organizat la Roma lupte de gladiatori.

Ultima scenă de pe Columnă privind primul război daco-roman înfățișează cum zidurile unei cetăți dacice sunt dărâmate de daci cu târnăcoapele. În același timp, copiii, femeile și bătrânii apar coborând din munți, împreună cu turme de animale. Pacea dintre Traian și Decebal aducea mai mult cu un armistițiu între două războaie.

În mod straniu, deciziile lui Traian, ulterioare încheierii păcii cu Decebal, nu sugerau că primul dintre cei doi considera pacea definitivă sau cel puțin de durată. Împăratul roman menținea în regiunea Dunării de Jos trupele implicate în primul război și chiar aducea din Imperiu altele noi. În același timp, poruncea construirea podului de la Drobeta, operă a arhitectului-șef al Imperiului, Apollodor din Damasc.

Regele dac Decebal a nesocotit, obligat de împrejurări, condițiile păcii încheiate cu împăratul Traian. O respectare totală a acestora ar fi însemnat să rămână total la discreția unui alt atac roman. Istoricul Dio Cassius relata cum regele dac s-a pregătit continuu de un nou război cu romanii: fabrică armament, reface cetățile. Decebal îi ataca chiar și pe aliații Romei, yazigii, învingându-i parțial. Acțiunile dacilor aveau să servească drept pretextul perfect pentru Traian să convingă Senatul de necesitatea unei noi expediții în Dacia.

La începutul verii lui 105, Traian părăsea Roma pentru a conduce o nouă campanie împotriva lui Decebal. Din statul său major făcea parte și Decimus Terentius Scaurianus, viitorul guvernator al Daciei romane. Viitorul împărat, Hadrianus, comanda legiunea I Minervia. Împăratul se îmbarca pe corabie la Brundisium. Decebal cerea din nou pace, dar condițiile impuse de Traian erau inacceptabile.

Pentru a evita o nouă invazie romană, Decebal a recurs la o tentativă de asasinare a lui Traian și la capturarea generalului Longinus. Dezertorii romani trimiși pentru a-l ucide pe împărat au fost descoperiți și lichidați din timp de garda imperială. În schimbul lui Longinus, captiv, regele dac îi cerea lui Traian despăgubiri de război și o retragere totală a trupelor romane de la nordul Dunării. Dilema împăratului a fost rezolvată de chiar Longinus, care a reușit să se sinucidă prin otrăvire, nu înainte de a trimite stăpânului său o știre în acest sens.

Traian traversa Dunărea pe podul de la Drobeta, în fruntea unor trupe și mai numeroase decât în prima campanie militară. O coloană romană înainta spre Sarmizegetusa prin Banat, trecând pe la Tapae, o a doua prin pasul Vâlcan sau poate Turnu Roșu, în timp ce o a treia ataca dinspre Carpații Orientali, pe la Angustiae, azi Oituz. Cu o sarcină mai ușoară decât în primul război, Traian a purtat război „mai mult cu pază decât cu înfocare.” Pe Columna din Roma apar scene de luptă în munți, marșuri ale unităților romane, atacuri disperate ale dacilor și așezări incendiate de romani în drumul lor.

Cetatea de la Costești a fost din nou cucerită și incendiată de romani. Ultimele forțe dacice se strâng la Sarmizegetusa pentru rezistența finală. Asediul acestei cetăți este redat pe Columnă: asalturi ale soldaților romani, sprijinite de mașinării de război și scări, în timp ce dacii se apără cu îndârjire. Romanii au găsit și tăiat conducta de olane care aproviziona cetatea dacilor cu apă. Poate așa se explică basorelieful de pe Columnă, în care dacii își împart ultimele picături dintr-un lichid, posibil apă sau chiar otravă.

Unii dintre apărătorii Sarmizegetusei au reușit să părăsească fortăreața ajutându-se de scări de frânghie pentru a coborî de pe ziduri într-o râpă. Posibil ca însuși Decebal să se fi aflat printre fugari, pentru că apare într-o scenă ulterioară, adresându-se unei mulțimi de războinici daci. Un detașament roman i-a dat de urmă regelui dac și l-a încolțit. Columna ni-l înfățișează cum își curmă viața, tăindu-și gâtul cu o sabie încovoiată, în timp ce urmăritorii săi sunt la câțiva pași de el. Capul și mâna dreaptă ale fostului rege dac au fost aduse în fața lui Traian. De aici, capul a fost trimis la Roma pentru a fi expus privirilor locuitorilor capitalei.

Ultima scenă de pe Columna lui Traian surprinde un lung șir de daci cu femeile și copiii lor, escortați de soldați romani și mânându-și turmele într-o direcție necunoscută. Privirile prizonierilor sunt întoarse cu amărăciune către locuințele lor, incendiate de soldații romani. Probabil că este vorba de comunități de daci evacuate de romani din zonele montane, pentru a-i putea supraveghea mai ușor. Traian lasă garnizoane în ceea ce mai rămăsese din fortărețele dacice. O diplomă militară găsită la Porolissum, datată la 11 august 106, numește Dacia drept provincie romană, semn că războiul se încheiase.

O bogată pradă de război era trimisă de Traian din Dacia cucerită la Roma. Din aceasta făcea parte și comoara regelui Decebal, găsită de romani cu ajutorul unui trădător dac, Bicilis, sub apa râului Sargeția. Valorile venite din Dacia au permis construirea la Roma a Forumului lui Traian și organizarea de festivități de sărbătorire a victoriei, precum luptele de animale sălbatice și de gladiatori, ce s-au întins pe durata a 123 de zile. Cu aceleași fonduri a fost construit și monumentul comemorativ de la Adamclissi. Dar, cel mai important, Imperiul Roman scăpa de spectrul crizei financiare.